Noul Testament sau Scripturile Creștine fac parte din Scriptură alături de Vechiul Testament (Scripturile Ebraice), de pildă, apostolul Petru recunoaște epistolele apostolului Pavel ca fiind: Scriptură (2 Petru 3:16).

Biblia, aşa cum o cunoaştem astăzi, este, de fapt, o colecţie de cărți sau suluri antice, scrise sub inspiraţie divină, oamenii care le-au scris au fost insuflați de Dumnezeu prin Spiritul Sfânt.

În 2 Timotei 3:16-17, SCC, se spune: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, şi de folos pentru: învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru disciplinare în dreptate; pentru ca omul lui Dumnezeu să fie complect, deplin pregătit pentru orice lucrare bună”.

Iar în 2 Petru 1:20-21, SCC se precizează: “Aceasta cunoscând voi întâi, că orice profeţie a Scripturii nu este făcută de o deliberare particulară; pentru că nu printr-o voinţă a omului a fost adusă cândva vreo profeţie; ci, nişte oameni sfinţi au vorbit de la Dumnezeu, purtaţi de Spirit Sfânt”.

Scritorii Bibliei ne spun că ei au fost inspiraţi de Dumnezeu, literalmente insuflaţi (în greacă: “theopneustos”: insuflată, inspirată), iar aceasta Dumnezeu a făcut prin Spiritul Său.

Colecţia sau lista cărţilor acceptate ca fiind scrieri inspirate şi autentice este deseori numită “canonul Bibliei”!

Apostolul Pavel a folosit cuvântul grecesc: “kanón”, când s-a referit la “regula aceasta” (Galateni 6:16, SCC). Deci canonul este o regulă, o regulă a credinței, o regulă doctrinară! Termenul mai este folosit pentru a desemna: un ‘câmp’ (teritoriu) de lucrare repartizat lui (2 Corinteni 10:13). 

Cărţile canonice se conformează regulii divine sau teritoriului divin în ce privește inspirația şi sunt demne să fie utilizate pentru a stabili învățătura corectă.

 

Care sunt dovezile canonicității cărților din Noul Testament?

Oamenii au emis tot felul de principii pe baza cărora să se stabilească care cărți sunt inspirate divin și care nu, care trebuie incluse în Biblie (Vechiul și Noul Testament) și care nu, însă ele nu sunt absolute, dar le redăm mai jos:

1. Este această carte autoritativă, conține: așa vorbește Domnul?
2. Este ea profetică, a fost scrisă de un om a lui Dumnezeu?
3. Este ea autentică? 
4. Este ea dinamică, ducând la transformarea vieții?
5. A fost ea primită, colecționată, citită, folosită, de către oamenii lui Dumnezeu.
6. Testul autorității, fiecare carte trebuia să fie scrisă de către un apostol sau să fie o autoritate apostolică în spatele ei, de pildă Petru este considerat apostolul din spatele Evanghelistului Marcu, iar Pavel din spatele lui Luca, iar Iacob și Iuda ei au fost apostolii când au scris epistolele.
7. Testul unicității, cartea trebuie să aibă dovezi interne ale unicității, și nu să fie o carte cu versete copiate din altă parte.
8. Testul acceptării de către primii creștini.

 

Însă consider că cea mai bună dovadă și principala dovadă este mărturia Spiritului Sfânt!

Conform cu 1 Ioan 5:6, SCC, “Spiritul este Cel mărturisind, pentru că Spiritul este Adevărul”. Spiritul Sfânt ştie ce a primit de la Dumnezeu ca să le dea oamenilor (2 Petru 1:20-21)! Astfel Spiritul Sfânt ne poate comunica și adeveri care cărți sunt canonice care sunt inspirate de Dumnezeu! Cum face Spiritul mai exact lucrul acesta?

1. În noul legământ, Dumnezeu a rânduit apostoli și profeți care sunt temelia adunării sau a poporului lui Dumnezeu creștin (Efeseni 2:20), ei au primit misterul corpului lui Christos (Efeseni 3:5-6), iar adunarea este născută prin Cuvântul adevărului (Efeseni 1:13), și ei sunt primii care conduc poporul lui Dumnezeu prin darurile Spiritului Sfânt primite (1 Corinteni 12:28), ei pot recunoaște cărțile divin inspirate.
2. În noul legământ de fapt toți creștinii adevărați au Spiritul lui Christos (Romani 8:9), și sunt conduși de Acest Spirit (Romani 8:13-14), ei au ungerea și pot cunoaște care cărți sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 2:27) și care sunt de la demonii care se prefac în spirite bune (1 Ioan 4:1-6). Da, există și creștini falși, și ei vor citi cărțile apocrife, și le vor considera “inspirate”, pentru că ei nu au călăuzirea divină pentru că nu sunt copii ai lui Dumnezeu cu adevărat!

 

2) Cataloagele timpurii ale Noului Testament

Înainte de sfârşitul secolului al II-lea d.Ch., cele patru evanghelii, Faptele şi douăsprezece scrisori ale apostolului Pavel erau unanim acceptate. Doar câteva dintre scrierile mai mici erau puse la îndoială în unele locuri, deoarece se pare că acestea au avut la început, dintr-un motiv sau altul, o circulaţie mai restrânsă şi deci a fost nevoie de mai mult timp pentru recunoaşterea canonicităţii lor.

Unul dintre primele cataloage deosebit de interesante este fragmentul descoperit de Ludovico Antonio Muratori în Biblioteca Ambroziană din Milano (Italia) şi publicat de el în 1740. Deşi începutul catalogului lipseşte, despre evanghelia lui Luca se spune că este a treia, ceea ce sugerează că în prima parte fragmentul făcea referire la Matei şi la Marcu. Fragmentul Muratorian, care este în latină, datează din a doua jumătate a secolului al II-lea d.Ch (cca. 170 d.Ch.). Este un document deosebit de interesant, el atestă cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, treisprezece epistole ale lui Pavel, Iuda, și două epistole ale lui Ioan, ca fiind: “sub îndrumarea unuia şi aceluiaşi Spirit”.

După părerea unora cartea a 3Ioan era împreună cu a 2 Ioan.

În The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, 1956, vol. VIII, p. 56. Se explică: “Ipoteza cea mai probabilă este că s-au pierdut câteva cuvinte, dacă nu chiar un rând, în care I Petru şi Apocalipsa lui Ioan erau menţionate printre cărţile primite“. Prin urmare, luând în considerare Fragmentul Muratorian, această enciclopedie concluzionează la pagina 56: “Se consideră că Noul Testament este în mod incontestabil alcătuit din cele patru evanghelii, Faptele, treisprezece epistole ale lui Pavel, Apocalipsa lui Ioan, probabil trei epistole ale sale, Iuda şi, probabil, I Petru, în timp ce opoziţia cu privire la o altă scriere a lui Petru există în continuare”.

În jurul anului 230 e.n., Origene a acceptat printre Scripturile inspirate cartea Evrei care lipseau din Fragmentul Muratorian. El arată că unii puneau la îndoială canonicitatea lor, însă lucrul acesta confirmă că, până la acea dată, era acceptată canonicitatea majorităţii Scripturilor Creștine (Noului Testament).

Alte cataloage ale Noului Testament sunt cele ale lui Irineu (180 d.Ch.), Clement din Alexandria (190 d.Ch.), Tertulian (200-210 d.Ch.), Origene din Alexandria (230 d.Ch.)  Eusebiu (320 d.Ch.), Ciril din Ierusalim (348 d.Ch.), Amfiloh Asia mică (370), Filaster din Italia (383 d.Ch.), dar în care nu apar câteva cărți.

În alte cataloage apare toate cărțile Noului Testament cu excepția Apocalipsei. Această situație apare în: Lista Cheltenam din nordul Africii (365 d.Ch.), la fel Epifan din Palestina (368 d.Ch.), și la fel Grigore Nazianz din Asia mică (370 d.Ch.), care acceptă pe toate cărțile cu excepția Apocalipsei.

Însă Atansaiu din Alexandria le acceptă pe toate 27 de cărți, la fel Augustin (397 d.Ch.) și al treilea conciliu de la Cartagina (397 d.Ch.) din nordul Africii și Ieronim, vezi: F. Bruce, The Books and the Parchments, 1963, p 112.

Cataloagele sunt de fapt lista de citate din cărțile Noului Testament astfel faptul că aceşti scriitori nu menţionează anumite scrieri canonice nu constituie un argument împotriva canonicităţii acestora. Ei nu fac referire la ele în scrierile lor fie pentru că pur şi simplu aşa au dorit, fie pentru că acestea nu aveau legătură cu subiectele tratate.

Dar de ce nu găsim liste exacte anterioare Fragmentului Muratorian?

Abia pe la jumătatea secolului al II-lea e.n., când au apărut unii critici asemenea lui Marcion, s-a ridicat întrebarea: Ce cărţi trebuiau să accepte creştinii? Marcion a alcătuit şi el un canon care să corespundă doctrinelor sale. El a păstrat doar câteva dintre scrisorile apostolului Pavel şi o formă „corectată“ a evangheliei lui Luca. Acest fapt, împreună cu mulţimea de scrieri apocrife care se răspândeau la acea dată pretutindeni, i-a determinat pe catalogatori să stabilească lista cărţilor pe care le considerau canonice.

Cele patru Evanghelii devenite ulterior canonice au fost indicate pentru prima oară de Irineu din Lyon, în jurul anului 180 d,Ch. El a scris: „Nu este posibil ca Evangheliile sa fie mai multe sau mai puține la număr decât sunt. Intrucât, sunt patru colțuri ale pământului pe care trăim si patru puncte cardinale, iar Biserica este împrăștiată în toata lumea, iar stâlpul de susținere și fundația bisericii este Evanghelia și duhul vieții, este potrivit ca ea trebuie să aibă patru stâlpi care sa emane nemurire în fiecare direcție, însuflețind oamenii iară și iară…”.

Primul care a încercat să stabilească un canon al Noului Testament a fost Origen din Alexandria, în anul 230 d.Ch.. Origen a alcătuit un canon care cuprindea toate cărțile actuale din Noul Testament, cu excepția a patru: Iacov, 2 Petru și 2 și 3 Ioan.

Trebuie menționat că în acea perioadă circulau și numeroase Evanghelii, unele conținând relatări și învățături vădit eretice cu privire la persoane și viața Mântuitorului. Numărul Evangheliilor în circulație în secolul al doilea era de aproape o sută.

În epistola sa de Paști, în anul 367, Sf. Atanasie din Alexandria oferă o listă a cărților care aveau să devină Noul Testament, și folosește, cu privire la ele, expresia „canonizate” (kanonizomena), cu referire la cele 27 de cărți.

Sinodul african de la Hippo, din 393, a aprobat Noul Testament așa cum îl cunoaștem astăzi, hotărâre care a fost întărită de sinoadele din Cartagina din anii 397 și 419 d.Ch..

Trebuie să precizăm că nu conciliile sau un scriitor bisericesc vechi a stabilit canonul, ci ei cel mult au recunoscut canonul sau cărțile inspirate de Dumnezeu.

De pildă, iată ce a spus Oskar Skarsaune, profesor de istorie a Bisericii: „Nu un consiliu bisericesc sau o persoană a stabilit care scrieri să fie incluse în Noul Testament şi care nu . . . Criteriile de selecţie au fost cât se poate de clare şi de logice: Scrierile din secolul I consemnate de apostoli sau de colaboratorii lor au fost considerate demne de încredere. Scrierile, scrisorile sau «evangheliile» consemnate mai târziu n-au fost incluse în canon . . . Acest proces a fost practic încheiat cu mult timp înainte de Constantin şi cu mult timp înainte de înfiinţarea bisericii sale oficiale. De fapt, biserica martirilor, nu biserica oficială, ne-a dat Noul Testament“.

Iar profesorul Ken Berding, specialist în Noul Testament, a făcut următorul comentariu cu privire la alcătuirea canonului: „Biserica nu a stabilit canonul după bunul ei plac. Mai degrabă, se poate spune că biserica a recunoscut cărţile pe care creştinii le-au considerat întotdeauna Cuvântul autentic al lui Dumnezeu“.

Dar să vedem în continuare.

 

Ce sunt cărțile apocrife?

Termenul grecesc “apókryphos” este folosit de trei ori în Biblie cu sensul său original, făcând referire la ceva “ascuns”. (Marcu 4:22; Luca 8:17; Coloseni 2:3). Inițial, termenul făcea referire la scrierile care nu se citeau în public, fiind astfel ascunse de public. Însă, mai târziu, termenul a dobândit sensul de „neautentic”, „necanonic”.

Începând mai ales din secolul al II-lea d.Ch., au apărut nenumărate scrieri cu privire la care s-a pretins că sunt de inspirație divină, că sunt canonice și că au legătură cu credința creștină. Ele sunt deseori numite „Noul Testament Apocrif” și încearcă să imite Evangheliile, Faptele Apostolilor, epistolele, precum și Apocalipsa din cărțile canonice ale Noului Testament (Scripturilor creștine).

Multe dintre aceste scrieri apocrife sunt cunoscute doar datorită fragmentelor care s-au păstrat până în prezent, datorită citatelor luate din ele sau referirilor făcute de alți scriitori la ele.

Aceste scrieri încearcă să furnizeze informații omise în mod deliberat în scrierile inspirate, cum ar fi activitatea și evenimentele din viața lui Isus de când era un copilaș până la momentul botezului său ori urmăresc să ofere o bază pentru doctrine și tradiții care nu sunt susținute de dovezi biblice sau chiar intră în contradicție cu Biblia!

De exemplu, Evanghelia copilăriei după Toma și Protoevanghelia lui Iacov abundă în relatări fanteziste despre presupuse miracole făcute de Isus în copilărie. Însă Biblia este clară, primul semn miraculos, făcut de Fiul lui Dumnezeu a fost după botezul Său și primirea Spiritului Sfânt la nunta din Cana, când a prefăcut apa în vin (Ioan 2:1-11). El nu a făcut miracole înainte de a primi Spiritul Sfânt, Biblia precizează: “Acest început al semnelor l-a făcut Iesus în Cana Galileii; şi a arătat gloria Lui, şi discipolii Lui au crezut în El!” (Ioan 2:11, Scripturile Calea Creștină, prescurtat: SCC).

„Faptele” apocrife, precum „Faptele lui Pavel” sau „Faptele lui Petru”, pun mare accent pe abstinența totală de la relațiile sexuale și chiar îi prezintă pe apostoli îndemnând femeile să se separe de soții lor, ceea ce intră în contradicție cu sfatul inspirat dat de Pavel în 1Corinteni cap.7.

Referitor la astfel de scrieri apocrife postapostolice, un dicționar afirmă: „Multe dintre ele sunt banale, unele extrem de teatrale, altele dezgustătoare, chiar respingătoare”. (The Intepreter’s Dictionary of the Bible, vol. 1, p. 166, editat de G. Buttrick, 1962)

Iar în Funk and Wagnalls New Standard Bible Dictionary (1936, p. 56) apare următorul comentariu: „Ele au fost sursa numeroaselor legende sacre și tradiții eclesiastice”.

Scrierile apocrife se deosebesc net de cele canonice, căci cărţile apocrife au fost scrise la mijlocul secolului al doilea, mult mai târziu decât cele canonice a căror scriere s-a încheiat la sfârșitul secolului I d.Ch.

Apoi modul în care îl prezintă ele pe Isus şi creştinismul nu este deloc în armonie cu Scripturile inspirate. De exemplu, potrivit Evangheliei după Toma, o scriere apocrifă, Isus ar fi făcut o serie de afirmaţii ciudate. El ar fi spus că avea să o transforme pe Maria în bărbat pentru ca ea să poată intra în Regatul cerurilor. Evanghelia Prunciei lui Toma îl descrie pe Isus ca fiind un copil rău, care a provocat intenţionat moartea altui copil.

Cărţile apocrife Faptele lui Pavel şi Faptele lui Petru promovează abstinenţa completă de la relaţiile sexuale şi arată că apostolii le-ar fi îndemnat pe femei să-şi părăsească soţii.

Evanghelia după Iuda îl descrie pe Isus râzând de discipolii săi fiindcă ei se rugau lui Dumnezeu cu ocazia mesei. Aceste idei sunt în contradicţie cu ceea ce spun cărţile canonice vezi: Marcu 14:22; 1 Corinteni 7:3-5; Galateni 3:28; Evrei 7:26.

Multe dintre scrierile apocrife reflectă concepţiile gnosticilor. Ei susţineau că Creatorul, nu este un Dumnezeu bun. De asemenea, ei credeau că învierea nu este literală, că toată materia este rea şi că de la Satan vin căsătoria şi procrearea, ceea ce este fals și nebiblic!

Aceste cărți apocrife sunt:

Evanghelii

Evangheliile copilăriei lui Isus.

- Evanghelia copilăriei a lui Iacov (Proto-Evanghelia lui Iacov)

- Evanghelia copilăriei a lui Toma

- Evanghelia lui Pseudo-Matei (Evanghelia copilăriei a lui Matei sau Nașterea Mariei și copilăria Mântuitorului - o combinație a celor două de mai sus)

Evanghelii creștine iudaice. Scrieri produse de grupări timpurii iudaizante, cu un mare accent pe ținerea tradițiilor evreiești:

- Evanghelia evreilor

- Evanghelia nazarinenilor

- Evanghelia ebioniților

Evanghelii rivale Evangheliilor canonice. Acestea reprezentau versiuni ale Evangheliilor, corectate de diferite secte:

- Evanghelia lui Marcion

- Evanghelia lui Mani

- Evanghelia lui Apeles

- Evanghelia lui Vardesanis

- Evanghelia lui Vasilide

- Evanghelia lui Corint

Evangheliile zicerilor (parabolele sau spusele lui Iisus). Cea mai cunoscută este Evanghelia lui Toma.

Evangheliile patimilor. Acestea detaliau prinderea, răstignirea și învierea Mântuitorului:

- Evanghelia lui Petru

- Evanghelia lui Nicodim (Faptele lui Pilat)

- Evanghelia lui Bartolomeu

- Învierea lui Iisus Hristos (se afirmă în ea că este după Bartolomeu)

Scrieri gnostice

În epoca modernă au fost descoperite numeroase scrieri de inspirație gnostică, cele mai cunoscute fiind cele de la Nag Hammadi. Acestea erau menite să transmită viziunea gnostică asupra învățăturilor Mântuitorului, De pildă, ei considerau că tot ce este materie este rău şi, prin urmare, susţineau că Isus nu a venit în carne, ci a avut doar în aparenţă un corp uman. Apostolul Ioan a avertizat exact cu privire la această concepţie (1 Ioan 4:2-3; 2 Ioan 1:7). Gnosticii susţineau că salvarea nu poate fi obţinută decât prin gnosticismul mistic, sau cunoaşterea de sine, ceea ce contrazice Scriptura care învață că viața veșnică depinde de cunoașterea lui Dumnezeu și Fiului lui Dumnezeu (Ioan 17:3).

- Apocrifa lui Iacov (Cartea secretă a lui Iacov)

- Cartea lui Toma Necredinciosul

- Dialogul Mântuitorului

- Evanghelia lui Iuda

- Evanghelia Mariei (Magdalena)

- Evanghelia lui Filip

- Evanghelia greacă a egiptenilor (diferită de Evanghelia coptă a egiptenilor)

- Înțelepciunea lui Iisus Hristos

- Evanghelia Adevărului

- Apocalipsa gnostică a lui Petru (diferită de Apocalipsa lui Petru)

- Pistis Sophia

- Al doilea tratat al lui Set cel Mare

- Apocrifa lui Ioan (Evanghelia secretă a lui Ioan)

Fapte

Acestea prezintă fapte din viața Apostolilor și abundă în relatări supranaturale.

- Faptele lui Andrei

- Faptele lui Barnaba

- Faptele lui Ioan

- Faptele martirilor

- Faptele lui Pavel

- Faptele lui Pavel și Tecla

- Faptele lui Petru

- Faptele lui Petru și Andrei

- Faptele lui Petru și Pavel

- Faptele lui Petru și a celor doisprezece

- Faptele lui Filip

- Faptele lui Pilat

- Faptele lui Toma

Epistole

- Epistola lui Barnaba

- Epistolele lui Clement (I și II)

- Epistola corintenilor către Pavel

- Epistola lui Ignatius către smirneeni

- Epistola lui Ignatius către tralieni

- Epistola lui Policarp către filipeni

- Epistola către Diognet

- Epistola către laodiceeni (semnată Pavel)

- Epistola către Seneca cel Tânăr (semnată Pavel)

- A treia epistolă către corinteni - acceptată de unii din Biserica Armeană

Apocalipse

- Apocalipsa lui Pavel (diferită de Apocalipsa coptă a lui Pavel)

- Apocalipsa lui Petru (diferită de Apocalipsa gnostică a lui Petru)

- Apocalipsa lui Pseudo-Metodiu

- Apocalipsa lui Toma (Descoperirea lui Toma)

- Apocalipsa lui Ștefan (Descoperirea lui Ștefan)

- Prima apocalipsă a lui Iacov (Prima descoperire a lui Iacov)

- A doua apocalipsă a lui Iacov (A doua descoperire a lui Iacov)

- Păstorul lui Herma

Diverse

- Constituțiile apostolice

- Canoanele Apostolilor

- Peștera comorilor

- Literatura clementină

- Didahiile

- Liturghia Sf. Iacov

- Martiriul lui Policarp

- Pocăința lui Origen

- Rugăciunea lui Pavel

 

Dovezile interne confirmă separarea evidentă care s-a făcut între scrierile creştine inspirate şi lucrările neautentice sau neinspirate. Scrierile apocrife sunt mult inferioare şi deseori fanteziste, puerile şi inexacte. Iată câteva comentarii ale unor biblişti cu privire la aceste cărţi necanonice:

„Nu se pune problema că le-ar fi exclus cineva din Noul Testament: s-au exclus singure“ (M. James, expert în scrieri apocrife -  The Apocryphal New Testament, paginile XI, XII).

„Nu trebuie decât să comparăm cărţile Noului Testament cu alte lucrări de acest gen pentru a înţelege cât de mare este prăpastia ce le desparte. Se spune adesea că evangheliile necanonice sunt de fapt cea mai bună dovadă a canonicităţii celorlalte.“ (G. Milligan, The New Testament Documents, pagina 228)

„În afară de Noul Testament, despre nicio altă scriere care a ajuns până la noi din perioada de început a Bisericii nu se poate spune că ar putea fi, în mod potrivit, adăugată în Canon.“ (K. Aland, The Problem of the New Testament Canon, pagina 24)

Astfel cărțile canonice din Scripturile Creştine (Noul Testament) sunt cele 27, după cum urmează: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Fapte, Romani, 1Corinteni, 2Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1Tesaloniceni, 2Tesaloniceni, 1Timotei, 2Timotei, Tit, Filimon, Evrei, Iacob, 1Petru, 2Petru, 1Ioan, 2Ioan, 3Ioan, Iuda, Apocalipsa.

Așa cum se spune și în „Studiul Vechiului Testament” - manual pentru seminariile teologice, Bucureşti 1978, pag. 14: „Sfânta Scriptură este colecţia cărţilor scrise sub insuflarea Sfântului Duh, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise şi până la autorul Apocalipsei (de la 1400 î.Hr. şi până la anul 100 d.Hr.)... Această colecţie cuprinde un număr de 66 de cărţi canonice, care, după timpul când au fost scrise, înainte sau după Hristos, se împart în 39 de cărţi ale Vechiului Testament şi 27 de cărţi ale Noului Testament.”

În concluzie avem 66 de cărți canonice ce sunt în Biblie, care sunt de la Dumnezeu, 39 de cărți: Vechiul Testament sau Scripturile Ebraice și 27: Noul Testament sau Scripturile Creștine!

Fie ca să citim zilnic Scriptura, să cugetăm asupra ei zi și noapte și să împlinim tot ceea ce este în ea, și vom avea succes în prezent (Iosua 1:8), fericire (Apocalipsa 1:3) și viața veșnică în viitor (Ioan 5:39).

Citește și: Care sunt cărțile canonice ale Vechiului Testament?