"Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic" - 1Corinteni 13:2.


Mulţi oameni doresc să cunoască mult, să fie tobă de teologie, fie din curiozitate, fie din dorinţa de a fi satisfăcut intelectual, de a controla lucrarea lui Dumnezeu sau modul Lui de a acţiona, de a nu fi luat prin surprindere, fie de a nu mai avea nevoie de credinţă, cunoscând toate mecanismele spirituale, obţinând astfel controlul minţii mult dorit.
Însă Dumnezeu este mai mare ca mintea unui om, este imprevizibil, supranatural, şi cu El trebuie să umblăm prin credinţă şi dragoste. Noi trebuie să avem încredere în El chiar atunci când un anumit adevăr al lui sfidează logica noastră. Dacă noi Îl iubim dorim să cunoaştem doar atât cât avem nevoie ca să împlinim voia Lui.
Întreabă-te: de ce vrei să cunoşti un anumit lucru? Care este scopul, motivul? Ca să împlineşti poruncile Lui, să-i fi Lui loial? Sau motivul este altul?
În grădina Eden erau doi pomi: pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Consumarea din pomul vieţii aducea nemurirea. Conform Bibliei, viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Cristos (Ioan 17:3), a mânca din Cristos, darul lui Dumnezeu, înseamnă a primi viaţa veşnică (Ioan 6:53-55).
Mâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului aducea o cunoaştere egoistă, axată pe Sine care ducea la moarte! O cunoaştere despre cum să fi auto-împlinit, de aceea consumarea din acel pom a dus ca imediat în Adam şi Eva să se trezească pofta egoistă, ei nu mai erau orientaţi către Dumnezeu şi al sluji pe El, ci spre ei, şi cum să se slujească pe ei, spre a se simţi bine!
Biblia ne încurajează să cunoaştem, dar există două cunoaşteri, una ce duce spre viaţă şi alta spre pieire.
Cunoaşterea orientată spre a-L sluji pe Dumnezeu şi pe semeni în dragoste, este cunoaşterea spre viaţă, iar cunoaşterea orientată spre a-ţi sluji ţie însuşi, prestigiului tău, spre a fi tu capul care controlează lucrarea lui Dumnezeu, spre a te ridica deasupra altora, este o cunoaştere care duce la pierzare.
Dragostea de Dumnezeu doreşte să cunoască cât poate să împlinească! Dragostea de sine, doreşte să cunoască şi ceea ce nu este chemat să cunoască, şi ceea ce este abstract şi nu are legătură cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, doreşte să cunoască mai mult decât măsura de credinţă ce a pus-o Dumnezeu în el, umflat de îngâmfare, superior şi arogant!
Alţii sunt în cealaltă extremă şi spun: „nu doresc să cunosc mult, ca să nu mi se ceară mult”.
În mod normal, noi trebuie să dorim să cunoaştem cât vrea Dumnezeu, cât ştie El că putem împlini, dar motivaţi de dragoste, astfel cunoaşterea adevărului să vină din dragoste şi să ducă la dragoste.