Introducere:

Obiceiurile şi ritualurile fertilităţii au fost încorporate în practicile religioase de timpuriu în istorie. După ce Adam şi Eva au fost aruncaţi afară din Grădina Eden (Geneza 3), omenirea a căutat alte explicaţii pentru viaţă. Forţele naturii şi anotimpurile, care nu puteau fi controlate, au început să fie privite ca zei, zeiţe şi puteri supranaturale care trebuiau să fie venerate şi temute. Omul în curând şi-a creat zeii lui proprii, ne-rămânând la cunoștiința lui Dumnezeu (Romani 1:19-32) și nesupunându-se poruncile lui Dumnezeu împotriva idolatriei. (Exod 20:3-6. Deuteronom 5:7-10).

„Naţiunile păgâne şi-au făcut imagini şi statui reprezentând puteri pe care le venerau. Mulţi din aceşti idoli erau sub formă de animale sau oameni. Dar uneori aceşti idoli reprezentau puteri celeste ca soarele, luna şi stelele, forţele naturii ca marea şi ploaia, ori forţe ale vieţii ca moartea şi adevăr…„Cu timpul un întreg sistem de credinţe în astfel de forţe naturale s-a transformat în mitologie. Fiecare sistem şi cultură îşi are structura mitologică proprie dar aceste structuri sunt adesea foarte asemănătoare. Numele zeilor pot fi diferite dar funcţiile şi acţiunile lor sunt adesea la fel. Cel mai proeminent mit care să treacă peste barierele culturale a fost acela al ciclului fertilităţii. Multe culturi păgâne cred că zeul fertilităţii moare în fiecare an în timpul iernii dar este renăscut primăvara în fiecare an. Amănuntele diferă între culturi, dar ideea principală este aceeaşi” [Nelson’s Illustrated Bible Dictionary, 1986].

Ce s-a născut pe structura acestei închinări false, și pe obiceiurile și concepțiile lor?

Istoria antică a obiceiurilor de Paști:

Rădăcinile obiceiurilor de Paşti datează cu mult înainte de viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos. Diferitele obiceiuri de Paşti pot fi trasate în urmă la sărbători străvechi de primăvară în legătură cu Astarte, zeiţa primăverii şi a fertilităţii. Francis White, profesor de filozofie la Colegiul Boston, citează următoarele fapte: „Originea oului de Paşti este bazată pe tezaurul fertilităţii rasei Indo- Europene…iepuraşul de Paşti îşi are originea în cunoştinţele fertilităţii pre-Creştine. Iepurii au fost cele mai fertile animale pe care le ştiau strămoşii noştri, servind ca simboluri a unei vieţi noi, abundente în sezonul de primăvară”  [Handbook of Christian Feasts and Customs, 1958, pp.

Enciclopedia Britanică ne spune: „Ca la Crăciun, de asemenea şi de Paşti, obiceiurile populare reflectă multe elemente păgâne din antichitate, în acest caz, legate de ritualuri de fertilitate de primăvară, cum sunt simbolurile ouălor de Paşti sau ale iepuraşilor de Paşti” (Ediţia 15, Micropaedia, vol. IV, p. 605, „Anul Bisericesc” [Church Year]).

În mitologia păgână soarele a reprezentat viaţa. Sorele s-a presupus că murea în jurul solstiţiului de iarnă, ziua cea mai scurtă a anului. Completând renaşterea soarelui cu ritualurile fertilităţii de primăvară, a căror simboluri au dăinuit în păgânism și apoi s-au strcurat în creștinismul apostat, prin celebrările de Paşti. Astfel, iepuri şi ouăle, un alt obicei popular de Paşti îşi are o origine precreştină.

Riturile antice de fertilitate gravitau în jurul perversiunii şi imoralităţi sexuale flagrante. Zeiţa fertilităţii la Babilonieni şi Asirieni a fost Ishtar, al cărei nume ar fi putut foarte bine să fie originea numelui Paştilor la englezi – Easter.

Ishtar a simbolizat Pământul Mamă în ciclul natural al fertilităţii pe pământ. Multe mituri s-au format în jurul acestei zeiţe femeie. Ea era zeiţa dragostei, şi practica prostituţiei rituale a devenit foarte răspândită în cultul fertilităţii dedicat numelui ei.

Conform cu Nelson’s Illustrated Bible Dictionary: „Templele lui Ishtar aveau multe preotese, sau prostituate sfinte, care simbolic jucau riturile fertilităţii ciclului naturii. Ishtar a fost identificată cu Feniciana Astarte, Semitica Astoreh şi Sumeriana Inanna. Puternice asemănări există de asemenea între Ishtar şi Egipteana Isis, Greaca Afrodita şi Romana Venus. „Asociat cu Ishtar a fost tânărul zeu Tamuz, considerat şi divin şi muritor…În mitologia Babiloniană Tamuz murea anual şi se renăştea an după an, repetând ciclurile anuale ale sezoanelor şi ale recoltelor. Această credinţă păgână a fost identificată mai târziu cu zeii păgâni Baal şi Anat în Canaan”.

Dumnezeul Bibliei şi-a exprimat supărarea pe poporul Lui, când aceștia nu au ascultat și au servit pe aceşti zei falşi (Judecatori 2:13-14; Judecatori 10:6-7; 1 Regi 11:5-11; Ezechiel 8:14-18 ).

Obicieiuri legate cu Învierea de culte:

Cum s-a ajuns ca închinarea la zei şi zeiţe străvechi, să fie asociată cu moartea şi învierea lui Isus Hristos?

Creștinii apostați de după conciliul de la Niceea, au introdus nu doar erezii în crezul lor; ci, și practicile păgâne care le aveau din păgânism, artând chiar prin aceasta că ei niciodată nu au fost transformați, regnerați prin Spiritul Sfânt! – Tit 3:5, Ioan 3:5.

Astfel, tradiţiile populare demonice, au supravieţuit și au fost indroduse de lideri religioși care au disprețuit simplitatea creștinismului, și au creat ei un “creștinism” înzorzonat cu tot felul de tradiții și obiceiuri, izvorul acestora: închinarea falsă, idolatră – păgână!

Două dintre cele mai timpurii zeităţi înregistrate au fost zeul Babilonian al fertilităţii Tamuz şi zeiţa

Iştar. Fiecare an Tamuz „se credea că murea, trecând din pământul luminos în lumea întunecoasă subterană…” - Sir James Frazer, în The Golden Bough, 1993, p. 326.

Ciclul sezonal a ajuns să fie asociat cu presupusa moarte şi înviere anuală a lui Tamuz. „Sub numele de Osiris, Tamuz, Adonis, şi Attis, popoarele din Egipt şi din Asia occidentală au reprezentat decăderea şi reîntoarcerea anuală la viaţă…pe care ele au personificat-o ca un zeu care murea şi învia în fiecare an. În nume şi amănunte ritualurile se deosebeau din loc în loc, în conţinut însă ele erau aceleaşi” (The Golden Bough, p. 325).

Multe din aceste ritualuri gravitau în jurul inducerii reîntoarcerii lui Tamuz dinte morţi. O asemenea ceremonie este înregistrată în Ezechiel 8:14. Ezechiel a avut o viziune care arăta corupția unora din Israel care plângeau pe Tamuz în însuşi templul lui Dumnezeu.

În The Expositor’s Bible Commentary, vol. 6, 1986, p.783-784, se spune cu privire la acest verset:

„Tamuz, mai târziu legat de Adonis şi Afrodita prin nume, a fost un zeu al fertilităţii şi ploii…În ciclul sezonal mitologic, el murea devreme toamna când vegetaţia se ofilea. Învierea lui, prin bocetul lui Iştar, era marcat prin mugurii primăverii şi fertilitatea pământului. Această reînnoire era încurajată şi sărbătorită prin festivaluri desfrânate de fertilitate…Femeile ar fi plâns moartea lui Tamuz. Ele de asemenea poate că urmau ritualul lui  Iştar, bocind pentru învierea lui Tamuz”.  

Cum închinarea la Tamuz şi Iştar s-a răspândit la regiunea mediteraneană, incluzând teritoriul Israelului biblic, perechea a ajuns să fie venerată sub alte nume: Baal şi Astarte (Astoret), Attis şi Cybela, Adonis şi Afrodita. Dumnezeu a condamnat închinarea falsă, a lui Baal şi Astarte (Judecatori 2:11-15; Judecatori 3:7-8; Judecatori 10:6-7; 1 Regi 11:4-6,1 Regi 1:31,1 Regi 1:33; 1 Regi 16:30-33; 1 Regi 22:51-53).

În închinarea străveche găsim mitologia care până la urmă va lega aceste tradiţii străvechi cu moartea şi învierea lui Hristos. Un cercetător, Allan Watts, declară: „Ar fi plictisitor să descrii în amănunt tot ce ni s-a înmânat nouă despre diferitele ritualuri ale lui Tamuz,  Adonis…şi mulţi alţii,…Dar tema lor universală – drama morţii şi a învierii – îi face precursori ai Paştelui Creştin şi deci ai primelor slujbe de Paşti Creştinesc. Când vom ajunge să descriem celebrarea creştinească a Paştilor vom vedea cum multe din ceremonii şi obiceiuri se aseamănă cu aceste ritualuri precedente”. Paşti: Povestea şi Semnificaţia lui [Easter: Its Story and Meaning], 1950, p.58.

Binenînțeles că nu este vorba de creștinismul biblic, ci de unul apostat, pervertit, eretic!!!

Watts descrie unele din asemănări şi paralele: „Cu puţin înainte de echinoxul de primăvară…membrii acestui cult (a Tamuz-Iştar, Attis-Cybela şi Adonis- Afrodita) începeau un post – după cum şi Creştinii au postul Paştelui, începând cu patruzeci de zile înaintea Paştilor.”

El ne spune cum unii credincioşi taie un pom, îl cară cu veneraţie şi respect la templul lui Cybela, şi îl pun în mijlocul sanctuarului, acolo, pe trunchiul central agaţă figura tânărului zeu (p. 59).

„Aici, pentru zilele care mai rămâneau de postit, credincioşii se adunau să cânte imnuri de bocet pentru mortul Attis… Şi până în ziua de astăzi, în Vinerea Mare la Venerarea Crucii, Creştinii cântă imnuri de bocet pentru un altul şi mai mare care a murit pe un Pom…” (Watts, p. 59).

Cum postul se apropia de sfârşit,  avea loc un ritual remarcabil: „…Figura mortului Attis era dată jos de pe pom şi îngropată la apusul soarelui. Târziu în timpul nopţii, credincioşii lui stăteau în jurul mormântului cântând cântece de bocet. Cum răsăritul se apropia, o lumină mare era aprinsă, după cum Creştinii de azi aprind lumânările de Paşti în ajunul Paştelui ca un simbol al lui Hristos înviat” (Watts, pp. 61-62).

Un alt autor descrie închinăciunea idolatră astfel: „…Tristeţea credincioşilor a fost schimbată în bucurie…Mormântul a fost deschis: zeul s-a înălţat dintre morţi; şi cum preotul a atins buzele bocitorilor cu balsam, el le şopteşte încet la ureche veştile bune ale salvării. Învierea zeului a fost aclamată de discipolii lui ca o promisiune că şi ei vor ieşi triumfători din putrezirea mormântului. Dimineaţa…divina înviere era sărbătorită cu răbufnire nestăpânită de veselie. La Roma, şi probabil în alte locuri, celebrarea lua forma unui carnaval” (Frazer, p. 350).

În formele ei diferite, venerarea lui Tamuz-Adonis-Attis s-a răspândit în jurul Imperiului Roman incluzând însăşi Roma. Cum creştinismul s-a răspândit prin tot Imperiul, conducătorii religioşi falși au contopit obiceiurile şi practicile asociate cu acest zeu „înviat” mai devreme şi le-au aplicat înviatului Fiu al lui Dumnezeu. Ce urâciune!

Frazer conchide: „Când ne gândim cât de des Biserica a conceput cu îndemânare să sădească sămânţa noii credinţe pe vechiul stoc de păgânism, noi putem presupune că celebrarea de Paşti, a morţii şi învierii lui Hristos, a fost altoită pe celebrările asemănătoare ale mortului şi înviatului Adonis…” (Frazer, p.345).

Dumnezeu ne poruncește ca să nu urmăm închinarea falsă, ritualurile și obiceiurile lor:

Deuteronom 12:28-32, Biblia Ortodoxă: “Ascultă şi împlineşte toate poruncile acestea pe care ţi le dau eu astăzi, ca să-ţi fie bine în veci, ţie şi copiilor tăi şi bine-ţi va fi de vei face cele bune şi plăcute înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău. Când Domnul Dumnezeul tău va pierde de la faţa ta popoarele la care mergi, ca să le cuprinzi, şi după ce le vei cuprinde şi te vei aşeza în pământul lor, Atunci să te păzeşti ca să nu cazi în cursă şi să le urmezi lor, după ce le vei pierde de pe faţa pământului, şi să nu cauţi pe dumnezeii lor, zicând: Cum au slujit popoarele acestea dumnezeilor lor, aşa voi face şi eu. Să nu faci aşa Domnului Dumnezeului tău, căci aceia fac dumnezeilor lor toate de care se îndepărtează Domnul şi pe care le urăşte El; aceia şi pe fiii şi pe fiicele lor le ard pe foc înaintea dumnezeilor lor. Toate câte vă poruncesc siliţi-vă să le împliniţi şi nici să adaugi şi nici Să laşi ceva din ele».”