Biserica (ekklesia) lui Dumnezeu Îl are pe Dumnezeul Bibliei (Faptele Apostolilor 20:28), pe Cristosul Cel Viu şi adevărat (1 Corinteni 1:2; 1 Tesaloniceni 1:1), şi pe Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 9:31). Ea are Evanghelia Domnului Isus (Faptele Apostolilor 5:42; Romani 15:19), Evanghelia veşnică (Apocalipsa 14:6), ea are învăţătura lui Dumnezeu (Ioan 7:16-18; 2 Ioan 1:9), ea păzeşte „credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3 - Noua Traducerea Românească 2007 – sigla: NTR).
Adunarea lui Dumnezeu a fost născută prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea nu se abate de la Cuvântul Evangheliei, ea rămâne la „învăţătura lui Cristos”, nu o i-a înainte (2 Ioan 1:9), ea stăruie în „învăţătura apostolilor” (Faptele Apostolilor 2:42).
Orice om poate deosebi adunarea lui Dumnezeu, cea biblică, de o grupare religioasă, cercetând învăţătura acelei grupări, dacă ea corespunde cu ceea ce este scris în Biblie sau nu?
Se poate cerceta: roada, comportamentul, faptele unei grupări, dacă corespund sau nu cu comportamentul învăţat de Cristos, căci Însuşi Domnul a spus: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune” – Matei 7:16-18.
Cu o altă ocazie Domnul a spus: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” – Ioan 13:34-35.
Pe lângă comportament, se mai poate cerceta manifestările spirituale, dacă sunt de la Duhul Sfânt sau de la alte duhuri, dacă sunt daruri spirituale date de Dumnezeu sau daruri contrafăcute de Satan (comp. Cu Tesaloniceni 5:19-21; 1 Ioan 4:1).
Însă dacă învăţătura sau doctrina unei grupări, nu corespunde cu Biblia, atunci şi roadele şi manifestările spirituale sunt de la alte duhuri, nu de la Duhul Sfânt. Este imposibil ca un izvor de apă să producă şi apă amară şi apă dulce (comp. cu Iacob 3:11).
Prin urmare, acest material nu va analiza, roada, comportamentul, ci voi anliza învăţătura, doctrina, crezul, dacă ea este biblică sau nu! Însuşi Domnul Isus a spus în Ioan 7:17: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc dela Mine”. Prin urmare, dacă suntem sinceri, vom ajunge să cunoaştem dacă o învăţătură este de la Dumnezeu sau nu!
Apostolul Petru, le scrie creştinilor următorul avertisment: „Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică. Mulţi îi vor urma în depravările lor; din cauza lor calea adevărului va fi batjocorită. În lăcomia lor, vor încerca să profite de voi prin cuvântări născocite...”. Apostolul Petru avertizează că vor exista „învăţători falşi”, care vor strecura erezii, şi învăţând ceea ce Domnul nu a învăţat, implicit ei se vor lepăda de Domnul Adevărului!
Creştinul este chemat de Dumnezeu să vegheze şi să păstreze singura credinţă (Efeseni 4:5), cea adevărată (Tit 1:1), învăţătura cea sănătoasă (1 Timotei 6:3), căci alt fel, a crezut în zadar (1 Corinteni 15:1-2)!
Un grup care nu are învăţătura lui Dumnezeu, ci are un amestec, de grâu cu paie (Ieremia 23:28), de erezii şi lucruri luate din Biblie, nu poate fi adunarea lui Dumnezeu! Deoarece este scris: „Nu ştiţi că puţină drojdie dospeşte tot aluatul?” (1 Corinteni 5:6 NTR). Iar în altă parte: „Aşa cum muştele moarte strică şi fermentează untdelemnul negustorului, tot aşa puţină nebunie copleşeşte înţelepciunea şi slava” – Eclesiastul 10:1.
Apoi, adunarea lui Dumnezeu este născută din Cuvântul adevărului (Iacob 1:18), dintr-o sămânţă bună, nu dintr-o sămânţă impură (corcită), ea, este curăţită de Cristos prin Cuvânt (Efeseni 5:26-27). Ea trebuie să ajungă în final la „cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos” – Efeseni 4:13. Chiar dacă vine şi amăgirea, duhuri de înşelare, ea primeşte mustrarea, se pocăieşte, se îndreaptă (Apocalipsa 2:14-16; Apocalipsa 3:1-3).
Biserica din Bocşa, ne invită să o corectăm dacă greşeşte în vreun punct de doctrină, în: Mărturisirea de credinţă a Adunării Baptiştilor din Bocşa, se spune: „Scopul nostru, al Adunării Baptiştilor din Bocşa este de a urma Biblia atât în doctrină, cât şi în practică. Dacă cineva observă că am pornit pe căi greşite faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, noi îl rugăm sincer să ne arate greşeala noastră prin Cuvânt. Noi promitem să ne îndreptăm credinţa şi practica după cum ne dă Dumnezeu har”.
Deoarece ei ne roagă sincer dacă avem observaţii la crez, vom analiza în lumina Bibliei: Mărturisirea de credinţă a Adunării Baptiştilor din Bocşa, referindu-mă aici la gruparea „O voce baptistă”, care publică mteriale şi le distribuie prin Fundaţia Mantachie. Mărturia lor de credinţă afirmă:
ADEVĂRATUL DUMNEZEU
Noi credem că există unul şi numai unul Dumnezeu viu şi adevărat, un Duh infinit şi inteligent, al cărui nume este IEHOVA, Creatorul şi Conducătorul suprem şi suveran al cerului şi al pământului, indescriptibil de glorios în toate atributele Sale, mai ales în principalul Său atribut care este sfinţenia absolută şi perfectă. El merită toată onoarea, încrederea şi dragostea posibilă. El ne-a revelat că deşi există un singur Dumnezeu, în acelaşi timp există trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi că acestea trei sunt co-eterne şi co-egale în fiecare perfecţiune a Divinităţii, şi deşi ei execută funcţii distincte în marea lucrare de răscumpărare, ei sunt într-o armonie completă în voinţa şi acţiunile lor.
(Ioan 4:24; Psalmi 147:5; 83:18; Evrei 3:4; Romani 1:20; Ieremia 10:10; Exod 15:11; Isaia 6:3; 1 Petru 1:15,1 Petru 1:16; Apocalipsa 4:6-8; Marcu 12:30; Apocalipsa 4:11; Matei 10:37; Ieremia 2:12,Ieremia 1:13; Matei 28:19; Ioan 15:26; 1 Corinteni 12:4-6; 1 Ioan 2:12,1 Ioan 1:13; Matei 10:30; 17:5; 1 Corinteni 2:10,1 Corinteni 1:11; Filipeni 2:5,Filipeni 1:6; Efeseni 2:18; 2 Corinteni 13:14; Apocalipsa 1:4, 5 – compară cu Apocalipsa 2:7).
Doctrina despre Dumnezeu este prima doctrină a Bibliei ca importanţă, dacă Dumnezeu nu este descoperit corect oamenilor, ei se vor închina la un alt Dumnezeu, închipuit şi inventat de mintea omului şi nu revelat prin Sfintele Scripturi.
Această adunare mărturiseşte că Dumnezeu este un singur duh, Numele Lui fiind: Iehova, însă acest Dumnezeu conform concepţiei lor este revelat în trei persoane: „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi că acestea trei sunt co-eterne şi co-egale în fiecare perfecţiune a Divinităţii, şi deşi ei execută funcţii distincte în marea lucrare de răscumpărare, ei sunt într-o armonie completă în voinţa şi acţiunile lor”.
Învaţă Biblia aşa ceva?
Nici unul din textele biblice postate în spatele afirmaţiei de credinţă nu susţine aşa ceva!
Da, Biblia vorbeşte de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar nu ca fiind un singur Dumnezeu, ci în toate pasajele Fiul şi Duhul Sfânt este distinct de Fiinţa lui Dumnezeu, observaţi:
Matei 28:19: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Ce spun chiar unii trinitarieni despre acest pasaj, de pildă, McClintock şi Strong, comentează textul din Matei 28:18-20: „Acest text, luat ca atare, nu arată în mod categoric nici personalitatea celor trei subiecţi menţionaţi, nici egalitatea, nici divinitatea lor” (Cyclopedia of Biblical, Theological, and Ecclesiastical Literature, retipărită în 1981, vol. X, p. 552 – sublinierea îmi aparţine).
1 Corinteni 12:4-6: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; Sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; Sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi”. În acest text vorbeşte de faptul că Duhul (Sfânt) dă darurile, Domnul (Isus) dă slujbele, iar Dumnezeu (Tatăl) face lucrările. Ne dăm seama în mod evident că acest pasaj nu susţine un Dumnezeu trinitar, ba chiar este un argument contra trinităţii, deoarece Dumnezeu este descris ca fiind distinct de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt, astfel mai degrabă acest text susţine că Isus şi Duhul Sfânt nu ar face parte din Dumnezeu!
2 Corinteni 13:14: „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin.”
Filipeni 2:5-6: „Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus:
El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n’a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S’a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor”. Acest pasaj susţine tocmai contrariul! Se arată clar că Isus nu este egal (deopotrivă) cu Tatăl!
Dar ce învaţă Biblia despre Dumnezeu?
Biblia învaţă de un singur Dumnezeu adevărat
Biblia de la un capăt la altul învaţă că există un singur Dumnezeu adevărat şi real, şi acest lucru reiese din zeci de pasaje biblice, atât din Vechiul Testaent precum şi din Noul Testament ca de pildă:
Deuteronom: 4:35,39: „…ca să cunoşti că DOMNUL El este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El... Să ştii, deci, în ziua aceasta şi pune-ţi în inimă că numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ şi că nu este alt Dumnezeu în afară de El.”
Isaia 45:21: „Spuneţi-le şi aduceţi-i încoace, ca să se sfătuiască unii cu alţii! Cine a prorocit aceste lucruri de la început şi le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept şi mântuitor, alt Dumnezeu în afară de Mine nu este.”
1 Timotei 1:17:„A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.”
Galateni 3:20: „Dumnezeu, este unul singur” (vezi şi Romani 3:30; Iacob 2:19).
Afirmaţiile Scripturii sunt clare, există un singur Dumnezeu, El este Dumnezeul Bibliei. Atunci când El vorbeşte în Biblie, peste tot se exprimă despre Sine la singular (Eu, Mie, al Meu, etc. - Geneza 6:17; Geneza 9:9,Geneza 1:15; Geneza 15:14; Levitic 26:23,Levitic 1:27; Exod 6:7; Exod 13:2), şi nu vorbeşte nicăieri despre Sine la plural (Noi, nostru, etc.).
Numai atunci când vorbeşte cu alţii, El spune: „nostru”, „noi” (Geneza 1:26; Geneza 3:22). Astfel acest argument ar fi suficient, pentru a arăta că Dumnezeu NU este o pluralitate de persoane (două sau trei persoane).
În plus, Biblia nu numai că ne spune că „Dumnezeu, este unul singur” (Romani 3:30; Galateni 3:20), dar ne spune şi cine este Acel unul singur.
Dumnezeu este doar Tatăl Ceresc!
Învăţătura clară a Domnului Isus, Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind doar Tatăl.
În Ioan 6:27, El afirmă: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui.” Cine este Dumnezeu? Conform afirmaţiei lui Isus: Tatăl este „însuşi Dumnezeu”!
Tot la fel în Ioan 6:45, Domnul Isus învaţă: „În proroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine”. Domnul Isus Îl identifică pe Dumnezeu care Îi învaţă pe toţi, cu „Tatăl”, iar cine a primit învăţătura Lui, vine la Mine. Expresiile: „Lui” şi „Mine”, desemnează două persoane distincte. Astfel Dumnezeu nu se arată când ca Tată, când ca Fiu; ci, Tatăl şi Fiul sunt două persoane diferite, şi doar Tatăl este descris de Isus ca Dumnezeu!
În Ioan 8:54: „Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru”. Domnul Isus descoperă cine este Tatăl Lui, El nu este Altul decât Dumnezeul vostru, al evreilor cu care vorbea Isus, despre care în lege era scris: „ca să cunoşti că DOMNUL El este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El” - Deuteronom: 4:35. Iar Acest Dumnezeu era un altul decât Isus, căci Isus precizează că dacă El Însuşi se slăveşte, slava Lui este nimic, doar dacă Altul, adică Dumnezeu (Tatăl Lui) Îl slăveşte, El este trimisul Lui cu adevărat (vezi Ioan 8:42), căci El nu a venit în Numele Lui propriu (Ioan 5:43-44)!
Domnul Isus, declară în Ioan 17:1,Ioan 1:3, ceva ce contrazice flagrant trinitatea, dualismul şi modalismul: „…Tată, a sosit ceasul!…Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine SINGURUL DUMNEZEU ADEVĂRAT, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:1,Ioan 1:3). Iată! Domnul Isus, declară că Singurul Dumnezeu Adevărat este Tatăl, la care El se ruga. De fapt poate Dumnezeu să se roage la Dumnezeu? Are nevoie Dumnezeu de ceva sau cineva (Faptele Apostolilor 17:24-25)? Domnul Isus nu a spus că Adevăratul Dumnezeu este El, sau că este: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; nici că este: Tatăl şi Fiul; ci, El a afirmat că Dumnezeul adevărat este doar Tatăl.
Tot la fel, apostolii au înţeles că Dumnezeu este doar Tatăl, ei învăţau:
1 Corinteni 8:5-6: „Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”
Textul acesta spune clar şi fără echivoc, că pentru creştini nu există decât un singur Dumnezeu; şi că Acesta este: „Tatăl”, iar Tatăl este o altă persoană diferită de Isus, pentru că „de la” El vin toate lucrurile; pe când Isus, are rolul de agent, fiindcă: „prin El …sunt toate lucrurile”. Cel „de la” care vin toate lucrurile, este diferit de Cel „prin care” vin toate lucrurile!
1 Petru 1:2-3: „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos!” Iată că şi apostolul Petru, învăţa ca şi Pavel, că Dumnezeu este Tatăl, şi că Acesta este distinct de Isus Cristos şi de Duhul Sfânt!
De fapt, daca citim introducerile de la toate epistolele Noului Testament, vom găsi aproape în toate, această distincţie, între Dumnezeu care este prezentat ca fiind: Tatăl, de Isus Cristos (prezentat ca Fiu sau ca Domn), şi de Duhul Sfânt, dar să prezint în continuare câteva exemple în acest sens.
Dumnezeu este distinct de Isus Cristos şi De Duhul Sfânt
Dacă Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind distinct de Fiul şi de Duhul Sfânt, aceasta ar fi fatal doctrinei trinităţii, care Îl include şi pe Fiul şi Duhul alături de Tatăl în Fiinţa lui Dumnezeu. Să vedem câteva exemple:
1 Timotei 5:21: „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte şi să nu faci nimic cu părtinire.”
Observăm din acest text, că Biblia face o distincţie între Dumnezeu (Tatăl), şi Cristos Isus; după cum în text se face o distincţie între Cristos şi îngeri. Dacă Isus este Dumnezeu, de ce Biblia face această distincţie ?
Romani 15:30: „Vă îndemn, fraţilor, prin Domnul nostru Isus Cristos şi prin dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciuni către Dumnezeu pentru mine” (Noua Traducere românească 2007).
În acest pasaj se face aluzie la Domnul Isus, la Duhul Sfânt şi la Tatăl, însă nu este vorba de o triadă de persoane într-un Dumnezeu. Nu, Dumnezeu este prezentat distinct de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt, „prin” care ne luptăm în rugăciuni către Dumnezeu. Prin urmare, Romani 15:30, nu susţine că Dumnezeu este o treime de persoane, nici că este o dualitate de persoane, nici nu susţine că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ar fi arătările aceleiaşi persoane aşa cum susţine modalismul; ci, susţine că există un singur Dumnezeu, şi alte două persoane intermediare, prin care omul se roagă la Dumnezeu.
În Efeseni 2:18, se precizează clar intermediarii prin care ne putem apropia de Dumnezeu: „Căci prin El [Cristos, v.12] şi unii [evreii] şi alţii [neamurile] avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh [Duhul Sfânt]”. Iată, la Tatăl avem acces prin intermediul Fiului şi a Duhului Sfânt. Iată că Fiul şi Duhul Sfânt sunt intermediari la Dumnezeu, ei nu fac parte din Fiinţa lui Dumnezeu. Cei trei sunt distincţi şi ca persoane şi ca funcţie! Tatăl fiind Dumnezeu şi ascultătorul final al rugăciunii, iar Fiul şi Duhul Sfânt mijlocitori!
Iată crezul primilor creştini exprimat simplu, şi studiindu-l în contextul Noului Testament, ne putem da seama că expresia: „un singur Duh”, nu se poate referi decât la Duhul Sfânt, mijlocitor în rugăciune (Efeseni 2:18; 6:18), şi deci diferit de „un singur Domn”, care nu este altul decât Isus (1 Corinteni 1:3; 2 Corinteni 1:2; etc.) şi diferit de „un singur Dumnezeu”. Căci acest singur Dumnezeu, este descris ca fiind: „Tată al tuturor”, şi deci şi Tată al Domnului nostru Isus (Ioan 20:17; Efeseni 1:17).
Iar tot în epistola către Efeseni (6:23), se arată din nou această distincţie între Dumnezeu şi Domnul Isus, când se spune: „Pace, fraţilor, dragoste şi credinţă de la Dumnezeu şi de la Domnul Isus Cristos!” (Noua Traducere românească 2007).
Iuda 1:20-21,Iuda 1:25: „Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră Preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică...singurului Dumnezeu, mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci. Amin.”
Acesta este un alt text care surprinde diferenţa dintre: Duhul Sfânt prin care ne rugăm, Dumnezeu, şi Isus Cristos. Astfel, persoana „singurului Dumnezeu”, este distinctă de ce a lui Isus Cristos, şi a Duhului Sfânt prin care ne rugăm. Este interesant că această situaţie a unui ‘singur Dumnezeu’, care este altul decât Isus, exista încă înainte de naşterea lui Isus din Maria; căci Dumnezeu nu se schimbă, este acelaşi, mai înainte de epoci, acum şi pentru totdeauna. Întrebarea care se ridică pentru tine iubite cititor, este următoarea: Dumnezeul Tău, este Acelaşi, Unicul, Singurul, diferit de Isus, şi Duhul Sfânt, prin intermediul cărora Îi dăm lui Dumnezeu: „slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci.” ???
Fie ca fiecare cititor să-şi răspundă personal la această întrebare, pentru a se asigura că îl recunoaşte ca Dumnezeu pe Tatăl, Dumnezeu Bibliei, Dumnezeul lui Isus, Dumnezeul apostolilor, şi nu pe alt Dumnezeu inventat de mintea omenească.
Este Dumnezeul baptiştilor din Bocşa, Dumnezeul lui Isus (vezi: Ioan 20:17; Apocalipsa 3:12)? Nu, căci ei mărturisesc că Cei Trei sunt egali! Prin urmare, ei mărturisesc şi cred într-un alt Dumnezeu, nu în Dumnezeul Bibliei: Iehova!
Dar ei învaţă şi de un alt Isus şi un alt duh, după cum vom vedea în continuare:
V. CRISTOS ŞI LUCRAREA SA MEDIATOARE
Scriptura învaţă şi noi credem că Isus din Nazaret a fost născut de la Duhul Sfânt într-o
manieră miraculoasă, fără un tată uman, de Maria, o fecioară (1); de aceea, El este atât
Fiul lui Dumnezeu cât şi Dumnezeu Fiul, iar la rânduirea Tatălui a împlinit Legea divină
printr-o ascultare perfectă (2); El Însuşi nu a păcătuit şi nu putea păcătui fiind Dumnezeu
Fiul (3); şi prin moartea Sa substitutivă a făcut ispăşire deplină pentru toate păcatele
tuturor aleşilor lui Dumnezeu (4); a înviat din morţi (5); este acum întronat la dreapta lui
Dumnezeu, mijlocind pentru credincioşi (6); unind în persoana Sa minunată cele mai
blânde afecţiuni cu perfecţiunile divine, fiind astfel, în toate modurile, un mângâietor
potrivit şi un Mântuitor atoatesuficient (7).
(1) Mat. 1:18-25; Luc. 1:26-35; (2) Mat. 5:17; Gal. 4:4-5; (3) Ioan 1:1; 1:14; (4) Ioan
10:15; 6:38-39; (5) Mat. 28:6; Ioan 2:22; (6) Rom. 8:34; Evr. 7:25; (7) Evr. 1:3-4;
4:14-16; 7:25-27; 9:24-28
În crezul baptist apare referinţa din Ioan 1:1, însă în Ioan 1:1, nu se vorbeşte de două persoane în unica Fiinţă a lui Dumnezeu; ci, de doi Dumnezei dacă suntem cinstiţi. Astfel din Ioan 1:1,Ioan 1:2 se desprinde două fiinţe divine: 1) Dumnezeul (în greacă articulat: „ho Theos”) şi 2) Cuvântul care şi El era Dumnezeu (în greacă nearticulat: „Theos”).
Dacă susţinem că în ambele cazuri cuvântul „Dumnezeu”, are sensul de ‚Dumnezeu în sens deplin şi absolut’, şi atunci când vorbeşte de Cuvântul şi atunci când vorbeşte de Dumnezeul cu care era Cuvântul, atunci avem doi Dumnezei, şi nu mai suntem monoteişti; ci, politeişti!
Prin urmare, ori acceptăm politeismul, ori acceptăm că Ioan în cap. 1, foloseşte termenul „Dumnezeu” în două sensuri: 1) primul sens de Dumnezeu deplin, absolut, pentru Tatăl ceresc, care este un Dumnezeu ne-născut; 2) al doilea sens de Dumnezeu, dar nu în sensul absolut, Isus fiind un Dumnezeu născut (Ioan 1:18, în cele mai bune manuscrise apare „monogenes Theos”: Dumnezeu unic născut”).
Doar aşa avem monoteism, avem un singur Dumnezeu suprem, chiar dacă şi alte fiinţe sunt numite dumnezeu în sens restrâns, însă raportat la absolut, doar Unul este Dumnezeu.
Ori ce sforţare a trinitarienilor pe baza la Ioan cap. 1, nu face să reiese un Dumnezeu în trei persoane, nici măcar în două persoane, în acest capitol nu se vorbeşte de un Dumnezeu manifestat în două persoane; ci, de o persoană: Cuvântul (Logosul) care exista cu Dumnezeu, fiind şi El un dumnezeu. Textul vorbeşte clar de doi Dumnezei, unul care s-a născut din celălalt (Ioan 1:14,Ioan 1:18), un Dumnezeu ne-născut şi unul născut, ei nu fac parte dintr-o trinitate sau dintr-o fiinţă compusă sau mistică. În plus, pe Isus (Dumnezeu Cuvântul), oamenii l-au văzut, dar pe Dumnezeul, oamenii nu l-au văzut conform cu Ioan 1:18; 1 Timotei 6:16, atunci cum putea fi Isus acelaşi Dumnezeu, când pe Dumnezeu oamenii nu l-au văzut, dar pe El L-au văzut?
În concluzie, Ioan 1:1, nu susţine că Dumnezeu este o trinitate; nici măcar o dualitate de persoane în Dumnezeu; ci, susţine că alături de Dumnezeul Bibliei, la început era Cuvântul alături de El, fiind şi El un Dumnezeu, dar diferit ca număr şi distinct de Dumnezeu Tatăl care era fără început şi ne-născut.
Cuvântul era Dumnezeu, dar nu în sensul în care Tatăl era Dumnezeu, deoarece doar despre El tot în Evanghelia după Ioan, se spune că este „singurul Dumnezeu” (Ioan 5:44). Şi dacă doar Tatăl este singurul Dumnezeu, atunci însemnă că Cuvântul este ‚Dumnezeu’, însă într-un sens restrâns, nu într-un sens deplin.
În Sfintele Evanghelii (Editura Presa Bună, Iaşi, 1997) se spune în nota de subsol de la Ioan 1:1: „Deoarece Dumnezeu este fără articol, după gramatica limbii greceşti este nume predicativ, iar Cuvântul este subiect. Prin această afirmaţie nu se intenţionează identificarea Cuvântului cu Dumnezeu, ci se indică natura divină a Cuvântului”.
În Noul Testament, traducere şi note de pr. Alois Bulai şi pr. Anton Budău, publicat de Editura Sapienţia, Iaşi 2001, la n.s. la Ioan 1:1, se explică: „b Ordinea cuvintelor în manuscrisul grec este: Dumnezeu era Cuvântul. Deoarece Dumnezeu” este fără articol, după gramatica limbii greceşti este nume predicativ, iar „Cuvântul”, cu articol, este subiect. Prin aceastã afirmaţie nu se intenţionează identificarea „Cuvântului” cu „Dumnezeu”, ci se indică natura divină a „Cuvântului”.
Apoi, Biblia nu învaţă că Isus a avut două naturi pe pământ, că a fost „atât Fiul lui Dumnezeu cât şi Dumnezeu Fiul”, aşa cum spune crezul Baptist! De fapt, expresia: „Dumnezeu Fiul”, este o expresie nescripturală.
Înainte de a veni pe pământ, Fiul este numit Dumnezeu, însă nu în sensul deplin al Cuvântului, pentru că potrivit Bibliei există un singur Dumnezeu adevărat şi deplin: Tatăl (Vezi Ioan 17:3; 1 Corinteni 8:6; Efeseni 4:6).
După ce s-a născut din Tatăl, Fiul lui Dumnezeu este descris ca fiind „Cuvântul” (Ioan 1:1-2; 1 Ioan 1:1-3), sau: „Înţelepciunea” (Proverbe 8:12,Proverbe 8:22-30 comp. cu 1 Corinteni 1:24), care exista cu Dumnezeu, şi prin care a lucrat Dumnezeu.
Scripturile arată că înainte de a veni pe pământ, Fiul lui Dumnezeu, a avut o existenţă pre-umană în cer alături de Dumnezeu (Ioan 3:31; Ioan 8:32; Ioan 17:5). El a existat într-o formă spirituală, fiind numit: „Dumnezeu” (Ioan 1:1) sau „dumnezeul unic-născut”[1] (Ioan 1:18 NW). El exista atunci în forma (gr. morfe) lui Dumnezeu (avea chipul lui Dumnezeu fără a fi Însuşi Dumnezeu), fără a fi însă egal cu Dumnezeul ne-născut: Tatăl (Filipeni 2:6), din care a provenit şi prin care trăieşte (Ioan 1:14; Ioan 6:57). Iar când a venit pe pământ, tocmai că Fiul lui Dumnezeu, s-a golit de Sine, adică de forma (chipul) Sa divină, spirituală şi cerească (Filipeni 2:6-8) şi a devenit carne (Ioan 1:14), a luat formă (chip) de sclav, fiind asemenea oamenilor (nu asemenea lui Dumnezeu). Astfel pe pământ a fost un om, nu Dumnezeu-om! Conform Bibliei, El ca om a fost echivalentul lui Adam, adică un om perfect, lipsit de păcat (Romani 5:14-15,Romani 1:19; 1 Corinteni 15:45).
În Evrei 2:9-18, se afirmă: „Dar pe Acela care a fost făcut „pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii” adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor...Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”. Acest pasaj subliniază faptul că Isus a avut o natură umană: El a fost mai prejos decât îngerii; El a fost desăvârşit prin suferinţe, Dumnezeu nu poate fi perfecţionat, Isus este descris ca fiind părtaş la carne şi sânge, adică la natura umană, El nu avea natura îngerilor, deoarece El era sămânţa lui Avraam, care venise pentru a aduce mântuire credincioşilor care deveniseră sămânţa lui Avraam. Datorită acestui fapt, era necesar ca Cristos să aibă doar natura umană.
În orice fel, El „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi” (Evrei 2:17), astfel încât Dumnezeu să ne dăruiască iertarea prin sacrificiul lui Cristos. De fiecare dată când credincioşii botezaţi păcătuiesc, ei pot veni la Dumnezeu, să-şi mărturisească păcatele în rugăciuni prin Cristos (1 Ioan 1:9); care va mijloci pentru ei, din perspectiva faptului că El a fost ispitit în toate, dar fără păcat (Evrei 4:14-16). De aceea, Dumnezeu, de dragul lui Cristos, ne poate ierta, deoarece Cristos a murit în locul nostru, nu în locul unui Dumnezeu, ca să răscumpere pe acel Dumnezeu (Efeseni 4:32).
Este de aceea extrem de important să înţelegem, cum Cristos a fost ispitit asemeni nouă, şi că trebuie neapărat ca El să aibă doar natura umană, pentru ca acest lucru să fie posibil.
Evrei 2:14, declară că Cristos avea o natură „din carne şi sânge”. În contrast „Dumnezeu este duh” (Ioan 4:24). Cristos fiind din „carne” înseamnă că nu a avut în nici un fel, natura lui Dumnezeu în timpul vieţii Sale. Scrierile din Evanghelie ne oferă multe exemple despre natura omenească a lui Isus. Se spune că era obosit şi că a trebuit să se aşeze pentru a putea bea dintr-o fântână (Ioan 4:6). Mai mult decât toate acestea, scrierile ce descriu suferinţele Sale finale ar trebui să ne dovedească pe deplin natura sa omenească: „Acum sufletul Meu este tulburat”, a recunoscut El în timp ce Îl ruga pe Dumnezeu să-l salveze de la moartea pe cruce (Ioan 12:27). El „s-a rugat, zicând: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta; Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Mat. 26:39). Acest lucru indică faptul că, într-un fel, „voinţa”, sau dorinţa lui Cristos era diferită de cea a lui Dumnezeu. Ceea ce demolează doctrina trinităţii care susţine că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt o Fiinţă şi au o singură voinţă, după cum afirmă crezul baptiştilor din Bocşa: „El ne-a revelat că deşi există un singur Dumnezeu, în acelaşi timp există trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi că acestea trei sunt co-eterne şi co-egale în fiecare perfecţiune a Divinităţii, şi deşi ei execută funcţii distincte în marea lucrare de răscumpărare, ei sunt într-o armonie completă în voinţa şi acţiunile lor” [sublinierea îmi aparţine].
Alte învăţături greşite ale baptiştilor, este cea privitoare la Duhul Sfânt:
IV. DUHUL SFÂNT
Scriptura învaţă şi noi credem că Duhul Sfânt este o personalitate divină şi nu o emanaţie,
influenţă sau forţă (1); egală cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul şi de aceeaşi esenţă şi
natură (2); El a fost activ în creaţie (3); îl opreşte pe acel om al fărădelegii până la
împlinirea scopului lui Dumnezeu (4); convinge de păcat (5); El este agentul lui
Dumnezeu în naşterea din nou (6); la regenerare, vine să locuiască continuu în inimă,
fiind pecetea mântuirii (7), mărturisind (8), sfătuind (9), învăţând (10), călăuzind (11) şi
sfinţind (12); de aceea, credinciosul nu are nevoie să Îl caute, căci Duhul este deja în el,
ci trebuie să se predea Lui pentru a fi umplut de El (13).
(1) Ioan 14:26; 16:13; (2) 2 Cor. 13:14; (3) Gen. 1:2; (4) 2 Tes. 2:7; (5) Faptele Apostolilor 2:37;
(6) Ioan 3:6; 6:63; (7) Ef. 1:13; (8) Rom. 8:16; (9) 1 Ioan 2:20; (10) 1 Ioan 2:27; (11)
Ioan 16:13; (12) 1 Cor. 6:11; (13) 1 Tes. 5:19; Ef. 5:18
Nici unul din textele postate la sfârşitul paragrafului nu susţine, citez: „Duhul Sfânt este o personalitate divină…egală cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul şi de aceeaşi esenţă şi natură…” [sublinierea îmi aparţine]. Biblia învaţă altceva:
Duhul Sfânt nu este egal cu Dumnezeu în vârstă:
Biblia spune despre Dumnezeu că nu are început, fiind din veşnicie, după cum se precizează: „Dumnezeu este din veşnicie în veşnicie” (Psalmi 90:2; 93:2; 106:48), îngerii, şi oamenii au un început (Geneza 1:26,Geneza 1:27; Coloseni 1:15,Coloseni 1:16).
Duhul Sfânt are început, din următoarele motive: 1) El provine „din [gr. ek] Dumnezeu” (vezi 1 Ioan 42; 1 Corinteni 2:12), nu a existat dintotdeauna lângă Dumnezeu aşa cum susţin trinitarienii; 2) Duhul Sfânt a fost creat prin Fiul, căci toate sunt create prin El (Ioan 1:1-3; Coloseni 1:15-17); 3) Deoarece Fiul are început, nu putea exista Duhul Fiului (Galateni 4:6) înainte ca Fiul să existe!
Duhul Sfânt nu este egal cu Dumnezeu în cunoştinţă:
Dumnezeu este atotcunoscător sau omniştient (Iov 12:13; Romani 11:33; 16:27).
Însă despre Duhul Sfânt se spune următoarele:
1 Corinteni 2:10: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.
Acest pasaj arată că Duhul Sfânt nu este omniştient (atotcunoscător). Deoarece o persoană omniştientă nu mai are nevoie să cerceteze lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (în greacă: „erayna” = caută, examinează, investighează - n.s. NTTF - 2008). Ea ştie, fără a le mai cerceta!
În Marcu 13:32, se precizează clar: „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Iată despre ziua venirii Domnului, textul spune clar: „nu ştie nimeni..ci numai Tatăl”.
Orice comentariu este de prisos pentru a susţine omniştienţa Fiului sau a Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt nu are nemurirea prin Sine:
Singurul care are nemuirea şi existenţa prin Sine este Dumnezeu, despre El se spune:
& 1 Timotei 1:17: „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin”.
& 1 Timotei 6:16: „singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică! Amin”.
Iată doar Dumnezeu Tatăl, este singurul care are nemurirea! Însă la ce se referă expresia: „singurul care are nemurirea”, având în vedere că şi Isus după înviere are nemuriea (Romani 6:9), şi Duhul Sfânt după creierea Lui (Evrei 9:14), îngerii, oamenii vor beneficia de nemurire la prima înviere sau la răpire (1 Corinteni 15:51-54; Luca 20:36)?
Sensul este că, Dumnezeu este singurul care are nemurirea prin Sine, fără a avea nevoie de nimeni. Domnul Isus, Duhul Sfânt, îngerii şi oamenii au sau vor avea nemurire, dar nu prin putere proprie!
Fiul trăieşte prin Tatăl (Ioan 6:57; 2 Corinteni 13:4), Duhul Sfânt se menţine în viaţă prin Fiul. În Coloseni 1:17, se spune: „El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El”. Iată Fiul este înainte de toate creaturile (inclusiv Duhul Sfânt) şi „toate se ţin prin El” (inclusiv Duhul Sfânt). Domnul Isus ţine toate lucrurile, inclusiv pe Duhul Sfânt, prin „cuvântul puterii Sale” (Evrei 1:3).
La rândul Lui, Duhul Sfânt susţine viaţa, fără ca El să aibă viaţa în Sine, fiind susţinut în viaţă de Fiul în mod direct (Evrei 1:3), şi de Tatăl în mod indirect (Faptele Apostolilor 17:24-28).
Doar Dumnezeu Tatăl are existenţa şi nemurirea prin Sine.
În concluzie, poziţia Duhului este de Paraclet (Mângâietor), dar nu Paraclet egal cu Fiul (1 Ioan 2:1); ci, Acest Paraclet va lua: „din ce este al Meu (Isus)”, nu tot ce este al Lui Isus (Ioan 16:13-15).
Astfel Fiul este superior Duhului Sfânt, iar Tatăl este superior Fiului, căci tot ce are Fiul a primit de la Tatăl (vezi şi Ioan 14:28).
Un Dumnezeu care are toate atributele, se manifestă ca Dumnezeu deplin, El nu poate să se manifeste altfel, căci atunci nu ar mai fi Dumnezeu!
Dumnezeul Cel Adevărat, nu poate primi de la nimeni porunci, El nu este un instrument sau un lucrătror intermediar al creierii; ci, Însuşi Creatorul. El nu este trimis de nimeni, El Însuşi trimite. Ce indică toate acestea? Că Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt Dumnezeu. Adică Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului aşa cum reiese din descrierile Bibliei.
În Biblie nu găsim ca: Fiul sau Duhul Sfânt să nască pe Tatăl, nu găsim că Tatăl este din Ei, nu găsim că prin Tatăl lucrează Fiul sau Duhul Sfânt, că Tatăl primeşte porunci de la Fiul sau Duhul Sfânt, sau că El este trimis de Ei.
Ce indică aceasta? SUPRIORITATE!
Nu o superioritate datorită faptului că Fiul şi Duhul Sfânt sunt egali cu Tatăl, dar în smerenie se supun Acestuia. Nu! Atunci când spui despre o persoană care este Dumnezeu deplin, dar că Acesta se supune, că ascultă, că primeşte porunci, că este un agent în lucrarea altei fiinţe: ori MINŢI, ori aduci HULĂ (blasfemie) acelui Dumnezeu!
Să mergem la un alt punct din crezul lor:
|
J |
USTIFICAREA
Noi credem că marea binecuvântare a Evangheliei pe care Cristos o asigură tuturor celor ce cred în El este justificarea. Justificarea este un termen legal şi înseamnă a declara o persoană a fi neprihănită şi include iertarea păcatelor trecute şi pe baza lucrării desăvârşite a lui Cristos include refuzul lui Dumnezeu de a imputa păcatele acelora care sunt astfel justificaţi. Justificarea este acordată nu datorită unei neprihăniri sau unor fapte pe care le-am avut sau le avem, ci numai prin darul credinţei în sângele Răscumpărătorului şi prin această credinţă neprihănirea Sa perfectă este atribuită fără plată de Dumnezeu celor justificaţi. Această justificare ne aduce în starea celei mai binecuvântate păci cu Dumnezeu, având trecere înaintea Lui, şi asigură orice altă binecuvântare necesară în timp şi eternitate.
(Ef. 3:8; Faptele Apostolilor 13:39; Isa. 3:11, 12; Rom. 8:1; 5:9; 4:8; Zah. 13:1; Mat. 9:6; Faptele Apostolilor 10:43; Rom. 5:17, 21; Tit 3:5, 6; 1 Petru 3:7; 1 Ioan 2:15; Rom. 4:4, 5; 6:23; Fil. 3:7-9; Rom. 5:19; 3:24-28; 4:23-25; 1 Ioan 2:12; Rom. 5:1, 2, 3, 11; Faptele Apostolilor 13:22-29; Mat. 6:33).
Conform acestei declaraţii de credinţă, justificarea este dată oamenilor care primesc „darul credinţei”. Prin urmare, nu toţi oamenii pot crede în Cristos, nu toţi oamenii sunt chemaţi la iertarea păcatelor!
Învaţă Biblia aşa ceva? Nu! Este adevărat că viaţa veşnică este un dar (Romani 6:23), şi îndreptăţirea se acordă prin harul lui Dumnezeu, însă Biblia arată clar că credinţa salvatoare care duce la îndreptăţire, vine din inimă, ea nu este un dar, ci mântuirea este un dar!
Romani 10:9-10: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire”. Este foarte clar în Scriptură că omul trebuie să creadă în inima lui, nu darul crede, ci omul, lui i se porunceşte să creadă în Isus, nu darului! Credinţa salvatoare este o credinţă ce vine din inimă, aşa o defineşte Biblia, nu un dar al credinţei!
Darul credinţei li se dă la unii credincioşi pentru a face minuni, dar nu este pentru toţi, după cum este scris: „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaş Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaş Duh” (1 Corinteni 12:8-9). Astfel toţi creştini au credinţa mântuitoare care vine din inimă, însă doar unii au darul credinţei!
Prin urmare, toţi oamenii pot crede în Cristos, toţi oamenii sunt chemaţi să creadă şi astfel să fie îndreptăţiţi şi să primească mântuirea şi iertarea păcatelor, după cum învaţă Scriptura în contextul din Romani 10:11-13: „după cum zice Scriptura: «Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine.» În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaş Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă «oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit”.
Biblia învaţă clar că „toţi”, pot fi mântuiţi, Biblia foloseşte şi expresia: „oricine”, astfel oricine crede din inimă şi Îl cheamă pe Isus, va fi mântuit!
Biblia arată voinţa lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi! În 1 Timotei 2:1-4, se afirmă: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii,
pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă pacinică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”.
Apostolul Pavel îndeamnă să ne rugăm pentru toţi oameni, chiar pentru regi păgâni, nu doar pentru cei aleşi de Dumnezeu, dar de ce să ne rugăm pentru toţi? Pentru că Dumnezeu voieşte „ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”.
Că unii nu vor fi mântuiţi, este din cauza lor, nu din cauza lui Dumnezeu, pentru că ei aleg să nu creadă, să nu-L urmeze pe Cristos, să nu vină la cunoştinţa adevărului!
Domnul este clar: „Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuş, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Marcu 8:34). Fără a ne certa pe cuvintele „toţi” şi „lumea”, Evanghelia este limpede: „Dacă voieşte cineva”!
Tu voieşti iubite cititor?
Evanghelia este limpede, Domnul afirmă clar: „Isus le-a răspuns: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celuice M’a trimes pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc dela Mine”. Iată, cine va ajunge să cunoască adevărul şi să fie mântuit, oamenii care vor să facă voia lui Dumnezeu! Eşti tu iubite cititor un astfel de om?
Să mergem la un alt punct din doctrina baptiştilor din Bocşa:
REGENERAREA
Noi credem că pentru a fi mântuiţi, păcătoşii trebuie să fie întâi regeneraţi sau născuţi din nou, şi că, în această infuzie de viaţă spirituală divină, păcătosul ce mai înainte era mort spiritual este cauzat să aibe o înclinaţie sfântă în mintea sa astfel încât mai apoi să iubească sfinţenia, pe Dumnezeu, Cuvântul Său, şi pe ceilalţi credincioşi ca el. Regenerarea este efectuată într-o manieră mai presus de înţelegerea noastră conform cu voinţa Duhului Sfânt, şi prin El în legătură cu adevărul divin astfel încât să producă în cei regeneraţi o ascultare voluntară de Evanghelie. Dovada regenerării apare în vieţile persoanelor regenerate în roadele sfinte ale pocăinţei, credinţei şi înnoirii vieţii.
(Ioan 3:3, 6, 7; 2 Cor. 5:17; Ezec. 36:26; Rom. 2:28, 29; 5:5; 1 Ioan 4:7, 8; Ioan 3:8; 1:13; Iacob 1:16-18; 1 Cor. 1:27-30; Fil. 2:13; 1 Pet. 1:22-25; 1 Ioan 5:1; Ef. 4:20-24; Col. 3:9-11; Ef. 5:9; Rom. 8:9; Gal. 5:16-23; Ef. 3:14-21; Mat. 3:8-10; 7:20; 1 Ioan 5:4, 18).
POCĂINŢA ŞI CREDINŢA
Noi credem că pocăinţa şi credinţa sunt datoriile sacre şi în acelaşi timp darurile inseparabile ale lui Dumnezeu, împodobind sufletele noastre cu Duhul lui Dumnezeu, pe baza regenerării, adică naşterea din nou. Noi credem că ordinea biblică este întâi pocăinţa şi apoi credinţa şi că în naşterea din nou păcătosul este adânc convins de vina, pericolul şi neajutoarea sa, şi de calea mântuirii prin lucrarea desăvârşită a lui Cristos astfel încât se întoarce la Dumnezeu cu remuşcare neprefăcută, cu mărturisire, rugăciune şi cerere pentru milă, în acelaşi timp, primind din toată inima pe Domnul Isus Cristos ca singurul său Profet, Preot, şi Împărat. A avea credinţă înseamnă a-ţi pune nădejdea numai în Cristos ca singur şi atotsuficient Domn şi Mântuitor.
(Marcu 1:15; Faptele Apostolilor 11:18; Ef. 2:8; 1 Ioan 5:1; Ioan 16:8; Faptele Apostolilor 2:37, 38; 16:30, 31; Luca 15:18-21; 18:13; Iacob 4:7-10; 2 Cor. 7:11; Rom. 10:12, 13; Ps. 51; Evr. 5:14; Rom. 10:9-11; Faptele Apostolilor 3:22, 23; Evr. 1:8; 7:25; 2 Tim. 1:12).
Dacă pocăinţa şi credinţa este un dar, înseamnă că omul nu are nici o contribuţie la acestea şi atunci, de ce Dumnezeu le porunceşte oamenilor să se pocăiască şi să creadă, şi nu porunceşte darului să intre în om ca ei să se pocăiască şi să creadă!
Am văzut mai sus că credinţa mântuitoare nu este un dar, ci ea vine din inimă, este alegerea omului să creadă sau nu, tot la fel pocăinţa, Dumnezeu porunceşte oamenilor să se pocăiască, nu îi porunceşte darului să se pocăiască în om! Biblia este clară:
Marcu 1:14-15: „După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea, şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: „S’a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.“ Această poruncă, Domnul o dă oamenilor nu darului.
Faptele Apostolilor 17:30: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. Această poruncă, Dumnezeu nu o dă doar aleşilor Lui; ci, chiar oamenilor morţi în păcate, păgânilor, astfel, orice om se poate pocăi dacă vrea!
Un alt punct de doctrină pe care îl vom analiza este:
O BISERICĂ EVANGHELICĂ
Noi credem că o biserică adevărată a lui Isus Cristos este o congregaţie autonomă de credincioşi botezaţi uniţi în credinţă (doctrină) şi părtăşie a Cuvântului lui Dumnezeu, ţinând rânduielile lui Cristos, care este singurul lor Cap şi Legiuitor, astfel încât ei sunt conduşi după legile Lui. O asemenea biserică a fost înfiinţată de Însuşi Domnul Isus Cristos în timpul lucrării Sale pământeşti, conform propriilor Sale cuvinte, şi unei asemnea biserici El a promis o existenţă perpetuă, şi totodată prezenţa Sa perpetuă prin acele biserici care aveau să ia naştere în succesiunea ei. O asemenea biserică a lui Cristos exercită darurile, drepturile şi privilegiile investite în ea prin Cuvântul Său, mai ales autoritatea de a duce la îndeplinire marea trimitere, în toate cele trei părţi ale ei (evanghelizare, botezare şi organizarea de biserici pentru a stărui în învăţarea şi păzirea poruncilor lui Cristos). Singurii slujitori scripturali ai ei sunt păstorii şi diaconii şi aceştia trebuie aleşi democratic de întreaga biserică, şi ale căror cerinţe, pretenţii şi îndatoriri sunt definite în Epistolele către Timotei şi Tit. Noi respingem total idea de biserică universală invizibilă, ea fiind doar o necesitate protestantă, un concept nebiblic, o imposibilitate practică, o înşelătorie dăunătoare şi o contradicţie a definiţiei greceşti a cuvântului ecclesia. Noi credem că Scripturile spun clar că este o diferenţă între familia lui Dumnezeu, biserica lui Dumnezeu şi Împărăţia lui Dumnezeu, iar acestea nu trebuie confundate.
(1 Cor. 1:1-13; 5:12, 13; 12:14; 14:12, 23; 11:23; Mat. 18:15-20; 28:20; Faptele Apostolilor 2:41, 42, 47; 8:1; 11:22; 26; 1 Tim. 3:5; Faptele Apostolilor 15:22; 2 Cor. 2:7; Mat. 16:18; 28:20; 2 Tes. 3:6; Rom. 16:17-20; Ioan 14:15, 21; 15:12; Gal. 6:2; 1 Ioan 4:21; 2 Ioan v. 6; Ef. 4:7; Fil 1:1, 27; 1 Tim. 3; Tit 1).
Într-o altă mărturisire de credinţă a aceleiaşi Adunării Baptiste „Harul Suveran”, se afirmă:
XXIV. BISERICA
Scriptura învaţă şi noi credem că o biserică nou testamentală pe pământ este un corp de
credincioşi botezaţi, în mod necesar local, şi nu universal, asociaţi voluntar în credinţă şi
părtăşie în jurul Cuvântului lui Dumnezeu (1); celebrând rânduielile instituite de Cristos
(2); guvernaţi de legile Sale, El fiind singurul Cap (3); şi exersând darurile, drepturile şi
privilegiile investite în ei de Cristos (4); o asemenea biserică este trupul lui Cristos, în
caracterul Său local, la care ar trebui să se afilieze toţi cei regeneraţi (5); lucrătorii ei
ordinaţi sunt păstorii (6); şi diaconii (7); misiunea bisericii este clar arătată în marea
trimitere (8); fiecare adunare are dreptul absolut la autoguvernare după cum sunt călăuziţi
(9) de Duhul Sfânt; în afara oricărei interferenţe a vreunei organizaţii, grupări, convenţii,
asociaţii sau indivizi; este scriptural ca adunările să coopereze una cu alta pentru
înaintarea Evangheliei şi a doctrinelor Cuvântului lui Dumnezeu (9); dar fiecare biserică
judecă singură măsura şi metoda cooperării sale; numai Bisericile Baptiste nou
testamentale păstrează astăzi esenţialul credinţei şi practicii apostolice; promisiunea lui
Cristos de a-Şi zidi biserica a fost împlinită doar în acest fel de biserici, prima dintre ele
organizând-o în timpul lucrării Sale pământeşti (10); dându-i ei, şi celor care vor descinde
din ea, marea trimitere; doar aceste biserici adevărate de pe pământ posedă autoritate
divină (11); de aceea, noi catalogăm ca nescripturale comuniunea deschisă, botezul străin,
afilierea amvonului cu lucrători eretici, borduri de misiune, ecumenism, unionism,
modernism, asociaţianismul convenţional modern, dictatura vreunei biserici, dictatura
pastorului, şi orice fel de rele asemănătoare care survin în urma unor asemenea practici.
(1) I Cor 12:12-13; (2) I Cor 11:2; (3) Ef. 1:22; (4) Ef. 4:11-16 (5) I Cor 12:27; (6) Ef.
4:11; (7) I Tim 3:1-7; Faptele Apostolilor 6:2-3; I Tim 3:8-13; (8) Mat. 28:19-20; (9) Faptele Apostolilor 15:1-31; II
Cor 8:23-24; 11:8-9; Fil. 4:15-16; (10) Ioan 1:29-51; (11) Mat. 28:18-20.
Mărturia de credinţă despre ekklesia, a bisericii din Bocşa, are câteva defecte majore, care îi descalifică ca biserică a lui Cristos, după cum urmează:
Noi credem că o biserică adevărată a lui Isus Cristos este o congregaţie autonomă...Singurii slujitori scripturali ai ei sunt păstorii şi diaconii şi aceştia trebuie aleşi democratic de întreaga biserică, şi ale căror cerinţe, pretenţii şi îndatoriri sunt definite în Epistolele către Timotei şi Tit.
În primul rând, doresc să precizez că afirmaţia: „Singurii slujitori scripturali ai ei sunt păstorii şi diaconii” este o erezie!!!
Biblia vorbeşte de şase categorii de slujitori care participă la conducerea adunării, după cum urmează: apostoli, proroci, păstori, învăţători, evanghelişti şi diakoni (Efeseni 4:11; 1 Timotei 3:8).
Păstorii sunt tot una cu bătrânii şi cu supraveghetorii (vezi: Faptele Apostolilor 20:17,Faptele Apostolilor 1:28).
Biserica Baptistă lasă cele mai importante categorii de slujitori ai bisericii deoparte, şi anume pe apostoli şi profeţi, ceea ce este un lucru foarte grav. Nicăieri în Biblie nu se învaţă că aceste două categorii de slujitori: apostoli şi profeţi, sunt doar pentru biserica primară! Conform Bibliei, nu pot exista alte slujiri dacă nu există aceste două, fie le acceptăm pe toate slujbele date de Domnul Isus în biserica Sa, fie le respingem pe toate!
Biblia învaţă clar că biserica lui Dumnezeu, cea adevărată va avea şi aceste două slujbe până la revenirea lui Cristos.
În 1 Corinteni 12:28, se spune clar: „Dumnezeu a desemnat în biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând învăţători, apoi pe cei care fac minuni, apoi pe cei care au daruri de vindecare, de ajutorare, de administrare şi pe cei ce au darul feluritelor limbi”. Vedem că este scris că Dumnezeu a desemnat sau rânduit, mai întâi, ce însemnă aceasta? Că apostolatul este chemarea cea mai înaltă şi darul cel mai bun! Apostolia şi profeţia sunt darurile cele mai bune, după care apostolul Pavel îi îndemna pe corinteni să le dorească cu înflăcărare (1 Corinteni 12:31a). Doreşte cu înflăcărare şi Biserica Baptistă aceste daruri? Nu, ea nu le mai recunoaşte ca fiind actuale, ea nu mai are nevoie de ele, pentru ea, slujba de păstor este cea mai importantă!
Biblia în acest pasaj, învaţă clar că Dumnezeu a pus „în biserică”, apostoli şi profeţi, nu în biserica (din Corint), nici în biserica (primară), nici în biserica (primului secol); ci, „Dumnezeu a desemnat în biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi...”. Ceea ce denotă că Biserica lui Dumnezeu (din toate timpurile) are apostoli şi profeţi, dacă nu are, ea nu este Biserica lui Dumnezeu; ci, un grup religios fără sfeşnic, fără rânduiala divină! (comp. cu Apocalipsa 1:20; 2:5). Căci de fapt, biserica lui Cristos, cea biblică şi autentică, ea nu poate exista fără apostoli şi profeţi, din următoarele motive:
1) Adunarea este construită de apostoli, ei sunt meşteri zidari ai adunării:
1 Corinteni 3:9-10 (BC): „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra.” Domnul Isus Cristos i-a rânduit pe ei să construiască adunarea numită şi clădirea lui Dumnezeu, ei sunt meşterii zidari, arhitecţii, ei pun temelia. Cine a pus temelia bisericii baptiste?
Cu siguranţă, nu oamenii care au fost rânduiţi de Domnul, nu apostolii Săi!
2) Apostolii şi profeţii au primit revelaţia (descoperirea) despre trupul lui Cristos:
Efeseni 3:4-7 (BC): „Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui.” Apostolii şi profeţii au primit revelaţia despre adunare, care este trupul lui Cristos, ei au primit-o într-un mod adânc, ceresc şi profund. Ei cunosc tiparul sau modelul ceresc după care trebuie să fie făcută şi să funcţioneze adunarea. Chiar dacă păstorii şi învăţătorii pot avea şi ei lumină asupra funcţionării adunării, ei nu pot avea revelaţia supranaturală şi profundă despre adunare aşa cum o au apostolii şi profeţi prin Duhul Sfânt ca primi slujitori ai ei.
3) Adunarea este zidită pe apostoli şi profeţi:
Efeseni 2:20 (BC): „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.” Adunarea universală este zidită în primul rând, pe Cristos, iar în al doilea rând pe apostoli şi profeţi! Însă nu doar pe un Cristos istoric, care a lucrat şi a învăţat în primul secol d.C., şi pe apostolii cei 12 şi pe profeţii istorici; ci, pe un Cristos viu, şi pe apostoli şi profeţi vii! Adunarea lui Dumnezeu, se întemeiază nu doar pe un Cristos istoric, ci pe un Cristos viu, pe un cap viu care relaţionează cu trupul Său, în mod asemănător, orice adunare locală trebuie să fie zidită pe apostoli şi profeţi vii, aceste daruri oameni prin care Cristos îşi zideşte adunarea, alături de păstori, învăţători, evanghelişti şi diakoni.
Cât vor dura aceste slujbe? Conform cu Efeseni 4:11-14 (NTR): „El i-a desemnat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru echiparea sfinţilor pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri şi purtaţi de orice vânt de învăţătură dată prin viclenia oamenilor care înşală prin şiretlicurile lor”. De ce Domnul Isus a desemnat în biserică: apostoli, profeţi, evangheişti, păstori şi învăţători? Răspuns: „pentru echiparea sfinţilor pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos”. Cum va fi zidit trupul lui Cristos fără cele mai importante slujbe: apostolii şi profeţii? Cum vor fi echipaţi sfinţi pentru lucrarea de slujire fără primele şi cele mai importante slujiri? Cu siguranţă vor fi echipaţi în mod defectuos, dar nu numai atât, aşa cum am afirmat, fără apostoli şi profeţi nu există nici păstorii, nici celelalte slujbe, prin urmare nu vor fi echipaţi nicidecum corespunzător, vor fi doar nişte păstori falşi care uzrpă dreptul biblic de a conduce a apostolilor şi care nu vor putea duce decât la rătăcire şi ruină!
Dar să trecem la raţiuni practice, prin care să arată nevoia de apostoli şi profeţi prezenţi în adunările noastre în carne şi oase şi prin aceasta să explic 1) Metoda Ierusalim; şi 2) Metoda Antiohia.
1) Metoda Ierusalim:
Aceasta este simplă, Isus a venit pe pământ şi a ales 12 apostoli, apoi pe alţi 70, la care le-a şi dat autoritate să facă minuni (Matei 10:1-2; Marcu 3:13-15; Marcu 6:7; Luca 9:1-2; Luca 10:1).
Apoi, apostolii la rândul lor au rânduit presbiteri (bătrâni) şi diakoni (Faptele Apostolilor 6:1-6). În primul rând, vedem la Ierusalim, că au fost rânduiţi diakoni, (Faptele Apostolilor 6:1-6), şi probabil apoi bătrâni, deoarece a apărut în relatarea biblică, un grup al bătrânilor pe lângă apostoli (Faptele Apostolilor 15:2-4; Faptele Apostolilor 21:18). De aceea am numit această metodă sau tipar: Ierusalim.
2) Metoda Antiohia:
Adunarea din Antiohia, a fost înfiinţată nu de apostoli (cei 12); ci, de alţi creştini care datorită persecuţiei din Ierusalim, au fugit în Fenicia, Cipru şi Antohia (Faptele Apostolilor 8:1-4). Ei au predicat Cuvântul, şi mai mulţi oameni au crezut, probabil au fost şi botezaţi. Adunarea din Ierusalim a auzit şi l-a trimis pe Barnaba în Antiohia, apoi acesta l-a adus pe Saul (Pavel) în adunare pentru a-i învăţa pe aceşti noi convertiţi (Faptele Apostolilor 11:19-30).
În adunarea din Antiohia, iniţial nu au existat bătrâni (presbiteri), nici diakoni rânduiţi, ea a funcţionat un timp fără ei, având însă câţiva fraţi care conduceau, ei fiind profeţi şi învăţători, fiind în număr de cinci: Barnaba, Simeon, Luciu, Manen şi Saul (Pavel). Adunarea a fost condusă de aceştia (Faptele Apostolilor 13:1-4).
Ce se întâmplă în această adunare condusă de profeţi şi învăţători? Să lăsăm ca Cuvântul lui Dumnezeu să ne răspundă: Faptele Apostolilor 13:1-4 (BC): „În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimeşi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.” Iată o metodă de rânduire de lucrători, la fel de divină, ca metoda numită de mine: Ierusalim! Deci iată de ce este nevoie de profeţi! Prin intermediul lor, Domul Isus prin Duhul, a vorbit, şi a făcut cunoscut lucrarea la care Domnul i-a chemat pe Barnaba şi pe Pavel, şi anume la slujba de apostoli (Faptele Apostolilor 14:4,Faptele Apostolilor 1:14). Încă din prima călătorie apostolică, apostolii Pavel şi Barnaba au rânduit bătrâni (Faptele Apostolilor 14:20-23), şi probabil şi diakoni (comp. Filipeni 1:1 cu 1 Timotei 3:7). Şi nu numai ei; ci, şi cei împuterniciţi de ei cum ar fi Timotei şi Tit (1 Timotei 3:1-7; Tit 1:5).
Ceea ce spune mărturia de credinţă a bisericii Baptiste din Bocşa: „Singurii slujitori scripturali ai ei sunt păstorii şi diaconii şi aceştia trebuie aleşi democratic de întreaga biserică” [sublinierea îmi aparţine]. Această afirmaţie este un fals! Conform Scripturii, apostolii rânduiesc pe păstori sau presbiteri! În Faptele Apostolilor 14:23, apostolii Pavel şi Brnaba au rânduit [xeirotonia] presbiteri în oraşele: Listra, Iconia şi Antiohia? Să citim în context:
„Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a ridicat şi a intrat în cetate. A doua zi a plecat la Derbe împreună cu Barnaba. După ce au vestit Evanghelia şi în cetatea aceea şi au făcut mulţi ucenici, s-au întors în Listra, în Iconia şi în Antiohia, întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să rămână în credinţă şi spunându-le: „Trebuie să trecem prin multe necazuri ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.” Au desemnat bătrâni în fiecare biserică şi, cu rugăciune şi post, i-au încredinţat Domnului în Care crezuseră. Au trecut prin Pisidia şi au venit în Pamfilia. Apoi au predicat Cuvântul în Perga, s-au coborât în Atalia, iar de acolo au plecat pe mare spre Antiohia, locul de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu în vederea lucrării pe care o îndepliniseră. Când au ajuns, au adunat biserica şi le-au povestit tot ce făcuse Domnul cu ei şi cum deschisese El neamurilor uşa credinţei. Şi au rămas mult timp acolo, cu ucenicii” (Faptele Apostolilor 14:20-24 NTR). Cine a rânduit bătrâni? Biseria întrunită în adunarea generală, sau apostolii Pavel şi Barnaba?
Cei care au spus: „Trebuie să trecem prin multe necazuri ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Au şi desemnat bătrânii şi i-au încredinţat în mâna Domnului!
Da, se poate apela la adunare ca ea să recomande, dar nu adunarea alege, ci slujitori sunt aleşi de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 20:28) şi descoperiţi prin prorocie (1 Timotei 4:14) şi rânduiţi prin punerea mânilor apostolilor (Faptele Apostolilor 14:23; 1 Timotei 5:22). Aceasta este metoda biblică!
La fel, apostolul Pavel, îi scrie lui Timotei de a rândui bătrâni prin punerea mâinilor, şi sfaturi legate de bătrâni, cănd îi scrie: „Bătrânii care cârmuiesc bine să fie consideraţi vrednici să primească o îndoită onoare, mai ales cei ce se ostenesc în predicare şi învăţare. Căci Scriptura spune: „Să nu legi gura boului în timp ce treieră grâul” şi „Vrednic este lucrătorul de plata lui.” Să nu accepţi nici o acuzaţie împotriva unui bătrân, decât dacă sunt doi sau trei martori. Pe aceia dintre ei care păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, astfel încât şi ceilalţi să aibă frică. Te rog solemn înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Cristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste învăţături fără prejudecată şi fără să faci nimic cu părtinire. Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă! Să nu fii părtaş la păcatele altora! Păstrează-te curat!” (1 Timotei 5:17-22 NTR).
Cine era Timotei ca să-i mustre pe bătrâni (presbiteri)? Era un tânăr, da, însă el avea slujba de apostol, conform cu 1 Tesaloniceni 1:1; 1 Tesaloniceni 2:7!
Pavel la rugat solemn să ţină învăţăturile date de el prin Duhul, printre care şi cea prin care îl sfătuia pe Timotei să nu-şi pună mâinile în grabă peste nimeni ca să-l rânduiască ca bătrân! Iată cine rânduia pe bătrâni, nu adunarea, ci Domnul prin trimişii Săi! La fel reiese şi din Tit, unde Pavel îl mandetază pe Tit, să facă următoarele: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în ordine lucrurile care au mai rămas de rânduit şi să numeşti bătrâni în fiecare cetate, aşa cum ţi-am poruncit. Dar bătrânul trebuie să fie cineva fără pată, soţ al unei singure femei, având copii credincioşi, care să nu fie acuzaţi de destrăbălare sau de neascultare. Căci supraveghetorul, ca administrator al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără pată, să nu fie arogant, nici mânios, nici beţiv, nici bătăuş, nici lacom de câştig, ci trebuie să fie ospitalier, să iubească binele, să fie cumpătat, drept, sfânt, înfrânat, să se ţină de Cuvântul vrednic de încredere, care este potrivit cu învăţătura primită, pentru a-i putea încuraja şi pe alţii prin învăţătura sănătoasă şi pentru a-i mustra pe cei ce vorbesc împotrivă” (Tit 1:5-9 NTR).
Cine trebuia să rânduie bătrânii? Adunarea generală sau Tit? Cine trebuia să observe calităţile unui creştin, ca să fie rânduit bătrân? Tocmai că Tit, lui îi trimite scrisoarea Pavel, nu adunării din Creta!
Prin urmare, lucrătorii bisericii baptiste din Bocşa sunt descalificaţi din punct de vedere al rânduielii, Scriptura nu-i adevereşte ca lucrători ai Domnului! Cine i-a rânduit ca presbiteri? Au fost apostolii? Găsim undeva scris în Biblie că presbiterii se pot rândui altfel? NU! Iar Biblia ne încurajează în 1 Corinteni 4:6: „să învăţaţi ce înseamnă „nimic dincolo de ceea ce este scris”, iar în 2 Corinteni 4:13, se spune: „Însă, fiindcă avem acelaşi duh al credinţei, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit!”, şi noi credem, şi de aceea vorbim”. Pot vorbi baptiştii prin credinţă, prin încredinţare, că lucrătorii lor sunt biblici şi autentici? Nu, pentru că rânduiala lor este în afara Bibliei (vezi şi Romani 10:17)! Biblia nu-i recunoaşte, rânduiala apostolică nu-i recunoaşte, ei sunt călcători ai Cuvântului sacru, nu împlinitori ai Lui în ce priveşte rânduielile bisericeşti. Acestea nu sunt opţiuni doar, apostolul Pavel a spus în 1 Corinteni 11:1,1 Corinteni 1:2 (NTR): „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos! Vă laud, pentru că întotdeauna vă amintiţi de mine şi ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am încredinţat”. Iar în altă parte el spune prin inspiraţie divină: „De aceea vi l-am trimis pe Timotei, copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul; el vă va reaminti căile mele în Cristos Isus, aşa cum le învăţ eu în toate bisericile” (1 Corinteni 4:17 NTR). Biserica Baptistă niciodată nu a ţinut căile rânduite de Cristos prin Pavel pentru biserică!
Biserica Baptistă nu poate fi Biserica lui Cristos, ei pot spune că Cristos este capul lor, dar ei sunt lipsiţi de daruri şi slujbe care să le permită să audă glasul lui Cristos, o dată ce ei nu mai acceptă slujba de profet!
Conform Scripturii din slujbe din adunare, trei sunt rânduite cu punerea mâinilor, după cum urmează: apostolul (Faptele Apostolilor 13:1-4), păstorul (1 Timotei 5:22), diakonul (Faptele Apostolilor 6:1-6). Celelalte slujbe nu găsim în Scriptură o ordinare prin punerea mâinilor, ei fiind recunoscuţi în slujbă, după darul cu care lucrează.
Vedem că pentru rânduiala slujitorilor în adunarea lui Dumnezeu este nevoie:
1) Călăuzirea Duhului şi alegerea făcută de Duhul Sfânt, dată prin profeţie (Faptele Apostolilor 13:1-4; 20:28; 1 Timotei 4:14). [Majoritatea cultelor aşa zis creştine, nu mai cred în darul profetic, sau în slujba de profet, ceea ce face că numirile de lucrători să fie o alegere omenească, o lucrare omenească].
2) Apostoli rânduiţi de Domnul prin Duhul Lui (Faptele Apostolilor 13:1-4). [În general cultele aşa zis creştine, nu mai cred că apostolii sunt o slujbă actuală, şi atunci rânduirea de presbiteri este una pur umană, neexistând cineva cu autoritate superioară şi biblică, faţă de prezbiteri care să-i ordineze].
3) Adunarea care va recomanda în slujbă (Faptele Apostolilor 1:21-26; 6:1-6), dar adunarea numai recomandă, ea nu ordinează, este nevoie de un al doilea element: cel profetic de descoperire al celor numiţi de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 20:28; 13:2), şi al treilea element cei care ordinează (rânduie cu punerea mâinilor): apostolii, care să ordineze presbiterii şi diakonii (Faptele Apostolilor 1:21-26; 24:23), profeţii care să ordineze apostolii (Faptele Apostolilor 13:1-4), şi presbiterii care pot ordina apostolii, de pildă, apostolul Timotei (comp. 1 Tesaloniceni 1:1, cu 2:6), a fost ordinat de presbiteri, dar prin descoperire profetică (1 Timotei 4:14).
Grupările care merg doar pe votul membrilor, trec peste elementul profetic de alegere şi peste cei autorizaţi să ordineze, dând la o parte slujbe vitale din trupul lui Cristos datorită necredinţei lor în lucrări supranaturale pe care Dumnezeu le poate face prin oameni chemaţi şi împuterniciţi de El (comp. cu Ioan 14:12).
O altă problemă legată de cea de mai înainte, este că potrivit acestei mărturii de credinţă, biserica este organizată pe principiul a unei: congregaţiei autonome. Ce însemnă aceasta în realitate?
În mărturia pusă mai nou pe internet se explică:
„fiecare adunare are dreptul absolut la autoguvernare după cum sunt călăuziţi de Duhul Sfânt; în afara oricărei interferenţe a vreunei organizaţii, grupări, convenţii, asociaţii sau indivizi; este scriptural ca adunările să coopereze una cu alta pentru înaintarea Evangheliei şi a doctrinelor Cuvântului lui Dumnezeu (9); dar fiecare biserică judecă singură măsura şi metoda cooperării sale; numai Bisericile Baptiste nou testamentale păstrează astăzi esenţialul credinţei şi practicii apostolice; promisiunea lui Cristos de a-Şi zidi biserica a fost împlinită doar în acest fel de biserici, prima dintre ele organizând-o în timpul lucrării Sale pământeşti (10); dându-i ei, şi celor care vor descinde din ea, marea trimitere; doar aceste biserici adevărate de pe pământ posedă autoritate divină”.
Astfel, Bisericiile ce sunt organizate pe tipul de constituţie congregaţionalistă, sau pe principiul democraţiei autonome, sunt caracterizate de principiul implicării directe a tuturor membrilor care alcătuiesc congregaţia (adunarea) sau comunitatea creştină în conducerea Bisericii.
Autoritatea ultimă în oricare problema o are votul majoritar al adunării generale. Fiecare Biserica locala de genul acesta, este autonomă, adică funcţionează fără imixtiunea vreunei forme exterioare de control. Biserica este „independentă”, în sensul ca nu exista nici un for superior care sa-i poată dicta felul de credinţă sau practica. Specificul este „local” şi este definit de fiecare Biserica în parte, prin propria ei Constituţie.
Constituţiile congregaţionale sunt foarte asemănătoare cu formele pure de democraţie sociala. Toate acţiunile legate de viaţa acestor Biserici sunt reglementate de întruniri frecvente, numite „şedinţe” sau „adunări generale”. Membrii sunt chemaţi sa voteze ori de cate ori este vorba de o decizie, ele sunt implicate şi în primirea sau excluderea membrilor şi tot ei stabilesc, de comun acord, calităţile implicate de păstrarea membralităţii. Tot Adunarea Generala a Bisericii angajează sau concediază pe cei chemaţi să fie pastori, evanghelişti sau învăţători în Biserică. Votul majoritar este necesar şi pentru stabilirea bugetului sau pentru aprobarea unor cheltuieli neprevăzute în bugetul anual.
Găsim în Biblie că adunările creştine din primul secol funcţionau pe principiul democraţiei autonome? Erau bisericile locale independente fără a fi o structură de conducere peste ele?
Faptele apostolilor, ne relatează o altfel de realitate decât cea a congregaţiei autonome!
În situaţia când s-a creat tulburarea cu circumcizia în adunarea din Antiohia, Pavel a apelat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim pentru clarificarea acestei probleme ridicate de iudaizanţi. Cu toate că era apostol şi a întemeiat mai multe adunării fiind îngerul acestora (supraveghetorul lor), el a apelat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim, ca sfat suprem (Vezi: Faptele Apostolilor 15). Găsim scris apoi, că apostolii şi bătrânii au luat decizia prin Duhul Sfânt, de a le scrie o epistolă către adunarea din Antiohia (Faptele Apostolilor 15:22,Faptele Apostolilor 1:23), cu următoarele sfaturi: „...Apostolii şi bătrânii, fraţii voştri, către fraţii dintre neamuri, care sunt în Antiohia, Siria şi Cilicia. Salutare! Fiindcă am auzit că unii care au plecat dintre noi, fără ca noi să le poruncim, v-au tulburat prin cuvintele lor şi v-au necăjit sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea, am hotărât într-un singur gând să alegem nişte bărbaţi pe care să-i trimitem la voi împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au riscat viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos. Aşadar, i-am trimis pe Iuda şi pe Sila, şi ei vă vor spune, prin viu grai, aceleaşi lucruri. Căci ni s-a părut potrivit, Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem nici o altă povară asupra voastră, decât aceste lucruri necesare şi anume: să vă feriţi de ceea ce este jertfit idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de adulter, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi!” (Faptele Apostolilor 15:23-29).
Iată, apostolii şi bătrânii din Ierusalim au hotărât pentru adunarea din Antiohia Siriei care era la cca. 300 km de Ierusalim! Dacă biserica din Antiohia ar fi funcţionat pe principiul unei congregaţii autonome, aşa cum funcţionează bisericile, Pavel nu ar fi apelat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim!
Mai târziu găsim scris următoarele: „În timp ce treceau prin cetăţi, ei îi îndemnau pe fraţi să păzească hotărârile care fuseseră luate de apostolii şi bătrânii din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi” (Faptele Apostolilor 16:4,Faptele Apostolilor 1:5). Iată adunările locale trebuiau să păzească hotărârile luate de apostolii şi bătrânii din Ierusalim, consecinţa acestei ascultări era: „Bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi”.
Astfel, Organizarea bisericii baptiste din Bocşa nu este una biblică! Ei au inventat un alt mod de a funcţiona trupul, prin asta ei se consideră mai înţelepţi ca Capul!
Acestea nu sunt opţiuni doar, apostolul Pavel a spus în 1 Corinteni 11:1,1 Corinteni 1:2 (Noua Traducere românească 2007 – sigla: NTR): „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos! Vă laud, pentru că întotdeauna vă amintiţi de mine şi ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am încredinţat”. Iar în altă parte el spune prin inspiraţie divină: „De aceea vi l-am trimis pe Timotei, copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul; el vă va reaminti căile mele în Cristos Isus, aşa cum le învăţ eu în toate bisericile” (1 Corinteni 4:17 NTR).
Iată o clară imixtiune în viaţa altor biserici locale, Pavel le-a dat instrucţiuni nu doar bisericii din care făcea parte; ci la alte zeci de biserici din alte localităţi!
Apoi, conform Scripturii, cei 12 apostoli au avut slujba de supraveghetori peste poporul lui Dumnezeu, nu doar peste o adunare locală (Faptele Apostolilor 1:20, „Slujba lui de supraveghetor” GBV 2001), cei 12 erau martorii învierii Domnului, iar Matia a luat locul în slujba aceasta şi apostolia aceasta. Peste bătrânii locali erau apostolii ca păstori, de pildă apostolul Petru, a avut autoritate să sfătuiască pe bătrânii care păstoreau adunările din Babilon (1 Petru 5:1).
Adunarea este zidită pe Cristos în primul rand, şi în al doilea rând pe apostoli (Efeseni 2:20-22), este clar că cei 12 apostolii, erau o structură de conducere peste conducerile locale ale adunărilor locale.
Ei mai declară: Noi credem că o biserică adevărată a lui Isus Cristos este o congregaţie autonomă de credincioşi botezaţi uniţi în credinţă (doctrină) şi părtăşie a Cuvântului lui Dumnezeu, ţinând rânduielile lui Cristos, care este singurul lor Cap şi Legiuitor, astfel încât ei sunt conduşi după legile Lui. [sublinierile îmi aparţin].
Dacă biserica din Bocşa nu se ţine de rânduiala lui Cristos, a Capului, ei nu pot fi adunarea Lui!
O altă afirmaţie din crez spune următoarele:
O asemenea biserică a fost înfiinţată de Însuşi Domnul Isus Cristos în timpul lucrării Sale pământeşti, conform propriilor Sale cuvinte, şi unei asemnea biserici El a promis o existenţă perpetuă, şi totodată prezenţa Sa perpetuă prin acele biserici care aveau să ia naştere în succesiunea ei. O asemenea biserică a lui Cristos exercită darurile, drepturile şi privilegiile investite în ea prin Cuvântul Său, mai ales autoritatea de a duce la îndeplinire marea trimitere, în toate cele trei părţi ale ei (evanghelizare, botezare şi organizarea de biserici pentru a stărui în învăţarea şi păzirea poruncilor lui Cristos).
Este biserica baptistă, o biserică născută prin succesiunea biserici primare?
Există trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins mişcarea baptistă: teoria succesiunii neîntrerupte, teoria înrudirii anabaptiste şi teoria derivarii din separatiştii englezi.
1. Succesiunea neîntreruptă. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca bisericile baptiste au existat în toata istoria bisericii, succedindu-se printr-un lanţ neîntrerupt, de la apostoli până astazi.
Aceasta teorie pretinde ca doar baptiştii posedă adevarata moştenire de credinţă şi practică şi că ei au pastrat-o printr-o serie de grupări a caror existenţă poate fi trasată începind cu vremea Noului Testament.
Oricât de atragătoare este această teorie, ea posedă doua defecte majore. Întii, ea nu poate fi susţinută cu date istorice. Apoi, Marturiile de credinţă specifice: montaniştilor, novaţienilor, donatiştilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor şi husiţilor, conţin o întreagă serie de "doctrine" şi "practici" care nu sunt compatibile cu credinţa şi practica baptistă! Prin urmare, biserica baptistă nu a existat de la apostoli, crezul şi practica baptistă nu are un lanţ neîntrerupt de la apostoli!
2. Înrudirea anabaptistă. O a doua teorie susţine ca baptiştii se trag, direct sau indirect, din anabaptişti, aripa radicala a Reformei din secolul şaisprezece. Din gruparea anabaptista au facut parte: "fraţii elveţieni", huteriţii şi menoniţii (adepţii lui Menno Simons). După unii, această teoria are o confirmare în dovezile istorice. Însă, baptiştii nu au preluat în întregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul şi non-rezistenţa, depunerea juramintului, interdicţia de a ocupa un oficiu public, şi anumite detalii legate de natura întrupării), prin urmare şi această variantă cade, ei pot fi cel mult o sectă a anabaptiştilor, dar dacă ei nu au păstrat în întregime credinţa lor, nu se pot numi continuatori ai lor.
3. Separatiştii din Anglia. Cea mai răspândită convingere a celor ce au studiat fenomenul religioas de-a lungul veacurilor este ca baptiştii de astazi se trag din "separatiştii englezi", exilaţi sub persecuţie în Olanda, la Amsterdam. Acesti "puritani separatişti" ajunsesera la convingerea ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei întoarceri la credinţa şi practica creştină adevarată şi că este mai bine ca cei ce cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronată de regele Angliei.
Baptiştii s-au conturat ca o mişcare religioasă, în perioada imediat următoare reformei protestante din Europa de Apus, începută de Martin Luther. Prima biserica baptistă s-a format în 1611 la Amsterdam (Olanda), dintr-un grup de imigranţi englezi conduşi de păstorul John Smith.
Unii istorici îl socotesc pe John Smith an astfel de „începător” de drum (John Smith este o figură interesantă în istoria baptiştilor. Nu se cunoaşte data şi locul naşterii lui în Anglia. A studiat însă la Christ College, Cambridge (1594-1598), după care a slujit ca preot în Biserica Angliei până în anul 1606, când a trecut de partea „separatiştilor”. În 1608 s-a mutat în Olanda din cauza persecuţiei declanşate de casa regală împotriva „separatiştilor”. A fost primul care s-a „autobotezat”, în 1609 şi apoi i-a botezat şi pe alţi 36 de persoane, cu care a format prima biserică baptistă. A murit în Amsterdam în 1612. Deşi este legat de începuturile primului grup organizat de baptişti, John Smith poate fi considerat cu greu un întemeietor al mişcării. De fapt, el s-a botezat prin „turnare”, iar spre sfirşitul vieţii a părăsit adunările baptiste şi a trecut la biserica mennonită.)
Numele de „baptişti”, a apărut ca o poreclă dată în batjocură de cei cărora li se părea caraghios ca oamenii în toata firea să se boteze. Acest nume nu este biblic!
Şi atunci realitatea despre biserica baptistă este că ea este o sectă, iniţiată de un grup de imigranţi englezi conduşi de păstorul John Smith. Chiar numele de „baptişti” este o poreclă, nu un nume biblic al bisericii lui Cristos. Numele indicând accentul pe o lucrare: botezul, nu pe o persoană, pe Cristos!
De fapt, există câteva denominaţii care pretind şi încearcă să dovedească cu istoria, că provin din biserica primară. Fiecare dintre aceste denominaţii vorbesc despre celelalte denominaţii istorice, că s-au abătut de la credinţă!
Cu siguranţă că adevărata adunare (ekklesia) a lui Cristos a existat pe parcursul timpului, însă ea a rămas în învăţătura Domnului, în dragoste, în sfinţenie, ea nu s-a abătut de la credinţă şi de la Evanghelia veşnică!
Însă, învăţăturile bisericii catolice şi ortotoxe nu au fost aceleaşi pe parcursul secolelor, ci cu timpul s-au adăugat: diferite tradiţii, sărbători, obiceiuri, chiar doctrine sau explicaţii diferite pe care înaintaşi lor nu le aveau.
Iar, în ce priveşte pe anabaptişti, baptişti şi menoniţi, ei fac referire la diferite grupuri de pe parcursul istoriei, care au existat în paralel cu biserica catolică, de unde provin ei, dar chiar prin numele grupărilor, de pe parcursul secolelor, şi prin crezul diferit al acestor grupuri, ne putem da seama că pretenţia acestor mişcări nu este una reală!
Trebuie să înţelegem şi să credem că totdeauna Dumnezeu a avut un popor pe pământ, totdeauna Dumnezeu a avut slujitori şi totdeauna Dumnezeu a avut o adunare, dar nu todeauna harul sau aprobarea ce a avut-o o adunare a fost veşnic, unele au fost lepădate, ele sau corupt, şi-au pierdut sfeşnicul (Apocalipsa 2:5), dar Dumnezeu a ridicat alţi lucrători şi alte adunări.
Putem spune că Vrăşmaşul nu a reuşit să distrugă sau să oprească definitiv ekklesia lui Cristos, deoarece tot timpul, Duhul Sfânt a lucrat la convertirea oamenilor, chiar dacă unele adunări au fost închise, persecutate, altele s-au ridicat, sau în timp ce unele s-au abătut moral, spiritual, sau au căzut în erezii, Dumnezeu a ridicat alţi lucrători şi alte adunări.
Trebuie să înţelegem, că dacă un grup a fost adunarea lui Cristos, a umblat în lumină, nu este o garanţie că TOŢI urmaşii lor, voar avea veşnic aprobarea lui Cristos, pentru că strămoşi lor au fost aprobaţi de El!
Unii din urmaşii unei adunări au putut să se abată de la credinţă, aşa cum Israelul care era poporul de legământ a lui Dumnezeu, ulterior o mare parte din ei au căzut în împietrire, doar rămăşiţa a fost salvată prin credinţa în Cristos, la care s-au alipit neamurile prin altoirea în măslin (Romani 11:1-25).
Faptul că într-o perioadă de timp un grup a fost adunarea lui Dumnezeu, nu este o garanţie că TOŢI continuatorii acelui grup au rămas pe calea lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte, garanţia că un grup este actualmente adunarea lui Dumnezeu nu constă doar în a avea o linie istorică, ci că ea face actualmente voinţa lui Dumnezeu!
Isus le spune lămurit la unii dintre evrei, că nu faptul că ei descindeau în mod natural din Avraam, îi făcea pe ei automat: 'fiu al lui Avraam', ba chiar Domnul le spune că ei erau fii ai Diavolului.
În Ioan 8:39-44: „Tatăl nostru” I-au răspuns ei „este Avraam”. Isus le-a zis: „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut. Voi faceţi faptele tatălui vostru.” Ei I-au zis: „Noi nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.” Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.”
Cei ce pretind că descind din prima biserică, să facă ‚faptele’ primei biserici şi atunci îi credem, altfel sunt mincinoşi şi copii ai Diavolului, căci după cum fiii lui Avraam fac faptele lui Avraam, cei ce sunt copii primei biserici fac faptele primei biserici.
Chiar aceştia care spuneau că sunt iudei, Domnul Isus îi numeşte ‚o sinagogă a Satanei’ (Apocalipsa 3:9), în mod asemănător, cei ce spun că sunt urmaşi ai primei biserici, pot fi o ‚adunare a Satanei’, căci Isus a spus că după roade îi vom recunoaşte (Matei 7:15-22; vezi şi Isaia 56:3-7).
Astfel aşa zisă linie istorică de provenienţă, nu probează automat că un grup este adunarea lui Dumnezeu, ei pe parcursul timpului puteau fi lepădaţi ca şi Israelul, datorită abaterilor morale sau doctrinale.
Robul credincios şi înţelept numit de Stăpân peste ceata slugilor, poate deveni rob rău, numirea iniţială nu îi garantează veşnic că la venirea Stăpânului va fi răsplătit şi socotit rob bun (Matei 24:45-51). Sau slujitorul care primeşte talanţii sau minele de la Stăpânul Isus, nu în mod obligatoriu va rămâne un rob bun şi credincios, el poate să-şi îngroapte în pământ talanţii sau minele primite şi să devină leneş şi rău (Matei 25:14-30; Luca 19:11-28).
Sau adunarea din Laodiceea iniţial avea haina de mireasă, aurul curăţit în foc şi vedea spiritual, dar în timp a devenit căldicică, săracă spirituală, goală (fără haină de mireasă), oarbă şi vrednică de plâns (Apocalipsa 3:14-22), starea de aprobare şi binecuvântare iniţială nu contează, ci contează perseverenţa în ascultare până la sfârşit (Matei 24:13; Apocalipsa 2:26; 3:11).
Sau este posibil ca unii oamenii să plece din adunarea lui Dumnezeu şi să formeze o altă grupare în jurul unei alte învăţături, care nu este decât o sectă! Doar dacă un grup are învăţătura lui Dumnezeu şi trăieşte potrivit acestei învăţături, se poate spune despre ea că este adunarea lui Dumnezeu!
Dar biserica baptistă s-a abătut de la credinţa sfinţilor şi învaţă lucruri care din punct de vedere biblic sunt erezii, după cum am văzut din analizarea mărturiei de credinţă baptistă, ea nu poate fi adunarea lui Cristos!
Apoi, ei nu mai cred în darurile Spiritului Sfânt şi acestea nu se mai manifestă printre ei, deci ei nu pot face ‚faptele’ primei biserici ca să demonstreze că sunt continuatorii primei bisericii.
Ba mai mult, unde sunt apostolii şi profeţii din aceste adunări, dacă ele sunt cu adevărat adunarea Domnului care este zidită pe temelia apostolilor şi a profeţilor (Efeseni 2:20). Unde sunt darurile, puterile, minunile şi semnele dacă cu adevărat lor li s-a transmis, darurile harului prin punerea mâinilor de la apostoli?
Doctrinele nebiblice susţinute de cultele care pretind că sunt urmaşe ale apostolilor, se descalifică ca fiind adunarea lui Dumnezeu, care a primit „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3).
O altă afirmaţie din crez ce trebuie analizată este:
Noi respingem total idea de biserică universală invizibilă, ea fiind doar o necesitate protestantă, un concept nebiblic, o imposibilitate practică, o înşelătorie dăunătoare şi o contradicţie a definiţiei greceşti a cuvântului ecclesia.
Biblia învaţă că tot poporul lui Dumnezeu de pe pământ, indiferent în ce localitate sau ţară s-ar afla este adunarea (ekklesia) Lui. Biblia vorbeşte de adunarea lui Israel, deci ekklesia a întregului popor a lui Dumnezeu de pe pământ.
Chiar în cartea Ecclesia – Biserica, de B.H. Carroll, se afirmă:
SEPTUAGINTA
Citatele apartin concordantei lui Abraham Trommius (1718)15. Capitolele si versetele cartilor canonice sunt oferite conform cu Revised Version; iar pentru cartile apocrife, capitolele si versetele sunt in acord cu Haydock’s Douay Bible. Pentru a verifica textul grecesc, folositi Henry Barclay Sweet – Cambridge, 1891. Cuvantul marcat cu italice indica traducerea termenului Ecclesia.
Levitic 8:3 – „Si aduna toata obstea…” „Aduna toate adunarile.” Aici este folosit de fapt verbul ecclesiazo, pe care Trommius il citeaza ca substantiv.
Deuteronom 18:16 – „…In ziua adunarii…” (cu referire la convocarea de la Sinai).
Deuteronom 23:1, 2, 3, 8 – „Sa nu intre in obstea Domnului.” Folosit aici de patru ori, pentru a interzice in mod absolut admiterea in adunarea Domnului a anumitor categorii de oameni.
Deuteronom 31:30 – „Si a rostit Moise in auzul intregii obsti a Israelitilor cuvintele…”
Iosua 8:35 – „…nici un cuvant pe care Iosua sa nu-l fi citit in auzul obstii fiilor lui Israel…”
Judecatori 20:2 – „…s-au infatisat inaintea Domnului, la adunarea poporului lui Dumnezeu…”
Judecatori 21:5 – „Cine oare nu a venit la adunarea ce s-a tinut inaintea Domnului…”
Judecatori 21:8 – „…din Iabes-Galaad nu venise nimeni inaintea Domnului la adunarea din tabara…”
I Regi (I Samuel) 17:47 – „Si toata adunarea aceasta va cunoaste…”
I Regi 19:20 – „…dar cand au vazut acestia ceata proorocilor proorocind…”
III Regi (I Imparati) 8:14, 22, 55, 65 – „…A binecuvantat toata adunarea…” – „…in fata intregii adunari…” – „…a binecuvantat toata adunarea…” – „…strangandu-se adunare mare…”
I Paralipomena (I Cronici) 13:2, 4 – „si a zis David catre toata adunarea…”, „Atunci toata adunarea a zis…”
I Paralipomena 28:2 – „Si sculandu-se (in mijlocul adunarii) regele David a zis…” Cuvintele din paranteza nu exista in textul ebraic, si astfel, nici in versiunea engleza.
I Paralipomena 28:8 – „Si acum, inaintea ochilor a tot Israelul, a adunarii Domnului…”
I Paralipomena 29:1 – „…a zis regele David catre toata adunarea…”
I Paralipomena 29:10 – „Atunci a slavit regele David pe Domnul inaintea a toata adunarea…”
I Paralipomena 29:20 – „Apoi a zis David catre toata adunarea…”
II Paralipomena (II Cronici) 1:3, 5 – „Apoi s-a dus Solomon si toata adunarea…”, „…Pe acesta il cerceta Solomon cu adunarea.”
II Paralipomena 6:3, 12, 13 – „Apoi si-a intors regele fata sa si a binecuvantat toata adunarea lui Israel caci toata adunarea israelitilor sta inainte.” „…stand… inaintea adunarii israelitilor…” „…si-a plecat genunchii inaintea intregii adunari…”
II Paralipomena 7:8 – „…a facut Solomon sarbatoare de sapte zile, si impreuna cu el a praznuit tot Israelul, adunare foarte mare…”
II Paralipomena 20:5, 14 – „Iar Iosafat a stat in mijlocul adunarii lui Iuda…” „…s-a pogorat Duhul Domnului in mijlocul adunarii…”
II Paralipomena 23:3 – „Aici a facut toata adunarea legamant…”
II Paralipomena 28:14 – „Atunci ostasii au luat robi si prazile inaintea capeteniilor ostirii si a intregii adunari…”
II Paralipomena 29: 23, 32 – „Apoi au adus … inaintea regelui si a adunarii… Numarul vitelor pentru arderile de tot, aduse de cei ce se adunasera…”
II Paralipomena 30:2, 4, 13, 17, 23, 24, 25 – „…regele si capeteniile si toata adunarea din Ierusalim…” „Acest lucru a placut regelui si intregii adunari.” „…adunarea a fost foarte mare.” „Fiindca in adunare erau multi din cei care nu erau curati…” „Si a hotarat toata adunarea…” „…capeteniile dadusera de asemenea celor ce se adunasera…” „Si s-a veselit toata obstea lui Iuda…”
I Ezdra (Ezra) 2:64 – „Deci toata adunarea la un loc se alcatuia din patruzeci si doua de mii trei sute saizeci de oameni.”
I Ezdra 10:1 – „…s-a strans la el o mare multime…”
I Ezdra 10:8 – „Si cel ce nu va veni pana in trei zile… va fi indepartat din obstea celor ce fusesera in robie.”
I Ezdra 10:12 – „Si raspunzand toata adunarea, a zis…”
I Ezdra 10:14 – „Deci sa ramana capeteniile noastre pentru intreaga obste…” (Sinaitica)
Neemia 5:7 – „Si am facut impotriva lor o adunare mare.”
Neemia 5:13 – „,Amin’ - zise toata adunarea.”
Neemia 7:66 – „ Adunarea intreaga a fost de patruzeci si doua de mii trei sute saizeci de suflete.”
Neemia 8:2 – „Si carturarul Ezdra a adus Legea inaintea adunarii…”
Neemia 8:17 – „Toata obstea celor ce se intorsesera din robie…”
Neemia 13:1 – „…Amonitul si Moabitul nu pot fi primiti niciodata in adunarea lui Dumnezeu.”
Iov 39:28 – „Ma ridic in adunare si plang dupa ajutor.”
Psalmi 21:24 (22:22) – „…in mijlocul adunarii te voi lauda…”
Psalmi 21:29 (22:25) – „De la Tine este lauda mea in adunare mare…”
Psalmi 25:5 (26:5) – „Urat-am adunarea celor ce viclenesc…”
Psalmi 25:12 (26:12) – „…intru adunari Te voi binecuvanta, Doamne.”
Psalmi 34:17 (35:18) – „Lauda-Te-voi, Doamne, in adunare mare…”
Psalmi 39:12 (40:9) – „Bine am vestit dreptate in adunare mare…”
Psalmi 67:27 (68:26) – „In adunari binecuvantati pe Dumnezeu.”
Psalmi 88:6 (89:5) – „Lauda-vor cerurile … in adunarea sfintilor.”
Psalmi 106:32 (107:32) – „Inaltati-L pe El in adunarea poporului…”
Psalmi 149:1 – „Cantati lauda Lui … in adunarea celor cuviosi.”
Proverbe 5:14 – „In plina adunare si in mijlocul obstei”
Ieremia 31:8 – „O mare adunare” – in loc de mare multime – varianta de interpretare
Plangerile lui Ieremia 1:10 – „Sa nu intre in obstea ta!”
Ezechiel 32:3 – Codexul A reda: „adunarea (ecclesia)” – inteles de fapt grup de oameni, multime.
Ioil 2:16 – „Adunati poporul, vestiti o adunare sfanta…”
Miheia (Mica) 2:5 – „... Sa arunce funia pentru sortii vostri in obstea Domnului...”
Iată! Adunarea lui Israel, adunarea tuturor israeliţilor, este numită ekklesia în Septuaginta, dar ekkelsia era şi când doar o parte din ei erau adunaţi, cum a fost cazul din 1 Samuel 17:47, sau când a fost vorba doar de o ceată de profeţi (1 Samuel 19:20).
În mod asemănător, adunarea lui Cristos nu este doar una locală (dintr-o localitate), ci şi una mondială, adică toţi creştinii de pe glob uniţi în acelaşi duh şi învăţătură. Astfel, unele texte din Noul Testament vorbeşte de o adunare care este una mondială, după cum urmează:
& „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros) şi pe această piatră (Greceşte: petra) voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.”” (Matei 16:18,Matei 1:19). Aici Domnul Isus spune că va zidi ekklesia (adunarea) Sa, şi nici porţile Locuinţei morţilor, nu o vor birui, aceasta indică că această ekklesie niciodată nu va fi distrusă, nu va muri, chiar dacă oamenii din ea vor muri, ea va continua să existe deoarece în timp ce unii creştin mor, alţii noi sunt adăugaţi trupului lui Cristos, şi astfel ekklesia va fi pe pământ până la răpirea adunării. Astfel acest pasaj, nu se referă la o adunare în sensul generic; ci, la o adunare în sensul de popor al Său de pe întreg pământul, care va dăinui pe parcursul secolelor, compus din toţi credincioşii. În plus, nu credem că Petru a primit cheile pentru a acţiona într-o adunare generică şi nu într-una reală.
& „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea.” (Faptele Apostolilor 9:31). Acest text este poate cel mai clar în a dovedi o adunare (ekklesia) cel puţin zonală. În original cuvântul ekklesia, este la singular, şi în această formă apare în cele mai bune manuscrise. Deci înţelegem din acest text, că adunările locale din: Iudeea, Galileea, şi Samaria sunt numite „adunarea” (la singular), deci mai multe adunări locale formează o adunare, pe care nu o putem numi decât ‘adunare zonală’. Însă cei care interpretează cuvântul adunare în sens generic, spun că de fapt în acest text este vorba de adunarea din Ierusalim dar ai cărei membrii sau împrăştiat datorită persecuţiei şi având întruniri oriunde se găseau, dar de fapt aparţineau tot de adunarea locală din Ierusalim. O astfel de explicaţie nu stă în picioare, căci cei ce s-au împrăştiat au mers în alte zone [Fenicia, Cipru, Antiohia, Cirena – Faptele Apostolilor 11:19,Faptele Apostolilor 1:20], şi nu în cele trei ţinuturi din Israel [Iudeea, Galileea şi Samaria] menţionate în text. De fapt, textul nu vorbeşte strict de creştinii din Ierusalim, ci de pacea care exista în adunările din Iudeea din Galileea şi Samaria care erau nişte ţinuturi. Aceste adunări erau numite împreună la singular: „adunarea”, cu sensul de ‘adunările dintr-o zonă de pe pământ’. [Adunarea din Iudeea se referă probabil la adunarea din Ierusalim; Samaria avea adunare separată de Ierusalim formată din credincioşi botezaţi de Filip în apă, şi de Petru şi Ioan cu Spiritul Sfânt (vezi Faptele Apostolilor 8:5-25). Pe lângă adunările din Iudeea, Galileea şi Samaria au mai existat adunări în: Damasc (Faptele Apostolilor 9:2-19 - „ucenicii care erau în Damasc”); existau grupuri de discipoli convertiţi de creştinii din Ierusalim în localităţi ca: Fenicia, Cipru, Antiohia, Cirena, iar în Antiohia a funcţionat o adunare puternică sub conducerea lui Barnaba şi Pavel (Faptele Apostolilor 11:19-30)]. În concluzie, Dumnezeu care a inspirat Faptele Apostolilor 9:31, susţine existenţa unei adunări zonale şi nu doar a unei adunări locale.
& „…şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale,…El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.” (Efeseni 1:19-23). În acest text nu se referă la o adunare locală, pentru că Pavel vorbea în context de nemărginita mărime a puterii Sale de care beneficiau toţi credincioşii, nu doar credincioşii din Efes. Căci Cristos este cap peste toate (lucrurile) „lucrurile, bisericii” (la singular), care este trupul Său. El nu este cap doar peste adunarea din Efes, sau doar peste adunarea în sensul generic. Nu El este cap peste toate adunările de pe pământ, pe care Pavel le numeşte la singular: „lucrurile bisericii”, cât şi „trupul Lui”. Mai ştim acest lucru, deoarece Pavel în epistola către Efeseni vorbeşte în continuare în capitolul 3 despre: taina lui Cristos care nu a fost cunoscută în celelalte generaţii, dar acuma a fost descoperită prin Spiritul Sfânt: apostolilor şi profeţilor (Efeseni 3:3-10). Această taină descoperită şi lui Pavel este că neamurile împreună cu iudeii „alcătuiesc un singur trup”, adică toţi credincioşii formează un trup indiferent ce naţionalitate au, sau indiferent în ce ţară locuiesc, iar Biblia precizează că acest trup format din toţi creştinii iau parte la aceleaşi făgăduinţe în Cristos. Iar acest trup este ‘adunarea mondială’ căci nu putem să o numim altfel o adunare formată din toţi credincioşii (comp. Efeseni 3:6 cu Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18; vezi şi 1 Corinteni 12:13,1 Corinteni 1:28). Pavel continuă şi spune: „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10). Din acest text observăm că Pavel spune că îngerii să cunoască taina despre trupul lui Cristos prin „adunare” (biserică). Prin care adunare? Una locală? Nu căci taina trupului îi cuprinde pe toţi credincioşii şi evrei şi neamuri (v.5,6).
& „…a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” (Efeseni 3:21). Aici din nou Pavel vorbeşte de adunare la singular, şi spune ca Dumnezeu să fie glorificat prin (sau în) Cristos Isus „în biserică”. În care biserică? Într-una locală? Nu, căci această glorie El o primeşte în adunare „din neam în neam”, adică din generaţie în generaţie, unele adunări locale s-au distrus, sau s-au corupt şi şi-au pierdut statutul de adunare a lui Cristos, numai în cea universală Dumnezeu va putea fi glorificat din generaţie în generaţie, căci porţile locuinţei morţilor nu vor putea birui adunarea universală. Apoi Dumnezeu este glorificat în adunare, „în vecii vecilor!” Numai în cea universală de la final, va primii Dumnezeu glorie „în vecii vecilor!”
& „Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică.” (Efeseni 5:29). De care adunare se îngrijeşte Cristos? De cea din Ierusalim, din Efes, etc. El se va îngriji de adunarea cu care este unit, ca şi doi căsătoriţi. Cu care adunare este căsătorită? Cu o adunare locală? Nu cu cea universală, care este trupul Lui şi îi cuprinde pe toţi credincioşii. Aici Pavel vorbeşte de un trup format din „noi”, care suntem mădulare ale trupului Lui. Doar cei din Efes erau mădulare ale lui Isus? Nu Pavel spune: „noi”, incluzându-se şi pe sine şi pe toţi credincioşii, nu doar pe creştinii din Efes. Astfel e clar că această adunare de aici de care se îngrijeşte Cristos, nu este o adunare locală, sau adunarea în sens generic. Şi nu este vorba nici de adunarea glorificată din viitor, ci de adunarea de pe întreg pământul, sau trupul Lui de care se îngrijeşte cu drag. Dacă acceptăm, că toţii creştinii sunt mădulare care formează un trup, şi dacă acceptăm învăţătura biblică că trupul este adunarea, atunci e clar că termenul ekklesia folosit aici nu se referă în sens generic, ci în sens universal cuprinzător.
& „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi” (Evrei 12:22-23). În acest text se învaţă că apropierea noastră este atât faţă de cer, cât şi faţă de o adunare reală, universală, numită aici: „Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri”. Nu credem că în ceruri este scrisă doar o adunare locală sau doar una generică?! Ci credem într-una universală din care fac parte toţi cei născuţi „prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale.” Iacob 1:18, adică cei „întâi născuţi”, pentru cer şi care nu-şi vând dreptul de întâi născut, pentru o mâncare sau pentru lucruri lumeşti ca şi Esau (comp cu Evrei 12:16-17).
Tocmai că bisericile baptiste nu păstrează esenţialul credinţei şi al practicii apostolice şi prin urmare ele nu sunt biserica lui Cristos şi nu au autoritate de a boteza, a da cina, de a împlini marea trimitere!
Să vedem un alt punct din mărturia de credinţă:
BOTEZUL ŞI CINA DOMNULUI
Noi credem că botezul valid a început cu Ioan Botezătorul şi a fost continuat de Cristos, de apostolii Săi şi de bisericile Sale încă de când a fost instituit, şi aceasta este imersia în apă a credinciosului în Numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt printr-un bărbat autorizat să îl administreze de o biserică nou testamentală, nu pentru a aduce mântuirea, ci pentru a arăta, în cea mai solemnă şi frumoasă emblemă, credinţa noastră în Mântuitorul crucificat, îngropat şi înviat, împreună cu efectul ei, moartea noastră faţă de păcat şi învierea pentru a umbla într-o viaţă nouă. Noi credem că botezul scriptural necesită un candidat scriptural (un credincios pocăit), un motiv scriptural (care să ilustreze mântuirea), un mod scriptural (imersia în apă) şi un administrator scriptural (unul autorizat de o biserică nou testamentală) şi este o condiţie pentru o relaţie cu biserica şi pentru Cina Domnului în care membrii unei biserici întrunite, după o cercetare solemnă, prin utilizarea sacră a azimei şi vinului, predică împreună moartea Domnului, până va veni El.
(Ioan 1:6, 25; Faptele Apostolilor 2:38, 41, 42; 8:12, 36-39; 10:32-34; 18:8; 22:16; Mat. 3:1,2, 5, 6; 28:19, 20; Ioan 3:22,Ioan 1:23; Mar. 16:16; Romani 6:4; Col. 2:12; 1 Petru 3:20, 21; 1 Cor. 5:8; 10:14-16; 1 Cor. 11:17-32; Mat. 26:26-29; Marcu 14:22-25; Luca 22:14-20; Ioan 6:26-71; 1 Cor. 11:26).
Într-o altă mărturisire de credinţă a aceleiaşi Adunării Baptiste „Harul Suveran”, se afirmă:
XXII. BOTEZUL
Scriptura învaţă şi noi credem că botezul este imersia în apă (1); a credinciosului pocăit
(2); pe baza autorităţii unei biserici nou testamentale (3); în Numele Tatălui, al Fiului şi al
Duhului Sfânt (4); nu pentru a obţine iertarea păcatelor (5); ci pentru a arăta, într-o
emblemă solemnă şi frumoasă, moartea faţă de păcat şi învierea pentru trăirea unei vieţi
noi (6); acesta fiind o precondiţie a membralităţii în biserică (7); şi a participării la Cina
Domnului (8).
(1) Faptele Apostolilor 8:38; (2) Mat. 3 :5-8 ; Faptele Apostolilor 2:38; 8:37; (3) Mat. 28:18-20; (4) Mat. 28:19-
20; (5) Faptele Apostolilor 10:43; (6) Rom 6:4; (7) Faptele Apostolilor 2:41; (8) Faptele Apostolilor 2:42.
XXIII.CINA DOMNULUI
Scriptura învaţă şi noi credem că Cina Domnului nu este un sacrament, ci o rânduială
solemnă şi simbolică aşezată în biserică de Domnul nostru (1); în care, membrii bisericii
locale, ţinând rânduiala (2); prin utilizarea pâinii nedospite şi a vinului, au părtăşie nu
unul cu altul, ci cu Domnul (3); iar aceasta arată nu iubirea lor unii pentru ceilalţi, ci
moartea Domnului până va veni El (4); bucata de pâine reprezintă unitatea trupului care
celebrează Cina (5); unitate esenţială pentru celebrarea scripturală a rânduielii.
(1) Mat. 26:26-30; (2) 1 Cor. 11:18, 20; (3) 1 Cor. 10:16; (4) 1 Cor. 11:24-26; (5) 1
Cor 10:17; (6) 1 Cor 11:18-34.
O primă problemă legată de botez este afirmaţia din crez: este imersia în apă a credinciosului în Numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt printr-un bărbat autorizat să îl administreze de o biserică nou testamentală, nu pentru a aduce mântuirea [sublinierea îmi aparţine].
Însă conform Bibliei, în Numele cui trebuie să fim botezaţi? În Numele Sfintei Treimi sau în Numele lui Isus?
Baptiştii ca şi Bisericile tradiţionale, botează în Numele Sfintei Treimi, am văzut însă că doctrina Sfintei Treimi sau a Trinităţii stabilită în sec. IV d.C. este nebiblică şi FALSĂ, Dumnezeu nu este o fiinţă compusă din trei persoane; ci, Dumnezeul Bibliei este doar Tatăl ceresc (vezi şi Ioan 17:3; 1 Corinteni 8:6; Iuda 1:25)!
Însă legat de acest text din Matei 28:19-20, se ridică o întrebare: apostolii care în primul rând au primit porunca de a boteza, au ascultat ei de această poruncă, aşa cum este consemnată în Matei 28:19-20? Cu siguranţă că ei, care erau temelia biserici (Efeseni 2:20), nu puteau să greşească, uitând formula atât de simplă de botez: ,,în numele Tatălui, al Fiului, şi al Duhului Sfânt”! Însă cum se face că ei nu au botezat pe nimeni în Numele a trei persoane, ci ei au botezat întotdeauna ,,în numele lui Isus Cristos”, care este o singură persoană (Faptele Apostolilor 2:38; Faptele Apostolilor 8:16; Faptele Apostolilor 10:48; Faptele Apostolilor 19:5; Romani 6:3; 1 Corinteni 1:12-13; Galateni 3:27)?
În primul secol d.C. conform cu relatările din Biblie, botezul s-a efectuat în Numele Domnului Isus, aşa cum este consemnat în Faptele Apostolilor 2:38; Faptele Apostolilor 8:16; Faptele Apostolilor 10:44; Faptele Apostolilor 19:5; Romani 6:3; 1 Corinteni 1:12-13; 1 Corinteni 6:11; Galateni 3:27.
Formula ‚în Numele lui Isus’, s-a folosit la botezurile care au înfiinţat, adunările (bisericile) din: Ierusalim (Faptele Apostolilor 238); Samaria (Faptele Apostolilor 8:16); Cezarea (Faptele Apostolilor 10:48); Efes (Faptele Apostolilor 19:5); Corint (1 Corinteni 1:12-13; 1 Corinteni 6:11); Provincia Galatia (Galateni 3:27); Roma (Romani 6:3-4).
Formula s-a folosit la: Evrei (Faptele Apostolilor 2:38); Samariteni (Faptele Apostolilor 8:16); oameni ai naţiunilor (Faptele Apostolilor 10:48; Galateni 3:27); la toţi creştini botezaţi atunci (Romani 6:3).
Noul Testament nu pomeneşte nicaieri, ca cineva să fi fost botezat dupa formula din Matei 1:28,Matei 1:19!
Petru (Faptele Apostolilor 2:38), Filip (Faptele Apostolilor 8:12-15), Pavel (Faptele Apostolilor 19:5; Romani 6:3; Galateni 3:27-29) şi alţii (Faptele Apostolilor 10:45,Faptele Apostolilor 1:48), au predicat botezul în Numele lui Isus Hristos şi nu au botezat niciodata în Numele Tatalui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Problema care se ridică este: de ce apostolii nu au ascultat de porunca Domnului Isus? De ce ei nu au botezat potrivit formulii dată de Isus în Evanghelii? De ce, textul din Matei 28:19,Matei 1:20, spune una, iar celelalte texte despre botez susţine o altă formulă? Astfel, citind cu atenţie, observam, că tocmai apostolii care au primit de la Isus instrucţiunea de mai sus, niciodată nu au pus-o în aplicare aşa cum este ea formulată în Matei 28:19!
Aceasta este într-adevăr o problema şi trebuie sa ne întrebam în mod onest cum este posibil aşa ceva? Cum se poate, ca o formula aşa de uşor de reţinut, cu un conţinut aşa de deosebit, să nu fie folosită ca atare? Erau ucenicii lui Isus uituci de felul lor? Cu siguranţă nu! Ei au urmat cu fidelitate porunca Domnului, ei au călcat fidel pe urmele Lui (1 Corinteni 11:1). S-au mai degrabă s-a strecurat vreo greşeală în raportul biblic? Sau cei ce au copiat manuscrisele au făcut o modificare asupra textului potrivit cu concepţia lor personală? Este posibil acest lucru? Da! Uneori scribii, la textul care îl copiau dintr-un manuscris, mai adăugau cuvinte sau fraze pentru ca cititorului să fie uşurată înţelgerea textului, alteori pentru a susţine opinia scribului, sau pentru a atenua anumite texte sau fraze mai şocante ei introduceau fraze sau cuvinte.
Apoi, dacă copiatorii au observat că vreun evanghelist prezintă acelaşi eveniment prin cuvinte mai puţine decât altul, ei au adăugat în textul mai scurt, cuvintele care sunt redate în textul mai lung. Exemplu: La rugăciunea Tatăl Nostru, redată de Luca în Luca 11:1-4, copiatorii au adăugat mai târziu cuvintele pe care aceeaşi rugăciune le are în plus, în redarea din Evanghelia după Matei în Matei 6:9-13.
Biserica catolică trinitariană, a influenţat în timp redarea Bibliei, ca să susţină trinitatea şi alte doctrine. De pildă, indroducându-se în text fraza: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei una sunt”, în pasajul din 1 Ioan 5:7.
Prin urmare, revenind la Matei 28:19, oare nu se putea întâmpla şi cu acest pasaj, ce s-a întâmplat cu 1 Ioan 5:7, unde un scrib a strcurat în manuscrisele de limbă latină, fraza trinitariană, iniţial ca o notă marginală, apoi acea frază s-a strecurat în text? Nu se putea întâmpla la fel şi cu Matei 28:19? Astfel, de pildă, dacă în minte lui, un scrib avea liturghia catolică cu fraza trinitară despre Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, el când a ajuns cu copiatul unui manuscris la acest pasaj din Matei 28:19, putea fie din greşală, fie intenţionat să-l insereze din obişnuinţă în text. Conybeare un erudit în critica textuală, declară: „In cazul pe care l-am examinat (Matei 28:19), trebuie notat ca nici un singur manuscris sau o versiune mai antica n-a păstrat pentru noi o citare intacta. Dar asta nu e o surpriza pentru noi, aşa cum Dr. C.R.Gregory, unul din cei mai mari critici textuali, ne aduce aminte ca manuscrisele Greceşti ale textului Nou Testamental deseori au fost alterate de scribi, care au adăugat citări care erau familiare pentru ei, şi despre care credeau ca sunt adevărate citări.”
Biblia Ierusalim, din 1966, un romano-catolic, prezintă la nota de subsol de la Matei 28:19, următoarea opinie: „Se poate ca această formulă ... este o reflectare a folosirii liturgice stabilită mai târziu în comunitatea primitivă. Acesta va fi amintit faptul că Faptele vorbeşte despre botezul în numele lui Isus”.
Adică nu Domnul Isus a spus aceste cuvinte; ci, scribi au adăugat această frază care lor li se părea familiară, sau era în mintea lor atunci când au copiat Evanghelia după Matei şi au înserat-o în text sau ca notă marginală, ca ulterior să se fi strecurat în textul biblic.
Demn de menţionat că cap. 28 din Evanghelia după Matei nu există în documentele manuscris decât în manuscrise din sec. IV d.C. după conciliu de la Niceea !!! Nu există manuscrise mai recente care să conţină Matei 28:19, de sec. IV d.C.
Conform cu unii cercetători, acestă modificare a avut loc în sec. II d.C.:
Hastings Encyclopedia of Religion, Vol. 2, pag. 377, 389, spune: Botezul creştin a fost întotdeauna realizat folosind cuvintele „în Numele lui Isus”...până pe vremea lui Iustian Martirul[2] [Iustian a trăit între anii 100-160 d.H.]. Ei susţin că iniţial formula de botez a fost „în Numele lui Isus”, dar ulterior odată cu introducerea doctrinei trinităţii, şi formula de botez s-a schimbat, inserându-se fraza: „botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Iar în Enciclopedia Britanică, Vol. 3, pag. 365, afirmă că botezul a fost schimbat din „Numele lui Isus”, în cuvintele „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”[3] în secolul al-II-lea d.C. Deci după moartea apostolilor.
Diferite Enciclopedi şi lucrări, confirmă că botezul în primul secol d.C. s-a făcut în Numele lui Isus:
A History of Christian Thought; Otto Hieck; Vol. 1, pag. 53, spune: „la început botezul era realizat (administrat) în Numele lui Isus, apoi gradual în Numele Tatălui, Fiului, şi Duhului Sfânt.”[4]
Dicţionarul Biblic explicativ (1962), vol.I, pag. 351: „Dovezile... Sugerează că botezul în creştinismul timpuriu a fost administrat, nu în întreitul nume, ci în Numele lui Isus Hristos sau în Numele Domnului Isus”.
Otto Heick, un istoric creştin de renume (1947), pag. 58: „formula trinitariană de botez...a luat locul vechii formul de botez “în Numele lui Isus”.
Williston Walker, un istoric al bisericii creştine (1947), pag. 58: „Formula de botez trinitarian ... a luat locul vechiului botez în Numele lui Hristos”
Canney's Encyclopedia of Religions (1970), pag. 53: „Persoanele au fost botezate la început în „numele lui Isus Hristos” ... Sau „în numele Domnului Isus”... După acea, odată cu dezvoltarea doctrinei Trinităţii, ei erau botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”.
Encyclopedia Biblica (1899), I, 473: „Este numai normal să concluzionăm că botezul a fost administrat iniţial „în Numele lui Isus Hristos”, sau „în numele Domnului Isus”. Această opinie este confirmată de faptul că formele timpurii ale mărturiei baptismale era singulară nu întreită, cum a fost crezul ulterior”.
Astfel, dacă se va studia textul grecesc al acestui pasaj, observăm că nici cuvintele ‚botezându-i’ (pe ei, la masculin, în greacă: autous) şi ‚învăţându-i’ (pe ei, la masculin, în greacă: autous), nu se acordă în gen cu ‚naţiunile’ (în greacă: ta ethne, la neutru). Ca să fie un acord, în gen, în loc de autous, ar trebui să fie auta; vezi în acest sens, nota de subsol de la Noul Testament Traducerea Fidelă - 2007 (NTTF - 2007), şi traducerea CLV care spune: „Cuvântul „botezându-i” nu se acordă în gramatical cu naţiunile (în gr. Neutru), ci cu cei care au devenit ucenici (botezându-i – în gr. Masculin)...”
Prin urmare, acest pasaj a fost modificat ulterior, dar fără a ţine seama de gen, atunci când probabil s-a interpolat fraza: ,,botezându-i în numele Tatălui, al Fiului, şi al Duhului Sfânt”, deoarece nicăieri în Scripturi nu mai apare fraza: „în numele Tatălui, al Fiului, şi al Duhului Sfânt”.
Nici o doctrină sau nici un verset din Biblie în afară de Matei 28:19, nu susţine un botez pe baza a trei Nume. Nicăieri în Scripturi nu găsim ceva să se facă ,,în numele… Sfântului Duh”. Astfel dar toate lucrările au fost făcute în vechiul legământ: ,,în numele lui Iehova” (1 Cronici 16:2; 1 Cronici 21:19; Matei 21:9; Matei 23:39 NW; SS 1874), „în numele Tatălui” (Ioan 5:43; Ioan 10:25), iar în Noul Legământ, creştini, vindecau, se rugau, slujeau, făceau minuni, scoteau demoni, etc. ,,în numele lui Isus” (Faptele Apostolilor 3:6,Faptele Apostolilor 1:16; Faptele Apostolilor 4:18; Faptele Apostolilor 5:40; Faptele Apostolilor 16:18; 1 Corinteni 5:4; 1 Corinteni 6:11; 1 Tesaloniceni 4:1).
De pildă, există un alt verset care vorbește de trei Nume (Apocalipsa 3:12), dar curios, surpriză, nu se vorbeşte de Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, ci doar de Numele Tatălui, al Fiului şi al cetăţii Noului Ierusalim.
Toate versetele din Faptele Apostolilor sânt foarte clare şi nu se contrazic între ele. Totusi cum se poate explica contradicţia evidentă dintre Matei 28:19 şi versetele din Faptele Apostolilor?
Posibilitatea, ca atât Petru, cât şi Filip şi Pavel să fi făcut vreo greseala, nu este plauzibilă, pentru că nu există nici un text în Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne spună sau să indice ca botezul practicat de apostoli ar fi fost în dezacord cu Adevarul învăţat de Isus sau că Dumnezeu i-a dezaprobat.
Ba mai mult, apostolul Petru, a fost de faţă în timpul vieţii pământeşti a lui Isus, când Isus a poruncit botezul, El le explicat modul în care se face botezul şi în Numele cui (Ioan 3:22-Ioan 4:2). În timpul serviciului Său pământesc, ucenicii şi alţi oamenii au utilizat Numele Său pentru a scoate draci şi a face vindecări şi pentru alte lucrări (Marcu 9:37,Marcu 1:39,Marcu 1:41; Luca 9:49; Luca 10:17). Ei nu au utilizat trei nume sau un Nume pentru trei persoane; ci, un singur Nume: Isus!
Apoi, din raportul corelat al acestor versete, reiese clar că botezul practicat de apostoli a fost încununat cu succes şi cei care au fost botezaţi în Numele Domnului Isus au primit Darul Duhului Sfânt. Era imposibil ca apostolii să fi botezat printr-un nume incorect şi ca acei oameni să primească Duhul Sfânt, să fie aprobaţi de Dumnezeu, atât apostolii cât şi cei botezaţi de ei.
Pe lângă toate acestea, botezul este o identificare cu moartea şi învierea lui Isus (Romani 6:3-4; Coloseni 2:12), căci prin botez noi suntem ,,îngropaţi (scufundaţi) împreună cu Isus”, şi deci „identificaţi cu El, printr-o asemănare cu moartea Lui...” prin botez (îngropare) noi ne identificăm cu Isus, însă noi nu ne putem identifica cu Tată ceresc care nu a murit (Deuteronom 32:4), nici cu Duhul Sfânt, care este un duh de viaţă şi nu poate să moară (Apocalipsa 11:11); ci, doar cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu singurul care a murit şi a înviat (Romani 6:8-10).
În 1 Petru 3:21, Sfânta Scriptură de la 1874, redă cel mai bine acest verset: „A cărei antitip, botezul şi acuma ne mântuie, (nu lepădarea necurăţiri corpului ci răspunsul unei bune conştiinţe către Dumnezeu prin învierea lui Iisus Christos”. Din acest text observăm şi învăţăm că botezul are loc prin învierea lui Isus, dar botezul este adresat către Dumnezeu. Dacă facem însă botezul în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, nu putem adresa acest botez Tatălui, căci Tatăl nu poate fi şi intermediar (mijlocitor) şi Dumnezeu în acelaşi timp şi la aceiaşi lucrare. Biblia spune clar: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2:5). De aceea botezul se face doar în Numele lui Isus Mijlocitorul, către Dumnezeu Tatăl, El este Cel ce acceptă răspunsul nostru prin botez la dragostea Lui şi ne dă Duhul Sfânt în botez.
De fapt orice lucrare creştină trebuie să o facem în Numele Domnului Isus, Scriptura este clară în această privinţă şi ea precizează: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3:17). Iată! Dacă noi vom boteza în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, cum vom împlini Cuvântul care spune: „să faceţi totul în Numele Domnului Isus”? Numai dacă botezăm în Numele lui Isus, vom împlini acest principiu Scriptural şi numai aşa Dumnezeu ne va aproba!
O a doua afirmaţie despre botez greşită (şi o găsim în ambele crezuri) este: este imersia în apă a credinciosului în Numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt printr-un bărbat autorizat să îl administreze de o biserică nou testamentală, nu pentru a aduce mântuirea [sublinierea îmi aparţine].
XXII. BOTEZUL
Scriptura învaţă şi noi credem că botezul este imersia în apă (1); a credinciosului pocăit
(2); pe baza autorităţii unei biserici nou testamentale (3); în Numele Tatălui, al Fiului şi al
Duhului Sfânt (4); nu pentru a obţine iertarea păcatelor (5); ci pentru a arăta, într-o
emblemă solemnă şi frumoasă, moartea faţă de păcat şi învierea pentru trăirea unei vieţi
noi (6); acesta fiind o precondiţie a membralităţii în biserică (7); şi a participării la Cina
Domnului (8).
(1) Faptele Apostolilor 8:38; (2) Mat. 3 :5-8 ; Faptele Apostolilor 2:38; 8:37; (3) Mat. 28:18-20; (4) Mat. 28:19-
20; (5) Faptele Apostolilor 10:43; (6) Rom 6:4; (7) Faptele Apostolilor 2:41; (8) Faptele Apostolilor 2:42.
Conform credinţei baptiste, botezul nu se face pentru a aduce mântuirea, sau pentru a obţine iertarea păcatelor! Este botezul baptist atunci un botez autentic? NU! Un botez autentic, are efectele descrise în Scriptură: primirea în botez a mântuirii, a iertării păcatelor.
Faptele Apostolilor 22:16: „Iar acum, ce aştepţi?! Ridică-te, fii botezat şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Lui!”
Dacă botezul baptist nu realizează aceste lucruri înseamnă că el nu este unul autentic şi aprobat de Dumnezeu, şi atunci nici biserica nu este, nici lucrătorii nu sunt!
De asemenea este o nepotrivire, conform crezului baptist, botezul nu este o condiţie a mântuirii, dar este o condiţie a intrării în biserica locală şi a participării la Cină, păi dacă botezul are rolul de a încorpora în trupul lui Cristos, atunci rolul său este tocmai mântuitor! (vezi şi Faptele Apostolilor 2:47; 1 Corinteni 12:12-13).
Nu poţi fi mântuit, dar să nu faci parte din trupul local a lui Cristos! Dacă eşti mântuit eşti din trup, dacă nu eşti mântuit nu eşti din trupul lui Cristos (comp. şi cu Efeseni 5:24-27).
În ce priveşte Cina Domnului, crezul lor afirmă:
XXIII.CINA DOMNULUI
Scriptura învaţă şi noi credem că Cina Domnului nu este un sacrament, ci o rânduială
solemnă şi simbolică aşezată în biserică de Domnul nostru (1); în care, membrii bisericii
locale, ţinând rânduiala (2); prin utilizarea pâinii nedospite şi a vinului, au părtăşie nu
unul cu altul, ci cu Domnul (3); iar aceasta arată nu iubirea lor unii pentru ceilalţi, ci
moartea Domnului până va veni El (4); bucata de pâine reprezintă unitatea trupului care
celebrează Cina (5); unitate esenţială pentru celebrarea scripturală a rânduielii.
(1) Mat. 26:26-30; (2) 1 Cor. 11:18, 20; (3) 1 Cor. 10:16; (4) 1 Cor. 11:24-26; (5) 1
Cor 10:17; (6) 1 Cor 11:18-34.
Crezul baptist susţine că Cina este simbolică, ei afirmă: „prin utilizarea pâinii nedospite şi a vinului, au părtăşie nu unul cu altul, ci cu Domnul”. Cum poate cineva să aibă părtăşie cu Domnul printr-un simbol? De pildă, vezi simbolul unui spital reprezentat de o cruce roşie, cum poţi avea părtăşie cu spitalul dacă tu nu ai decât simbolul lui? Numai intrând în clădirea spitalului ai legătură cu el.
Conform Scripturii, Cina Domnului nu este doar un simbol! Este adevărat că pâinea frântă este o paralelă potrivită pentru trupul zdrobit, străpuns şi ucis pentru noi (Isaia 53:5), şi tot la fel şi vinul roşu este o bună asemănare cu sângele vărsat. Însă Biblia nu învaţă nicăieri că Cina Domnului este un simbol? Să nu uităm că Pavel, explică cuvintele Domnului, potrivit căreia, pâinea este o părtăşire cu trupul lui Isus, şi tot la fel rodul viţei este o părtăşire cu sângele Domnului vărsat (1 Corinteni 10:16)! De ce Pavel care comentează ulterior cuvintele Domnului, nu a spus că pâinea şi vinul este o părtăşire cu simbolul trupului şi al sângelui, şi de ce spune el în 1 Corinteni 10:16 că: „Paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este oare părtăşia cu sângele lui Isus Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare părtăşia cu trupul lui Cristos?” Astfel dacă pâinea şi rodul viţei ar fi doar un simbol, Pavel ar fi putut spune că este o părtăşie cu simbolul trupului şi a sângelui, dar el spune clar că prin cină, noi avem „părtăşie cu sângele lui Cristos…părtăşie cu trupul lui Cristos”!
Creştinii din oraşul Corint, după modelul Cinei Domnului din noaptea în care Domnul a fost vândut, luau o masă compusă din pâine şi rodul viţei, după cum Domnul Isus a mâncat azimile de Paşte şi a băut vin de Paşte (obicei introdus înainte de venirea Lui pe pământ), iar la sfârşitul cinei pascale a introdus Cina noului legământ (Luca 22:15-20). În mod asemănător, corintenii frângeau pâinea, mâncau pâine şi beau vin adus de ei de acasă, iar la sfârşitul cinei, se consuma trupul şi sângele Domnului (1 Corinteni 11:20-22). Ei însă pentru că erau egoişti, mâncau şi beau, nu se aşteptau unii pe alţii, şi chiar amestecau pâinile de la prima parte a Cinei Domnului cu pâinea de la sfârşitul Cinei, ce era trupul Domnului, au ajuns sub osândă (1 Corinteni 11:21,1 Corinteni 11:27-29).
De aceea, Pavel le-a scris corintenilor, pentru a pune în rânduială Cina Domnului, ca corintenii să nu mai i-a Cina în chip nevrednic, prin faptul că ei nu mai deosebeau, pâinea care era trupul lui Cristos, de ceea care nu era şi se dădea în prima parte a Cinei. Astfel Pavel nu spune că corintenii nu deosebeau ‘simbolul trupului’, nu; ci, ei trebuiau „să distingă trupul Domnului” (NTR), de pâinea care nu era trupul Domnului! (1 Corinteni 11:27-29). În teologia lui Pavel, pâinea binecuvântată nu era doar un simbol al trupului lui Cristos; ci, chiar trupul lui Cristos, bineînţeles că nu din punct de vedere fizic; ci, spiritual.
Conform Scripturilor, pâinea şi vinul nu se transformă în trupul şi sângele lui Isus în sens metafizic, aşa cum susţine Biserica Catolică, prin învăţătura transsubstanţierii; dar nici nu este doar un simbol! Conform Scripturilor la care nu vrem nici să adăugăm, nici să scoatem, pâinea şi vinul, conform Scripturii, rămâne pâine şi vin şi după ce se binecuvântează şi se mulţumeşte pentru ele (vezi: 1 Corinteni 11:27-28), dar tot conform Scripturilor, după mulţumire, pâinea este trupul Domnului, iar rodul viţei este sângele Domnului (1 Corinteni 11:27,1 Corinteni 1:29)! Acestă realitate dublă a pâinii şi vinului, este adevărul declarat al Scripturii! Din punct de vedere material, fizic, şi după binecuvântare pâinea şi vinul, rămâne pâine şi vin, dar din punct de vedere spiritual, pâinea şi vinul este trupul şi sângele Domnului!
Apoi, cercetarea nu are scopul dacă suntem suficient de sfinţi sau merituoşi pentru a lua Cina; pentru că ne apropiem de Cină prin meritele lui Cristos (1 Corinteni 1:29-31; 1 Corinteni 6:11). Cercetarea are scopul de a verifica atitudinea noastră faţă de trupul şi sângele Domnului, această cercetare îşi are locul în acest cadru Scriptural, în care în prima parte a cinei se consuma pâine şi vin. Ori fiindcă acest cadru nu există în bisericile baptiste cercetarea este scoasă din contextul Bibliei, mulţi înţelegând din ea, o analiză proprie dacă ei sunt suficienţi de sfinţi, de drepţi, de merituoşi pentru Cina Domnului. O astfel de interpretare deturnează sensul textului şi al contextului din 1 Corinteni 11.
Toţi participanţi la Cină trebuie să fie sfinţi prin Cristos, dar nu se pretinde un anumit nivel special de sfinţenie, Pavel nu le spune ca unii 'mai păcătoşi' din Corint să nu ia parte la cină; ci, dimpotrivă el spune: „toţi luăm parte la aceea singură pâine” (1 Corinteni 10:16-17).
Oricum baptiştii sunt vinovaţi „împotriva trupului şi sângelui Domnului”, pentru că pentru ei pâinea şi rodul viţei sunt un simplu simbol, deci ei nu consumă trupul şi sângele; ci, un simbol al trupului şi al sângelui, Cina lor nu are nici o putere, şi nu-i face părtaşi la trupul şi sângele Domnului!
Dar pe lângă botez şi cină, Biblia învaţă de alte rânduieli sfinte ale bisericii lui Cristos, după cum urmează: „punerea mâinilor”, şi „ungerea cu undelemn”. Ba chiar „punerea mâinilor”, face parte din „aspectele elementare ale adevărului despre Cristos” (Evrei 6:1-2), ea se practica şi în Vechiul şi Noul Legământ. În Noul Testament, găsim practica punerii mâinilor pentru a binecuvânta pe copii (Matei 19:13-15; Marcu 10:16), sau pe adulţii (Luca 24:50-51). Pentru a numi un frate într-o slujbă în adunare (Faptele Apostolilor 6:2-6; 1 Timotei 5:22), pentru a da Duhul Sfânt de la cineva cu autoritate (Faptele Apostolilor 8:17-19; 19:6), sau anumite daruri spirituale (1 Timotei 4:14; 2 Timotei 1:6). Pentru a împuternici pe cineva şi al pune deoparte pentru o lucrare (Faptele Apostolilor 13:2-3). Punerea mâinilor era practicată de Domnul Isus şi pentru vindecarea bolnavilor (Marcu 5:23; Marcu 6:5; Luca 4:40), dar şi apostolii au folosit-o în acest scop (Faptele Apostolilor 5:12; Faptele Apostolilor 14:3; Faptele Apostolilor 19:11; Faptele Apostolilor 28:8) dar nu numai apostolii ci şi alţi ucenici (Faptele Apostolilor 9:12), căci această practică pentru vindecarea bolnavilor era cunoscută din antichitate (2 Regi 5:11).
Nu există nici un text biblic care să arate că în zilele noastre această practică a încetat.
Iar cât despre ungerea cu undelemn, în Noul Testament se arată ca o practică obişnuită pentru vindecarea bolnavilor în Marcu 6:12-13. Conform Scripturilor, presbiterii au această autoritate de a vindeca bolnavii prin ungerea cu undelemn în Numele Domnului (Iacob 5:12-14). Presbiterii bisericii baptiste nu au această putere, şi nici nu practică ungerea pentru bolnavi, ceea ce îi descalifică ca presbiteri, iar pe bisericile lor ca biserici a lui Dumnezeu! Slujba lor este o lucrare firească, omenească, neadeverită prin Duhul Sfânt, pentru că dacă ar fi una autentică prin Duhul Sfânt, atunci presbiterii Bisericii Baptiste, ar avea puterea să vindece bolnavii prin ungere cu undelemn, conform cu Iacob 5:12-14.
O altă doctrină a bisericii baptiste pe care o vom analiza în continuare este:
III. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU
Scriptura învaţă şi noi credem că Dumnezeu este un suveran absolut (1); ce are milă de
cine vrea şi împietreşte pe cine vrea (2); lucrând după voia şi scopul Său în oastea
cerurilor şi printre locuitorii pământului (3); făcând toate lucrurile după sfatul voii Sale
(4); cauzând eficient tot ceea ce este bine şi permiţând cu înţelepciune tot răul ce se
întâmplă, din motive numai de El ştiute şi biruindu-l pentru propria-i glorie şi binele celor
răscumpăraţi (5).
(1) Ps. 115:3; (2) Rom. 9:15-18; (3) Dan. 4:35; (4) Ef. 1:11; (5) Rom. 8:28; Prov.
16:4.
Să înţelegem din această declaraţie că tot ce se întâmplă pe pământ şi în cer este voinţa expresă a lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu!
Biblia arată de nenumărate ori cum oamenii au zădărnicit planul şi voia Sa:
Geneza 1:28: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate vieţuitoarele care mişună pe pământ!” Prin neascultarea lui Adam şi Eva, acest scop a lui Dumnezeu cu oamenii şi pământul a fost zădărnicit, a ajuns ca cel rău să stăpânească pământul (Ioan 12:31; 14:30), pentru că fiecare este rob celui de care ascultă (Romani 6:16), Adam şi Eva au ascultat de satan şi au devenit robii lui, atât ei, cât şi ce au avut ei în stăpânire: pământul şi lucrurile de pe pământ. A fost voia lui Dumnezeu ca satan să devină stăpânitorul lumii? Cu siguranţă Nu! De aceea şi L-a trimis pe Cristos ca să răscumpere omenirea şi indirect creaţia (Romani 8:17-23).
Un alt exemplu Îl găsim în Exod 19:5-6: „De aceea, acum, dacă veţi asculta de glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi comoara Mea dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Voi Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.» Acestea sunt cuvintele pe care să le spui israeliţilor.” A devenit Israel un regat de preoţi potrivit planului divin? Nu! Din vina cui? A lui Dumnezeu? Nu, El a vrut acest lucru pe care l-a şi declarat! Din vina neascultării lui Israel!
Dumnezeu le porunceşte la toţi să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17:30), care toţi? În v.31 se spune: „pentru că a rânduit o zi în care urmează să judece lumea cu dreptate, prin Omul pe Care L-a desemnat pentru aceasta, dovedindu-le tuturor acest lucru prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi!”
Va judeca Dumnezeu prin Cristos doar pe aleşii Săi? Nu!
Astfel expresia: „toţi” şi „lume” din acest pasaj are un sens deplin! Astfel toţi sunt invitaţi să se pocăiască şi prin urmare toşi oameni sunt invitaţi la mântuire, nu doar cei aleşi!
aceasta este voinţa Sa, dacă nu toţi oamenii se vor pocăi, nu este vina lui Dumnezeu, ci a oamenilor care nu au ascultat de această poruncă.
Fraza: “are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea” poate fi înţeleasă că în mod arbitrar Dumnezeu alege să îi împietriască pe unii şi să aibă milă de alţii, fără un motiv care să-l determine să procedeze astfel! Dar nici o acţiune a lui Dumnezeu nu lezează voinţa liberă a omului pentru că atunci nu l-ar mai putea judeca, o dată ce omul nu a fost liber să aleagă! Nu poţi să judeci un robot care a fost programat să facă un anumit lucru, orice judecată asupra acelui robot ar fi o judecată asupra creatorului robotului care l-a programat să se comporte astfel!
În Romani 9:15-18, apostolul Pavel, face referire la relatarea din Geneza, când faraonul Egiptului a fost împietrit de Dumnezeu ca să nu-l lase pe Israel să plece din Egipt.
Această împietrire a lui Dumnezeu a venit ca urmare a răutăţii inimii lui Faraon, înainte ca un duh rău să ne amăgească, ne amăgeşte inima noastră, faraonul avea deja o înclinaţie rea, Dumnezeu nu i-a dat decât apă la moară, dar şi atunci Faraonul era liber să aleagă între a-l ţine pe Israel sau a-i da drumul din Egipt. Astfel împietrirea lui Dumnezeu: 1. nu i-a afectat voinţa liberă ca faraonul să fie în incapacitate de a decide liber; 2. El l-a împietrit pe faraon pe baza a ceea ce era deja în inima lui, nu o împietrire arbitrară fără un motiv.
Prin urmare, şi când are milă şi când împietreşte, Dumnezeu o face pe baza unei realităţi deja existente din inima oamenilor, nu pe baza unei alegeri reci şi fără nici un motiv!
VIII. CĂDEREA ŞI DEPRAVAREA OMULUI
Scriptura învaţă şi noi credem că omul a fost creat la început fără prihană (1) şi de o
perfecţiune finită (2); dar, printr-o călcare voluntară de lege, el a căzut din starea sa
fericită şi sfântă (3); ca şi consecinţă a neascultării lui, moartea a intrat în vigoare în acel
loc, în acel moment (4); şi el a pierdut în totalitate, întreaga sa viaţă spirituală, ajungând
mort în greşeli şi păcate, (5) ajungând supus puterii diavolului (6); păcatul lui Adam a
fost imputat întregii sale rase (7); iar natura sa coruptă a fost transmisă întregii sale
posterităţi prin naştere naturală (8); astfel, orice fiu al lui Adam este prin natură un fiu al
mâniei (9); în întregime lipsit de viaţă spirituală (10); în vrăjmăşie cu Dumnezeu (11); în
întregime înclinat înspre rău (12); fără putere de a face ceva plăcut lui Dumnezeu (13);
sau speranţă de a fi primiţi de Dumnezeu (14); decât dacă este mântuit de Cristos (15); şi
adus la viaţă de Duhul Sfânt (16).
(1) Ecl. 7:29; (2) Gen. 1:27-31; (3) Gen. 3:6-24; (4) Gen. 2:16-17; Rom. 5:12; (5) Ef.
2:1, 5; 1 Ioan 3:14; (6) 2 Tim. 2:26; (7) Rom. 5:18-19; 1 Cor. 15:22; (8) Gen. 8:21; Iov
14:4; Ps. 51:5; 58:3; Isa. 48:8; (9) Ef. 2:1-3; (10) Ioan 5:24; Col. 2:13; (11) Rom. 8:7;
(12) Iov 15:16; Ier. 13:23; 17:9; (13) Rom. 5:6; (14) Ef. 2:12; (15) Mat. 1:21; (16) Ioan
3:3; 3:5; 6:63; 2 Cor. 3:6.
Această mărturie de credinţă care susţine că oamenii sunt totali corupţi, în întregime înclinaţi înspre rău, şi că sunt fără putere de a face ceva plăcut lui Dumnezeu; sau speranţă de a fi primiţi de Dumnezeu; decât dacă este mântuit de Cristos; şi adus la viaţă de Duhul Sfânt, nu ţine cont de câteva realităţi biblice: 1. dacă oamenii nu pot face binele, nici Dumnezeu nu le poate cere să facă binele în era precreştină, când nu exista: mântuirea prin Cristos; 2. Oamenii din timpuriule de neştiinţă care nu au avut acces la Evanghelia lui Cristos cum vor putea fi judecaţi? 3. Conform Bibliei şi oamenii din timpurile de neştiinţă vor fi clasaţi în categoria drepţilor şi nedrepţilor, dar cum este posibil acest lucru dacă toţi oamenii sunt totali corupţi, în întregime înclinaţi înspre rău? 4. Cum a putut Dumnezeu să-I numească drepţi pe Iov, Noe şi Daniel (Ezechiel 14:14,Ezechiel 1:20), fără ca ei să fie mântuiţi prin Cristos şi să experimenteze prin Duhul naşterea din nou?
Doar dacă chipul lui Dumnezeu din om nu a fost distrus în totalitate, atunci în toate timpurile pot fi oameni buni şi răi, pe baza: conştiinţei lor, a mărturiei creaţiei.
Omul se naşte corupt, dar nu în totalitate, el are şi înclinaţii bune, dar mai multe înclinaţii rele, dar dacă omul decide ca pe parcursul vieţii să facă binele, aşa cum îl cunoaşte, el poate cultiva virtuţi divine şi creşte în apropierea de Creator, sau poate să nu asculte de conştiinţă, de mărturia lui Dumnezeu şi să nu se înfrâneze de la rău, urmându-şi pornirile egoiste, şi cu cât va umbla în neascultare cu cât aceste porniri, înclinaţii vor fi mai mari, şi mintea lui se va întuneca tot mai mult.
Înainte de potop au existat mulţi oameni răi, dar Noe a ales să fie altfel. În Canaan au existat mulţi oameni răi, dar unii au ales să fie altfel ca Rahav, care a fost socotită: dreaptă (Iacob 2:25) şi ca Gabaoniţii care au slujit la cortul întâlnirii (Iosua 9).
Cu siguranţă că Avraam, Isac, Iacob, Noe, Daniel, dar şi din popoarele păgâne, ca: Rahav, Gabaoniţii, recabiţii (Ieremia 35), vor fi socotiţi drepţi la judecată fără ca ei să fi experimentat: naşterea din nou! Astfel cum au putut ca ei să fie total corupţi şi totuşi ei să fie consideraţi drepţi (comp. cu Evrei 11).
IX. VOINŢA LIBERĂ
Scriptura învaţă şi noi credem că omul prin natură posedă voinţă liberă sau un agent liber,
prin care înţelegem că, în relaţie cu Dumnezeu, el acţionează întotdeauna fără
constrângere şi în acord cu propriile sale dorinţe şi înclinaţii dominante, în toate acţiunile
sale fiind impulsionat din interior (1); se aplică aceasta când omul este încă păcătos, sub
puterea diavolului, neputând prin propria-i putere să se elibereze (2); se aplică de
asemenea în exerciţiul pocăinţei şi credinţei, sub puterea regeneratoare a lui Dumnezeu şi
în slujirea de după regenerare, pe măsură de Dumnezeu lucrează în noi voinţa şi
înfăptuirea după buna Sa plăcere (3).
(1) Marcu 7:21-23; Ioan 3:19; (2) Ef. 2:1; 4:17-19; Ioan 6:44, 65; (3) Ef. 2:8-10; Ioan
6:37; Fil. 2:13.
Voinţa liberă a omului este influenţată de Dumnezeu sau de satan, niciodată însă nu există doar o influenţă sau doar o mărturie, cumva cele două influenţe un timp sunt într-o echivalenţă.
Mărturia de credinţă afirmă: „omul prin natură posedă voinţă liberă sau un agent liber”, însă tot ei afirmă: „el a pierdut în totalitate, întreaga sa viaţă spirituală, ajungând mort în greşeli şi păcate, (5) ajungând supus puterii diavolului (6); păcatul lui Adam a fost imputat întregii sale rase (7); iar natura sa coruptă a fost transmisă întregii sale posterităţi prin naştere naturală (8); astfel, orice fiu al lui Adam este prin natură un fiu al mâniei (9); în întregime lipsit de viaţă spirituală (10); în vrăjmăşie cu Dumnezeu (11); în întregime înclinat înspre rău (12); fără putere de a face ceva plăcut lui Dumnezeu (13); sau speranţă de a fi primiţi de Dumnezeu (14); decât dacă este mântuit de Cristos (15); şi adus la viaţă de Duhul Sfânt (16)”.
Dacă omul este fără putere de a face ceva plăcut lui Dumnezeu…decât dacă este mântuit de Cristos (15); şi adus la viaţă de Duhul Sfânt (16)”, cum au putut oamenii din Vechiul Testament să fie drepţi în faţa lui Dumnezeu? Cum a putut Dumnezeu să le spune oamenilor în Deut. 30:19: „Iau azi cerul şi pămîntul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta”. Dacă oamenii din Israel, erau erau total corupţi şi fără viaţă spirituală, deoarece ei nu au fost mântuiţi prin Cristos?
De asemenea, găsim scris, că Dumnezeu îi spune lui Cain în Geneza 4:6,Geneza 1:7: „Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mîniat, şi pentru ce ţi s’a posomorît faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pîndeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpîneşti.” Dumnezeu a văzut răutatea din inima lui Cain şi la sfătuit să se stăpânească, poruncă inutilă dacă Cain era total corput şi în imposibilitate de a facee ceea ce este drept!
Înţelegem deci că raportat la viaţa spirituală în Cristos, la desăvârşirea creştină, omul este mort în greşeli şi păcate, însă raportat la dreptatea pe baza legii divine, şi un păgân putea face binele, fiind îndemnat de conştiinţă (Romani 2:14,Romani 1:15), de mărturia lui Dumnezeu prin creaţie (Romani 1:19-20) sau de moralitatea învăţată trăind într-o comunitatea cu reguli şi legi. Astfel şi păgânul putea face binele (Ieremia 35; Ezechiel 18:29-30). Dacă păgânul nu putea face binele, el nu poate fi nici judecat de Dumnezeu! Iar cu atât mai mult cei care au trăit în Israel, fie dintre copiii lui Israel, fie dintre prozeliţi dintre neamuri, care puteau asculta de legea lui Dumnezeu şi prin împlinirea legii ei erau drepţi şi plăcuţi lui Dumnezeu (Romani 2:12-13), fără a experimenta ce spune crezul baptist: mântuirea prin Cristos şi învierea realizată de Duhul sfânt! Crezul lor spune „omul...fără putere de a face ceva plăcut lui Dumnezeu (13); sau speranţă de a fi primiţi de Dumnezeu (14); decât dacă este mântuit de Cristos (15); şi adus la viaţă de Duhul Sfânt (16)”..
Să analizăm alte punct de doctrină în continuare:
X. SCOPUL HARULUI LUI DUMNEZEU
Scriptura învaţă şi noi credem că scopul electiv al lui Dumnezeu, după care El
predestinează (1), cheamă (2), regenerează (3), sfinţeşte (4); mântuieşte (5) şi glorifică
păcătoşii (6); este atât etern cât şi personal (7); este necondiţionat (8); este cea mai
glorioasă manifestare a bunătăţii Sale suverane, El fiind infinit de înţelept, sfânt şi
imuabil (9); acest scop include toate mijloacele prin care se ajunge la sfârşitul plănuit
(10); exclude complet lăudăroşenia, promovează umilinţa, dragostea, rugăciunea, lauda la
adresa lui Dumnezeu şi o imitare activă a milei Sale acordate gratuit (11); este perfect
consecventă cu agentul liber al omului (12); trebuie constatat prin efectele sale în toţi
aceia care cred cu adevărat Evanghelia (13); iar constatarea acestuia în noi înşine necesită
şi merită cea mai mare sârguinţă (14).
(1) Rom. 8:29; (2) Rom. 8:30; (3) 2 Cor. 4:6; (4) 1 Cor. 6:11; (5) 2 Tim. 2:10; (6)
Rom. 8:30; (7) 2 Tes. 2:13; (8) Rom. 9:11; (9) Ef. 1:11-14; (10) 2 Tes. 2:13-14; (11) Ef.
1:4; 2:8-10; 2 Pet. 1:3-7 (12) Apoc. 22:17; (13) 1 Tes. 1:4-10; (14) 2 Pet. 1:10-11.
XI. CHEMAREA EFICIENTĂ
Scriptura învaţă şi noi credem că numai şi numai pe acele persoane pe care Dumnezeu lea
ales şi predestinat pentru mântuire, El, la timpul hotărât, în timpul vieţii lor, le cheamă
prin Cuvântul şi Duhul Său afară din starea de păcat şi moarte în care au fost născuţi, la
mântuire, prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului, regenerându-le inimile,
iluminându-le minţile, reînnoindu-le voinţele, atrăgându-i, astfel, la Cristos în pocăinţă şi
credinţă (1).
(1) Ioan 6:37; 10:16, 26-27; Faptele Apostolilor 2:39; 13:48; Rom. 8:28-30; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim.
2:9-10.
Calvinismul proclamă harul irezistibil, adică că harul lui Dumnezeu nu poate fi respins de om. Harul irezistibil presupune că atunci când Dumnezeu cheamă o persoană la mântuire, acea persoană va răspunde în mod inevitabil. Harul care poate fi respins presupune că Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii la mântuire, însă mulţi se împotrivesc şi resping această chemare.
Ce învaţă Biblia, învaţă ea că chemarea divină la mântuire, harul poate fi respins:
Conform Scripturii nu sunt chemaţi la mântuire doar cei aleşi; ci toţi. Domnul declară în Matei 22:1-14, când vorbeşte de cei invitaţi la nunta fiului de împărat: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Mulţi au fost invitaţi la nuntă, unii doar au venit, iar şi din aceştia s-a cernut o parte, şi doar o parte a rămas ca aleşi, care aveau haina de nuntă. Tot la fel în pilda celor invitaţi la cină (vezi Luca 14:15-24.
Prin urmare, chemarea la mântuire şi la nunta cu Isus, este generală (Faptele Apostolilor 17:30-31; Faptele Apostolilor 26:20; 1 Timotei 2:1-4), dar Dumnezeu ştie că doar unii vor răspunde la Evanghelie, şi pe aceştia Dumnezeu i-a ales înainte de întemerirea lumii, alegerea divină nu este arbitrară, ci s-a făcut pe baza cunoaşterii lui Dumnezeu de mai dinainte (1 Petru 1:1-2; Romani 8:29).
Ce înseamnă această cunoaştere de mai dinainte sau preştiinţă? Cuvântul în greacă este: “prognosis”, “pro”: înainte şi “gnosis”: cunoaştere, acest cuvânt poate fi transliterate în română cu: “prognoză”.
Astfel oamenii pe baza prognozei meteo îşi i-au sau nu umbrelă sau fac anumite alegerei de călătorie. Prognoza umană este relativă, probabilă, însă prognoza divină este total exactă şi absolut sigură! Astfel, Dumnezeu pe baza cunoaşterii sale de mai dinainte, El i-a cunoscut pe cei ce vor asculta de Evanghelie, vor crede în Isus şi care vor duce până la capăt mântuirea lor, şi pe aceştia i-a ales!
Aceasta este adevărul pe care baptiştii îl pierd din vedere, Dumnezeu nu alege oameni în mod arbitrar, la întâmplare, fără nici un factor din partea omului. NU! Dumnezeu alege pe baza preştiinţei Sale, nu este o alegere fără nici un criteriu, ci criteriu îl dă omul prin ascultarea lui de Evanghelie!
XXI. PERSEVERENŢA SFINŢILOR
Scriptura învaţă şi noi credem că cei cu adevărat mântuiţi, fiind predestinaţi atât la
justificare cât şi la glorificare şi născuţi din nou din Duhul, nu vor cădea niciodată total
sau final şi nu vor pieri (1); ci sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru
mântuire (2); prin aceasta ei vor îndura până la sfârşit (3); dar nu într-un mod care să
prejudicieze responsabilitatea lor (4); iar această ataşare de Cristos este marele semn care
îi distinge de mărturisitorii superficiali (5); credinciosul stă în prezent cu Cristos în
locurile cereşti (6).
(1) Rom 8:28-30; (2) 1 Pet 1:5; (3) Ps. 91:1-16; (4) Fil 2:12-13; (5) 1 Ioan 2:19; Evr.
6:9, 10:39; (6) Ef. 2:6.
Această învăţătură este o erezie, nicăieri Biblia nu susţine că cei aleşi nu vor cădea din cauză că sunt cu adevărat mântuiţi şi predestinaţi, ci motivul pentru care aleşii lui Dumnezeu vor ajunge în împărăţia lui Dumnezeu este că ei au răbdat până la sfârşit (Matei 24:13), iar Dumnezeu care ştie mai dinainte acest lucru (1 Petru 1:1-2), i-a ales spre slavă.
Să analizăm versetele biblice aduse ca argument în contextual lor:
1 Petru 1:5,1 Petru 1:9: „Voi sînteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mîntuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!...pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobîndi, ca sfîrşit al credinţei voastre, mîntuirea sufletelor voastre”.
Creştinii sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu, dar aceasta prin credinţa lor, astfel depinde de ei dacă vor fi păziţi sau nu, de dragostea lor faţă de Cristos şi încrederea lor în El. Iar vedem că nu o dată mântuit cineva este mântuit pentru totdeauna, ci depinde de rămânerea în credinţă, căci textul spune clar: „pentru că veţi dobîndi, ca sfîrşit al credinţei voastre, mîntuirea sufletelor voastre”. Sfârşitul credinţei garantează intrarea în împărăţia cerului, nu faptul că o dată am crezut.
Un alt text este Filipeni 2:12-16: „Astfel dar, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi pînă la capăt mîntuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai cînd sînt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. Faceţi toate lucrurile fără cîrtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinînd sus Cuvîntul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n’am alergat, nici nu m’am ostenit în zădar”.
Textul este clar, este responsabilitatea omului de a duce la capăt mântuirea cu frică şi cutremur, iar Dumnezeu lucrează în cei care au credinţă, frică de El, a celor care sunt: curaţi, fără vină. Nu darul are credinţă, frică, cutremur, ci omul! Există situaţia ca un creştin să piardă mântuirea? Da, dacă nu o duce până la capăt, de fapt Pavel atenţionează: „aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n’am alergat, nici nu m’am ostenit în zădar”.
Un alt pasaj din crez este 1 Ioan 2:19: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri”. Acest pasaj susţin că unii s-au strecurat în adunare dar care nu au rămas în învăţătura adevărului. Să vedem contextul:
1 Ioan 2:18-19: „Copilaşilor, este ceasul de pe urmă! Şi după cum aţi auzit că vine anticristul, să ştiţi că acum sunt mulţi anticrişti. Prin aceasta ştim că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit dintre noi, dar nu erau dintre noi. Căci, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi, dar, ieşind, au arătat că nu toţi sunt dintre noi. Voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi voi toţi aveţi cunoaştere. Nu v-am scris fiindcă nu cunoaşteţi adevărul, ci pentru că-l cunoaşteţi şi pentru că din adevăr nu iese nici o minciună. Cine este mincinosul, dacă nu cel care neagă că Isus este Cristosul? Acela este anticristul: cel care-I neagă pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine-L neagă pe Fiul nu-L are nici pe Tatăl. Cel care-L mărturiseşte pe Fiul Îl are şi pe Tatăl. Ceea ce aţi auzit de la început, să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, atunci şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl. Şi promisiunea pe care El ne-a făcut-o este aceasta: viaţa veşnică”.
Apostolul Ioan vorbeşte aici de oameni care au fost în adunare, în mijlocul creştinilor, problema lor este că ei nu au rămas în ceea ce au auzit de la început, adică în învăţătura lui Cristos şi au devenit anticrişti. Căci în 2 Ioan 9, se spune: „Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos, nu-L are pe Dumnezeu. Cel ce rămâne în învăţătura aceasta Îl are şi pe Tatăl, şi pe Fiul”. Totuşi cel puţin un timp ei l-au avut pe Dumnezeu, atât timp cât au fost în învăţătura lui Cristos. Ei nu erau dintre ai noştri, din punct de vedere al veşnicei, în sensul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte că ei vor cădea pe baza preştiinţei sale.
Chiar cei la care le scrie Ioan, erau avertizaţi să aibă grijă, şi Ioan le spune o condiţie a rămânerii în mântuire: „Dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început”, ori această condiţie este inutilă dacă „cei cu adevărat mântuiţi, fiind predestinaţi atât la justificare cât şi la glorificare şi născuţi din nou din Duhul, nu vor cădea niciodată total sau final şi nu vor pieri”. Apostolul prin inspiraţie spune: „dacă”, iar baptişti spun: „nu vor cădea niciodată” !!! Ce amăgire, ce mântuire falsă !!!
Un alt psaj este Evrei 6:9: „Măcar că vorbim astfel, prea iubiţilor, totuş dela voi aşteptăm lucruri mai bune şi cari însoţesc mîntuirea”. Aceasta era aşteptarea lui Pavel, dar aceasta nu înseamnă că un om mântuit nu-şi poate pierde mântuirea, observaţi contextul:
Evrei 6:4-8: „Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s’au făcut părtaşi Duhului Sfînt, şi au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor –şi cari totuş au căzut, este cu neputinţă să fie înoiţi iarăş, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit. Cînd un pămînt este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru cari este lucrat, capătă binecuvîntare dela Dumnezeu. Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfîrşeşte prin a i se pune foc”.
Iată că oameni care s-au născut din nou, fiind descrişi prin cuvintele: „au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s’au făcut părtaşi Duhului Sfînt, şi au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor”, pot cădea din Cristos! În context se referă la o cădere din nou în iudaism care te desparte de Cristos definitiv (comp. cu Galateni 5:1,Galateni 1:4), fără ca să mai ai posibilitatea de a fi înnoit prin pocăinţă! Dacă aceşti evrei nu erau mântuiţi cu adevărat, ei nu puteau nici cădea, dar ei au fost mântuiţi fiindcă au primit darul ceresc, şi Duhul Sfânt!
Apoi pământul cu care îi compară Pavel poate da, fie plante folositoare, fie spini şi mărăcini, alegerea este a omului, Dumnezeu este credincios, căci El a turnând ploi şi binecuvântări, însă dacă apar spini şi mărăcini după ce acel om a primit ploaia Duhului Sfânt şi a gustat din domnia cu Cristos, adică din „puterile veacului viitor”, este vina omului. Astfel de om depinde rămânerea în mântuire, sau căderea din ea, Dumnezeu este credincios, El îşi face partea Lui.
Un alt text din crez, este Evrei 10:39: „Noi însă nu sîntem din aceia cari dau înapoi ca să se peardă, ci din aceia cari au credinţă pentru mîntuirea sufletului”.
Textul este clar, se poate da înapoi din credinţă, deci mântuirea se poate pierde! Căci fără credinţă nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu! (Evrei 11:6).
Contextul este şi mai clar (v.35-39): „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v’a fost făgăduit. „Încă puţină, foarte puţină vreme“, şi „Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.“ Noi însă nu sîntem din aceia cari dau înapoi ca să se peardă, ci din aceia cari au credinţă pentru mîntuirea sufletului”.
Iată condiţiile pentru a rămâne în credinţă şi implicit în mântuire: „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră...Căci aveţi nevoie de răbdare... şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi...”.
În Efeseni 2:6, se afirmă: „El ne-a înviat împreună cu Cristos şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti, în Cristos Isus”. Este această poziţie, o poziţie care se poate pierde sau nu? Textul în sine nu ne răspunde, însă tot în cartea Efeseni găsim scris: „Curvia, sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, cari nu sînt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţămire. Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n’are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5:3-5). Iată Pavel îi sfătuieşte ce să nu vorbească şi ce fapte să nu facă, în caz contrar, ei nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!
Astfel toată teoria că cineva o dată mântuit nu poate să-şi piardă mântuirea este falsă, Biblia arată clar că mântuirea se poate pierde şi ea este condiţionată de ascultare!
XXXV. DOCTRINA HARULUI
Scriptura învaţă şi noi credem cele cinci puncte ale doctrinei harului cunoscute în general
sub numele de ‚Calvinism’, deşi nu ne considerăm Calvinişti. Noi suntem Baptişti istorici
(în unele ţări felul nostru de Baptişti au fost şi sunt cunoscuţi ca Baptişti Stricţi şi
Particulari sau Baptişti Misionari Landmark) şi nu am fost niciodată asociaţi cu Calvin
sau cu Reforma protestantă în care el a jucat un rol important. Noi credem despre Calvin
că nu a rupt niciodată cu adevărat legăturile sale cu Roma, păstrând doctrine şi practici
cum ar fi botezul copiilor mici şi politica Bisericii. Istoria mărturiseşte despre Calvin că,
asemenea altor reformatori, i-a persecutat pe baptiştii din zilele lui care i-au respins
poziţia. Cele 5 puncte ale harului nu au avut originea în Calvin, sau Augustin, care a trăit
înaintea lui. Ceea ce se numeşte în general cele cinci puncte ale harului, prin care
înţelegem: 1. depravarea totală (1); 2. alegerea necondiţionată (2); 3. ispăşirea limitată
(3); 4. harul irezistibil (4); şi 5. păstrarea şi perseverenţa sfinţilor (5), au fost clar
învăţate de apostoli, în mod special de Pavel şi de Ioan, ca şi de Cristos Însuşi, ele
găsindu-se peste tot în Cuvântul lui Dumnezeu.
(1) Rom 3:23; Ef. 2:1; Ier 17:9; (2) Ioan 15:16; Ef. 1:4-5, 11; 2 Tes. 2:13 (3) Is. 53:4-
6, 8; Mat. 1:21; Ioan 10:11, 15; (4) Ioan 6:37-39; 10:3-5; 27; (5) Ioan 10:27-29; 2 Tim.
2:19.
Toate cele cinci afirmaţii ale baptiştilor sunt false!
Din cele cinci afirmaţii până acum am analizat punctele 1,2,4,5, urmează ca în continuare să analizăm:
3. ispăşirea limitată
Conform Calvinismului ispăşirea este doar pentru cei aleşi, conform Bibliei, jertfa lui Cristos nu este limitată doar pentru cei aleşi, ci ea este pentru toţi oamenii?
Pentru a suci adevărul acesta măreţ, ei spun că expresia: „toţi”, nu se referă de fapt la toţi!!! Şi aduc ca argument Marcu 1:5, unde se spune: „Toţi cei din ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să vină la el şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan”. Însă Evanghelistul aici face precizarea calră, care toţi şi anume: „Toţi cei din ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului”. Atunci când cuvântul toţi însă nu definit de text sau context, el are un sens deplin. Tot la fel termenul: „toată lumea” din Luca 2:1, se subânţelege aşa cum explică n.s. din NTR 2007 că se referă la toată lunmea „Din teritoriile stăpânite de romani”, orice cititor înţelege că acesta este sensul.
Dar în multe texte: expresiile: „lumea” şi „toţi” au un sens deplin, general, în acest sens pentru a te convinge caută într-o concordanţă.
Iar în ce priveşte ispăşirea lui Cristos textele sunt clare pentru cei sinceri, că ea este pentru „toţi”, pentru „lume”, pentru „oricine”.
Romani 3:22-23 (NTR): „şi anume dreptatea oferită de Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi cei ce cred. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.
Acest pasaj este clar, dreptatea lui Dumnezeu este oferită pentru toţi, de ce, căci toţi au păcătuit, nu doar cei aleşi!
1 Timotei 2:1-7: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă pacinică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S’a dat pe Sine însuş, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită, şi propovăduitorul şi apostolul lui am fost pus eu – spun adevărul în Hristos, nu mint – ca să învăţ pe Neamuri credinţa şi adevărul”.
În acest pasaj apare de trei ori expresia: „toţi”, şi în toate cazurile se referă la „toţi”, nu doar la aleşii lui Dumnezeu! Noi putem mijloci pentru „toţi” oameni, chiar pentru regi, dregătorii din lume, nu doar pentru cei aleşi. Dumnezeu doreşte să-i salveze pe toţi, de aceea să mijlocim pentru ei, Dumnezeu nu doreşte ca ei să rămână în întuneric, ci ca toţi să vină la cunoştinţa adevărului, de aceea Cristos la trimis pe Pavel ca să dea această mărturie printre neamuri despre „Omul Isus Hristos, care S’a dat pe Sine însuş, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”!
În Evrei 2:9, se spune ceva similar: „Îl vedem însă pe Isus, Care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, încoronat acum cu slavă şi onoare datorită morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi”.
Ioan 1:9-13: „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.
Lumina lui Cristos luminează pe orice om, fie iudeu sau păgân, deoarece despre lumina Lui dă mărturie: creaţia (Romani 1:19-20), conştiinţa (Romani 2:14-15), lucrarea lui Dumnezeu care face să cadă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5:45), legile din natură, raţiunea sau spiritul omului care este luminată de lumina lui Cristos (Proverbe 20:27).
Chiar dacă majoritatea evreilor nu L-au primit, Biblia învaţă că „tuturor celor ce L-au primit, adică celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”, astfel nu poate fi vorba de o ispăşire limitată dacă tuturor li se dă dreptul acesta, fie dintre iudei, fie dintre neamuri!
Apoi, apostolul Ioan este clar când relatează ceea ce a afirmat Ioan Botezătorul despre ispăşirea lui Cristos: „În ziua următoare, Ioan L-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care îndepărtează păcatul lumii!” – Ioan 1:29. Se referă termenul lumea doar la imperiul roman ca şi în Luca 2:1? Nu, Cristos nu a răscumpărat prin jertfa Sa, doar oamenii dintr-o ţară sau dintr-un imperiu, ci oamenii din întreaga lume. Nicăieri termenul lume nu se referă la un grup de oameni aleşi din toate popoarele! Aici termenul din greacă este „kosmos” [5], expresie care apare de 185 de ori, sensul elementar al acestei expresii vine de la ornament, podoabă (1 Petru 3:3), sau ordine, deci „kosmos” este opusul haosului şi se aplică la trei idei: I. Universul material, lumea, pământul (Ioan 1:10; Faptele Apostolilor 17:24). II. A doua aplicare se divide în două: 1)locuitorii lumii (Ioan 1:10,Ioan 1:29; Ioan 3:16; Ioan 17:21; Romani 11:12); 2) termenul se mai aplică la sistemul social, politic şi administrativ întemeiat de omenirea înstrăinată de Dumnezeu (Galateni 4:3; Evrei 11:33; Ioan 14:17,Ioan 1:27; Ioan 15:18). III. Însuşirile şi componentele lumii (bunuri, bogăţii, avantaje, înzestrări, plăceri, mod de gândire, etc. - 1 Ioan 2:15-17; 3:17; Matei 16:26; Efeseni 2:2; 1 Corinteni 2:12; 3:19; Tit 2:12; 2 Petru 1:4; 2 Petru 2:20; Iacob 1:27; 4:4; Ioan 16:33; Ioan 18:36).
În cazul din Ioan 1:29, sensul este de locuitorii lumii.
Un alt argument că jertfa de ispăşire a Domnului Isus este pentru toţi locuitorii lumii, este Ioan 6:51: „Eu sunt pâinea vie care a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta va trăi în veac. Şi pâinea pe care o voi da Eu pentru viaţa lumii este trupul Meu.” Trupul lui Cristos dat ca jertfă nu s-a dat doar pentru cei aleşi, ci pentru viaţa lumii, astfel orice om dacă mănâncă din Cristos va trăi veşnic. Domnul nu a învăţat: „dacă cei aleşi vor mânca”; ci El a spus: „Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta va trăi în veac.” Invitaţia este pentru toţi!
În Ioan 9:5, El afirmă despre Sine: „Cât sunt în lume, sunt lumina lumii”. Era El lumină doar pentru cei aleşi? Nu, căci tot El spune în Ioan 12:26: „Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric”. Iată ORICINE poate veni la lumină (vezi şi Matei 7:8; 10:38); , oricine poate fi salvat, şi asta deoarece jertfa lui Cristos este pentru toţi! Slăvit să fie El!
În Matei 7:24, Domnul afirmă: „De aceea oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le împlineşte, va fi asemănat cu un om înţelept, care şi-a construit casa pe stâncă”. La ce se referă expresia: „oricine”, doar la cei aleşi? Nu, la toţi, căci în v.26, tot El spune: „Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le pune în practică, va fi asemănat cu un om nesăbuit, care şi-a construit casa pe nisip”.
Tot la fel în Matei 10:32-33, se afirmă: „Aşadar, pe oricine Mă va mărturisi în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Însă de oricine se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”.
Cu siguranţă că cei aleşi nu se vor lepăda de Domnul, dar oricine are posibilitatea fie să Îl mărtrisească pe Domnul şi atunci Isus îl va mărturisi înaintea Tatălui, fie să se lepede de El şi atunci Domnul Isus să se lepede de acel om în faţa Tatălui! Vedem în asta că posibilitatea de salvare este doar pentru un grup predestinat, sau pentru oricine?! Dacă salvarea este pentru oricine, atunci ispăşirea lui Cristos nu este limitată! (Vezi şi Matei 12:50; Matei 19:29; Luca 11:10; Luca 12:8).
Expresia: „oricine” se referă la oricine, vezi în acest sens şi: Ioan 11:26; Faptele Apostolilor 10:43; Faptele Apostolilor 13:39; Romani 9:33; Romani 10:4,Romani 1:11,Romani 1:13; 1 Petru 2:6; 1 Ioan 2:29; 1 Ioan 3:3; 1 Ioan 4:7.
În Ioan 3:15-18, Domnul afirmă în mod clar: „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă. Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Cel care crede în El nu este judecat; dar cel care nu crede a şi fost judecat, pentru că nu a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu”.
Cine este judecat spre pierzare conform cu v.17,18? Cel ce nu a crezut în Fiul lui Dumnezeu, şi cine este cel ce primeşte viaţa veşnică? Cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu! Astfel la cine se referă expresia „oricine”, din v.15,16, la oricine! Căci oricine are varianta fie să piară, fie să nu piară şi să primească viaţa veşnică! Aceasta este Evanghelia lui Cristos!
Ispăşirea limitată este o blasfemie la adresa harului lui Dumnezeu, o insultă la adresa lui Cristos şi este o altă evanghelie (2 Corinteni 11:4), cei ce o predică sunt anatema (Galateni 1:6-8), ei au un alt Isus, un alt duh şi o altă evanghelie!!!
Să analizăm o altă doctrină mărturisită de baptiştii şi care nu corespunede cu doctrina sfinţilor din Biblie:
XXVI. A DOUA VENIRE A LUI CRISTOS
Scriptura învaţă şi noi credem căci Cristos este acum Împărat peste o Împărăţie spirituală,
şi El împărăţeşte în prezent pe tronul Său, la dreapta Tatălui, unde va rămâne până se va
reîntoarce (1); a doua Sa venire va fi în trup, vizibilă, premilenială (2); şi va consta din
două părţi: apariţia Sa în văzduh şi descoperirea Sa pe pământ (3); la vremea apariţiei
Sale în văzduh, toţi cei care au adormit în Cristos vor fi înviaţi în trupuri glorificate şi
răpiţi împreună cu toţi sfinţii care trăiesc pe pământ (4); la descoperirea Sa pe pământ, El
10
va şedea pe tronul slavei Sale (tronul lui David) pentru prima oară, judecând toţi oamenii
vii de pe pământ, primind pe cei neprihăniţi în Împărăţia Sa şi trimiţând pe cei vinovaţi în
focul veşnic (5); cele două părţi ale venirii Sale vor fi separate de o perioadă de timp în
care vaietele denunţate în cartea Apocalipsei, cunoscute sub numele de A Şaptezecea
Săptămână a lui Daniel, vor fi revărsate peste pământ (6); această perioadă va fi de
asemenea marcată prin descoperirea omului fărădelegii, sau fiarei, care va conduce lumea
prin puterea lui Satan, şi care va aduna în final armatele naţiunilor pentru bătălia de la
Armaghedon (7); Satan va fi legat o mie de ani (8), iar sfinţii vor domni o mie de ani cu
Cristos pe pământ (9)
(1) Col 1:13; Apoc. 3:21; Mat. 25:31; (2) Faptele Apostolilor 1:11; Apoc 1:7; (3) I Tes. 4:16-17;
Zah. 14:4; (4) I Tes. 4:16-17; I Cor 15:51-52; (5) Mat 25:31-46; (6) Dan. 9:24, 27; Apoc.
6:1–19:21; (7) Apoc. 16:13-16; 19:17-19; (8) Apoc. 20:1-3; (9) Dan 7:18, 27; II Tim
2:12; Apoc. 1:5-6; 2:26-27; 5:9-10; 20:4-6.
Baptiştii învaţă că venirea lui Isus durează şapte ani (o săptămâna de ani), dar Biblia învaţă că venirea Sa are loc într-o zi, iar în aceea zi de 24 de ore, când are loc atât răpirea miresei Lui, precum şi nimicirea celor răi. Astfel biserica nu este răpită cu şapte înainte de nimicirea celor răi.
Luca 17:24-35: „Căci, cum iese fulgerul şi luminează dela o margine a cerului pînă la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa...dar în ziua cînd a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer, şi i-a pierdut pe toţi. Tot aşa va fi şi în ziua cînd Se va arăta Fiul omului. În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, şi îşi va avea vasele în casă, să nu se pogoare să le ia; şi cine va fi pe cîmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot. Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi oricine o va pierde, o va găsi. Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaş pat, unul va fi luat şi altul va fi lăsat..”.
1 Corinteni 1:8: „El vă va întări pînă la sfîrşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos”. Iată că Isus vine într-o singură zi şi aceea zi este sinonimă cu ziua de mînie a lui Dumnezeu, cu sfârşitul acestui veac (epoci).
Filipeni 1:10: „ca să deosebiţi lucrurile alese, pentruca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi pînă în ziua venirii lui Hristos”.
Astfel teoria că „cele două părţi ale venirii Sale vor fi separate de o perioadă de timp în care vaietele denunţate în cartea Apocalipsei, cunoscute sub numele de A Şaptezecea Săptămână a lui Daniel”, este falsă!
Astfel răpirea bisericii nu are loc cu şapte ani înainte de Armaghedon, ci tocmai în ziua când are loc răpirea, are lor şi Armaghedonul!
În Matei 13:27-30, se învaţă: „Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, deci, neghină?” El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi robii i-au zis: „Vrei, deci, să mergem s-o smulgem?” „Nu” le-a zis el „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.” Conform parabolei despre grâu (creştinii) şi neghină (fiii celui rău), cele două plante cresc în paralel până la seceriş, grâul nu este cules mai repede, sau smuls dintre neghină mai înainte, ele trebuie să crească amândouă până la seceriş. Conform cu v.39: „secerişul, este sfârşitul veacului”. Iată, răpirea grâului în hambarul lui Dumnezeu, are loc la sfârşitul epocii (veacului, al lumii), nu înainte, nici cu şapte ani înainte, nici cu trei ani şi jumătate înainte; ci, în ziua când neghina este smulsă şi aruncată în foc, în ziua aceea, grâul este cules şi ajunge în hambarul Tatălui lor (vezi şi Matei 13:36-43)!
În mod asemănător, în parabola cu năvădul (Matei 13:47-50), se scoate în evidenţă acelaşi adevăr, peştii buni (creştinii) nu sunt luaţi din năvod înaintea peştilor răi (fiii celui rău), ca după un timp peştii răi să fie traşi cu năvodul (pasa de pescuit) la mal. Nu! În năvod sunt prinşi ambele tipuri de peşti: buni şi răi, şi năvodul este tras la mal, la sfârşitul epocii, atunci se face judecata şi selecţia, observaţi afirmaţia Domnului Isus, ca concluzie la această pildă: „Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13:49,Matei 1:50). Iată cei răi sunt împreună cu cei buni până la judecată, când cei răi sunt aruncaţi în cuptorul aprins, nu există o răpire a peştilor buni, înaintea de ziua când cei răi sunt judecaţi şi pedepsiţi.
Acelaşi lucru reiese şi din pilda cu oile şi caprele, descrisă în Matei 25:31-46, la venirea Domnului Isus, toate popoarele vor sta în faţa Sa, El îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, oile, adică fraţii Săi, îi va chema să moştenescă împărăţia lui Dumnezeu, iar caprele (cei răi), îi va trimite în focul cel veşnic. Oile nu sunt răpite înainte de judecata şi pedeapsa celor răi; ci, venirea Domnului ca judecător, va aduce o judecată favorabilă, răsplată bună pentru oi, iar caprele primesc o judecată nevaforabilă şi pedeapsa veşnică.
Biblia ne învaţă acest adevăr nu doar prin parabole; ci, şi prin afirmaţi clare, după cum urmează:
Matei 24:29-31: „Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă!” Iată, după zilele de necaz, nu înainte de necazul cel mare, nici la mijlocul necazului cel mare; ci, după necazul cel mare, sau la sfârşitul necazului celui mare, care durează doar trei ani şi jumătate conform Bibliei (Apocalipsa 13:5-7), la revenirea Sa, când toate popoarele Îl vor vedea (Marcu 13:26,Marcu 1:27), „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui”. Aleşii Săi, sunt tocmai TOŢI creştinii (Coloseni 3:12; 1 Petru 2:9; Apocalipsa 17:14), nu doar o parte din ei. Domnul Isus nu spune: „aleşi”, nici „restul aleşilor”, NU, El spune: „aleşii” (articulat), referindu-se la TOŢI aleşii, adică la toţi creştini! El nu vine după o parte din trupul Său; ci, după întregul trup al Său (vezi şi Efeseni 5:26-27; Romani 11:25-26).
Un alt argument biblic este 2 Tesaloniceni 1:6-10: „Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră”. Iată în ziua când Domnul Isus va veni, la creştini El le dă odihnă, iar pe cei răi îi pedepseşte într-o flacără de foc.
În Apocalipsa 16:14-16, se arată clar, că războiul numit în Scriptură: Armaghedon, are loc în ziua când Domnul Isus vine pentru răpirea creştinilor, căci ferice va fi de acei creştini care şi-au păzit hainele ca să aibă parte de răpire. Observaţi afirmaţia Bibliei: „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon”. Iată adunarea lui Cristos, este pe pământ, până în ziua cea mare a Dumnezeului Celui Atotputernic, altfel sfatul Domnului Isus, din v.15, este fără rost, nu degeaba Dumnezeu care a inspirat Scriptura, a pus acest avertisment, de a ne păzi hainele spirituale, în mijlocul relatării despre conflictul de la Armaghedon, căci noi trebuie să ne păzim hainele până la sfârşit (Apocalipsa 2:25-26)!
De fapt, Biblia precizează clar când are loc răpirea, noi nu trebuie să speculăm, nici să inventăm o teorie, şi apoi să ne chinuim să o susţinem cu Biblia; ci, tocmai că trebuie să ne golim de noi înşine, şi să permitem Bibliei să ne înveţe, şi ea va face acest lucru, dacă noi va da la o parte preconcepţiile noastre.
Biblia afirmă clar: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi” (1 Corinteni 15:51). Iată răpirea are loc la cea din urmă trâmbiţă, care conform cu Apocalipsa 11:15-18, este trâmbiţa a şaptea, când împărăţia acestei lumi devine a lui Cristos. Ori tocmai că nici înainte de necaz, nici la mijlocul necazului, împărăţia lumii nu devine împărăţia lui Cristos unde El domneşte, pentru că în necazul cel mare, domneşte Diavolul prin Anticrist (Apocalipsa 13:5-7,Apocalipsa 13:13-18). Împărăţia lumii devine împărăţia lui Cristos când El va împărăţi în veci vecilor, tocmai când cei răi sunt distruşi, şi atunci are loc răsplata celor sfinţi (vezi Apocalipsa 11:17-18). Astfel este imposibilă conform Scripturii o răpire a creştinilor înainte de necazul cel mare, căci răpirea are loc nu la prima trâmbiţă; ci, la ultima trâmbiţă!
În timpurile noastre, ca şi în primul secol d.H. există tot felul de profeţi falşi, învăţători mincinoşi care tulbură pe credincioşi. Ei învăţă altceva decât ceea ce este scris. Adunarea din oraşul Tesalonic, era tulburată de învăţătura că Domnul Isus a venit, că răpirea a avut loc, alţii susţineau că învierea a avut loc (2 Timotei 2:17-18). Însă apostolul Pavel, ca păstor spiritual îi îndrumă şi avertizează, să nu creadă o astfel de teorie, căci în ce „priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării” (2 Tesaloniceni 2:1-3). Iată amăgitori pretinzându-se inspiraţi, care încercau fie verbal, fie prin scris, să susţină că venirea Domnului şi răpirea a avut loc, însă Pavel sub inspiraţia divină explică clar că răpirea, adică strângerea noastră laolaltă cu Domnul, nu poate avea loc înainte de a avea loc lepădarea de credinţă şi de a se descoperii omul fărărdelegii, Anticristul! Venirea Domnului Isus şi răpirea credincioşilor are loc o dată cu nimicirea Anticristului (2 Tesaloniceni 2:8), nu înainte ca el să apară aşa cum susţin învăţători falşi care propovăduiesc o răpire înainte de necazul cel mare!
Să mergem la o altă doctrină a baptiştilor:
XXVII. ÎNVIEREA
Scriptura învaţă şi noi credem că va exista o înviere în trup, iar acest trup urmează a fi
înviat, atât cel al neprihăniţilor, cât şi cel al păcătoşilor (1); există un interval de timp de o
mie de ani între învierea celor neprihăniţi şi cea a celor răi (2); morţii în Cristos vor învia
întâi (3); iar la sfârşitul celor o mie de ani, cei răi vor fi înviaţi şi judecaţi (4).
(1) Dan 12:2; Ioan 5:28-29; Faptele Apostolilor 24:15; 26:8; I Cor 15:42-53; (2) Apoc. 20:4-6; (3) I
Cor 15:23; I Tes 4:13-18; (4) Apoc. 20:5, 11-15.
Conform Scripturii există două învieri (Apocalipsa 20:4-6), la prima înviere înviază cei morţi în Cristos (1 Tesaloniceni 4:16), deci sfinţii care fac parte din biserică. Iar la învierea a doua, când vor învia ceilalţi morţi când se vor împlini cei o mie de ani (Apocalipsa 20:5), vor învia nu doar cei răi, căci Biblia mărturiseşte o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi (Faptele Apostolilor 24:15), o înviere în care unii se ridică din ţărână pentru viaţă şi alţii pentru judecată (Ioan 5:28,Ioan 1:29), unii pentru dispreţ veşnic şi alţii pentru viaţă veşnică (Daniel 12:2).
Domnul Isus a învăţat clar că drepţii şi nedrepţii înviază împreună, de pildă generaţia care l-a respins pe Fiul lui Dumnezeu va învia împreună cu niniviţi care s-au pocăit şi cu regina din Seba (Matei 12:41-42).
Cei drepţi dar care nu fac parte din Mireasa lui Cristos, din biserică vor învia atunci, cum sunt sfinţii din Vechiul Testament (Evrei 11). Ei vor învia împreună cu cei nedrepţi şi îi vor condamna!
XXXIII. STĂRILE FINALE
Scriptura învaţă şi noi credem că pământul va fi răscumpărat din blestemul păcatului şi
transformat ca locuinţă veşnică a poporului lui Dumnezeu (1); această transformare a
12
pământului în casă veşnică a răscumpăraţilor se va face printr-un proces de purificare
prin foc (2); iar cei care au rămas până la final nepocăiţi şi păcătoşi incorigibili vor fi
aruncaţi, atât sufletele cât şi trupurile înviate (3) în iazul de foc şi pucioasă (4), unde vor
fi pedepsiţi pentru totdeauna (5); iar cei răscumpăraţi vor locui pe noul pământ (6); iar
Mireasa în cetatea al cărei arhitect este Dumnezeu (7), Noul Ierusalim care se va coborî
din ceruri (8).
(1) Mat 5:5; Rom 8:20-22; (2) II Pet 3:7-13; (3) Mat 10:28; Marcu 9:42-49; (4) Apoc.
20:14-15; (5) Apoc. 14:10-11; (6) Apoc. 21:1-7; (7) Evr. 11:8-10; (8) Apoc. 21:9, 10.
Există afirmaţii clare ale Domnului Isus că cerul şi pământul vor trece, după cum urmează: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35; Marcu 13:31; Luca 21:33).
Un alt argument clar, este Psalmi 102:25-27: „Tu ai întemeiat în vechime pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămânea; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba. Dar Tu rămâi Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” Iată că este vorba de pământul şi cerul fizic creat de Dumnezeu, nu de sistemul lumii creat de Diavol. Astfel, chiar creaţia lui Dumnezeu va pieri însă Dumnezeu este etern! În acest text se pune în contrast perisabilitatea creaţiei şi sfârşitul ei, cu eternitatea şi imuabilitatea lui Dumnezeu, care nici nu se schimbă nici nu piere; căci anii Lui „nu se vor sfârşi.” Apostolul Pavel citează acest pasaj, şi astfel N.T. întăreşte această concepţie în Evrei 1:10-12, unde se spune: „Şi iarăşi: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.”
Un alt argument: Revelaţia 20:11 NTR: „Apoi am văzut un tron mare şi alb şi pe Cel Ce şedea pe el. Pământul şi cerul au dispărut din prezenţa Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.” Tot la fel şi apostolul Ioan, susţine aceleaşi lucru, cerul şi pământul fizic dispar, dacă nu se mai găseşte loc pentru ele, însemnă că ele nu mai sunt nicăieri în tot universul lui Dumnezeu. El mai face o afirmaţie şi mai clară în Revelaţia 21:1 NTR: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci primul cer şi primul pământ trecuseră, şi nici marea nu mai era.”
Ce afirmaţie mai clară dorim?! Este clar va exista o nouă planetă (pământ nou), şi un cer nou (adică o atmosferă nouă), ne-afectată sau întinată de păcat, poluare, stricăciune!
Concluzie:
Am văzut că credinţa baptiştilor în mai multe puncte nu este credinţa biblică. Am văzut că Dumnezeul lor, nu este Dumnezeul Bibliei, Isus a lor, nu este Isus, Fiul lui Dumnezeu de pe paginile Scripturii, nici duhul care îi stăpâneşte nu este Duhul Sfânt, am mai văzut că ei nu sunt mântuiţi, ei nu au un botez valabil, că comunitatea lor nu poate fi biserica lui Cristos, deorece ei nu au rânduiala biblică în domeniul Cinei Domnului, slujbele din adunare, punerea mâinilor, ungerea cu undelemn, etc.!
Domnul Isus, când a fost pe pământ a dat o parabolă profetică, cunoscută sub numele de „pilda neghinei” (vezi Matei 13:24-30; 36-43), prin care ne-a avertizat că la scurt timp după semănarea seminţei bune de către Fiul Omului (Isus), va veni un duşman care va semăna sămânţă rea. Slujitorii au anunţat pe stăpân că în ogor a apărut şi neghină (în originalul grecesc: zizanie[6]). Domnul Isus le porunceşte să le lase pe ambele plante până la seceriş, când grâul va fi strâns în grânarul lui Isus, iar neghina va fi arsă în foc.
Este interesant comentariul pe care îl face cartea: Natural History of the Bible, asupra tipului de neghină folosit în această parabolă, această lucrare declară: „neghina (zizania) este aceeaşi cu arabul < zawan >, din care derivă numele grecesc al plantei ce poartă azi denumirea ştiinţifică de <Lolium Temulentum> sau neghină ameţitoare…Aceasta este un fel de plantă în genul secarei, fiind singura specie din familia ierboaselor ale cărei seminţe sunt otrăvitoare. Zawan derivă din <zan>, care înseamnă: a voma, efectul consumării neghinei ameţitoare constând în greţuri violente, convulsii şi diaree, sfârşitul fiind adesea moartea…se aseamănă în toate privinţele cu grâul, până în momentul apariţiei spicului.”
Prin urmare neghina sau zizania, ilustrează bine pe creştinii falşi, deoarece zizania în parabolă nu a apărut decât după ce Domnul Isus a semănat sămânţa bună, iar aceasta apare în grâu, adică în mijlocul creştinilor adevăraţi, după înfiinţarea creştinismului. Evenimentele parabolei, se întind pe perioada de timp care începe cu primul secol al erei noastre, când Isus începe semănarea seminţei bune, mai târziu, după plecarea lui la cer şi moartea apostolilor, se infiltrează, creştinii falşi asemănători grâului, dar care în realitate nu sunt altceva decât zizanie ameţitoare, acest lucru a fost profeţit şi de apostoli (Faptele Apostolilor 20:29-30; 2 Petru 2:1,2 Petru 1:2). Ei au adus o sămânţă străină, un Cuvânt răstălmăcit, şi au introdus pe furşiş erezii nimicitoare, ca învăţătura trinităţii, botezul în Numele Sfintei Treimi, o mântuire în afara botezului, etc.
Aceştia fac ucenici pentru ei nu pentru Domnul (Faptele Apostolilor 20:29-30), ei îşi pune nume adunărilor lor, după o anumită lucrare care îi carcterizează de exemplu: baptişti de la lucrarea botezului, ei nu se mulţumesc cu Numele: Isus, în care trebuie să se adune creştinii adevăraţi!
Această stare de amestec între grâu şi neghină continuă să existe pe pământ până la seceriş, care are loc la sfârşitul lumii, când clasa grâului va fi separată de cea a neghinei, fiind transferată în cer, unde va străluci ca soarele (Matei 13:43). Iar tot în ziua venirii Domnului, creştinii falşi asemănaţi cu zizania vor fi aruncaţi în cuptor (Matei 13:42).
Din această parabolă înţelegem că Diavolul va contraface lucrarea lui Dumnezeu, prin semănarea zizaniei. În această lucrare de rătăcire vor fi prinşi mulţi oameni care cred că sunt creştini, dar ei sunt zizanie!
Domnul Isus a învăţat: „Intraţi pe poarta cea îngustă! Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea! Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc. Păziţi-vă de profeţii falşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi feroce. Îi veţi recunoaşte după roadele lor” (Matei 7:13-16). Domnul ne învaţă să deosebim lucrătorii adevăraţi de cei falşi după roade! Orice om sau grupare religioasă care are învăţături false, mai ales în doctrinele esenţiale, nu poate produce roade bune, dintr-un Cuvânt rău, răstălmăcit, dintr-o sămânţă a celui rău nu poate ieşi decât zizanie! Pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi adevărul Lui, pentru cei care nu cunosc „calea îngustă”, li se va părea că este bine şi aşa, dar noi suntem avertizaţi că „multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” (Proverbe 14:12).
Să nu uităm de asemenea că Biblia a profeţit că „mulţi”, merg pe calea largă, apostolul Petru a profeţit că „mulţi”, vor urma pe învăţătorii mincinoşi care se vor strecura în biserică după moartea apostolilor (2 Petru 2:1,2 Petru 1:2).
În concluzie, nu pretenţia că un grup religios descinde dintr-o linie istorică de la apostoli; ci, faptul că facem voia lui Dumnezeu, că ascultăm de Cuvântul Domnului Isus. El a spus în Matei 7:24-27: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă. A dat ploaia, au venit şivoaele, au suflat vînturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s’a prăbuşit, pentrucă avea temelia zidită pe stîncă. Însă ori şi cine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vînturile, şi au izbit în casa aceea: ea s’a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”
[2] Vezi : http://www.alvorada.us/0008.htm
[3] Vezi: http://www.prime.org/harlot.html
[4] Vezi: http://www.landmarkchurch.com/apostolic/baptism.html
[5] Un alt cuvânt pentru lume este “aion” care este tradus în multe Biblii prin “veac” (Matei 13:22; Romani 12:2), şi are sensul de: epocă, eră, perioadă de existenţă, se deosebeşte de “kosmos”, chiar dacă uneori sensul pare acelaşi (Efeseni 2:2). O a treia expresie este: “oikoumene”, care se referă la: pământ locuit (Matei 24:14); locuitorii lui (Faptele Apostolilor 17:31); epoca viitoare (Evrei 2:5).
[6] Traducerea Noului Testament făcută în 1993 de Societatea CLV apare în text în loc de neghină: „zizanie”, vezi şi traducerile: GBV 2001, şi Interlinearul grec-român făcut de editura Agape.