În cartea Apocalipsa, capitolul 1, versetul 10, apostolul Ioan face o afirmaţie care a dus ulterior la o „luptă teologică”, acolo el spune: „În ziua Domnului eram în Duhul...”[1], după o traducere literală, textul ar suna aşa: „În ziua Domnească am fost în Spirit...” SCC.

Cuvântul din greacă mult disputat este „Kyriake”, care este unic în Scripturile Creştine, care este adjectiv dativ feminin singular, doar în 1 Corinteni 11:20, mai apare un adjectiv asemănător, dar nu identic. În restul Scripturile Creştine apare doar „Domnul” ca substantiv, de peste 700 de ori.

La acest pasaj sunt patru variante de interpretare:

1. „Ziua Domnească” este Ziua lui Cristos (ziua venirii Lui).

2. „Ziua Domnească” este necazul cel mare

3. „Ziua Domnească” este sabatul.

4. „Ziua Domnească” este duminica.

Vom analiza în continuare, cele patru variante şi cu argumentele aferente, pentru a vedea care rezistă argumentaţiei.

 

 

1. Este „ziua Domnească” = Ziua lui Cristos (ziua venirii Lui).

Unii teologi susţin că „ziua Domnului” este evident ca fiind ziua revenirii şi a descoperirii Domnului nostru slăvit Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi corelează acest pasaj cu alte pasaje unde apare „Ziua Domnului”, „Ziua lui Hristos” sau „Ziua lui Dumnezeu”, în care Isus va veni, şi când va fi ziua de mânie a lui Dumnezeu. Pasajele unde apar aceste expresii fie în Scripturile Ebarice sau în cele Creştine sunt: Isaia 2:12; Isaia 13:6; Isaia 13:9; Isaia 22:5; Isaia 34:8; Isaia 61:2; Ieremia 12:3; Ieremia 46:10; Ieremia 50:31; Plangerile lui Ieremia 1:12; Plangerile lui Ieremia 2:1; Plangerile lui Ieremia 2:22; Ezechiel 7:19; Ezechiel 13:5; Ezechiel 30:3; Ioel 1:15; Ioel 2:1; Ioel 2:11; Ioel 2:31; Ioel 3:14; Obadia 1:15; Amos 5:18; Amos 5:20; Tefania 1:7; Tefania 1:8; Tefania 1:14; Tefania 1:18; Tefania 2:2; Tefania 2:3; Zaharia 14:1; Maleahi 4:5; Faptele Apostolilor 2:20; 1 Corinteni 1:8; 1 Corinteni 5:5; 2 Corinteni 1:14; 1 Tesaloniceni 5:2; 2 Petru 2:9; 2 Petru 3:10.

Cu alte cuvinte, susţinătorii acestei interpretări susţin că Ioan prin Spiritul, a fost transpus în viitoarea Zi a Domnului, adică a văzut în viziune: ziua venirii lui Cristos.

Însă această interpretare are trei lacune: 1) textul nu spune că Ioan fiind în Spirit, a văzut prin transpunere „Ziua Domnului”; ci el fiind în Ziua Domnească era în Spirit, adică sub inspiraţia Spiritului Sfânt. 2) Expresia folosită aici de Ioan nu este „Ziua Domnului”, ca şi de pildă în 1 Corinteni 5:5, unde apare: „h`me,ra| tou/ kuri,ou”, şi unde Kyriou este substantiv, genitiv, masculin, singular; ci, „ziua Domnească”, unde „Kyriake”[2], este adjectiv, dativ, feminin, singular. 3) Un al treilea argument şi cel mai important, este cel contextual. Dacă acceptăm că interpretarea este următoarea: „Ioan fiind în Spirit a fost dus de Spiritul (sub inspiraţie) în ziua Domnului” atunci să citim în continuare ce a văzut sau a auzit el din evenimentele din ziua Domnului:

„Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe. care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.” M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice din aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu din aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie, deci, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice din aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici. Îngerului Bisericii din Efes scrie-i:...” (v.10b-2:1).

Hopa!!! Nici pomeneală de a vedea sau auzi lucruri din Ziua Domnului (Ziua venirii Domnului Isus). Spiritul în care era, nu l-a dus (transpus) în Ziua Domnului, aşa cum susţine această interpretare; ci, Spiritul l-a făcut să audă glasul lui Isus, să-L vadă pe Isus glorificat, care inspectează cele şapte adunări din Asia Mică. El fiind în mijlocul celor şapte sfeşnice care reprezintă cele şapte adunări, spunându-i să scrie cele 7 mesaje către cei şapte îngeri (mesageri, soli, apostoli) ai adunărilor. În cap. 2,3, el primeşte aceste mesaje. Apoi în cap. 4, prin Spiritul vede tronul lui Dumnezeu şi împrejurimile lui. Apoi în cap. 5 vede o scenă din cer în care Mielul primeşte sulul cu cele 7 peceţi (sigilii), apoi în cap 6-8 vede ruperea celor 7 peceţi, apoi în cap. 8-10, vede sunetul celor 7 trâmbiţe; apoi în cap. 11-19 sunt tot evenimente dinainte şi din timpul: necazul cel mare, deci nici nu poate fi vorba de o răpire în viitoarea Zi a Domnului!

Doar începând cu cap. 19, mai exact Apocalipsa 19:11-21, se descrie Ziua viitoare a Domnului. La ea se mai face referire în câteva versete cum ar fi (Apocalipsa  6:12-17; Apocalipsa 11:15-19; Apocalipsa 14:14-20; Apocalipsa 16:14-16), dar aceasta în total, nu reprezintă nici 5% în toată cartea Apocalipsa.

Atunci să ne întrebăm sincer, putem interpreta oare că Ioan în Spirit a fost dus în Ziua venirii Domnului? Doar dacă cartea Apocalipsa, în totalitate, sau măcar în majoritate, ar conţine o viziune despre Ziua viitoare a Domnului, am putea îndrăzni să acceptăm o astfel de interpretare.

Unii însă au lărgit interpretarea, spunând că Ziua Domnului în sens larg este „necazul cel mare”, oare la acesta se referă Ioan vorbind despre ziua domnească?

 

2. Este „Ziua Domnească” = necazul cel mare

După unii, apostolul Ioan a fost transpus în necazul cel mare, şi la el se referă când spune: „În ziua Domnului eram în Duhul...”. Astfel aceştia interpretează că Ioan fiind sub influenţa Spiritului, a fost transpus în zilele de necaz ale omenirii, numindu-le: „ziua Domnului”. Ei argumentează cu Luca 17:20-30, unde conform interpretării lor, expresiile: „ziua Fiului Omului” este tot una cu „zilele Fiului Omului”, şi cu „ziua Domnească” în care a fost transpus Ioan (Apocalipsa 1:10). Oare aşa să stea lucrurile? Să analizăm aceste argumente:

În Luca 17:20-37, Domnul Isus vorbeşte de două perioade de timp, şi nu de aceeaşi perioadă. Domnul Isus vorbeşte de „ziua când se va arăta Fiul omului” (v.30) şi de „zilele Fiului Omului” (v.22,26), cele două expresii nu se referă la acelaşi lucru. Expresia: „zilele Fiului Omului”, din v.22, se referă la perioada zilelor Sale pământeşti, când Isus a predicat şi a murit în final pe cruce (v.21-25). Isus le spune că ucenicii în momente de încercare sau confuzie, ar dori să mai vadă una din zilele pământeşti ale lui Isus.

Însă în v.26, El vorbeşte de o perioadă din viitor: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi. Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi. Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului.” (Luca 17:26-30).

În acest pasaj Domnul vorbeşte la viitor despre „zilele Fiului Omului”, şi aceste zile le compară cu zilele lui Noe, perioada de timp când Noe a construit arca şi a predicat venirea potopului, iar aceste zile au culminat cu ziua când a intrat Noe în corabie. O altă situaţie similară a fost în zilele lui Lot, când oamenii erau nepăsători ocupându-se doar cu lucrurile materiale trecătoare, aceste zile au culminat cu ziua când a ieşit Lot din Sodoma. În mod asemănător, Domnul Isus vorbeşte de „zilele Fiului Omului”, ca fiind o perioadă de timp premergătoare zilei când El se va arăta. Domnul Isus ne vorbeşte de o generaţie care nu va trece (Matei 24:33-34), şi când vedem împlinindu-se profeţiile rostite de El despre această perioadă de timp ,să ştim că El este la uşi (Matei 24:33). Astfel „zilele Fiului Omului”, se referă la această perioadă, iar ziua când se va arăta Fiul omului la ziua revenirii Lui.

Însă „zilele Fiului Omului”, nu este „ziua Fiului Omului”, care este ziua ultimă, punctul culminant şi final din zilele Fiului omului, când Domnul se arată, şi cu atât mai puţin: „Ziua Domnească” (Apocalipsa 1:10), care este o singură zi la singular şi nu o perioadă de timp ca de pildă necazul cel mare.

Astfel „Zilele Fiului Omului” nu sunt echivalente, nici cu „ziua când Se va arăta Fiul omului” (Luca 17:30); nici cu „Ziua lui Cristos” (Filipeni 1:6,Filipeni 1:10; 1 Corinteni 1:8); nici cu „Ziua Domnului” (1 Tesaloniceni 5:2), şi nici vorbă de a fi echivalente cu „Ziua Domnească” din Apocalipsa 1:10.

Un argument în plus, este faptul că Ioan nu este transpus fiind în Spirit, în perioada de timp numită: „zilele Fiului Omului”. De ce spunem aceasta? Deoarece Ioan după ce spune că „În ziua Domnească am fost în Spirit...”, el nu vede prin revelaţie: „zilele Fiului Omului”; ci, Îl vede prin revelaţie pe Fiul Omului din timpul lui Ioan, de la care primeşte mesaje pentru 7 adunări din timpul lui Ioan, apoi vede o viziune a tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa Cap. 4); apoi vede în cap. 5 o scenă din cer, cum Dumnezeu Tatăl Îi dă Mielului un sul cu 7 sigilii (peceţi). Deci Ioan fiind în Spirit nu vede „zilele Fiului Omului”, adică ultima generaţie care prinde începutul durerilor cât şi sfârşitul lumii (Matei 24:8,Matei 1:34), ci el vede pe Isus cel glorificat, de la care primeşte mesaje.

Ziua Domnească, din Apocalipsa 1:10, de fapt indică ziua când Ioan a primit revelaţia, şi nu o zi (sau mai multe zile) pe care Ioan o vede prin revelaţie!!!

 

3. Este „Ziua Domnească” = sabatul?

Adventiştii, susţinătorii sâmbetei de diferite nuanţe, susţin că ziua când Ioan a primit revelaţia este sâmbăta, doar sâmbăta putea fi numită „Ziua Domnească”, Ziua poruncită de Dumnezeu, ca ziuă de odihnă în vechiul legământ. Există chiar şi o versiune a unei Biblii, a unui adventist în acest sens numită: „Clear Word”, a acestui text, care traduce după cum urmează: „în dimineaţa de sabat”[3]. Prin acesta se încearcă să se susţină că Ioan a primit revelaţia, în dimineaţa unei zile de sabat, dar nu există nici un suport în limba greacă pentru o astfel de traducere; fiind falsificare inacceptabilă a Cuvântului lui Dumnezeu!

Însă cu toate că în Scripturile Ebatice (Vechiul Testament), sabatul[4] era poruncit ca zi de odihnă săptămânală, acesta era poruncit în cadrul vechiului legământ făcut cu Israel prin Moise, şi era un semn, reţineţi, doar între Israel şi Dumnezeu, el ne-fiind valabil pentru celelalte naţiuni (comp. Exod 31:12-17 cu Psalmi 147:19-20).

Iar în Biblie nicăieri sabatul nu este numit „Ziua Domnului” sau „zi domnească”. Nicăieri în Scripturile Creştine ţinerea sabatului (sâmbetei) nu a fost re-poruncită, sau re-introdusă ca poruncă pentru cei care cred în Isus, şi care au fost salvaţi prin har (comp. cu Faptele Apostolilor 15:1-30)!

Prin urmare, Ioan nu putea numi sabatul (sâmbăta): „Ziua Domnească”.

Dar dacă „Ziua Domnească” nu este nici sâmbăta, nici „zilele Fiului Omului”, nici Ziua venirii lui Isus, atunci când este ea?

 

4. Este „ziua Domnească” = duminica?

Este potrivit să credem că ziua când a primit Ioan revelaţia din Apocalipsa a fost într-o zi de duminică. În Noua Traducere românească a Bibliei la n.s. se explică: „Denumirea zilei dintâi a săptămânii (duminică), numită astfel deoarece aceasta a fost ziua în care Isus a înviat; era ziua în care creştinii se adunau (vezi Faptele Apostolilor  20:7)”. Astfel, duminica devenind spre sfârşitul secolului o zi de închinare, sărbătoare pentru creştini, care nu mai serbau sâmbăta ca evreii din vechiul legământ; ci, duminica, ziua când a înviat Domnul Isus.

Cu toate acestea, unii combat această interpretare, aducând următoarele obiecţii:

a) Pavel arată în Romani concepţia creştină şi libertatea creştină cu privire la ziua postului ispășirii: „Pentru că vreunul judecă o zi deosebită de altă zi, iar vreunul judecă orice zi la fel. Fiecare să fie deplin convins în mintea lui. 6. Cel respectând ziua, pentru Domnul o respectă, şi cel nerespectând ziua, pentru Domnul nu o respectă. Cel mâncând, pentru Domnul mănâncă, pentru că mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel nemâncând, pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.” - Romani 14:5-6, SCC.

Aici Pavel arată că unii creştini mai ales cei proveniți din iudaism consideră postul din ziua ispășirii (Levetic 23:17), mai presus decât alte zile de post, în timp ce alţii consideră că toate zilele de post la fel. Un studiu despre Romani 14:5,Romani 1:6, aici.

b) O a doua obiecţie este că dacă spunem că duminica era o zi mai specială de odihnă şi cult, se pune întrebarea, de ce primii creştini se adunau ZILNIC după cum se menţionează în Faptele Apostolilor 2:46; Faptele Apostolilor 5:42?

Faptul că creştinii, iniţial se adunau în fiecare zi şi frângeau pâinea, nu însemnă că ulterior nu s-a pus bazele „zilei întâi a săptămânii” ca fiind o zi mai specială de închinare, şi anume ziua când a înviat Isus (Ioan 20:19-23).

Voi prezenta în continuare, două exemple de învăţăturii şi rânduielii bisericii (adunării), care au fost schimbate ulterior, faţă de primi ani ai creştinismului:

1) La început creştinii trăiau toţi împreună la Ierusalim, ei ca adunare, ca comunitate, aveau bunurile materiale în comun. Ei primeau banii în funcţie de nevoile lor, aşa după cum considerau apostolii că este corect (Faptele Apostolilor 2:43-47; Faptele Apostolilor 4:32-37). Apoi Dumnezeu a îngăduit o persecuţie descrisă în Fapte cap. 8, care i-a împrăştiat pe creştini în Iudeea în Samaria, tocmai ca să împlinească cuvântul lui Isus ca a spus în Faptele Apostolilor 1:8: „şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.”

Dacă la început creştinii trăiau adunaţi doar în Ierusalim, şi avea lucrurile materiale în comun (Fapte cap. 1-7), Dumnezeu care vroia ca oamenii tuturor naţiunilor să audă Cuvântul Său, i-a împrăştiat (Fapte cap. 8), iar ulterior, ei nu au mai trăit în comun, nici în ce priveşte bunurile materiale. Deci a avut loc o schimbare de organizare, de mod de viaţă.

2) Dacă în Fapte cap. 1-7, se adunau zilnic, şi frângeau pâinea zilnic, din Fapte cap. 8, ei au trecut la un creştinism, în care nu mai trăiau în comun. După aceste evenimente, a început să se pună accent pe „ziua întâi a săptămânii”, când se adunau să frângă pâinea în ziua întâi a săptămânii, adică duminica (Faptele Apostolilor 20:7), după modelul lui Isus din Evanghelii. El a înviat duminica şi s-a arătat celor doi ucenici pe drumul Emausului, şi a frânt pâinea cu ei (Luca 22:12-35), s-a arătat duminica şi celorlalţi şi a mâncat cu ei peşte fript şi fagure de miere, ce poate fi considerat o masă de dragoste (Luca 22:36-43), apoi în a doua duminica se arată din nou ucenicilor şi lui Toma care nu a fost prezent cu prima ocazie (Ioan 20:24-29). Mai târziu apostolul Pavel, îi sfătuieşte pe adunarea din Corint să facă ca adunările din provincia Galatia, şi anume să pună de o parte bani pentru ajutoare, duminica, adică când se adunau (1 Corinteni 16:2).

În concluzie, trebuie să înţelegem că creştinismul a progresat de la trăirea în comun, când aveau toate bunurile materiale în comun (de obşte) prezentată în Fapte cap. 1-7, când se adunau zilnic, când frângeau pâinea zilnic, la un creştinism care după Fapte cap. 8, nu mai trăiau în comun, şi care deja puneau accent pe „ziua întâi a săptămânii” când se adunau să frângă pâinea (Faptele Apostolilor 20:7), când banii pentru ajutoare se adunau tot duminica (1 Corinteni 16:2), şi când Ioan ulterior spre sfârşitul secolului I., fiind sub inspiraţie numeşte duminica: „ziua Domnească”.

Dovezi istorice:

Există dovezi abundente istorice, din timpul lui Ioan, şi ulterioare, care arată că Ziua Domnească era duminica. Astfel contextul istoric de atunci, ne poate ajuta să dăm o interpretare corectă acestei expresii şi să o identificăm corect. Să examinăm aceste surse istorice creştine şi laice:

Scrieri creştine ale primelor 4 secole în unanimitate au numit prima zi a săptămâni (duminica) „Ziua Domnului” sau „ziua Domnească”:

Ø     Ignatius (50-115 d.C.): „Nu vă lăsaţi duşi de învăţături străine, sau de poveşti vechi, care nu sunt de folos. Pentru că dacă noi încă trăim după legea Evreiască, noi recunoaştem că nu am primit harul...Dacă, deci, cei care au fost crescuţi în învăţăturile vechi au fost aduşi să aibă o speranţă nouă, ne mai ţinând Sabatul, dar trăind în ţinerea Zilei Domnului, în care şi vieţile noastre sau ridicat prin El şi prin moartea Lui (pe care unii nu o recunosc), prin acest secret noi am primit credinţa, şi pentru aceasta noi suferim ca să putem fi găsiţi ca ucenici a lui Isus Hristos învăţătorul nostru, cum am putea noi trăi separaţi de el pentru care şi profeţi se uitau la el ca învăţătorul lor, fiind ucenicii lui în spirit?...fiecare prieten a lui Hristos să ţină Ziua Domnului cu bucurie, ziua învieri, regina şi cea dintâi a tuturor zilelor din săptămână. Este absurd să vorbeşti despre Isus Hristos cu limba, şi să te bucuri cu mintea un Iudaism care acum a ajuns la un sfirşit, pentru că unde sunt Creştini nu poate fi Iudaism... Aceste lucruri vi l-am spus, dragii mei, nu pentru că cunosc pe vreunul dintre voi să fie în stadiul acesta; dar ca nici unul dintre voi, să nu-l pot apăra cu mâinile goale, ca nici unul să nu cadă cursă unor învăţături false, dar pentru ca voi să primiţi siguranţa lui Hristos din plin...” (Ignatius, Epistle to the Magnesians, chp 9. Ante-Nicene Fathers, vol 1, pg 62-63.) Ignaţiu, care şi-a scris lucrarea sa către creştinii din localitatea Magnesia, prin preajma anului 114 e.n., îi descrie astfel pe creştini: „Ei nu mai ţin Sabatele evreieşti, ci se închină în Ziua Domnului, în care, prin El şi prin moartea Lui, ne-a fost dăruită viaţa ...” (The Fathers of the Church, Vol. I: The Apostolic Fathers (New York, 1947), p.99).

Ø     Pliniu guvernatorul Bitiniei raportează împăratului roman, despre creştini (110 d.C.): „Ei erau în obiceiul de a se aduna într-o anumită zi înainte de a se face zi, când ei cântau în versuri alternative a imnurilor lui Hristos, ca şi la un Dumnezeu, şi legaţi între ei cu un legământ ca să nu facă vreun lucru rău, niciodată să nu facă vreo fraudă, furt, sau curvie, nici-odată să mintă, sau sa nege un adevăr când sunt chemaţi să mărturisească; după care este în obiceiul lor să se separe, şi să se strângă la o mâncare bună - mâncare normală şi curată”.

Ø     Scrisoarea lui Barnabas, Barnaba pare să fi fost scris după distrugerea templului din Ierusalim, în anul 70 d.C., dar înainte ca oraşul să fie reconstruit de Hadrian, după revolta din anii 132-135 d.C. Nu este posibilă o precizie mai mare între limitele menţionate (70-135 d.C.). În această scrisoare se învaţă: „Sabatele de acum nu mai sunt după voia Mea, dar (Sabatul) pe care vi l-am dat, este plăcut Mie, căci în el am pus capăt tuturor ostenelilor, şi la începutul celei de a opta zi am făcut un nou început pentru o lume nouă. Prin urmare, să sărbătoriţi cea de a opta zi, în care a înviat Hristos, li S-a arătat oamenilor şi apoi s-a înălţat la cer” Un alt fragment: „Mai mult, Dumnezeu a spus Evreilor, " Nu vreau luni noi, Sabate"... " Aceste Sabate nu sunt primite de mine, ...Deci noi, Creştini ţinem ziua a opta cu bucurie, zi în care Isus s-a ridicat dintre cei morţi şi s-a înalţat la cer.” (15:8f, The Epistle of Barnabas, Ante-Nicene Fathers, vol 1, pg. 147).

Ø     Didache, (120-180 d.C.): în capitolul 14 găsim îndrumarea următoare: „În Ziua Domnului, când sunteţi adunaţi, după ce v-aţi mărturisit unii altora păcatele şi v-aţi iertat unii pe ceilalţi, puteţi frânge pâinea împreună. Să nu îngăduiţi nimănui care este încă în ceartă cu aproapele său să ia parte cu voi, pentru că lucrarea voastră sa fie sfânta.”

Ø     Epistola Apostolilor (150 d.C.): „Eu (Hristos) am venit în viaţă în ziua a opta care este ziua Domnului.”

Ø     Iustian Martirul (150 d.C.): „Dar Duminica este ziua în care noi ne strângem laolată, pentrucă este prima zi a săptămâni şi Isus, Mântuitorul nostru în aceeaşi zi a înviat din morţi.” (First apology of Justin, Ch 68). „Mai mult, toţi aceşti oameni neprihăniţi (cum au fost Adam, Abel, Enoh, Lot, Noe, Melchizedec, şi Avraam) cu toate că nu au ţinut Sabatele, au fost plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Avraam până la Moise...” (Dialogue With Trypho the Jew, 150-165 AD, Ante-Nicene Fathers, vol 1, page 204) Iustian sau Iustin (cca. 100 - c.165 d.C.), cunoscut si sub numirea de Iustin Martirul din cauza mortii sale pentru Domnul, ne-a lăsat o descriere deosebit de frumoasa a felului în care obişnuiau creştinii din preajma anului 150 să se închine: „...Îl binecuvântăm pe Creatorul tuturor, prin Fiul Său, Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt. Iar în ziua de duminică, toţi cei ce locuiesc la oraş sau la ţară se adună împreună într-un loc şi citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul. Iar după ce a terminat cel care citeşte, conducătorul dă instrucţiuni verbal şi îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune. Apoi ne ridicăm cu toţii şi ne rugăm şi, aşa cum am spus înainte, când se încheie rugăciunea, se aduc pâinea şi vinul, iar conducătorul aduce rugăciuni şi mulţumiri într-un mod asemănător, după puterea lui, iar oamenii consimt, spunând: „Amin”. Pâinea şi vinul se împart tuturor şi are loc împărtăşirea din elementele cu privire la care s-a mulţumit, iar celor absenţi le sunt trimise de către diaconi. Cei care pot şi doresc dau ceea ce cred că este potrivit; ce se adună este dat conducătorului, care îi ajută pe orfani, pe văduve şi pe cei care, din pricina bolii sau din alte motive, sunt în nevoie, pe cei care sunt închişi şi pe străinii care ne vizitează - într-un cuvânt, are grijă de toţi cei în nevoie. Dar duminica este ziua când noi toţi ţinem adunarea noastră comună, pentru că este prima zi, în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Isus Cristos, Salvatorul nostru, a înviat din morţi în aceeaşi zi. Căci El a fost răstignit în ziua dinainte de Saturn (sâmbătă), iar în ziua de după Saturn, care este ziua soarelui, S-a arătat ucenicilor şi apostolilor şi i-a învăţat aceste lucruri, pe care vi le-am supus şi vouă spre examinare.” (Apologia I; cap. LXVII).

Ø     Clement din Alexandria (190 d.C.), (comentând despre cele 10 porunci şi semnificaţia Creştină) spune: „Ziua a şaptea este proclamată ca o zi de odihnă, pregătindu-ne prin înfrânarea de păcat pentru Prima Zi, adevărata zi de odihna.”

Ø     Bardesanes (200 d.C.): „Cea ce suntem, suntem chemaţi după numele lui Cristos, Creştini. Într-o zi, prima zi a săptămâni, noi ne adunăm laolaltă.”

Ø     Tertulian (200 d.C.): „Alţii...cred că soarele este Dumnezeul creştinilor, pentru că este bine ştiut că Duminica este ziua bucuriei noastre.” ( To the Nations 1:133 ) „Pentru noi Sabaturile sunt străine.” ( On Idolatry, 14:6)4

Ø     Origen (220 d.C.): „Duminica, nici un lucru al lumi nu ar trebui făcut. Dar dacă, tu te abţii de la lucrurile lumeşti şi te ţii liber pentru lucrurile spirituale, du-te la biserică, ascultă la citirea şi predicarea sfântă, meditează în lucrurile cereşti.” (Homil. 23 in Numeros 4, PG 12:749)

Ø     Eusebius (300 d.C.): „Ei nu au ţinut circumcizia, sau Sabatul, şi nici noi;...pentru că aceste lucruri nu aparţin Creştinilor". (Ecc. Hist., Book 1, Ch.4) „Ei (sfinţii Vechiului Tetament) nu le-a păsat de circumcizia corpului, şi nici noi (Creştini). Lor nu le-a păsat de ţinerea Sabatului, şi nici noi. Ei nu s-au ferit de anumite feluri de mâncare, şi nici nu au considerat ca o distincţie cea ce Moise i-a învăţat să ţină ca un simbol, şi nici noi Creştini din prezent nu ţinem asemenea lucruri.” (Church History 1:4:8)

Unii cercetători au ajuns la această concluzie, că „ziua Domnească”, este duminica, ca fiind ce mai plauzibilă variantă din cele existente şi cea mai în conformitate cu istoria.

De pildă, în lucrarea „Istoria Bisericii Universale”, de Rămureau, se spune, citez:

„Ziua de cult şi de sărbătoare creştină a fost de la început Duminica, numita „ZIUA DOMNULUI” (he kiriake hemera) Faptele Apostolilor 20:7; 1 Corinteni 16:2; Apocalipsa 1:10; Didahia 14:1 (anii 50-70 ); Sf Ignatie către Magnesieni,9,1...etc
În acest loc (Faptele Apostolilor 20:7-12) găsim ştirea preţioasă că adunarea şi cultul au avut loc <IN ZIUA INTIA A SAPTAMINII> adică duminica. În afara de Ierusalim, creştini se adunau pt. frângerea pâinii odată pe săptămână, în ziua întâi (după calendarul iudaic), care este ziua Domnului, Duminica.

 Numele ei de <ZIUA DOMNEASCA>, pe care o găsim in Apocalipsa 1:10) şi în „Învăţătura celor 12 apostoli (XIV,1), precum şi în ştirea pe care o da Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei, despre creştini în „Scrisoarea către Împăratul Traian” (111-112), dovedesc că, încă din epoca apostolică, creştinii au ţinut ca zi de sărbătoare săptămânală, prin cult euharistic şi cu masa obştească, ziua învierii Domnului.

Împăratul Constantin nu a făcut altceva decât le-a permis creştinilor să se roage duminica, adică le recunoaşte religia lor creştina şi nu o spun eu, ci istorici o spun: „Este bine ştiut că NU împăratul a creat această sărbătoare, cum cred unii, ci că ea era sărbătorită de creştini încă din epoca apostolică”. (vol. 1 pag 228).

În lucrarea: „Dicţionar Biblic Ilustrat” se trec în revistă mai multe variante, însă se ajunge la concluzia, că expresia: „Ziua Domnului”, se referă în acest pasaj la duminică, observaţi comentariul: „ZIUA DOMNULUI. Expresia este găsită numai o singură dată în Scriptură. În Apocalipsa 1:10 Ioan ne dezvăluie că vedenia din Apocalipsa a avut-o în timpul unei răpiri „în Duhul în ziua Domnului". Aceasta este prima dată când în literatura creştină este menţionată he kyriake hemera. Construcţia adjectivală sugerează că era un nume oficial al zilei de închinare a bisericii. În calitatea aceasta apare în mod cert în prima parte a sec. al 2-lea (Ignatius, Epistle to the Magnesians, 1.67).

Prea puţin sprijin se poate aduce pentru teoria că termenul s-a referit la ziua de Paşte, în afară de cazul în care se înţelege că fiecare zi a Domnului este o recapitulare a Paştelor.

Trebuie remarcat că teologi de reputaţie cum sunt J. J. Wettstein, G. A. Deissmann şi F. J. A. Hort, printre alţii, preferă să interpreteze versetul printr-o transportare a lui Ioan, în extazul său spiritual în însăşi marea zi de judecată (cf. Apocalipsa 6:17; 16:14). J. B. Lightfoot crede că există „motive foarte bune, dacă nu chiar convingătoare" pentru o asemenea teorie (The Apostolic Fathers, 2, Secţiunea I, Partea a II-a, p. 129).

            Majoritatea teologilor, însă, înclină să creadă ca şi H. B. Swete că o asemenea interpretare este străină de contextul imediat şi contrară uzanţei lingvistice (LXX foloseşte întotdeauna he hemera tou kyriou pentru „ziua Domnului" profetică: kyriakos nu apare). Prin urmare, ar părea logic să conchidem că după cum este redat locul exact al vedeniei lui Ioan în v. 9, tot aşa este indicată şi ocazia propriu-zisă în v. 10.

Chiar dacă acceptăm o dată târzie pentru scrierea Apocalipsei (cca. 96 d.C.), nu este necesar să presupunem ca şi Harnack, că expresia he kyriake hemera nu a fost folosită înainte de sfârşitul sec. 1. Se poate ca expresia să fi apărut încă în anul 57 d.C., când Pavel a scris 1Corinteni. În 11:20 este vorbeşte despre kyriakon deipnon („Cina Domnului"). Este interesant că Pesh. redă aici „ziua Domnului". Dar pare puţin probabil ca termenul să fi fost folosit în mod curent, deoarece mai târziu în epistolă Pavel foloseşte expresia kata mian sabbatou (16:2)...Este clar că aici, Domnul" înseamnă Cristos şi nu Dumnezeu Tatăl. Este ziua lui Cristos. Este ziua Lui datorită învierii Sale, când a fost „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu" (Romani 1:4). McArthur are dreptate când afirmă că acest titlu derivă din poziţia de Domn a lui Isus Cristos care a fost arătată prin învierea Lui în „ziua întâi a săptămânii" (Marcu 16:2; vezi A. A. McArthur, The Evolution of the Christian Year, 1953, p. 21). Închinarea creştină este în esenţă o anamnesis (aducere aminte) a evenimentului de la Paşte care a revelat triumful planului de mântuire al lui Dumnezeu. De aici derivă nota dominantă de bucurie şi laudă.

Prima zi a săptămânii este de asemenea o zi potrivită, întrucât aminteşte de prima zi a creaţiei, când Dumnezeu a făcut lumină, precum şi faptul că Rusaliile creştine au avut loc într-o zi de duminică. În plus, se poate ca primii creştini să fi aşteptat întoarcerea Domnului în ziua Sa...” [sublinierile îmi aparţin].

Deşi unică în Scriptura, expresia „kuriake hemera”, are o lunga istorie în greaca post-biblica. Asemeni formei abreviate „kuriake”, ea este o expresie familiara parinţilor bisericeşti pentru prima zi a saptamânii, în timp ce în greaca modernă „kuriake” este termenul uzual pentru duminică.

În concluzie, argumentele de ordin lingvistic, contextual, istoric, toate converg spre a susţine că „ziua Domnească” este duminica. Chiar dacă Apocalipsa 1:10, este doar o aluzie, la această zi, însă este clar că adunările (bisericile) din timpul lui Ioan, nu au avut nevoie de explicaţii suplimentare la expresia: „ziua Domnească”, ele au înţeles că Ioan se referă la duminică.

Dacă în timpul lui Ioan, lucrurile nu erau stabilite şi conturate, şi dacă de pildă, unele biserici, ţineau sâmbăta, altele nu ţineau nici o zi pentru Domnul, atunci aluzia lui Ioan, i-ar fi pus în confuzie, însă cu siguranţă că toate adunările de atunci, ştiu şi acceptau duminica ca fiind „ziua Domnească”, şi prin urmare Ioan, nu a considerat de cuviinţă să dea mai multe detalii. Pentru ei era un obicei sfânt de a se aduna duminica, ca pentru evrei închinarea în sinagogă cu ocazia sabatului.

Să nu uităm că Apocalipsa este ultima revelaţie a Domnului Isus pentru poporul Lui, şi chiar o referire în această ultimă revelaţie, pentru cei sinceri şi atenţi, poate cântări mai mult decât o lege dată lui Israel  prin Moise (legea cu sabatul), sau un obicei ce l-a avut adunarea (biserica), la început, în Fapte cap. 1-7, când se aduna în fiecare zi. Noi suntem armata Domnului Isus (2 Timotei 2:3-4), şi ca şi la armată, ultimul ordin este cel de care trebuie să ascultăm, nu de ordine mai vechi, deoarece ordinele mai vechi pot fi revocate, de un nou ordin.

Pentru creştinii adevăraţi, Apocalipsa reprezintă ultimul ordin revelat prin Scripturi, deci să acţionăm ca atare!

 

 

De ce primii creştini au socotit duminica ca fiind ziua Domnească?

Adunarea lui Cristos, după perioada de trăire în comun (Fapte cap. 2-8), a început foarte repede să se închine duminica, în ziua întâi a săptămânii, să facă din ea o zi rânduită pentru părtăşie, învăţătură şi frângerea pâinii. Motivele sunt următoarele (ele sunt prezentate şi în scrierile biserişeşti vechi):

Ø     În ziua întâi a săptămânii a înviat Domnul Isus, iar ucenici erau adunaţi (Luca cap. 24). În următoarea duminică ucenici din nou erau adunaţi, Isus s-a arătat atunci lui Toma (Ioan 20:26).

Ø     În ziua întâi a săptămânii s-a coborât Duhul Sfânt peste adunarea creştină la Penticosta (Faptele Apostolilor 2:1 comp. cu Levitic 23:15-16), şi atunci primii discipolii adunaţi au primit botezul cu Duhul Sfânt.

Ø     În ziua întâia a săptămânii, Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric (Geneza 1:2-5)

Ø     În diferite contexte din Scripturile Ebraice, ziua întâia, şi ziua opta, apar frecvent, ele pot fi prefigurări profetice, pentru duminică, care în săptămâna evreiască era ziua întâi a săptămânii, şi respectiv ziua a opta. Texte ce vorbesc de ziua întâia: Exod 12:15; Levitic 23:24,Levitic 1:39; Numeri 1:1,Numeri 1:18; Numeri 29:1; Numeri 33:38; Ezra 3:6; Ezechiel 45:18. Texte ce vorbesc de o ziua opta: Exod 22:30; Levitic 9:1; Levitic 14:23; Levitic 15:14; Numeri 6:10; Numeri 29:35; 1 Regi 8:66; 2 Cronici 7:9; Neemia 8:18). Unele sărbători durau 8 zile, acesta poate prefigura săptămâna creştină, de duminică până duminică (Exod 12:18 comp. cu Numeri 33:3; paştele o zi + 7 zile azimile; Neemia 8:18).

Ø   Ea este ziua când se făcea circumcizia (Levitic 12:3; Luca 2:21; Faptele Apostolilor 7:8); este ziua când vom experimenta veşnicia, de după mileniu care este a şaptea mie de ani, iar veşnicia va începe cu a opta mie de ani.

Ø   Este ziua când creştinii se adunau (Faptele Apostolilor 20:7); şi când se strângeau banii pentru ajutoare (1 Corinteni 16:2).

Ø  Este ziua când Ioan a primit revelaţia (Apocalipsa 1:10), şi pe care prin inspiraţie o numeşte: „Ziua Domnească”.

Ø     Este ziua când creştinii, conform scrierilor vechi creştine, ca urmaşi ai apostolilor se întruneau pentru a lua Cina Domnului, pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.

De fapt, învierea a fost ziua în care Domnul a demonstrat superioritatea Sa faţă de moarte şi Hades!

Un text care ne vorbeşte despre o stare care s-a repetat duminică de duminică, este în Ioan cap. 20. Aici ni se spune că în ziua întâi a săptămânii (duminica), în ziua învierii, seara, ucenicii erau adunaţi, Domnul li s-a arătat; apostolul Toma însă nu era cu ei, însă în următoare seară de duminică[5], Domnul li se arată din nou (Ioan 20:19,Ioan 20:24-26).

Iar a treia oară li se arată lângă marea Tiberiadei, când unii dintre ucenici erau la pescuit (Ioan 21:1-14). Este însă clar că primele două apariţii au avut loc în prima şi a doua duminică (comp. Ioan 20:19-26 cu 21:14).

Un alt exemplu, de închinare duminica, îl găsim în Fapte cap. 20 , unde aflăm că Pavel şi-a pregătit itinerarul în aşa fel, încât să fie prezent la Cina Domnului care se lua în Troa în ziua dintâi a săptămânii. O atentă studiere a pasajului va scoate la lumină faptul ca Pavel a sosit în Troa: luni (probabil luni dimineaţa), şi a stat acolo şapte zile, aşa cum precizează textul, iar a plecat de acolo exact peste o săptămână, adică luni dimineaţa, după serviciul divin de duminică, unde a avut loc frângerea pâinii şi predicarea Cuvântului (Faptele Apostolilor 20:6-11).

O alta dovadă că adunarea de la început se închina în cea dintâi zi a săptămânii se găseşte în 1Corinteni cap.16. Pavel îi îndeamnă pe cei din Corint să facă strângerea de ajutoare în cadrul adunării din aceasta zi, ceea ce induce în eroare cititorul este că unii traducători au introdus cuvântul „acasă”, ca şi cum banii pentru ajutoare s-au strâns acasă. Însă potrivit celor mai fidele traduceri, banii s-au strâns în adunare, aşa reiese din context şi din text:

 „Iar despre colecta cea pentru cei sfinţi; precum am poruncit adunărilor Galatiei, aşa faceţi şi voi. În prima zi a săptămânii fiecare dintre voi să pună deoparte, strângând după cum are să câştige; pentru ca nu când am să vin, atunci să se facă colecte. Iar când am să sosesc, pe cei care aveţi să îi aprobaţi prin scrisori, pe aceştia îi voi trimite să ducă darul vostru la Ierusalim”. (1 Corinteni 16:1-3, SCC). Şi în traducerile: NT’ Pascal, CLV, NTR (2007), TLRC, nu apare cuvântul acasă.

Deci ca şi adunările Galatiei şi adunarea din Corint trebuia să facă colectă pentru sfinţi. De ce? Ca nu când are să vină: apostolul Pavel, să se strângă banii, ci aceştia să fie strânşi dinainte. Cum să se stângă acesşti bani? Prin colecta pentru sfinţi. Deci în cadrul adunării era organizată o colectă pentru sfinţi. Câţi bani să se strângă, fiecare după cum câştigă. Când să se strângă? În prima zi a săptămânii duminica, de ce? Deoarece adunările de atunci se adunau duminica. Verbul folosit aici în limba greacă, se aplică unei activităţi repetate de „punere de o parte”. Cu alte cuvinte: ei trebuiau sa colecteze: „în prima zi a săptămânii”, pentru ca strângerea să nu se facă în pripă doar atunci când vine Pavel.

Trebuie menţionat şi faptul că în timpul Imperiului Roman, duminica nu era o zi liberă decât din sec. IV d.C., astfel nu exista nici o zi liberă pe săptămână până în sec. IV d.C., pentru creştini. Astfel sclavi creştini munceau şi în aceea zi, însă toţi creştini care puteau, care erau oameni liberi, sau sclavii care aveau stăpâni credincioşi, se adunau dis de dimineaţă pentru închinare şi Cina Domnului. Prin urmare, creştinii s-au obişnuit să respecte şi ei tot o zi din şapte, după principiul (spiritul) legii, fără însă să ţină litera legii. O zi, dedicând-o proslăvirii lui Dumnezeu, lucrării creştine şi odihnirii trupului.

În prezent ne mai find sclavi, orice creştin, poare să-şi caute un loc de muncă ce îi permite să respecte Ziua Domnească, şi să fie liber în aceea zi pentru închinarea, lucrarea Domnului, şi pentru odihna lui personală!

Dacă acceptăm că duminica este o zi ce aparţine Domnului, mai mult ca celelalte zile, deoarece în această zi a înviat Domnul, şi în această zi s-a coborât Duhul Sfânt peste adunare, şi la această zi face aluzie Ioan, când scrie sub inspiraţia Spiritului Sfânt (Apocalipsa 1:10), atunci vom dedica această zi: Domnului, Celui ce a înviat în această zi.

Aceasta implică să dedicăm timpul din această zi: Domnului. Dacă oamenii din lume, învăţaţi de fire, când sărbătoresc ziua unui om, petrec timp cu el, mănâncă împreună cu sărbătoritul, îi aduc cadouri, îi cântă...

În mod asemănător noi în ziua Domnească ar trebui să petrecem timp cu Domnul, să luăm parte la masa Lui (Cina Domnului), adică să luăm cina Domnească (1 Corinteni 11:20) în ziua Domnească (Apocalipsa 1:10), şi să adunăm bani pentru lucrarea Lui (1 Corinteni 16:2); să Îi cântăm cântări de laudă, şi să-L predicăm pe El!

Astfel, continuând ceea ce a fost o practică apostolică, noi credem că trebuie să privim ziua de duminică, ca fiind Ziua Domnească, o zi a Domnului, în cinstea Domnului şi spre amintirea învierii Sale.

Prin urmare, putem aplica frumosul Psalmi 118:22-26 la această zi: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. Domnul a făcut lucrul acesta: şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea! Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă! Binecuvântat să fie cel ce vine în Numele Domnului! Vă binecuvântăm din Casa Domnului.”

Fie ca următoare zi Domnească, ziua învierii, ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm de ea, să ne găsească în Casa Domnului!