Evanghelistul Ioan relatează cum Învățătorul Iesus a lăsat Iudeea, şi S-a dus înspre Galileea, însă ca să ajungă în Galileea, El trebuia să treacă prin Samaria. Astfel, Iesus a trecut printr-o cetate a Samariei, cu numele: Sihar; aproape de domeniul pe care l-a dat Iacob, nepotul lui Avraam, lui Iosif, fiul lui.

Iar El stând la izvorul și fântâna lui Iacob, la această fântână vine o samariteancă ce a ieșit la miezul zilei după apă (ora 6 la ei, ora 12 la noi). Domnul Iesus învinge barierele rasiale pentru că evreii nu aveau legături cu samaritenii (Ioan 4:9). Iar acesteia, Iesus i-a dat mărturie despre apa vieții, i-a profețit arătându-i modul ei de viață de până atunci, și i-a dat explicații despre locul unde trebuie să se închine oamenii, și despre faptul că El este Mesiah, Cel trimis de Dumnezeu, toate acestea sunt relatate în Ioan 4:1-26.

Mai târziu Învățătorul Iesus merge într-un sat al samaritenilor, unde îi învață timp de două zile și unde mulți cred în El (Ioan 4:40-41). Astfel în timpul serviciului lui Iesus de pe pământ, unii samariteni au recționat pozitiv la Evanghelie și la lucrarea Lui! Astfel, într-o altă ocazie, Domnul Iesus a făcut referire la un samaritean milostiv, artăndu-L ca exemplu de iubire de aproapele, demn de urmat în Luca 10:27-37.

Cu o altă ocazie, Păstorul Iesus fiind călăuzit divin, a trimis zece leproși care cereau de la El ca să fie vindecați, să se arate preoților, cei care se ocupau cu leproși (Levitic cap.13), iar pe drum au fost vindecați, însă doar unul din ei s-a întors să-I mulțumească lui Mesiah, și el era samaritean, Christos a apreciat lauda acestui samaritean la adresa lui Dumnezeu prin El (Luca 17:11-19).

Creștinii au primit putere să Îl mărturisească pe Iesus și în Samaria (Fapte 1:8), iar mai târziu Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu prin Filip (Fapte 8:5-17), și așa a luat ființă: adunarea din Samaria, despre care se spune în Fapte 9:31, SCC: “Deci adunarea, în Iudeea întreagă şi în Galileea şi în Samaria avea pace; zidindu-se, şi umblând în frică de Iehova; şi, prin mângâierea Spiritului Sfânt, se înmulţea”.

Însă să vedem în continuare: cine au fost samaritenii, cum a luat ființă acest popor, din care unii mai târziu au devenit discipoli ai lui Christos?

 

Cum a venit în existență: poporul samaritean?

Venirea în existență a poporului samaritean este descrisă în 2Regi 17:1-29, GBV 2001:

În al doisprezecelea an al lui Ahaz, împăratul lui Iuda, a început să împărăţească Osea, fiul lui Ela, în Samaria, peste Israel; a împărăţit nouă ani. Şi a făcut rău în ochii Domnului, dar nu ca împăraţii lui Israel care fuseseră înainte de el. Împotriva lui s-a suit Salmanasar, împăratul Asiriei; şi Osea a ajuns slujitorul lui şi i-a plătit tribut. Dar împăratul Asiriei a aflat că Osea uneltea, pentru că trimisese soli la So, împăratul Egiptului, şi n-a trimis tribut împăratului Asiriei, ca în fiecare an. Şi împăratul Asiriei l-a închis şi l-a legat în închisoare. Şi împăratul Asiriei a năvălit în toată ţara şi s-a suit împotriva Samariei şi a asediat-o trei ani. În anul al nouălea al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria şi a deportat pe Israel în Asiria şi i-a aşezat pe locuitori în Halah şi la Habor, pe râul Gozan, şi în cetăţile mezilor. Şi împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon şi de la Cuta şi de la Ava şi de la Hamat şi de la Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei, în locul fiilor lui Israel, şi au luat în stăpânire Samaria şi au locuit în cetăţile ei…Şi a fost aşa: la începutul locuirii lor acolo, nu se temeau de Domnul; şi Domnul a trimis printre ei lei, care au omorât pe unii dintre ei. Şi i-au vorbit împăratului Asiriei, zicând: „Naţiunile pe care le-ai deportat şi le-ai aşezat în cetăţile Samariei nu cunosc obiceiul Dumnezeului ţării; de aceea El a trimis printre ei lei şi, iată, îi ucid, pentru că nu cunosc obiceiul Dumnezeului ţării“. Şi împăratul Asiriei a poruncit, zicând: „Duceţi acolo pe unul dintre preoţii pe care i-aţi luat de acolo; şi ei să meargă şi să locuiască acolo, iar el să-i înveţe obiceiul Dumnezeului ţării“. Şi unul din preoţii pe care-i deportaseră din Samaria a venit şi a locuit în Betel şi i-a învăţat cum să se teamă de Domnul. Şi fiecare naţiune şi-a făcut dumnezeii săi şi i-a pus în casele înălţimilor, pe care le făcuseră samaritenii, fiecare naţiune în cetăţile unde locuia”.

Conform acestui text, regele Asiriei: Salmanasar, a cucerit Samaria, și a adus oameni din: Babilon, Cuta şi de la Ava şi de la Hamat şi de la Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei, și astfel aceștia au devenit samariteni, fiindcă locuiau în Samaria!

Să vedem în continuare însă:

 

Care este originea acestor locuitori puși de regele Salmanasar al Asiriei în Samaria?

 

Oamenii din Babilon:

În primul rând, textul menționează că regele Asiriei: Salmanasar, a cucerit Samaria, și a adus oameni din: Babilon, mai exact în textul ebraic este: “din Babel” (2Regi 17:24, vezi n.s. GBV 2001), care a fost capitala Babilonului. Deci cei din Babel erau babilonieni (caldeeni)!

Deși babilonienii din Babel au învățat prin frica de lei, care au ucis câți-va dintre ei, să se teamă de Iehova Dumnezeul lui Israel, totuși ei se închinau și la idolul: Sucot-Benot (2Regi 17:30). Să vedem mai departe:

 

Oamenii din Cuta:

Conform cu Dicționarul Biblic Ilustrat, Cetatea Cuta era: Cetate antică din Babilonia (acad. kutu, din sumer. gu-du-a), reşedinţa zeului Nergal; locuitorii cetăţii au fost deportaţi de către Sargon pentru a repopula Samaria (2Regi 17:24,2Regi 17:30). Locul, unde se află astăzi o movilă numită Tell Ibrahim, a fost excavat sumar în 1881-2 de către Hormuzd Rassam, care a observat că odinioară cetatea era foarte întinsă”. Deci cei din cuta erau babilonieni (caldeeni)!

Deși babilonienii din Cuta au învățat prin pedeapsa leilor, care au ucis câți-va dintre ei, să se teamă de Iehova Dumnezeul lui Israel, totuși ei se închinau și la idolul: Nergal (2Regi 17:30). Să vedem mai departe:

 

Oamenii din Ava:

Ava, oraș din nordul Siriei, aflat în secolul al VIII-lea î.Ch. sub stăpânirea Asiriei. Din câte se pare, este unul și același cu orașul Iva sau Ivei (2Regi  17:242Regi 18:34; 2Regi 19:13Isaia 37:13). Ava este unul dintre orașele cucerite de asirieni (2Regi 18:342Regi 19:13Isaia 37:13).

Locuitori ai orașului Ava, adică: aviții s-au numărat printre populațiile aduse de asirieni în locul israeliților exilați după cucerirea Samariei în secolul VIII î.Ch, conform cu 2Regi 17:24. Toți cei strămutați în orașele Samariei au ajuns să fie numiți, împreună cu israeliții rămași acolo: samariteni. Acești sirieni: aviții, deși au învățat într-o oarecare măsură să se teamă de Iehova, ei și-au făcut propriii dumnezei, pe Nibhaz și pe Tartac, și li se închinau lor (2Regi 17:29-33). Să vedem mai departe:

 

Oamenii din Hamat:

Conform cu Dicționarul Biblic Ilustrat, Cetatea Hamat era: HAMAT (ebr. hamat, „fortăreaţă, citadelă"). O cetate pe malul de E al râului Orontes, situată pe una dintre căile comerciale principale care duceau din Asia Mică spre S. Geneza 10:18 o descrie ca pe o cetate canaanită. Pe vremea lui David, în timpul domniei regelui Toi (sau Tou), ea a întreţinut relaţii prieteneşti cu Israelul (2Samuel 8:9-10; 1Cronici 18:9-10)”. Deci cei din Hamat erau canaaniți lângă Siria. Ei se închinau și Dumnezeului lui Israel: Iehova, care a adus peseapsa peste ei prin lei, însă se închinau și la Așima, idolul lor (2Regi 17:30). Să vedem mai departe:

 

Oamenii din Sefarvaim:

Conform cu Dicționarul Biblic Ilustrat, Cetatea Sefarvaim: SEFARVAIM. Un oraş capturat de asirieni (2Regi 17:24,2Regi 17:31; 2Regi 18:34; 2Regi 19:13; Isaia 36:19; Isaia 37:13). Contextul sugerează că Sefarvaim se află în Siria sau în teritoriul învecinat, şi acest fapt este adeverit de numele zeităţilor lui (*ADRAMELEC; *ANAMELEC). Locul nu este identificat, deşi este posibilă sugestia lui Halévy cum că este acelaşi cu locul aşezării Sibraim de mai târziu, lângă Damasc (Ezechiel 47:16)”.

Sefarvaimul și regele lui fuseseră înfrânți de asirieni mai înainte (2Regi 19:13Isaia 37:13). Având în vedere că Sefarvaimul este menționat împreună cu unele locuri din Siria și din Babilonia, este posibil ca orașul să se fi aflat în una dintre aceste zone.

Locuitori ai orașului Sefarvaim (sirieni sau babilonieni), după 740 î.Ch, când o parte dintre locuitorii Sefarvaimului au fost duși de asirieni în Samaria ca să o colonizeze. Sefarviții au dus cu ei și idolii lor din patrua lor de unde au fost strămutați; astfel ei își jertfeau fiii pentru zeii Adramelec și Anamelec (2Regi 17:24,2Regi 17:31-332Regi 18:34Isaia 36:19).

În concluzie, samaritenii, sunt un popor ce are ca origine: babilonieni, sirieni, cananiți, israeliți, și prin căsătorii mixte au ajuns să devină poporul samariei, căci locuiau în regiunea Samariei!

Așa cum se spune și în Dicționar Encilocpedic de iudaism se spune la subiectul: SAMARITENI

“Descendenţii unui popor rezultat din amestecarea unor israeliţi ramaşi în ţară, atunci când s-a prăbuşit regatul din nord (722 î.e.n.), cu alte popoare instalate pe aceleaşi pământuri de către cuceritorii asirieni (după 722 î.e.n.). Capitala provinciei, sub ocupaţia asiriană, era Samaria. Samaritenii respectă Pentateuhul, dar resping celelalte cărţi ale Bibliei şi întreaga Tora orală; ei au propriile lor tradiţii orale referitoare la diferite practici biblice…Cuvântul “samaritean” apare o singură dată în Biblie (2Regi 17:29) [în Scripturile Ebraice] cu privire la colonii de curând instalaţi în fostul regat din nord şi care persistau în moravurile lor păgâne. Când exilaţii s-au întors din Babilonia, ei au respins pretenţiile samaritenilor la iudaism şi au refuzat colaborarea lor la reconstruirea Ierusalimului şi a Templului. Li s-a interzis să aducă sacrificii la Templu şi să se căsătorească cu evrei. Atunci samaritenii au dezvoltat o atitudine ostilă faţă de Neemia şi şi-au construit propriul lor templu, pe Muntele Garizim. Ei au avut mult de suferit atunci când Sihemul a fost pustiit de către Alexandru cel Mare, iar templul lor a fost distrus de două ori: prima dată de Ioan Hircan în 128 î.e.n. şi a doua oară în 486 e.n. Împăratul bizantin Iustinian a pus capăt autonomiei samaritenilor. Ei au avut de suferit şi din partea musulmanilor, care nu i-au considerat ca făcând parte din Poporul Cărţii. Unii samariteni au trăit şi pe alte teritorii (Roma, Babilon etc.). Cu timpul, n-a rămas din samariteni decât un mic grup concentrat în Israel”.

Să vedem în continuare:

 

Religia samariteană:

Termenul „samariteni” apare prima dată în Scripturi după cucerirea regatului celor zece triburi, sau regatul Samariei, în sec. VIII - Î.Ch.; era folosit cu referire la cei ce locuiau în regatul de nord înainte de această cucerire pentru a-i diferenția de străinii aduși ulterior din alte părți ale Imperiului Asirian, cu origini diferite, respectiv: babilonieni, sirieni, cananiți (2Regi 17:29). Însă asirienii nu i-au exilat pe toți israeliții, întrucât din 2Regi 12:16-19, reiese că, în timpul domniei lui Iosia, regele Iosia a vorbit cu oamenii dintr-o cetate din Samaria, despre oasele omului lui Dumnezeu care a profețit contra altarului idolatru de la Betel, informații din trecutul lui Israel, pe care nu le puteau cunoaște decăt israeliții!

Astfel  în regiunea Samariei încă locuiau israeliți. Prin urmare, termenul „samariteni”, a ajuns să-i desemneze pe descendenții israeliților rămași în Samaria și pe cei ai coloniștilor aduși de asirieni; fără îndoială, unii dintre samariteni s-au născut în familii mixte. Într-o perioadă mai târzie, numele a căpătat o conotație mai mult religioasă decât etnică sau politică. „Samaritean” era o persoană care aparținea sectei religioase ce s-a format în regiunea Sihemului și a Samariei (Ioan 4:20).

O dată cu venirea în regiunea Samaria din Israel a coloniștilor aduși de rege asiriei, regatul de nord a fost colonizat cu păgâni aduși din Babilon, Cuta, Ava, Hamat și Sefarvaim, care se închinau la mulți zei: Sucot-Benot, Nergal, Așima, Nibhaz, Tartac, Adramelec și Anamelec. Deși au învățat unele lucruri despre Iehova Dumnezeul lui Israel, de la un preot care s-a așezat la Betel și i-a învățat despre Iehova Dumnezeu, totuși ei au continuat generații la rând să se închine la zeii lor falși (2Regi 17:30-41). După aproape 100 de ani de la cucerirea regatului de nord, Iosia a luat măsuri drastice pentru a elimina închinarea la idoli din comunitățile de aici. Totuși, aceste reforme n-au avut un efect durabil, cum de altfel n-au avut nici reformele similare pe care le-a făcut în regatul de sud al lui Iuda (2Regi 23:4-20; 2Cronici 34:6-7).

În 537 î.Ch., o rămășiță a evreilor din cele 12 triburi s-a întors din exilul babilonian pentru a reconstrui templul lui Iehova din Ierusalim (Ezra 1:3; Ezra 2:1,Ezra 2:70). Atunci samaritenii, care locuiau deja în țară și pe care Biblia îi descrie ca: „vrăjmaşii lui Iuda şi ai lui Beniamin”, au venit la Zorobabel și la conducătorii de familii și le-au spus: „Lăsaţi-ne să construim cu voi, deoarece căutăm ca şi voi pe Dumnezeul vostru şi Îi jertfim din zilele lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici“ (Ezra 4:1-2 GBV 2001). Însă, în realitate, ei nu-i erau devotați lui Iehova, fapt ce s-a văzut clar când Zorobabel le-a refuzat ajutorul: samaritenii au făcut tot ce le-a stat în putință ca să împiedice reconstruirea templului. Văzând că toate eforturile lor de a-i hărțui și de a-i intimida pe israeliți au fost zadarnice, ei i-au trimis o scrisoare împăratului Persiei prin care le aduceau acestora acuzații false. Astfel, au reușit să obțină un decret în urma căruia lucrările de construcție au fost oprite câțiva ani (Ezra 4:3-24).

Unul din oponenți la construcția templului a fost: Sanbalat!

Conform cu Dicționarul Biblic Ilustrat, se spune despre Sanbalat:

SANBALAT. Numele este babilonian, Sinuballit, adică „Sin (zeul lunii) a dat viaţă". În Neemia 2:10,Neemia 2:19; Neemia  13:28 este denumit şi horonitul, probabil pentru că se trăgea din Bet-Horon, aflat la aproximativ 30 km NV de Ierusalim (cf. Iosua 10:10, etc.). El a fost unul din oponenţii de frunte ai lui Neemia. Papirusul Elefantin arată că în anul 407 î.Cr. a fost guvernatorul Samariei. Când Neemia s-a întors din exil în 445 î.Cr. el a fost ori guvernator ori dorea să obţină funcţia de guvemator şi, fără îndoială, a dorit să-şi extindă controlul şi asupra lui Iuda. Papirusul Elefantin vorbeşte despre doi din fiii săi, Delaia şi Şelemia, şi aceste nume arată că Sanabalat era un închinător al lui Iahve. Aceasta însemna că ori era descendent dintr-o familie evreiască care n-a fost luată în captivitate în 721 î.Cr. ori din una din familiile colonizate în Palestina de către împăraţii asirieni. Oricare ar fi fost cazul, se pare că religia sa a fost un sincretism (2Regi 17:33), deşi L-a pus pe Iehova înainte câştigând în felul acesta simpatia familiei marelui preot, şi căsătorindu-se cu fiica acestuia (Neemia 13:28). Josephus (Ant. 11.302) a face pe Sanbalat responsabil de construirea templului din Samaria, pe care el îl datează sub Darius al III-lea (336-331 î.Cr.). Dacă istoria aceasta este adevărată, atunci Josephus a confundat datele; cu excepţia cazului în care el se referă la un al doilea guvernator cu acelaşi nume. (A existat un al doilea Sanbalat, dacă nu doi, între guvernatorii Samariei în timpul imperiului Persan)”.

Pe la mijlocul secolului al V-lea î.Ch., când Neemia a început repararea zidurilor Ierusalimului, Sanbalat guvernator al Samariei, potrivit unuia dintre papirusurile elefantine, a încercat pe diferite căi să oprească lucrările, dar fără succes (Neemia 2:19-20; Neemia 4:1-12; Neemia 6:1-15).

În opinia unor erudiți, templul samaritean pe muntele Garizim (posibil în sec. al IV-lea î.e.n.) a fost construit tocmai pentru a rivaliza cu cel din Ierusalim a marcat ruptura definitivă dintre iudei și samariteni.

 

Templul samaritean:

Pe muntele Garizim, de pe care au fost rostite binecuvântările ascultării de legea lui Dumnezeu dată prin Moise (Deuteronom 11:29), a fost construit, probabil în secolul al IV-lea î.Ch., un templu samaritean care să rivalizeze cu cel din Ierusalim. Samaritenii se închinau tot la Dumnezeul Creator însă după regulile stabilite de ei, ei aveau un templu, o preoție stabilită de ei!

Se pare că acest templu a fost zidit de Sanbalat, cu consimțământul lui Alexandru cel Mare, așa cum menționează istoricul Iosif Flaviu, punându-l mare preot pe ginerele său, Manase, unul dintre nepoții marelui preot din Ierusalim, care fusese izgonit de Neemia, pentru că încălcase porunca de a nu se căsători cu femei de alt neam (Neemia 13:28-29).

Însă acest templu a fost distrus în anul 108 î.Ch. potrivit tradiției, de către Ioan Hyrcanos (vezi: Antichități iudaice,XI, VIII, 2, 4; XIII, IX, 1; Războiul iudeilorI, II, 6).

În prezent cel mai în vârstă din familia Cohen este marele preot, ei spun că familia Cohen, se trage din tribul lui Levi, din care se alege marele preot al samaritenilor!

În prezent ei susțin că toţi samaritenii de la Muntele Garizim fac parte din patru familii - Cohen, Tsedakah, Danafi şi Marhiv, care conform tradiţiei, se trag din triburile: Levi, Manase şi Efraim - fiii lui Iosif!

Chiar și în timpurile moderne, samaritenii țin sărbători precum Paștele pe muntele Garizim, pe locul unde cred ei că s-a aflat odinioară templul.

Când Iesus a început serviciul de predicare, aceste relații dintre Israel și samariteni, nu se îmbunătățiseră cu nimic, chiar dacă templul de pe muntele Garizim fusese distrus cu circa un secol și jumătate mai înainte (Ioan 4:9), însă samaritenii încă se închinau pe muntele Garizim (Ioan 4:20-23), iar iudeii îi disprețuiau (comp. cu Ioan 8:48), căci ei nu erau evrei pur sânge.

Având în vedere această atitudine disprețuitoare, înțelegem cât de pertinentă a fost ilustrarea Învățătorului Iesus despre milostivul samaritean, arătând că iubirea de aproapele depășește bariera națională (Luca 10:27-37).

Samaritenii aveau Sfintele Scripturi, însă doar primele cinci cărți ale lui Moise. Să vedem în continuare despre:

 

 

Pentateuhul samaritean:

Încă din vechime, samaritenii au avut ca text sacru doar primele cinci cărți ale Bibliei, și acestea în propria versiune, scrisă potrivit alfabetului lor. Ei respingeau celelalte cărți ale Scripturilor ebraice, posibil cu excepția cărții lui Iosua.

Această versiune este cunoscută ca Pentateuhul samaritean!

Între Pentateuhul samaritean și textul masoretic ebraic, există aproximativ 6 000 de diferențe, majoritatea minore. Totuși, există și câteva diferențe majore. De exemplu, în Deuteronom 27:4, în loc de Ebal” apare „Garizim”, ca munte unde legile lui Moise trebuiau scrise pe pietre date cu var.

Evident, motivul pentru care samaritenii au făcut această schimbare a fost acela de a-și susține învățătura că Garizimul a fost muntele sfânt al lui Dumnezeu.

Versiunea numită Pentateuhul samaritean este foarte veche. După cum arată numele, ea cuprinde numai primele cinci cărţi ale Scripturilor ebraice, respectiv: Geneza, Exod. Levitic, Numeri și Deuteronom. Această versiune este, de fapt, o transliterare a textului ebraic potrivit alfabetului samaritean, care avea la bază vechiul alfabet ebraic. Ea este de folos deoarece arată cum era textul ebraic la acea dată.

După cât se pare, transliterarea pe care au făcut-o ei datează din secolul al IV-lea î.Ch. când citeau textul, ei pronunţau de fapt în ebraică. Puţine copii manuscrise existente astăzi au fost realizate înainte de secolul al XIII-lea d.Ch.

În Pentateuhul samaritean, cuvântul din Geneza 2:15: „s-o păzească”, cu referire la Grădina Edenului, are sensul în Pentateuhul samaritean de: a păstra, a veghea, a păzi.

Pentateuhul samaritean este util pentru comparare, și pentru a vedea cum era textul ebraic din alte surse decât cel existent în prezent!

Totuși, în general vorbind, era bine că samaritenii acceptau Pentateuhul, deorece în acesta era profețit despre venirea lui Mesiah, și astfel ei împărtășeau convingerea că avea să vină un profet mai mare decât Moise (Deuteronom 18:18-19). În secolul I d.Ch., ei așteptau venirea lui Mesiah (Ioan 4:24), sau Christos; unii l-au recunoscut ca Mesiah, alții l-au respins (Luca 9:52-56; Luca 17:16-19; Ioan 4:9-43).

Mai târziu, datorită predicării primilor creștini, mulți samariteni au fost adăugați la corpul lui Christos  (Fapte 8:1-17,Fapte 8:25; Fapte 9:31; Fapte 15:3).

 

Samaritenii în prezent:

Samaritenii unul din popoare care au supravietuit istoriei omenirii.

În trecut se crede că au numărat sute de mii (după unii chiar milioane), însă au rămas până astazi cateva sute, probabil: 7-8 sute de oameni. Traiesc in doua grupuri: unul în Holon, langa orasul Tel-Aviv în Israel, iar altul langa fostul lor Templu, în orasul Şhem/Nablus pe teritoriul Palestinian.

Samarietenii din prezent se întrunesc în sabat la sinagogă; iar o data pe an când sărbatoresc Paștele, ei au păstrat acest obicei ținând legea, la data de 14 nisan, înjunghie mielul între apusul soarelui şi lăsarea nopţii, pe terenul dezolant plin de ruine, teren care se cere că a fost templul lor, iar în timpul nopţii de 14 nisan, sute de samariteni, mulţi fiind veniţi de la Ierusalim, servesc cina pascală.

 

Fie ca noi care umblăm pe Calea Creștină, să avem încredere în Mesiah ca unii samariteni din trecut (Ioan 4:39), să creștem prin mângâierea Spiritului Sfânt (Fapte 9:31), și să trăim în iubirea de aproapele, ca și samariteanul descris de Iesus în Luca 10:27-37.