În trecut, Anglia era o ţară romano-catolică, iar Henric al VIII-lea (1491-1547) deţinea titlul de defensor fidei (apărător al credinţei), conferit de papă. El a fost rege între 1509 -1547. Însă, din cauza refuzului papei Clement VII de a-i anula căsătoria cu Caterina de Aragon, prima dintre cele şase soţii ale sale, între rege şi papă s-a iscat un conflict.
În timp ce regele se ocupa de problemele familiale, Reforma Protestantă cauza mari tulburări în cea mai mare parte a Europei. Nedorind să-şi piardă titlul conferit de Biserică, Henric i-a ţinut la început pe reformatori departe de Anglia. Mai târziu însă, el s-a răzgândit. Dacă “Biserica Catolică” nu avea de gând să-i anuleze căsătoria, atunci avea el „să anuleze“ puterea catolică.
Iată care a fost motivul despărțirii de Roma și creierii unei noi confesiuni, nu adevărul; ci, libertatea carnală de recăsătorire nu potrivit Bibliei (Marcu 10:11).
Prin urmare, în 1534, Henric a pus capăt controlului papei asupra catolicilor englezi, autoproclamându-se cap suprem al „Bisericii Anglicane”. Nu după mult timp, a început să închidă mănăstirile şi să vândă vastele lor proprietăţi. La moartea lui Henric, în 1547, Anglia era deja o naţiune protestantă.
Eduard al VI-lea, fiul lui Henric, a menţinut ruptura cu Roma. După moartea lui Eduard în 1553, ajunge regină Maria, o romano-catolică zeloasă şi fiica lui Henric cu Caterina de Aragon. Ea încearcă să oblige naţiunea să se supună autorităţii papale. Din ordinul său, mulţi protestanţi au fost exilaţi şi peste 300 de oameni au fost arşi pe rug, motiv pentru care şi-a căpătat numele de Maria Sângeroasa. Cu toate acestea, ea nu a putut stăvili valul schimbării. Maria a murit în 1558, iar succesoarea şi sora ei vitregă, Elisabeta I, a făcut tot posibilul ca papa să nu mai aibă nici o influenţă asupra vieţii religioase a Angliei.
Unii protestanţi însă au fost de părere că separarea de „Biserica din Roma” nu era de ajuns. Trebuiau eliminate toate reminiscenţele romano-catolicismului. Întrucât aceştia voiau să purifice închinarea bisericii, au fost numiţi: “puritani”. Unii dintre ei considerau că episcopii nu erau necesari şi că fiecare congregaţie trebuia să se conducă singură, separat de biserica naţională. Din acest motiv, aceştia au ajuns să fie numiţi: “separatişti”.
Puritanii, care erau mereu critici, au venit în existenţă în perioada elisabetană. Îmbrăcămintea lejeră a unor clerici a iritat-o pe suverană, motiv pentru care în 1564 regina i-a poruncit arhiepiscopului de Canterbury să le impună o anumită vestimentaţie. Prevăzând o revenire la veşmintele catolice, puritanii au refuzat să se supună. Au apărut şi mai multe controverse, de data aceasta privitor la scara ierarhică a episcopilor şi arhiepiscopilor. Elisabeta a păstrat rangul de episcop şi le-a cerut acestora să-i jure credinţă în calitate de cap al bisericii. Vă da-ți seama cât de mult s-au abătut și anglicanii de la credința biblică care rânduiește episcopi însă doar bărbați (1 Timotei 3:1-2).
Separatiştii devin pelerini:
În 1603, Iacob I îi succedă Elisabetei. El exercită mari presiuni asupra separatiştilor să se supună autorităţii sale. În 1608, congregaţia separatistă din oraşul Scrooby fuge în Olanda pentru a se bucura de libertatea garantată de acea ţară. Cu timpul însă, toleranţa olandezilor faţă de alte religii şi faţă de moravurile uşoare îi face pe separatişti să se simtă şi mai stânjeniţi decât în Anglia. Se hotărăsc aşadar să părăsească Europa şi să se îndrepte spre America de Nord, unde să poată începe o viaţă nouă. Datorită dorinţei lor de a călători departe de casă de dragul convingerilor lor, aceşti oameni au ajuns în cele din urmă să fie numiţi pelerini.
Pelerinii, printre care mulţi separatişti, au obţinut permisiunea de a se stabili în colonia britanică Virginia. În luna septembrie a anului 1620, grupul, alcătuit din aproximativ 100 de adulţi şi copii, s-a îmbarcat pe un vas numit: Mayflower şi a călătorit în nordul Oceanului Atlantic spre America de Nord. După două luni furtunoase petrecute pe mare, au ajuns la Capul Cod, situat la 800 km nord de Virginia. Aici, ei au adoptat Convenţia Mayflower, un document prin care-şi afirmau dorinţa de a înfiinţa o comunitate şi de a se supune legilor ei. S-au stabilit în apropiata colonie Plymouth, la 21 decembrie 1620.
Viața în Lumea Nouă:
Când au sosit în America de Nord, refugiaţii nu erau pregătiţi pentru iarnă. În câteva luni, jumătate din grup au murit. Chiar prin aceasta indicând lipsa lor de călăuzire divină!!!
Supravieţuitorii şi-au construit locuinţe adecvate şi au învăţat de la băştinaşi să cultive plantele autohtone. În toamna lui 1621, pelerinii se bucurau de o asemenea prosperitate, încât şi-au rezervat timp pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu. Aşa a luat fiinţă sărbătoarea numită Ziua Recunoştinţei, celebrată şi în prezent în Statele Unite şi în alte ţări. Întrucât au sosit şi alţi imigranţi, în mai puţin de 15 ani, populaţia coloniei Plymouth a depăşit 2 000 de locuitori.
La fel ca separatiştii, unii puritani din Anglia au ajuns între timp la concluzia că şi pentru ei „Ţara Promisă“ era peste ocean. În 1630, o parte din ei au debarcat undeva în nordul coloniei Plymouth şi au înfiinţat colonia Golful Massachusetts. Până în 1640, în Noua Anglie se stabiliseră aproximativ 20 000 de imigranţi englezi. După ce, în 1691, colonia Golful Massachusetts s-a contopit cu colonia Plymouth, pelerinii separatişti nu mai erau atât de „separaţi“. Bostonul a devenit centrul spiritual al regiunii, iar puritanii dominau acum viaţa religioasă din Noua Anglie. Care erau convingerile lor?
Închinarea puritanilor:
Puritanii stabiliţi în Lumea Nouă au construit mai întâi locuri de întrunire de lemn în care se adunau duminica dimineaţa. Când vremea era bună, condiţiile erau suportabile, dar iarna slujbele religioase îi puneau la grea încercare chiar şi pe cei mai vajnici puritani. Locurile de închinare nu erau încălzite, iar enoriaşii pur şi simplu dârdâiau de frig. Predicatorii purtau mănuşi ca, în timp ce gesticulau, să nu le îngheţe mâinile. Iată unde te duce înțelepciunea firească!!!
Convingerile puritanilor se bazau pe învăţăturile preluate de la catolici via: anglicani, cum ar fi: trinitatea, botezul trinitar, și învățătura reformatorului francez Jean Calvin în predestinare.
Vezi articolul: Teoria Calvinistă a Predestinării !! O Erezie Periculoasă !!!
Însă, înțelepciunea firească că ei erau „aleși“ a dus la violență față de semenii lor (comp. cu Iacob 3:14-16). Căci considerându-se „aleşii“ lui Dumnezeu, mulţi puritani îi tratau pe băştinaşi ca pe nişte fiinţe inferioare care ocupau pe nedrept acel pământ. Această atitudine a stârnit resentimente şi chiar unele atacuri din partea băştinaşilor.
În teorie ei spuneau că susțin Biblia ca autoritate supremă, dar din faptele lor nu se vede acest lucru. Ei spuneau despre importanța predicarii Cuvântului, ca mijloc de aducere a oamenilor la Cristos.
Dar predicarea unui cuvânt răstălmăcit, nu duce decă la faptul ca oamenii să primească o altă evanghelie (2 Corinteni 11:4; Galateni 1:6-8).
Din mișcarea puritanii izvorăsc alte grupuri religioase ca: congregaționaliștii, prezbiterienii, baptiștii.