Mulți oameni de pe glob au Biblia, fără a ști ce însemnă acest cuvânt și de asemenea cât de valoroasă este ea pentru credincioși, căci doar ea este colecția de cărți inspirată de Dumnezeu pentru oameni (2Timotei 3:16-17).

Acest cuvânt: Biblia, provine din grecescul biblía” şi înseamnă “cărticele”.

În Daniel 9:2, GBV 1989, profetul a scris: “…eu, Daniel, am înţeles din cărţi. În Septuaginta apare aici bíblois”, forma de dativ plural a cuvântului bíblos”.

În 2Timotei 4:13, SCC, Pavel a scris: Venind, adu mantia pe care am lăsat-o în Troa, la Carp; şi cărţile [în greceşte: biblía”], mai ales pergamentele.

Cuvântul biblía” în diferitele lor forme gramaticale, apar de peste 40 de ori în Scripturile Creştine (Noul Testament) şi sunt traduse în mod obişnuit prin “carte sau “cărţi.

Mai târziu, termenul biblía”  a fost utilizat în latină ca substantiv cu formă de singular, iar din latină a fost împrumutat şi în limba română.

Biblia, aşa cum o cunoaştem astăzi, este, de fapt, o colecţie de cărți sau suluri antice, scrise sub inspiraţie divină, oamenii care le-au scris au fost insuflați de Dumnezeu prin Spiritul Sfânt.

În 2Timotei 3:16-17, SCC, se spune: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, şi de folos pentru: învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru disciplinare în dreptate; pentru ca omul lui Dumnezeu să fie complect, deplin pregătit pentru orice lucrare bună.

Iar în 2Petru 1:20-21, SCC se precizează: Aceasta cunoscând voi întâi, că orice profeţie a Scripturii nu este făcută de o deliberare particulară; pentru că nu printr-o voinţă a omului a fost adusă cândva vreo profeţie; ci, nişte oameni sfinţi au vorbit de la Dumnezeu, purtaţi de Spirit Sfânt.

Scritorii Bibliei ne spun că ei au fost inspiraţi de Dumnezeu, literalmente insuflaţi (în greacă: theopneustos: insuflată, inspirată), iar aceasta Dumnezeu a făcut prin Spiritul Său.

Insuflarea divină a Scripturii putem să o comparăm cu un sufler, care într-o piesă de teatru suflă, le şopteşte actorilor ce trebuie să spună. Sau ca un patron căruia îi dictează secretarei ce să scrie.

Aceste cărți au fost scrise de-a lungul a şaisprezece secole. Această colecţie alcătuieşte, în forma ei completă, ceea ce Ieronim a numit pe bună dreptate în latină: “Bibliotheca Divina”.

Colecţia sau lista cărţilor acceptate ca fiind scrieri inspirate şi autentice este deseori numită “canonul Bibliei”!

În ebraică canonul este o trestie (qanéh”), care servea drept riglă de măsurat o clădire, în mod similar există o regulă (canon) sau un instrument de măsură pentru a măsura cărțile care fac parte din Biblie și sunt inspirate divin de cele care nu sunt inspirate de Dumnezeu!

Apostolul Pavel a folosit cuvântul grecesc: kanón”, când s-a referit la regula aceasta” (Galateni 6:16, SCC). Deci canonul este o regulă, o regulă a credinței, o regulă doctrinară! Termenul mai este folosit pentru a desemna: un câmp’ (teritoriu) de lucrare repartizat lui (2Corinteni 10:13). 

Cărţile canonice se conformează regulii divine sau teritoriului divin în ce privește inspirația şi sunt demne să fie utilizate pentru a stabili învățătura corectă.

Mai târziu Origen a spus despre canon, că este o “regulă a credinței”, Astfel canonul este o listă de cărți acceptată ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, și ca fiind cărțile ce conțin doctrina divină!

 

Care sunt dovezile canonicității cărților din Vechiul Testament?

Oamenii au emis tot felul de principii pe baza cărora să se stabilească care cărți sunt inspirate divin și care nu. Nu le voi reda aici pentru că sunt principii discutabile, unele sunt prea largi cum ar fi caracterul dinamic care îndeamnă la schimbarea vieții și alte cărți duc la schimbarea vieții, iar altele sunt prea înguste, cum ar fi caracterul profetic (nu toate cărțile biblice conțin profeții).

Dar care sunt totuși criteriile canonicității?

 

1) Principala dovadă este mărturia Spiritului Sfânt!

Conform cu 1Ioan 5:6, SCC, Spiritul este Cel mărturisind, pentru că Spiritul este Adevărul”. Spiritul Sfânt ştie ce a primit de la Dumnezeu ca să le dea oamenilor (2Petru 1:20-21)! Astfel Spiritul Sfânt ne poate comunica și adeveri care cărți sunt canonice care sunt inspirate de Dumnezeu! Cum face Spiritul mai exact lucrul acesta?

  1. În vechime în vechiul legământ au existat profeți, oameni conduși sau mânați de Spiritul Sfânt (2Petru 1:21), adeveriți de Dumnezeu (Numeri 12:6), astfel ei au putut spune poporului lui Dumnezeu, Israelul, care sunt cărțile divin inspirate!
  2. În noul legământ, Dumnezeu a rânduit apostoli și profeți care sunt temelia adunării sau a poporului lui Dumnezeu creștin (Efeseni 2:20), ei au primit misterul corpului lui Christos (Efeseni 3:5-6), iar adunarea este născută prin Cuvântul adevărului (Efeseni 1:13), și ei sunt primii care conduc poporul lui Dumnezeu prin darurile Spiritului Sfânt primite (1Corinteni 12:28), ei pot recunoaște cărțile divin inspirate.
  3. În noul legământ de fapt toți creștinii adevărați au Spiritul lui Christos (Romani 8:9), și sunt conduși de Acest Spirit (Romani 8:13-14), ei au ungerea și pot cunoaște care cărți sunt de la Dumnezeu (1Ioan 2:27) și care sunt de la demonii care se prefac în spirite bune (1Ioan 4:1-6). Da, există și creștini falși, și ei vor citi cărțile apocrife, necanonice și le vor considera “inspirate”, pentru că ei nu au călăuzirea divină pentru că nu sunt copii ai lui Dumnezeu cu adevărat!

 

2) Criteriul consecvenței față de primele scrieri:

Chiar de la început, scrierile lui Moise (Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom), redactate sub îndrumarea Spiritului Sfânt, au fost considerate de israeliţi ca fiind inspirate de Dumnezeu, și deci de origine divină, căci ei au văzut miracolele făcute de profetul Moise și au văzut că Dumnezeu era cu el (Deuteronom 18:18; Deuteronom 34:10).

Când a fost terminat, Pentateuhul sau cele cinci cărți scrise de Moise, el a reprezentat canonul din acel timp (comp. cu 2Regi 22:8). Astfel era normal ca celelalte cărți scrise de alți oameni ai lui Dumnezeu după Moise, trebuiau să fie în armonie cu ele, fără a contrazice primele cărți inspirate de Dumnezeu.

La fel cu cele scrise de Iosua, profetul Samuel, etc. succesorii lui Moise, nu trebuiau contrazise de următorii scriitori; ci, ele trebuiau să fie în armonie unele cu altele.

Însă cărțile apocrife contrazic cărțile canonice și dau alte învățături!

De exemplu în cartea necanonică a lui Baruh din care în primele 5 capitole ale cărții lasă impresia că ar fi fost scrise de Baruc, prietenul și secretarul lui Ieremia; însă Baruc este prezentat ca fiind în Babilon (Baruh 1:1,2), în timp ce în Biblie arată că el a fost dus în Egipt, la fel ca Ieremia; nu există nicio dovadă că Baruc ar fi fost vreodată în Babilon. (Ieremia 43:5-7) Ieremia a profețit că Iuda avea să supus regelui Babilonului timp de 70 de ani (Ieremia 25:11,Ieremia 25:12); contrar acestei profeții, în Baruh 6:2, li se spune iudeilor că vor sta în Babilon șapte generații, după care vor fi eliberați. Ori în Biblie o generație durează 40 de ani (Numeri 32:13), iar șapte generații, ar fi mult mai mult decât cei 70 de ani preziși de profetul Ieremia!

Însă motivul aruncării în groapa cu lei din cartea Bel și Balaurul este diferit decât cel din cartea Daniel unde este aruncat pentru că se roagă la Dumnezeu, lucru care era interzis să se roage la altcineva decât regelui (Daniel cap.6), pe când în cartea Bel și Balaurul, Daniel este aruncat la lei pentru că pe Bel I-a stricat, pe balaur l-a omorât şi pe preoţi i-a tăiat” (Istoria Balaurului 1:34 Biblia Ortodoxă 1982), deci cartea aceasta contrazice Biblia și pe profetul Daniel!

Cărțile apocrife contrazic istoria și sunt anacronice:

Una dintre aceste informații inexacte din cartea lui Tobia este următoarea: în relatare se afirmă că Tobia a asistat, în tinerețea lui, la revolta celor zece triburi (Tobia 1:4,5,) și că, mai târziu, a fost deportat în Ninive cu tribul lui Neftali (Tobia 1:10-13). Având în vedere că revolta celor zece triburi a avut loc în secolul X î.Ch., după moartea lui Solomon, iar deportarea în Asiria, în secolul VIII î.Ch., ar însemna că Tobia a trăit multe sute de ani totuși, conform cu Tobia 14:1-3 (vezi: Biblia Romano-Catolică de pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Patraşcu, fiind publicată de Editura Sapientia), Tobia a murit la vârsta de 112 ani.

Deci cărțile apocrife contrazic Biblia și istoria!

 

3) Poporul lui Dumnezeu ce cărți a considerat că sunt Cuvântul lui Dumnezeu, sau Scriptură?

Potrivit tradiţiei iudaice, cărturarul Ezra a început compilarea şi catalogarea canonului Scripturilor ebraice (Vechiul Testament), iar Neemia a terminat alcătuirea lui în anul cca. 430 î.Ch.

Cu siguranţă, Ezra a fost calificat pentru această lucrare, întrucât el însuşi s-a numărat printre scriitorii inspiraţi ai Bibliei, fiind, de asemenea, preot, cărturar şi copist al Scripturilor (Ezra 7:6).

Iar Neemia după ce s-a scris cartea Neemia și Maleahi prin 430 î.Ch. potrivit tradiției a fost stabilit canonul Scripturilor ebraice înainte de sfârşitul secolului al V-lea î.Ch.

Astfel se recunoaște: “Vechiul Testament cuprinde cărţile sacre scrise înainte de venirea Mântuitorului. Canonul iudaic fixat probabil în timpul lui Ezra, după întoarcerea iudeilor din exil, cuprinde 39 de cărţi”. „Cărţile Vechiului Testament sunt în număr de 39” - „Carte de învăţătură creştină ortodoxă" - Bucureşti 1978, pag. 35.

Conform cu Talmudul Babilonian, tratatul: Sanhedrin VII, VIII,24: “după ultimii profeți, Hagai, Zaharia, Maleahi, Duhul Sfânt s-a îndepărtat de Israel”, adică nu a mai inspirat cărți biblice după Maleahi.

Conform cu Dicționar Enciclopedic de Iudaism: “Textelor existente li s-au adăugat cărţile lui Hagai, Zaharia şi Maleahi, al căror mesaj profetic reflectă evenimente legate de întoarcerea la Sion şi de reconstruirea Templului. Conform unei tradiţii rabinice bine atestate, aceşti trei profeţi au fost ultimii care au primit inspiraţia Spiritului de sfinţenie (ebr. ruah ha-kodeş)”.

Astfel cărțile scrise după Maleahi nu fac parte din canonul Vechiului Testament!

În ce ordine apar cărţile Scripturilor ebraice în canonul tradiţional iudaic?

Scripturile ebraice conţin astăzi 39 de cărţi, deşi canonul tradiţional iudaic, care conţine aceleaşi cărţi, numără doar 24. Însă unele autorităţi în materie au pus cartea Rut alături de Judecătorii, iar Plângerile alături de Ieremia, considerând că numărul cărţilor canonice este de 22, chiar dacă recunoşteau aceleaşi scrieri canonice. În continuare este prezentată lista celor 24 de cărţi, potrivit canonului tradiţional iudaic:

Legea (Pentateuhul)

  1. Geneza
  2. Exodul
  3. Leviticul
  4. Numerele
  5. Deuteronomul

Profeţii

  1. Iosua
  2. Judecătorii
  3. Samuel (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte)
  4. Regi (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte)
  5. Isaia
  6. Ieremia
  7. Ezechiel
  8. Cei doisprezece profeţi (Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi, alcătuiau o singură carte)

Scrierile (Hagiografa)

  1. Psalmii
  2. Proverbele
  3. Iov
  4. Cântarea Cântărilor
  5. Rut
  6. Plângerile
  7. Eclesiastul
  8. Estera
  9. Daniel
  10. Ezra (Ezra şi Neemia)
  11. Cronici (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte).

Toate aceste 24 de suluri ce conțineau: 39 de cărți, se împărțeau la rândul lor în trei mari categorii: legea (primele cinci cărţi ale Bibliei), Psalmii sau Scrierile (următoarele 17 cărţi) şi Profeţii ce conţin (ultimele 17 cărţi). Să vedem în continuare un alt criteriu al canonicității?

 

4) Din ce cărți a citat Fiul lui Dumnezeu și le-a considerat: Scriptură:

Fiul lui Dumnezeu, Învățătorul, Iesus Christos care a fost trimis de Dumnezeu ce să spună și ce să învețe, de Dumnezeu (Ioan 12:49), El a citat din multe cărți ale Vechiului Testament ca fiind Scripturi (comp. cu Marcu 12:10), ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, El spune deseori: “este scris” (Matei 4:7; Matei 21:13; Marcu 1:2; Marcu 11:17; Luca 4:4, etc.), însă El nu citează din cărțile apocrife nici măcar o dată.

Precizare: chiar dacă Domnul nu a citat din Estera, Ecleziast, Cântarea Cântărilor, El a recunoscut și aceste cărți ca fiind inspirate, implicit conform cu Luca 24:44-45, Scripturile Calea Creștină (prescurtat: SCC), unde se precizează: A zis însă către ei: acestea sunt cuvintele Mele, pe care le-am vorbit către voi, fiind încă împreună cu voi: că trebuie să fie împlinite toate cele scrise în legea lui Moise, şi în profeţi, şi în Psalmi, despre Mine. Atunci a deschis mintea lor, pentru a pricepe Scripturile.

Domnul Iesus a crezut și a vorbit cu discipolii din Scripturi, din legea lui Moise, din profeți, și din Psalmi (Scrierile)! Astfel El a recunoscut ca canonice toate cele trei secțiuni și cărțile ce le conțin, inclusiv: Estera, Ecleziast, Cântarea Cântărilor. Însă Domnul nu a citat din nici carte apocrifă!

Citatele folosite de Iesus şi de scriitorii inspiraţi ai Scripturilor Creştine reprezintă o modalitate sigură de stabilire a canonicităţii multor cărţi ale Scripturilor ebraice.

 

5) Alte mărturii:

Filon în anul cca. 40 d.Ch. mărturisește că Scripturile ebraice conține: legea, Psalmi și profeți, deci cele trei secțiuni erau conturate și canonul recunoscut, lucru care reiese și din Biblie (Luca 24:44).

Faptul că în vremea apostolilor deja canonul Vechiului Testament era stabilit îl confirmă Josephus Flavius un istoric evreu din secolul I d.Ch,, care confirmă canonul ebraic al Bibliei, el spune: „Nu există deci la noi o sumedenie de cărți care se contrazic și se luptă între ele, ci doar douăzeci și două [adică cele 39 de cărți ale Scripturilor Ebraice, după împărțirea actuală], unde se află analele din toate timpurile, bucurându-se pe bună dreptate de încrederea dumnezeiască”. Apoi, Josephus arată cu claritate că știa de existența cărților apocrife, care nu erau incluse în canonul ebraic, adăugând: „De la Artaxerxe până în zilele noastre, a fost povestită fiecare întâmplare aparte, dar cărțile scrise nu se mai bucură de trecerea premergătoarelor lor, deoarece profeții nu s-au mai înșiruit fără nicio întrerupere”. (Contra lui Apion, Cartea I, VIII, 38-4, 1traducere de Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002).

Mai târziu canonul Vechiului Testament a fost recunoscut la Sinodul de la Iamnia (90 d.Ch.), condus de

Yechanan Ben Zakkai, ca fiind alcătuit din 39 de carţi, grupate în trei categorii: Legea, Profeţii şi Scrierile. Atunci s-a discutat despre cărțile: Proverbe, Estera, Ecleziast, Cântarea Cântărilor dacă sunt sau nu canonice și în final s-a recunoscut canonicitatea lor.

Provesorul de la univeristatea din Manchester, F.F.Bruce, spune: “Totuși rezultatul dezbaterilor de la Iamnia a fost o fermă recunoaștere a tuturor acestor cărți ca fiind parte a Sfintelor Scripturi”.

Să vedem în continuare:

 

Ce sunt cărţile apocrife?

Termenul grecesc “apókryphos” este folosit de trei ori în Biblie cu sensul său original, făcând referire la ceva “ascuns”. (Marcu 4:22; Luca 8:17; Coloseni 2:3). Inițial, termenul făcea referire la scrierile care nu se citeau în public, fiind astfel ascunse de public. Însă, mai târziu, termenul a dobândit sensul de „neautentic”, „necanonic”.

Unele din aceste cărți apocrife, Biserica Romano-Catolică le-a declarat ca făcând parte din canonul biblic la Conciliul de la Trento din anul 1546.

Scriitorii catolici numesc aceste cărți deuterocanonice, adică „ale celui de-al doilea canon (sau ale canonului de mai târziu)”.

Aceste scrieri deuterocanonice sunt: Tobia (Tobit), Iudita, Cartea Înțelepciunii lui Ben Sirah, Baruh, 1 și 2 Macabei, IIIEzdra, IVEzdra, rugăciunea regelui Manase, Epistola lui Ieremia.

În Biblia ortodoxă cărțile celui de-al doilea canon, apar însă nu ca cărți canonice, ci ca cărți chipurile: “bune de citit” dar sunt băgate în Biblia ortodoxă! Chiar “Patriarhul Daniel” declară în “Biblia” sinodală 2014, în “Cuvânt Înainte”, unde “Daniel” precizează: “Această ediţie cuprinde, alături de cărţile canonice şi cărţile care formează în Biserica Ortodoxă grupul adausurilor “anghinos-comena” sau “bune de citit”.

Pe un site ortodox se explică: „Vechiul Testament cuprinde 39 de carti canonice, primite de Biserica a fi insuflate de Dumnezeu si 14 carti necanonice, dar recomandate de Biserica spre a fi citite”.

https://www.crestinortodox.ro/biblia/Vechiul-Testament/

Aceste cărți sunt: Cartea lui Tobit, Iudita, Baruh, Epistola lui Ieremia, Cantarea celor trei tineri, Cartea a Treia a lui Ezdra, Cartea Intelepciunii lui Solomon, Cartea Intelepciunii lui Isus, Fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), Istoria Susanei, Bel si Balaurul, Cartea Intai a Macabeilor, Cartea a Doua a Macabeilor  Cartea a Treia a Macabeilor, Rugaciunea lui Manase.

 

Chiar dacă în opinia unora aceste cărţi sunt potrivite de a fi citite, ele nu au ce căuta în colecţia de cărţi a Scripturilor, rezervate doar pentru cărţile insuflate de Dumnezeu (2Timotei 3:16).

De fapt, acesta ar fi o adăugare condamnată de Dumnezeu (vezi: Pildele lui Solomon 30:6). Unele cărţi pot fi tipărite separat dacă sunt cu adevărat bune de citit! Însă Dumnezeu poruncește clar în Deuteronom 4:2; BO 1982: Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din ele; păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi”  și în Deuteronom 12:32 Biblia Ortodoxă (prescurtat: BO) 1982: Toate câte vă poruncesc siliţi-vă să le împliniţi şi nici să adaugi şi nici Să laşi ceva din ele”.

Acelaşi avertisment s-a dat şi în Pildele lui Solomon (Proverbe), unde se spune: Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te tragă la socoteală şi să fii găsit de minciună!” – 30:6, Biblia Ortodoxă 1988 (sigla: BO). Apocalipsa 22:18-19.

Deci doar cărțile inspirate divin au ce căuta în Biblie altfel ești vrednic de pedeapsa lui Dumnezeu!

Dar să vedem în continuare.

 

Argumente în favoarea cărților necanonice:

În general, argumentele în favoarea canonicității scrierilor apocrife se bazează pe faptul că ele apar în multe copii antice ale Septuagintei (versiunea în greacă a Scripturilor ebraice), care a început să fie tradusă în Egipt în jurul anului 280 î.Ch. Însă, deoarece nu mai există niciun manuscris original al Septuagintei, nu se poate afirma cu certitudine că ea a inclus de la început cărțile apocrife. Se crede că multe dintre scrierile apocrife, chiar majoritatea lor, au fost scrise după ce a început traducerea Septuagintei, fiind scrise prin secolul II și I î.Ch. doar puține au fost scrise mai devreme; prin urmare, ele nu puteau face parte din lista cu cărțile biblice ce urmau a fi traduse, întocmită la început de traducători în anul 280 î.Ch.. Astfel, aceste scrieri pot fi considerate, în cel mai bun caz, adăugiri ulterioare la Septuaginta și nu parte din Septuaginta!

Chiar dacă evreii vorbitori de limbă greacă din Alexandria au inserat în cele din urmă textele apocrife în Septuaginta și se pare că le-au considerat parte a unui canon extins al cărților sfinte, afirmația lui Josephus citată anterior arată că ele nu au fost incluse niciodată în canonul din Palestina sau din Ierusalim, fiind privite cel mult ca niște scrieri secundare, neinspirate de Dumnezeu. De aceea, Conciliul iudaic de la Iamnia (c. 90 d.Ch.) a exclus în mod expres din canonul ebraic toate aceste scrieri.

De fapt unele din aceste scrieri erau în greacă nu ebraică, doar unii evrei de limbă greacă le-au acceptat și le-au adăugat la Biblie.

De asemenea, este demn de remarcat că bibliști renumiți, precum și anumiți scriitori bisericești vechi din primele secole ale erei noastre au atribuit, în general, scrierilor apocrife o poziție inferioară. La începutul secolului al III-lea d.Ch., în urma unor cercetări minuțioase, Origene a făcut o distincție între scrierile apocrife și cele canonice. În secolul al IV-lea d.Ch., Atanasie, Chiril al Ierusalimului, Grigorie de Nazianz și Amfilohie au întocmit cataloage cu scrierile sacre conform canonului ebraic, în care fie au ignorat scrierile apocrife, fie le-au plasat pe un loc secundar.

Ieronim, care este descris drept „cel mai bun erudit evreu” al bisericii timpurii și care a finalizat Vulgata (versiunea în latină a Bibliei) în 405 d.Ch., a avut o poziție fermă împotriva cărților apocrife; de fapt, el a fost primul care a folosit cu referire la aceste scrieri termenul „apocrife”, cu sensul de „necanonice”. În prologul său la cărțile Samuel și Regi, Ieronim face o listă a cărților Scripturilor ebraice inspirate, conform canonului ebraic (în care cele 39 de cărți sunt grupate în 22), apoi afirmă: „Astfel, sunt douăzeci și două de cărți . . . Acest prolog la Scripturi poate servi drept ghid demn de încredere pentru toate cărțile pe care le traducem din ebraică în latină; în felul acesta, vom ști că tot ce este în afara acestora trebuie inclus între apocrife”. Într-o scrisoare adresată unei femei pe nume Laeta, Ieronim o sfătuiește cu privire la educația fiicei ei: „Să evite toate cărțile apocrife; dar, dacă va dori vreodată să le citească, nu pentru adevărul doctrinelor pe care le conțin, ci din respect pentru relatările lor impresionante, să știe că ele nu sunt scrise de cei cărora le sunt atribuite, că sunt pline de inexactități și că este nevoie de multă iscusință pentru a căuta aur în noroi”. (Select Letters, CVII).

Unii aduc ca argument în favoarea cărților apocrife faptul că Biblia face referire la mai multe cărți.

Pe parcursul istoriei lui Israel, şi a creştinilor, Dumnezeu a călăuzit pe servitorii Lui să scrie diferite cărţii, cum ar fi: Cartea războaielor lui Iehova (Numeri 21:14-15), cartea dreptului (Iosua 10:12-13; 2Samuel 1:18). Cartea faptelor lui David (1Cronici 29:29; 2Crornici 9:29), cartea faptelor lui Solomon (1Regi 11:41; 1Regi 12:15; 1Cronici 9:29). cărţile profeţilor Şemaia şi Ido (2Cronici 12:15; 2Cronici 13:22), cartea: Căntece de jale (2Cronici 35:25), cronicile regilor lui Israel (1Regi 22:39), cronicile regilor lui Iuda (1Regi 22:45), cronicile regelui David (1Cronici 27:24), cartea faptelor regilor lui Israel (2Cronici 33:18), decretele lui David şi Solomon (2Cronici 35:4), cartea faptelor lui Iosafat şi a cuvintelor lui Iehu (2Cronici 20:34), Faptele lui Ozia (2Cronici 26:22), cartea lui Hozai (2Cronici 33:19), epistola lui Pavel către Laodicieni (Coloseni 4:16).

Toate aceste cărţi nu se ridică la nivelul cărţilor Bibliei! De aceea, Dumnezeu nu a îngăduit ca ele să se păstreze de-a lungul timpului și să fie introdu-se în canon! Chiar aceasta este dovada că ele nu fac parte din canonul bibliei căci cuvântul lui Iehova rămâne în etern” (1Petru 1:25 SCC).

 

Conținutul cărților apocrife:

Conținutul cărților apocrife demonstrează chiar mai clar decât dovezile externe că aceste scrieri nu sunt canonice. Ele nu conțin nicio profeție, iar unele idei și învățături ale acestora contrazic cărțile canonice și includ numeroase informații istorice și geografice inexacte, precum și anacronisme.

În unele cazuri, scriitorii acestor cărți dau dovadă de necinste, atribuind propriile lucrări unor scriitori inspirați care au trăit înaintea lor. Influența ideilor grecești păgâne apare în scrierile lor. Uneori, ei folosesc un limbaj excentric și un stil literar complet atipic Scripturilor inspirate. Doar doi dintre scriitori lasă să se înțeleagă că nu au scris sub inspirație divină. (Vezi Prologul de la Cartea lui Ben Sirah, sau Ecleziasticul; 2Macabei 2:24-32; 15:38-40).

Astfel, cele mai concludente dovezi împotriva canonicității cărților apocrife sunt chiar conținutul lor. Iată o prezentare succintă a câtorva din aceste cărți:

Tobia (Tobit). Relatarea unui iudeu evlavios din tribul lui Neftali, deportat în Ninive, care orbește după ce îi cad în ochi excremente de pasăre. El îl trimite pe fiul său, Tobia, în Media pentru a recupera o datorie; un înger îl conduce pe Tobia la Ecbatana. Pe drum, el scoate inima, ficatul și fierea unui pește și le ia cu el. Apoi se întâlnește cu o văduvă, căsătorită de șapte ori, dar rămasă virgină, deoarece fiecare soț fusese omorât în noaptea nunții de un spirit rău, pe nume Asmodeu. Tobia, îndemnat de înger, se căsătorește cu văduva virgină și alungă demonul cu fumul de la inima și ficatul peștelui, pe care le-a ars. În cele din urmă, Tobia se întoarce acasă și îi redă tatălui său vederea ungându-i ochii cu fierea peștelui.

Probabil că textul original a fost scris în arameică și se estimează că datează din secolul al III-lea î.Ch. Superstițiile și erorile din relatare arată că aceasta nu este inspirată de Dumnezeu, căci demonii nu se scot prin fum din organe de pește arse, și nici nu se fac vindecări prin ungerea cu fierea peștelui!

Una dintre aceste informații inexacte (anacronice) este următoarea: în relatare se afirmă că Tobia a asistat, în tinerețea lui, la revolta celor zece triburi (Tobia 1:4,5,) și că, mai târziu, a fost deportat în Ninive cu tribul lui Neftali (Tobia 1:10-13). Având în vedere că revolta celor zece triburi a avut loc în secolul X î.Ch., după moartea lui Solomon, iar deportarea în Asiria, în secolul VIII î.Ch., ar însemna că Tobia a trăit multe sute de ani totuși, conform cu Tobia 14:1-3, Tobia a murit la vârsta de 112 ani.

Iudita. Această carte relatează povestea Iuditei, o frumoasă văduvă israelită din orașul Betulia. Nebucadnețar îl trimite pe Holofern, comandantul armatei sale, într-o campanie militară în vest, pentru a distruge orice formă de închinare, cu excepția celei aduse lui Nebucadnețar. Când Betulia este asediată, Iudita se preface a fi o trădătoare a israeliților, astfel că este acceptată în tabăra lui Holofern, căruia îi prezintă un raport fals referitor la situația din oraș. La un ospăț, unde Holofern se îmbată, ea reușește să-l decapiteze cu propria lui sabie și se întoarce în Betulia cu capul său. În dimineața următoare, tabăra dușmanilor este cuprinsă de confuzie, iar israeliții repurtează o victorie decisivă.

Într-o versiune catolică a Bibliei, în introducerea cărții Iudita se afirmă: „Autorul . . . compune o relatare care nu are nicio pretenție de precizie istorică”. În această versiune se prezintă, printre altele, și următoarea neconcordanță. Conform relatării, evenimentele au loc în timpul domniei lui Nebucadnețar, în Iudita 1:1, se precizează: Era în anul al doisprezecelea al lui Nabucodonosor, care domnea peste Asirieni, la Ninive, cetatea cea mare”. Însă de fapt  Nabucodonosor sau Nebucadnețar a fost regele Babiloniei și nu a domnit niciodată în Ninive. Această cetate a fost distrusă mai înainte de Nabopolassar, tatăl lui Nebucadnețar.

O lucrare de specialitate face următorul comentariu despre cartea Iudita: „Întâmplarea este pură ficțiune – dacă nu ar fi așa, inexactitățile ei sunt incredibile”. (Dicţionar Biblic, editat de J. D. Douglas, ed. „Cartea creștină”, Oradea, 1995, p. 62)

Se crede că textul original al acestei cărți a fost scris în ebraică în Palestina, în timpul dominației grecești, la sfârșitul secolului al II-lea î.Ch. sau la începutul secolului I î.Ch.

Adăugirile la cartea Estera. Aceste adăugiri sunt constituite din șase pasaje, în unele traduceri ale Bibliei, aceste adăugiri sunt plasate integral la finalul cărții Estera (de exemplu, în traducerea lui Ieronim), iar în altele se întrepătrund cu textul canonic.

Din primul pasaj apocrif se înțelege că Mardoheu s-a numărat printre captivii deportați de Nebucadnețar și că, după mai bine de un secol, în al doilea an de domnie al lui Ahașveroș (gr. Artaxerxes), el era o persoană importantă la curtea regelui. Însă ideea că Mardoheu ar fi ocupat o poziție atât de importantă la începutul domniei acestui rege contrazice textul canonic al cărții Estera. Se crede că adăugirile apocrife au fost scrise de un evreu din Egipt în secolul al II-lea î.Ch.

Cartea Înțelepciunii (Înțelepciunea lui Solomon). Această carte prezintă foloasele de care au parte cei ce caută înțelepciunea divină. Înțelepciunea este personificată, fiind prezentată drept o femeie cerească, iar textul include și rugăciunea lui Solomon pentru înțelepciune. În ultima parte se trece în revistă istoria de la Adam până la cucerirea Canaanului, evidențiindu-se situațiile în care înțelepciunea a adus binecuvântări, iar lipsa ei, nenorociri. De asemenea, se vorbește despre absurditatea închinării la idoli.

Deși nu este menționat în mod direct cu numele, Solomon este prezentat în unele versete ale cărții drept autorul ei. (Înțelepciunea 9:7,8,12) Însă în această carte sunt citate pasaje din cărți biblice scrise la câteva secole după moartea lui Solomon spre sfârșitul secolului X î.Ch. Ele sunt citate din Septuaginta, a cărei traducere a început în jurul anului 280 î.Ch. deci acestă carte este scrisă de un impostor ce s-a dat Solomon!

Se crede că această carte a fost scrisă pe la mijlocul secolului I î.Ch. de un evreu din Alexandria (Egipt).

În carte apar concepții păgâne, cum ar fi ideea conform căreia corpul este un impediment sau o povară pentru suflet. (Înțelepciunea 9:15) Relatarea evenimentelor istorice de la Adam până la Moise este presărată cu multe detalii fanteziste, care intră deseori în contradicție cu textul canonic.

Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul). Această carte, numită și „Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah”, este cea mai lungă carte apocrifă și singura al cărei autor este cunoscut: Isus Ben Sirah, din Ierusalim. Scriitorul vorbește despre natura înțelepciunii și despre modul în care aceasta poate fi aplicată pentru a avea succes în viață. Se pune accentul pe respectarea Legii.

În încheierea cărții se face o trecere în revistă a unor personaje importante din Israel, ultimul fiind marele preot Simon al II-lea. (vezi cap. 44-50).

Cartea contrazice Scriptura care învață în Romani 5:12, BO 1982: De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el”. Afirmația lui Pavel conform căreia: Adam este răspunzător pentru păcat și datorită lui murim toți, este contrazisă de Cartea lui Ben Sirah, unde se spune: De la femeie este începutul păcatului şi prin ea toţi murim. (Sirah 25:27 BO 1982). Scriitorul mai spune că Orice răutate este mică pe lângă răutatea femeii. (Sirah 25:21, BO 1982), dar noi știm că primul care este cel mai rău este Satan, Diavolul! – Ioan 8:44; Apocalipsa 12:9.

Textul original al cărții a fost scris în ebraică în prima parte a secolului al II-lea î.Ch.

Baruh (include Scrisoarea lui Ieremia). Primele 5 capitole ale cărții lasă impresia că ar fi fost scrise de Baruc, prietenul și secretarul lui Ieremia; capitolul 6 este prezentat ca o scrisoare redactată chiar de Ieremia. În cartea Baruh, iudeii exilați în Babilon își exprimă căința și se roagă pentru ajutor. Ei sunt îndemnați să urmeze înțelepciunea și să spere în eliberarea promisă. De asemenea, este condamnată idolatria babiloniană.

Baruc este prezentat ca fiind în Babilon (Baruh 1:1,2), în timp ce relatarea biblică arată că el a fost dus în Egipt, la fel ca Ieremia; nu există nicio dovadă că Baruc ar fi fost vreodată în Babilon. (Ieremia 43:5-7) Ieremia a profețit că Iuda avea să fie stăpânit de regele babilonian timp de 70 de ani, în timpul exilului babilonian (Ieremia 29:10); contrar acestei profeții, în Baruh 6:2 li se spune iudeilor că vor sta în Babilon șapte generații, după care vor fi eliberați. Ori o generație durează 40 de ani (Numeri 32:13), deci cartea contrazice istoria și Biblia, căci nu este vorba de șapte generații în exilul babilonian!

În prefața sa la cartea Ieremia, Ieronim afirmă: „Nu am considerat că merită să traduc cartea Baruh”. În introducerea cărții Baruh din The Jerusalem Bible (p. 1128) se spune că cartea a fost scrisă de către alt autor nu de Baruc. Cartea a fost scrisă, probabil, în ebraică în secolul II sau I î.Ch.

Cântarea celor trei tineri. Această adăugire la cartea biblică Daniel apare după Daniel 3:23. Ea este alcătuită din 67 de versete și prezintă o rugăciune atribuită lui Azaria, rostită de acesta în timp ce se afla în cuptorul cu foc, urmată de intervenția unui înger care stinge flăcările și de cântecul înălțat de cei trei evrei din cuptor.

Cu siguranță că Azaria (Daniel 1:6) unul din cei trei tineri evreii aruncați în cuptorul de foc conform cu Daniel cap.3, nu ar fi spus, ce scrie în cartea aceasta cum că: Şi nu mai este în vremea aceasta căpetenie, prooroc, nici conducător” (Cei trei tineri 1:14, BO 1982). Căci și în vremea exilului babilonean exista profetul Ieremia (Ieremia 29:1), deci nu a fost timp fără proroc! Spiritul Sfânt nu minte!

Acest cântec seamănă foarte mult cu Psalm 148. Însă referirile la templu, la preoți și la heruvimi nu corespund perioadei la care se referă cântecul. Se crede că această scriere a fost redactată în secolul I î.Ch., în ebraică.

Suzana (Istoria Susanei). Această scurtă relatare prezintă un episod din viața Suzanei, frumoasa soție a lui Ioachim, un iudeu bogat din Babilon. În timp ce Suzana se îmbăiază, doi bătrâni iudei vin la ea și îi cer să comită adulter cu ei; deoarece ea refuză, cei doi îi aduc acuzația falsă că ar fi comis adulter. La proces, Suzana este condamnată la moarte, însă tânărul Daniel îi demască pe cei doi bătrâni întrebându-i separat sub ce copac a comis curvie Suzana? Unul a spus sub mesteacăn, altul sub salcâm, iar Suzana este declarată nevinovată.

Cu toate că porunca era: Să te scoli înaintea perilor albi, şi să cinsteşti pe bătrîn” (Levitic 19:32 BC), totuși chipurile tânărul Daniel” ar fi strigat cu glas mare în fața bătrânilor de la poarta cetății care o judecau pe Suzana: Oare aşa de nebuni sunt toţi fiii lui Israel?” (Istoria Susanei 1:45-47, BO 1982). Profetul Daniel din Biblie cu siguranță era un tânăr care respecta pe cei bătrâni, maniera lui ar fi fost alta de a arăta adevărul și nu cea impulsivă!

Cartea Suzana a fost scrisă, din câte se pare, în secolul I î.Ch, dar nu se știe sigur în ce limbă a fost redactată. În Septuagintaea apare înaintea cărții canonice Daniel, iar în Vulgata, după cartea Daniel. În unele versiuni, ea constituie al 13-lea capitol al cărții Daniel.

Bel și Dragonul (Istoria Balaurului). Aceasta este a treia adăugire la cartea Daniel, în unele traduceri fiind capitolul 14 al cărții. În relatare, regele Cirus îi cere lui Daniel să se închine la un idol care îl reprezintă pe zeul Bel. Împrăștiind cenușă pe podeaua templului, unde rămân urme de pași, Daniel demonstrează că mâncarea oferită idolului este consumată în realitate de preoții păgâni și de familiile lor. Preoții sunt omorâți, iar Daniel distruge idolul.

Apoi, regele îi cere lui Daniel să se închine la un balaur viu. Daniel ucide balaurul, dar este aruncat în groapa cu lei de poporul furios. În timpul celor șapte zile în care Daniel stă în groapă, un înger îl apucă pe Habacuc de păr și îl duce din Iudeea în Babilon, luând și un vas cu o fiertură care să-i servească drept hrană lui Daniel. Apoi, Habacuc (Avacum) este dus înapoi în Iudeea, iar Daniel este eliberat din groapă, unde sunt aruncați împotrivitorii săi, care sunt devorați.

Însă motivul aruncării în groapa cu lei din cartea Bel și Balaurul este diferit decât cel din cartea Daniel unde este aruncat pentru că se roagă la Dumnezeu, lucru care era interzis să se roage la altcineva decât regelui (Daniel cap.6), pe când în cartea Bel și Balaurul, Daniel este aruncat la lei pentru că pe Bel I-a stricat, pe balaur l-a omorât şi pe preoţi i-a tăiat” (Istoria Balaurului 1:34 BO 1982), deci cartea aceasta contrazice Biblia și pe profetul Daniel!

Se crede că și această adăugire datează din secolul I î.Ch. și că sunt: „legende pioase brodate pe marginea povestirii lui Daniel”. (Dicţionar Bibliceditat de J. D. Douglas, ed. „Cartea creștină”, Oradea, 1995, p. 62)

1Macabei. O relatare istorică despre lupta pe care au dus-o iudeii pentru independență în secolul al II-lea î.Ch., de la începutul domniei lui Antioh Epifanul (175 î.Ch.) până la moartea lui Simon Macabeul (cca. 134 î.Ch.). Cartea se concentrează în special asupra faptelor de vitejie ale preotului Matatia și ale fiilor săi, Iuda, Ionatan și Simon, în lupta lor împotriva sirienilor.

Aceasta este cea mai valoroasă lucrare apocrifă, datorită informațiilor istorice pe care le oferă referitor la perioada respectivă. Însă, așa cum se afirmă în The Jewish Encyclopedia (1976, vol. VIII, p. 243), în această carte, „istoria este scrisă din perspectivă umană”. Asemenea celorlalte lucrări apocrife, nici aceasta nu a fost inclusă în canonul scrierilor ebraice inspirate. Se pare că 1 Macabei a fost redactată în ebraică, în ultima parte a secolului al II-lea î.Ch.

2Macabei. Deși urmează după 1Macabei, această relatare se referă la o parte din aceeași perioadă (c. 180-160 î.Ch.), însă are un autor diferit. Scriitorul prezintă cartea ca un sumar al scrierilor anterioare ale unui anumit Iason din Cirena. În ea sunt descrise persecutarea iudeilor sub dominația lui Antioh Epifanul, jefuirea templului și apoi rededicarea lui.

Relatarea îl prezintă pe Ieremia, care, în timpul distrugerii Ierusalimului, duce tabernacolul și arca legământului într-o peșteră, pe muntele de pe care Moise a văzut țara Canaanului. (2Macabei 2:1-16) Însă tabernacolul fusese înlocuit de templu cu aproximativ 420 de ani înainte, deci nu mai exista în timpul lui Ieremia, este o aberație!

În introducerea la cărțile Macabei din The Jerusalem Bible, cu privire la 2 Macabei se afirmă: „Stilul este al scriitorilor elenistici, însă nu al celor mai buni, fiind uneori emfatic, deseori pompos”. Din câte se pare, cartea a fost scrisă în greacă, cândva între 134 î.Ch. și 70 d.Ch., anul în care a fost distrus Ierusalimul.

Există mai multe cărți apocrife cum ar fi: Apocalipsa lui Avraam, a lui Adam, a lui Baruh, Daniel, Ilie, Ezra, Sedrah, Moise, Sofonie. Testamentul lui Avraam, Adam, celor 12 patriarhi, Iacob, Iov, Isac, Moise, Solomon. Alte cărți: Înălțarea lui Isaia, întrebările lui Ezdra, cartea lui Enoh (în etipiană, slavă, ebraică și greacă), cartea jubileelor, a lui Ianes și Iambre, a lui Iosif și Asnet, cartea lui Noe, 5Macabei, Odele lui Solomon, Oracolele sibiliene, Rugăciunea lui Iosif, Istoria lui Achikar, Istoria recabiților, Viața lui Adam și Eva, Vedenia lui Ezdra, Viețile profeților, 3Ezdra, Ode sau Imnuri, Rugăciunea lui Manase, 3 Macabei, 4Macabei, Psalmul 151, Psalmii 153-155, Psalmii lui Solomon.

Ce sunt cu aceste cărți apocrife?

La popoarele antice păgâne (asirieni, babiloneni, greci, romani) era obiceiul de a plăsmui cărţi mistice puse sub numele zeilor sau ale unor eroi, care tratau despre învăţături esoterice. Aceste cărţi erau ascunse în temple de la fata celor profani şi neiniţiaţi. Ele puteau fi consultate numai de preoți şi numai în anumite cazuri şi cu anumite scopuri. Tot preoţimea avea dreptul să le interpreteze. Asemenea cărţi se compuneau adesea cu scopuri frauduloase. Despre asemenea cărţi face amintire Cicero.

În mod asemănător, unii oameni evrei sau de alte naționalități au compus asemenea scrieri, pe care le-au atribuit patriarhilor biblici, profeţilor sau altor personalităţi din Biblie, ele au fost răspândite și cei creduli le-au crezut și le-au popularizat însă ele sunt legende, și cărți cu erori istorice doctrinale, și deci ele nu trebuie luate în seamă pentru a ne stabili doctrina și credința.

Pentru noi rămân cele 39 din Scripturile Ebraice, canonice, și ele sunt: Geneza (Facerea), Exodul (Ieşirea), Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua, Judecători, Rut, 1Samuel, 2Samuel, 1Regi, 2Regi, 1Cronici, 2Cronici, Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalm, Proverbe, Ecleziastul, Cantarea Cantarilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia, Maleahi.

Așa cum se spune și în „Expunerea doctrinei Bisericii creştine ortodoxe”, de W.Guettee, Bucureşti - 1901, pag. 132-133: „Cărţile Vechiului Testament pe care ea le consideră drept canonice sunt următoarele care formează şi canonul Evreilor: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numeri, Deuteronomul, Iosua, Judecători şi Rut, Cele patru cărţi ale împăraţilor, două cărţi Paralipomena (cronici). Cartea întâia şi a doua lui Ezra, Estera, Iov, Psalmi, Proverbe, Eclesiastul, Cantarea cantarilor, Isaia, Ieremia (două cărţi), Ezechiel, Daniel şi ceidoisprezece Profeţi (mici)”.

Fie ca să citim zilnic Cuvântul lui Dumnezeu, să cugetăm asupra Lui și apoi să-l aplicăm în viața noastră!

Citește și: Care sunt cărțile canonice ale Noului Testament?