Cum au apărut Adventiștii Reformiști?

 

În timpul primului război mondial, o mare parte din Adventiștii de Ziua a Șaptea, s-au dezis faptic de credința lor, acceptând să participe la război, ceea ce contravenea poruncilor a VI-a din legea lui Dumnezeu și poziției lor istorice de necombatanță.

 

Acei care au protestat împotriva participării la război au fost în cele din urmă excluși din biserică în țările implicate în război și după mai multe încercări zadarnice de reconciliere au constituit în anul 1925 organizația ce avea să se numească Mișcarea de Reformă a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.
Justețea protestului lor a fost confirmată de cel de-al doilea război mondial, în care, în țările implicate în război, gruparea din care ieșiseră a repetat greșelile comise în primul, alegând calea compromisului pe care n-a mai părăsit-o niciodată de atunci. Acest lucru s-a dovedit și în anii de mai târziu, când, pentru a nu-și pierde privilegiile și recunoașterea de către autorități, comunitatea adventistă din țările cu regimuri totalitare a acceptat ca cei ajunși la vârsta încorporării, să presteze serviciul militar.

 

Toate aceste concesii făcute autorităților contravin vădit poruncilor lui Dumnezeu, care ar fi trebuit să fie temelia crezului și practicii membrilor.

 

În țara noastră „Asociația Adventiștilor de Ziua a Șaptea – Mișcarea de Reformă” a fost interzisă după cel de-al doilea război mondial,ea a funcționat în ilegalitate, până la Revoluția din 1989, în urma căreia i s-a recunoscut existența și a căpătat statutul de „asociație religioasă”.

 

Biserica lui Dumnezeu, are învăţătura lui Dumnezeu, ea păzeşte credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3 - Noua Traducerea Românească 2007).

 

Biserica lui Dumnezeu este născută prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea nu se abate de la Cuvântul Evangheliei, ea rămâne la „învăţătura lui Cristos”, nu o i-a înainte (2Ioan 1:9), ea predă „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42). Ce se spoate spune despre doctrina celor două mişcări care se auto-intitulează: „Evanghelice”? Au păstrat ele învăţătura lui Cristos dată prin apostoli? Este Mărturia lor de credinţă, în armonie cu adevărul biblic?

 

Să vedem în continuare:

 

Analiza mărturiei de credinţă:

 

„Ce credem noi despre…”

 

„1. Dumnezeu Tatăl

 

Este un singur Dumnezeu, Tatăl cel veşnic, Creatorul, care este o Fiinţă personală, spirituală, infinit în iubire şi înţelepciune, atotputernic, omniprezent, atotştiutor şi nemuritor. Exod 20:2,Exod 20:3; Isaia 45:5-12, 18, 20-22; Ioan 4:24; Psalm 139:1-12

 

2. Fiul, Isus Hristos

 

Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, una în natură cu Tatăl cel veşnic. Prin Hristos au fost create toate lucrurile. Păstrându-şi natura Sa divină, Hristos a luat asupra Lui natura umană, S-a întrupat şi a trăit pe pământ ca om, însă fără de păcat, fiind astfel un exemplu pentru noi. El a murit pe cruce pentru păcatele noastre, a înviat apoi din morţi şi S-a înălţat la Tatăl unde trăieşte pentru a face mijlocire pentru noi. Evrei 1:1-3,Evrei 1:5; Coloseni 1:15-17; Matei 1:18-23; Ioan 1:14; 1Timotei 2:5; 3:16; Evrei 7:25; Ioan 14:6; Fapte 4:12.

 

3. Duhul Sfânt

 

Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos pe pământ, şi este una în scopuri cu Tatăl şi cu Fiul. El este Regeneratorul în lucrarea de răscumpărare. Aceste trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Fiul Isus Hristos şi Duhul Sfânt formează Dumnezeirea. Ioan 3:5-8; 14:16,26; 16:7-13; 1Corinteni 2:10,1Corinteni 2:11; 2Corinteni 13:14; Matei 28:19.”

 

Mişcarea adventistă se pretinde a fi „biserica lui Dumnezeu”! Însă orice grupare care are un dumnezeu fals, nu poate fi biserica Lui, pentru că biserica este născută din Dumnezeu (Ioan 1:12,Ioan 1:13), iar oricine este „din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu” Ioan 8:47.

 

Teoria babilonică a trinităţii care afirmă: Aceste trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Fiul Isus Hristos şi Duhul Sfânt formează Dumnezeirea”, este o scorneaslă drăcească prin care Dumnezeu şi Isus să fie hulit!!!

 

Nici unul din textele din Scriptură postate în mărturie nu sprijină această teorie drăcească!

 

Da, există Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar Aceştia nu formează un Dumnezeu, ci vedem atât de clar în 2Corinteni 13:14, cum Dumnezeu este distinct de Fiul şi Duhul Sfânt, iar în Ioan 16:13-15, cum Duhul Sfânt este mai mic ca Isus pe care Îl prislăveşte, iar Fiul mai mic ca Tatăl. Iar în 1Corinteni 2:10,1Corinteni 2:11, vedem că Duhul Sfânt nu este omniştient, El cercetează lucrurile lui Dumnezeu, dacă ar fi parte din Fiinţa lui Dumnezeu, El ar ştii, El nu ar mai trebui să cerceteze!

 

De fapt, nu apare în Sfânta Scriptură, nicăieri un Dumnezeu în trei persoane; ci, găsim un Dumnezeu care este o singură persoană. Iar dacă Biblia învaţă că Fiinţa lui Dumnezeu, este distinctă de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt, dacă Biblia învaţă că cei trei nu sunt egali, dacă ea învaţă că singurul Dumnezeu este Tatăl ceresc, atunci doctrina trinităţii cade şi este descalificată din poziţia de doctrină biblică şi adevărată, fiind o erezie nimicitoare (2Petru 2:1). Şi atunci trinitarieni au un Dumnezeu fals, un alt dumnezeu (comp. cu 2Cor. 11:4), decât Dumnezeul care a creat toate şi a inspirat Scriptura.

 

Să vedem ce învaţă Biblia:

 

 

DUMNEZEU ESTE DISTINCT DE ISUS CRISTOS ŞI DE DUHUL SFÂNT

 

Dacă Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind distinct de Fiul şi de Duhul Sfânt, aceasta ar fi fatal doctrinei trinităţii, care Îl include pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, alături de Tatăl în Fiinţa lui Dumnezeu.

 

Romani 15:30: „Vă îndemn, fraţilor, prin Domnul nostru Isus Cristos şi prin dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciuni către Dumnezeupentru mine” (Noua Traducere românească 2007). În acest pasaj se face aluzie la Domnul Isus, la Duhul Sfânt şi la Dumnezeu, însă nu este vorba de o triadă de persoane într-un Dumnezeu. Nu, Dumnezeu este prezentat distinct de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt, „prin”  care ne luptăm în rugăciuni către Dumnezeu. Prin urmare, Romani 15:30, nu susţine că Dumnezeu este o treime de persoane; ci, susţine că există un singur Dumnezeu, şi alte două persoane intermediare, prin care omul se roagă la Dumnezeu.

 

2Corinteni 13:14„Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin.” Chiar dacă şi acest text face referire la Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, textul nu spune că ei sunt o singură Fiinţă, sau că sunt egali aşa cum susţine trinitarismul, ba mai mult, se arată că Fiinţa lui Dumnezeu este separată şi distinctă de Fiul şi de Duhul Sfânt!

 

Iuda 1:20-21,Iuda 1:25: „Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră Preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică...singurului Dumnezeu, mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci. Amin.”Astfel, persoana „singurului Dumnezeu”, este distinctă de ce a lui Isus Cristos, şi a Duhului Sfânt prin care ne rugăm. Este interesant că această situaţie a unui ‘singur Dumnezeu’, care este altul decât Isus, exista încă înainte de naşterea lui Isus din Maria; căci Dumnezeu nu se schimbă, este acelaşi, mai înainte de epoci, acum şi pentru totdeauna. Întrebarea care se ridică pentru tine iubite cititor, este următoarea:Dumnezeul Tău, este Acelaşi, Unicul, Singurul, diferit de Isus, şi Duhul Sfânt, PRINintermediul cărora Îi dăm lui Dumnezeu: slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci.” ?

 

Dar să analizăm în continuare:

 

 

 

ESTE TATĂL EGAL CU FIUL ŞI CU DUHUL SFÂNT?

 

Conform Scripturilor, Tatăl este superior Fiului, iar Fiul este superior Duhului Sfânt, atât în poziţie cât şi în atribute (însuşiri, calităţi) – Ioan 16:13-15.

 

Dumnezeu Tatăl este necreat, nenăscut, fără început, dintotdeauna (Psalm 90:2; Psalm 93:2; 1Timotei 1:17), Fiul are un început, El este născut din Tatăl în începutul primei zile a creaţiei (Proverbe 8:22-25; Ioan 1:14; 1Ioan 1:1-3; 1Ioan 2:13-14; 5:18), fiind prima creatură a lui Dumnezeu (Coloseni 1:15; Apocalipsa 3:14).

 

Duhul sau Spiritul Sfânt, a venit în existenţă după Fiul, fiind născut din Tatăl, însă prinFiul. Biblia afirmă clar în 1Corinteni 2:12 „Spiritul Cel din Dumnezeu” (Noul Testament Traducerea Fidelă - 2008), tot la fel în 1Ioan 4:2, apare în greacă: ek = din, (tradus în Cornilescu cu „de la”), indicând că Spiritul este „din Dumnezeu”.

 

Trinitatea susţine că Fiul şi Duhul Sfânt au existat dintotdeauna lângă Tatăl, pe când Biblia afirmă negru pe alb, că atât Fiul este născut din Dumnezeu” (1Ioan 5:18), precum şi Spiritul Sfânt a ieşit „din Dumnezeu”, deci El are un moment al naşterii Sale. Această naştere, este prin Fiul, deoarece toate sau create prin Fiul (Ioan 1:1-3; Coloseni 1:15-17), cu excepţia Fiului care a fost născut direct de Tatăl (Ioan 1:14,Ioan 1:18; 1Ioan 5:18), şi toată creaţia (inclusiv Fiul şi Duhul Sfânt) au fost creată în cele şase zile de creiere (Exod 20:11). Această venire a Duhului Sfânt în existenţă, a avut loc la început, în începutul primei zile de creaţie, imediat după naşterea Fiului din Tatăl în început (Coloseni 1:15-18; 1Ioan 2:13-14; Apocalipsa 3:14). De fapt, „Duhul Fiului” (Galateni 4:6), nu putea exista înainte de Fiul (Proverbe 30:4). Duhul Sfânt a fost creat la început ca şi Fiul, înainte de restul creaţiei, tocmai pentru a fi împreună cu Fiul, un agent al creaţiei (Geneza 1:2; Psalm 33:6), precum şi un susţinător al vieţii creaţiei (Geneza 6:3).

 

Dumnezeu Tatăl trăieşte prin Sine, Fiul trăieşte prin Tatăl (Ioan 6:57; 2Corinteni 13:4), iar Duhul Sfânt prin Fiul este menţinut în existenţă (Coloseni 1:15-17; Coloseni 1:3). Doar Dumnezeu Tatăl are aseietatea, adică existenţa prin Sine, El este singurul care are nemurirea prin Sine, şi nu are nevoie de nimeni să existe (Fapte 17:24-28; 1Timotei 1:17; 6:16; Apocalipsa 4:11).

 

Doar Dumnezeu Tatăl este Atocunoscător (Iov 12:13; Psalmul 92:5; Romani 11:33-36), El „singur este înţelept” în mod absolut (Romani 16:27), Fiul nu cunoaşte anumite lucruri (Marcu 13:32; Fapte 1:6,Fapte 1:7), şi cunoaşterea pe care o are, a primit-o de la Tatăl (Ioan 5:19-20; Ioan 12:49-50; Apocalipsa 1:1), iar Duhul Sfânt cercetează lucrurile lui Dumnezeu (1Corinteni 2:10), o persoană atotcunoscătoare nu mai are nevoie să cerceteze, ea cunoaşte totul!

 

Doar Dumnezeu Tatăl este Atotputernic (Geneza 17:1; Geneza 35:11; Apocalipsa 4:8; Apocalipsa 21:22), Fiul a primit de la Tatăl, autoritate, putere (Matei 28:18; Filipeni 3:21). Dacă Isus este Dumnezeul Cel Atotputernic, ce nevoie avea El să primească de la

 

Altcineva: putere şi autoritate? Toate textele indică că Isus are puterea şi autoritatea datorită Tatălui care i-a dat-o, şi nu prin Sine (vezi şi Ioan 3:35; Ioan 14:10; Ioan 17:1-2). El nu poate face nimic de la El Însuşi şi El nu-şi foloseşte puterea decât după voia lui Dumnezeu (Ioan 5:19,Ioan 5:30; Ioan 8:28). De fapt, Însuşi Domnul Isus a spus că va sta „la dreapta puterii” (Matei 26:64), ceea ce însemnă că El îl consideră pe Tatăl – izvorul (sursa) „puterii”, sau persoana care are ‚puterea’ în sensul absolut.

 

Duhul Sfânt este inferior Fiului şi suspus Acestuia (Ioan 16:13-15); puterea Lui este deci mai mică decât a Tatălui şi a Fiului, iar Duhul Sfânt îşi foloseşte puterea, şi execută diferite lucrări după voia lui Dumnezeu, fiind trimis fie de Tatăl (comp. Luca 24:49, cu Fapte 1:4,Fapte 1:8; Ioan 14:26) fie de Fiul (Ioan 15:26), El nu acţionează independent; ci, după voia lui Dumnezeu (Romani 8:26,Romani 8:27; Evrei 2:4). Acestea sunt doar câteva exemple că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt egali, de fapt Domnul Isus a spus clar: „Tatăl Meu...este mai mare ca toţi” (Ioan 10:29), sau „Tatăl este mai mare ca mine” (Ioan 14:28). Să vedem în continuare:

 

 

 

DUMNEZEU ESTE DOAR TATĂL!

 

Învăţătura clară a Domnului Isus arată clar că Dumnezeu este doar Tatăl, El declară în Ioan 17:1,Ioan 17:3, ceva ce contrazice flagrant trinitatea: „…Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: Tată, a sosit ceasul!…Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine SINGURUL DUMNEZEU ADEVĂRAT, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:1,Ioan 17:3). Deci Isus declară că Singurul Dumnezeu Adevărat este Tatăl, la care se ruga El. De fapt poate Dumnezeu să se roage la Dumnezeu? Domnul Isus nu a spus că Adevăratul Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; ci, Tatăl. Apostolii au înţeles tot aşa; anume că, Dumnezeu era cineva care nu-l include pe Fiul sau pe Duhul Sfânt; ci, este doar Tatăl. În 1Corinteni 8:5,1Corinteni 8:6 se spune: „Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.” Textul acesta spune clar şi fără echivoc, că pentru creştini nu există decât un singur Dumnezeu; şi că Acesta este: „Tatăl”, şi nu cum susţin trinitarienii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

 

Iar Tatăl este diferit de Isus, pentru că „de la” El vin toate lucrurile; pe când Isus, are rolul de agent fiindcă: „prin El …sunt toate lucrurile” (vezi şi Ioan 6:27; 1Petru 1:2-3; Iuda 1:25).

 

De fapt, daca citim introducerile de la toate epistolele Noului Testament, vom găsi aproape în toate, această distincţie, între Dumnezeu, care este prezentat ca fiind: Tatăl, şi Isus Cristos, prezentat ca Fiu sau ca Domn.

 

Dumnezeu este Tatăl Domnului Isus şi Dumnezeul Lui, după cum Isus Însuşi afirmă: „Nu mă ţinea” i-a zis Isus „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17; vezi şi Efeseni 1:17; Apocalipsa 3:12).

 

Este Dumnezeul tău iubite cititor, Dumnezeul Bibliei, Dumnezeul lui Isus? Sau este un alt Dumnezeu inventat de mintea omenească, un Dumnezeu trinitar, o concepţie preluată din filozofie, un Dumnezeu nebiblic?

 

Credinţa adventiştilor reformişti despre Isus, este una eretică care îi desparte de mîntuire şi de sângele de la Golgota!

 

Ei afirmă: „Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, una în natură cu Tatăl cel veşnic. Prin Hristos au fost create toate lucrurile. Păstrându-şi natura Sa divină, Hristos a luat asupra Lui natura umană, S-a întrupat şi a trăit pe pământ ca om, însă fără de păcat, fiind astfel un exemplu pentru noi.”

 

În primul rând, Isus nu este una în natură cu tatăl, adică de acieiaşi natură, Dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ar fi una în natură, atunci toţi trei ar trebui să fie identici în toate, adică ceva de genul unor fraţi gemeni care ar semăna leit în toate. Dar atunci însă nu ar mai exista relaţia: Tată - Fiu, nici ierarhia, nici ascultarea Fiului şi a Duhului Sfânt faţă de Tatăl, nici diferenţa dintre Tatăl ca izvor a toate, şi Fiul şi Duhul Sfânt ca agenţi (intermediari) ai Tatălui (1Corinteni 8:6; Ioan 15:26). Astfel Isus şi Duhul Sfânt, nu este identic în toate cu Tatăl, şi astfel nu putem vorbi nici de o egalitate a lor, nici că ei fac parte din aceeaşi Fiinţă divină.

 

Când a fost pe pământ Isus a fost echivalentul lui Adam, un om perfect (Romani 5:12-19; 1Corinteni 15:45). El s-a numit pe Sine: Om (Ioan 8:40), iar Scriptura prezintă caracteristicile Lui umane, cum ar fi: foamea (Matei 4:2); setea (Ioan 19:28); oboseala (Ioan 4:6), ispitirea (Evrei 4:15).

 

Dacă Isus era ‚Dumnezeu’, atunci prin moartea Sa trebuia să răscumpere păcatele unui Dumnezeu, dar Adam a fost om, nu Dumnezeu; tot aşa Isus s-a făcut om, dar un om perfect fără de păcat, echivalentul lui Adam (Evrei 2:6-9; 4:15) pentru a aduce o răscumpărare corespunzătoare (1Corinteni 15:21).

 

Dacă Isus era dumnezeu-om, atunci El nu putea plăti răscumpărarea, această doctrină a dublei naturi loveşte în preţul de răscumpărare şi ea îi privează pe cei ce cred în ea de mântuire!!!

 

În al doilea rând, dacă Isus era dumnezeu-om, El nu a fost ispitit în mod real, Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacob 1:13), apoi natura lui divină l-ar fi sprijinit, ceea l-ar descalifica din slujba de mare preot care trebuie să fie ispitit în toate asemenea fraţilor Săi (Evrei 2:9-11,Evrei 2:17,Evrei 2:19).

 

Dacă Isus era doar om, asemenea nouă, dar care să nu păcătuiască din greşală, ci doar din intenţie, voluntar, ca şi Adam înainte de cădere, avea cele două calităţi necesare pentru a fi mare preot cât şi jertfă fără cusur. Prima calitate era aceea a perfecţiunii, astfel fiind fără păcat a putut aduce o jertfă fără cusur lui Dumnezeu (Efeseni 5:2; 1Petru 1:19). Apoi fiind totuşi om şi trecând în mod real prin ispite şi încecări, putea să fie calificat pentru slujba de mare preot, prin care trebuie să simtă alături de fraţii Lui încercările şi să poată să-i înţeleagă şi prin urmare să mijlocească pentru ei (Evrei 4:14-16; 5:7-10).

 

O altă întrebare care se ridică este aceasta: cum putea Isus, dacă este o parte a divinităţii Atotputernice să fie mai prejos ca îngerii, aşa cum Îl descrie Scriptura în Evrei 2:9? Nu putea, decât dacă era om, ca echivalent al lui Adam să fie mai prejos decât îngerii. Da, este adevărat că Isus pe pământ a avut prerogative divine ca: puterea de a face minuni, de a vindeca, de a învia morţii, de a ierta păcatele, de a judeca, însă toate aceste lucrări divine le-a făcut prezenţa Tatălui care locuia în El prin Duhul Sfânt (Ioan 14:10; Luca 5:17). El însuşi spune că: „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui”. Astfel, natura lui Isus era una singură, de om perfect fără de păcat, El prin Sine, era om (1Corinteni 15:21,1Corinteni 15:47).

 

Însă totdeauna Isus a recunoscut dependenţa şi superioritatea Tatălui, El a spus: „Eu trăiesc prin Tatăl” (Ioan 6:57); sau „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine” (Ioan 5:19); „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi” (Ioan 5:30). Pe lângă toate acestea Domnul Isus declară clar şi explicit: „…Tatăl este mai mare decât mine” (Ioan 10:29; Ioan 14:28), în ce sens este mai mare trinitarienii spun că în poziţie nu în calităţi, însă Domnul îi contrazice, El însuşi a spus: „Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a răspuns Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Luca 18:19).  

 

Dar, chiar şi după înălţare, Tatăl este superior Fiului, căci autoritatea lui Isus şi toate titlurile sale de Judecător, Domn, Stăpân, Salvator, Mare Preot, etc., nu le are de la El (prin Sine); ci, le-a primit de la Tatăl (Matei 28:18; Ioan 5:21-22; 17:2; Fapte 5:31). Are nevoie Dumnezeul Atotputernic să primească de la cineva ceva? Sau are nevoie ca Altul să-I supună toate lucrurile (1Corinteni 15:27)?

 

Atunci înţelegem că Isus, la care se aplică aceste descrieri, nu poate fi Dumnezeul Iehova care are totul prin Sine!

 

Chiar la revenirea Sa în viitor, Isus este supus, căci nu El va stabili cine are să stea la dreapta şi la stânga Sa (Matei 20:23). De fapt, la sfârşitul domniei sale de o mie de ani, El va preda domnia în mâna Tatălui (1Corinteni 15:24-28).

 

Deci, în concluzie, în toate timpurile se aplică principiul autorităţii din 1Corinteni 11:3, care este descris prin cuvintele: Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos, Adevărul că acest principiu se aplică în toate timpurile reiese şi din context, deoarece după cum bărbatul este capul femeii încă de la facerea femeii, căci femeia este făcută din coasta bărbatului; tot aşa, Isus este născut din Tatăl, şi prin urmare, supus Tatălui de la început (1Corinteni 11:3-9). Iar după cum bărbatul este capul femeii de la început; tot aşa, Dumnezeu este capul lui Cristos, adică conducătorul suprem în toate timpurile.

 

Duhul Sfânt este inferior Fiului, El primeşte din slujbele Fiului, dar nu în întregime, El nu vorbeşte de la Sine, ci ce aude de la Fiul, Duhul Sfânt Îl proslăveşte pe Fiul (Ioan 16:13-15). Duhul Sfânt este trimis în lucrare fie de Tatăl în Numele Fiului (Ioan 14:26), fie de Fiul de la Tatăl (Ioan 15:26), ceea ce indică că Duhul Sfânt este supus, o supunere ce izvorăşte din inferioritate, El fiind născut din Tatăl (1Corinteni 2:12; 1Ioan 4:2) prin Fiul (Ioan 1:3), iar Fiul Îl menţine în viaţă (Coloseni 1:15-17).

 

Fiul fiind singurul Mijlocitor la Dumnezeu (1Timotei 2:5), iar prin Duhul Sfânt ajungem la Fiul (Ioan 16:14; 1Corinteni 12:3). Închinarea la Dumnezeu se face prin Fiul şi prin Duhul Sfânt, chiar asta indică poziţia şi natura fiecăruia, după cum este scris: „căci prin El [Cristos, v.12] şi unii [evreii] şi alţii [neamurile] avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh [Duhul Sfânt]” (Efeseni 2:18 (BCR).

 

Biblia arată că de cunoaşterea singurul Dumnezeu adevărat, depinde viaţa veşnică! Domnul Isus a spus că „viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristosa, pe Care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3 NTR). Toţi cei ce mărturisesc trinitatea, un Dumnezeu în trei persoane, nu-L cunosc nici pe Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat, nici pe Isus Cristos trimisul Său, ei singuri se descalifică pentru viaţa veşnică! Învăţătura despre Dumnezeu este cea mai importantă învăţătură a Scripturii, toţi care denaturează adevărata identitate a lui Dumnezeu, se închină şi au o relaţie cu un Dumnezeu fals, plăsmuit şi inventat de mintea bolnavă a unora care abat pe oameni de la adevăr.

 

Conform adevărului, Dumnezeu Triunic nu este Dumnezeul Bibliei, prima poruncă din cele 10, era: „Eu sunt Domnul [„Iehova” Sfânta Scriptură 1874], Dumnezeul tău, Care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine!” Dumnezeul Bibliei este Iehova! Dumnezeu ne interzice să avem alţi Dumnezei, să ne închinăm lor, sau să-i invocăm (Deuteronom 11:26). Pedeapsa pentru închinarea la dumnezei falşi este nimicirea, după cum se spune în Deuteronom 11:28„Dar dacă vei uita de Domnul [„Iehova” Sfânta Scriptură 1874], Dumnezeul tău, şi te vei duce după alţi dumnezei, dacă le vei sluji şi te vei închina înaintea lor, te asigur astăzi că vei fi nimicit. Chiar dacă trinitarienii folosesc expresii luate din Biblie, în închinarea lor, Dumnezeul lor Triunic este un Dumnezeu fals, Dumnezeul lor este un alt Dumnezeu, Cristosul lor, este un alt Cristos şi Duhul Sfânt al lor, este un alt Duh, învăţătura lor este o altă Evanghelie (2Corinteni 11:4)! Oricine predică o Evanghelie despre un Isus co-egal cu Tatăl, şi un Duh co-egal cu Fiul, este o Evanghelie falsă, este anatema (blestemat) – Galateni 1:6-8.

 

Isus al trinitarienilor nu este Fiul lui Dumnezeu născut la început din Tatăl aşa cum învaţă Biblia, şi oricine nu crede în Fiul Său unic născut din Tatăl a şi fost judecat căci nu a crezut în Numele Singurului Său Fiu născut din El (Ioan 1:14; Ioan 3:18).

 

Toţi cei care predică şi cred într-un Duh egal cu Tatăl şi Fiul, ei cred şi primesc un alt duh, nu pe Duhul Sfânt, care este născut din Tatăl prin Fiul, inferior şi supus lor!

 

Toţi cei care învaţă doctrina trinităţii, ei predau o altă Evanghelie, nu cea pe care o găsim în Sfintele Scripturi. Biblia spune că cine vesteşte o altă Evanghelie să fie blestemat (Galateni 1:6-8).

 

Învăţătura că Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu trinitar este o blasfemie, o hulă, o minciună!

 

Viaţa noastră veşnică depinde dacă rămânem în Evanghelia vestită prin apostoli, dacă rămânem în credinţa sfinţilor dată o dată pentru totdeauna, alt fel am crezut în zadar (1Corinteni 15:1,1Corinteni 15:2; Iuda 1:3). Dacă nu rămânem în învăţătura lui Cristos acceptând filozofia trinităţii, acela nu-L are pe Dumnezeu, numai cine rămâne în învăţătura adevărului, acela Îl are pe Tatăl şi Fiul (2Ioan :9,2Ioan :10). Căci Diavolul este: „Tatăl tuturor minciunilor” Ioan 8:44, Today English Version. Şi „nici o minciună nu vine din adevăr” (1Ioan 2:21).

 

Să trecem la un alt punct de doctrină:

 

 
„5. Cele zece porunci

 

Legea morală, cele zece porunci din Exodul 20:1-17 sunt expresia voii lui Dumnezeu, acoperind datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. Legea este neschimbătoare, obligatorie pentru toţi oamenii din toate veacurile şi este mai presus de orice legi omeneşti. Încălcarea oricărei porunci constituie păcat şi plata păcatului este moartea. Noi nu suntem mântuiţi prin ascultarea faţă de lege, ci prin Hristos, pentru ca să fim ascultători şi să scăpăm de osândă. Matei 5:17-20; 7:21; 19:17; 22:36-40; 1Ioan 2:3-6; 5:1-3; Romani 2:13; Ioan 8:11; Evrei 10:26.

 

6. Sabatul

 

Porunca a patra din legea morală a lui Dumnezeu pretinde respectarea Sabatului zilei a şaptea. El este o zi sfântă de odihnă, un memorial al creaţiunii şi un semn al re-creării şi al răscumpărării, ca şi al sfinţirii. El este o instituţie spirituală dedicată închinării religioase şi studiului. Genesa 2:1-3; Exodul 20:1-17; Ezechiel 20:12,Ezechiel 20:20; Isaia 58:13,Isaia 58:14; Marcu 2:28; Evrei 4:1-10.

 

Adevărata respectare a Sabatului pretinde încetarea oricărei lucrări lumeşti de vinerea de la apusul soarelui până sâmbăta la apusul soarelui. Pregătirea pentru Sabat trebuie încheiată vinerea înainte de începutul Sabatului. Leviticul 23:32; Exod 16:22,Exod 16:23; Luca 23:54; Mar. 16:1.

 

Întrucât Hristos şi apostolii au păzit tot timpul Sabatul, atât înainte, cât şi după răstignire şi înviere, el este şi rămâne adevărata zi de odihnă. (Anania şi Pavel n-ar fi putut fi nevinovaţi înaintea evreilor dacă n-ar fi fost păzitori credincioşi ai Sabatului.) Luca 23:56; Fapte 13:42,Fapte 13:44; 16:13; 17:2; 18:4; 22:12; 25:7,8.

 

7. Închinarea duminica

 

Prima zi a săptămânii, cunoscută în mod obişnuit sub numele de duminică, a fost dedicată în vechime închinării la soare. Când biserica creştină s-a abătut de la învăţătura adevărată din zilele apostolice, Sabatul zilei a şaptea a fost înlocuit treptat de prima zi a săptămânii. Duminica, cu alte instituţii păgâne, a fost adoptată în cele din urmă de către biserica creştină. Respectarea duminicii nu se găseşte în Biblie. Matei 15:9,Matei 15:13.

 

8. Legea ceremonială

 

Legea ceremonială a Vechiului Testament dată poporului evreu indica înainte la venirea lui Mesia. Ea simboliza lucrarea lui Hristos şi cerinţele ei au încetat la cruce. Legea ceremonială, care include sabatele şi sărbătorile evreieşti ceremoniale nu ar trebui să fie confundate cu legea morală şi cu ziua Sabatului din porunca a patra. Evrei 10:1,Evrei 10:9,Evrei 10:10; Coloseni 2:14,Coloseni 2:16; Galateni 4:10-11.”

 

Acest citat din crezul lor, este un alt exemplu de strecurarea ereziilor nimicitoare (vezi 2Petru 2:1), la acest punct doctrinal se fac câteva afirmaţii nebiblice, după cum urmează:

 

„Legea morală, cele zece porunci din Exodul 20:1-17 sunt expresia voii lui Dumnezeu, acoperind datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. Legea este neschimbătoare, obligatorie pentru toţi oamenii din toate veacurile şi este mai presus de orice legi omeneşti.”

 

Da, cu toate că Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea şi a binecuvântat-o (Geneza 2:1-3), El nu a poruncit lui Adam şi soţiei lui Eva să celebreze, tot la şapte zile, o zi de odihnă.

 

Până în Exod 16, Dumnezeu nu face vreo aluzie la sabat pentru oameni. Sunt oameni care afirmă că chiar înainte de Moise, oamenii au respectat sabatul, mă întreb pe ce bază Biblică fac această afirmaţie? Căci relatarea Biblică lasă să se înţeleagă că Adam şi Eva nu au primit decât următoarele porunci consemnate în Scriptură: 1) De a se înmulţi, de a umple pământul şi de a-l supune, şi a stăpânii orice vieţuitoare (Geneza 1:28); 2) De a lucra şi a îngriji grădina Edenului (Geneza 2:15): 3) De a mânca din orice pom, cu excepţia pomului cunoştinţei binelui şi a răului (Geneza 2:16,Geneza 2:17).

 

Prin urmare, în Eden nu s-a dat vreo poruncă referitoare la un sabat săptămânal sau de alt fel. Pur şi simplu având porunca de a umple pământul şi de a-l ‚supune’, ei nu aveau vreo interdicţie de a lucra, de a culege fructe din pomi, în vreo zi anume. Ei se odihneau când se simţeau obosiţi şi lucrau când credeau de cuviinţă.

 

Dumnezeu I-a spus lui Adam următoarele: „Şi lui Adam i-a zis:…Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în TOATE ZILELE VIEŢII TALE.” (Geneza 3:17). Deci Dumnezeu declară clar, că Adam şi urmaşii lui vor putea munci în toate zilele, fără a ţine vreo zi de odihnă specială. Aceasta nu înseamnă că ei urmau să nu se mai odihnească; ci, ei se odihneau când au dorit, fără a avea vreo poruncă specifică în această privinţă. Acest lucru reiese şi din relatarea cu Noe, care a primit poruncă să construiască arca, fără ca Dumnezeu să-i interzică vreo zi în care să nu lucreze (Geneza 6:13-22).

 

În vechime există multe exemple de oameni credincioşi care au fost oameni ai lui Dumnezeu, chiar prieteni cu Dumnezeu, fără a ţine sabatul, ca de pildă: Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isac, Iacob, Iosif, etc. (Evrei 11:4-22; Iacob 223). Astfel credincioşii care au trăit înainte de Moise, nu au primit vreo poruncă de a ţine sabatul, cu toate că au avut ocazia să primească această poruncă. De pildă Noe, când a construit corabia, Dumnezeu putea să-i spună să nu lucreze la corbie în ziua a şaptea dar nu i-a spus (Geneza 6:13-14). De asemenea, după potop, Dumnezeu a dat porunci lui Noe şi urmaşilor acestuia, fără a menţiona vreo zi de odihnă (Geneza 9:1-6). Şi Avraam care a fost prietenul lui Dumnezeu, a primit porunci; ca de exemplu, cea despre circumcizie, fără a primi vreo lege despre o zi de odihnă (Geneza 17:10-14). Da, a existat o perioadă de timp, când oamenii cu toate că au avut o bună relaţie cu Dumnezeu, nu li s-a poruncit să ţină sabatul; astfel aceştia vor primi viaţă veşnică fără a ţine sabatul.

 

Apoi, cele 10 porunci şi sabatul erau incluse în vechiul legământ. Acest lucru este arătat clar în Exod 34:27,Exod 34:28, unde cele 10 porunci sunt numite: „Şi Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele zece porunci.” (vezi şi Exod 9:4; Exod 34:10-27). Astfel decalogul sunt numite: „cuvintele legământului”. Care legământ? Legământul cu Israel la Sinai, prin Moise (Exod 34:27,Exod 34:28; Deuteronom 4:13; Deutoronom 9:9). Şi nu este vorba de legământul cel nou făcut prin Isus.

 

Prin urmare, oamenilor dintre naţiuni nu li s-a dat ţinerea sabatului, căci ei nu făceau parte din primul legământ şi prin urmare nici legile lui Dumnezeu nu erau pentru ei (Psalm 147:19-20). Doar cei dintre naţiuni care se circumcideau şi veneau să locuiască în Israel, puteau ţine legea şi deci şi sabatul; dar dacă nu se circumcideau nu puteau păzi legea (Levitic 17:10,Levitic 17:12; Exod 12:43-49).

 

Sabatul era un semn special şi distinct, între poporul Israel cu care Dumnezeu a făcut un legământ, şi Iehova Dumnezeul lui Israel, iar prin urmare acesta nu era dat pentru toate naţiunile (Exod 31:12-17). Sabatul le aducea aminte iudeilor, de faptul că au fost robi şi fără odihnă în Egipt, de unde au fost eliberaţi de Dumnezeu (Deuteronomul 5:15). De aceea ţinerea sabatului, era strâns legată de poporul Israel (Exod :344,Exod :10,Exod :28), singura naţiune căreia i s-a ordonat să îl respecte. Alte naţiuni nu puteau ţine sabatul că ele nu au fost eliberate din robia egipteană. Apoi, odată cu abolirea vechiului legământ de la Sinai, şi semnul vechiului legământ, sabatul (Exod 31:16; Levitic 26:44-46), a fost abolit. Şi aşa şi este normal, nu are cum să mai existe un semn, dacă legământul pe care îl reprezintă semnul nu mai există.

 

O altă afirmaţie nebiblică: „Întrucât Hristos şi apostolii au păzit tot timpul Sabatul, atât înainte, cât şi după răstignire şi înviere, el este şi rămâne adevărata zi de odihnă.”

 

Unii adventiştii se folosesc de textul din Luca 23:54-56: „Apoi în ziua sabatului s-au odihnit după poruncă”. Acest pasaj este interpretat ca o dovadă că chiar după moartea lui Isus, oamenii evlavioşi s-au odihnit şi au ţinut cu grijă sabatul. Însă susţinătorii sabatului din prezent uită că acest lucru a avut loc în Israel, printre evrei! Apoi,  este de înţeles că ucenicii şi femeile din anturajul lui Isus, nu au înţeles totul dintr-o dată. De exemplu, la moartea Domnului Isus s-a pus capăt diferenţei dintre evrei şi neamuri (Efeseni 2:11-18); dar apostolii nu au înţeles lucrul acesta decât mai târziu, cu ocazia convertirii Sutaşului Corneliu (Fapte 10:9-48; Fapte 11:1-18). Dar tot aşa s-a petrecut şi cu sabatul, dar nu găsim ca după învierea Domnului, ucenicii să mai fi ţinut sabatul sau alte sărbători şi restricţii ale legii. De fapt, la cruce s-a şters întregul zapis cu cele 613, porunci inclusiv sabatul (Coloseni 2:14-17).

 

O altă afirmaţie neadevărată este că duminica a introdusă ca zi de odihnă de „biserica apostată, după zilele apostolice.

 

Biserica primară, după perioada de trăire în comun, în care se adunau în fiecare zi (Fapte cap. 2-8), a început foarte repede să se închine duminica, în ziua întâi a săptămânii, să facă din ea o zi rânduită pentru părtăşie, învăţătură şi frângerea pâinii.

 

Un text care ne vorbeşte despre o stare care s-a repetat duminică de duminică, este în Ioan 20. Aici ni se spune că în ziua întâi a săptămânii (duminica), în ziua învierii, seara, ucenicii erau adunaţi, Domnul li s-a arătat; apostolul Toma însă nu era cu ei, însă în următoare seară de duminică[1], Domnul li se arată din nou (Ioan 20:19,Ioan 20:24-26). Iar a treia oară li se arată lângă marea Tiberiadei, când unii dintre ucenici erau la pescuit (Ioan 21:1-14). Este însă clar că primele două apariţii au avut loc în prima şi a doua duminică (comp. Ioan 20:19-26 cu Ioan 21:14).

 

Un alt exemplu, de închinare duminica, îl găsim în capitolul 20 din cartea Faptele Apostolilor, unde aflăm că Pavel şi-a pregătit itinerarul în aşa fel, încât să fie prezent la frângerea pâinii, care se lua în Troa în ziua dintâi a săptămânii. O atentă studiere a pasajului va scoate la lumină faptul ca Pavel a sosit în Troa luni (probabil luni dimineaţa), şi a plecat de acolo exact peste o săptămână, adică luni dimineaţa, după serviciul divin de duminică, unde a avut loc frângerea pâinii şi predicarea Cuvântului (Fapte 20:6-11).

 

O alta dovadă că Biserica de la început se închina în cea dintâi zi a săptămânii se găseşte în 1Corinteni 16. Pavel îi îndeamnă pe cei din Corint să facă strângerea de ajutoare în cadrul adunării din aceasta zi, ceea ce induce în eroare cititorul este că unii traducători au introdus cuvântul „acasă”, ca şi cum banii pentru ajutoare s-au strâns acasă. Însă potrivit celor mai fidele traduceri, banii s-au strâns în adunare, aşa reiese din context şi din text„Iar despre colecta cea pentru cei sfinţi; precum am ordonat adunărilor Galatiei, aşa faceţi şi voiÎn prima zi a săptămânii fiecare dintre voi să pună deoparte, strângând după cum are să câştige; pentru ca nu când am să vin, atunci să se facă colecte. Iar când am să sosesc, pe cei care aveţi să îi aprobaţi prin scrisori, pe aceştia îi voi trimite să ducă darul vostru la Ierusalim”.(1Corinteni 16:1-3, NTTF – 2008)Şi în traducerile: NT’ Pascal, CLV, NTR (2007), NTTC, nu apare cuvântul acasă. Deci ca şi adunările Galatiei şi adunarea din Corint trebuia să facă colecta în prima zi a săptămânii duminica, de ce? Deoarece, adunările de atunci se adunau duminica.

 

Verbul folosit aici în limba greacă se aplică unei activităţi repetate de „punere de o parte”. Cu alte cuvinte: ei trebuiau sa colecteze „în fiecare zi dintâi a săptămânii”, pentru ca strângerea să nu se facă în pripă doar atunci când vine Pavel.

 

Apocalipsa 1:10: „În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.” Adventiştii, susţinătorii sâmbetei de diferite nuanţe, susţin că ziua când Ioan a primit revelaţia este sâmbăta, doar sâmbăta putea fi numită „Ziua Domnului”, Ziua poruncită de Dumnezeu, ca ziuă de odihnă în V.T. Există chiar şi o versiune a unei Biblii, a unui adventist în acest sens numită:„Clear Word”, a acestui text, care traduce după cum urmează: „în dimineaţa de sabat”[2]. Prin acesta se încearcă să se susţină că Ioan a primit revelaţia într-o dimineaţă de sabat, dar nu există nici un suport în limba greacă, pentru o astfel de traducere; fiind o falsificare inacceptabilă a Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Însă cu toate că în V.T. sabatul era poruncit ca zi de odihnă săptămânală, acesta era poruncit în cadrul vechiului legământ făcut cu Israel prin Moise, şi era un semn, reţineţi, un semn doar între Israel şi Dumnezeu, el ne-fiind valabil pentru celelalte naţiuni (comp. Exod 31:12-17 cu Psalm 147:19-20).

 

În Biblie nicăieri sabatul nu este numit „Ziua Domnului”, nicăieri în N.T. ţinerea sabatului (sâmbetei) nu a fost re-poruncit, sau re-introdus ca poruncă pentru cei care cred în Isus, şi au fost salvaţi prin har (comp. cu Fapte 15:1-30). Prin urmare, Ioan nu putea numi sâmbăta: „Ziua Domnului”.

 

În plus, textul după o traducere literală, ar fi aşa: „În ziua Domnească am fost în Spirit...”. Cuvântul din greacă mult disputat este „Kyriake”[3], care este unic în N.T. care este adjectiv dativ feminin singular, doar în 1Corinteni 11:20, mai apare un adjectiv asemănător, dar nu identic. În restul N.T. apare doar „Domnul” ca substantiv, de peste 700 de ori.

 

Există dovezi abundente care ne ajută să înţelegem contextul istoric din timpul lui Ioan, la ce se referă expresia „Ziua Domnului” din Apocalipsa  1:10. Toate aceste referinţe istorice contemporane cu Ioan sau ulterioare, arată că „Ziua Domnului” (Ziua Domnească) era duminica.

 

De pildă, în lucrarea „Istoria Bisericii Universale”, de Rămureau, se spune, citez:

 

Ziua de cult şi de sărbătoare creştină a fost de la început Duminica, numita „ZIUA DOMNULUI” (he kiriake hemera) Fapt 20,7; 1Cor 16,2; Apocalipsa :1,Apocalipsa :10; Didahia 14,1 (anii 50-70 ); Sf Ignatie către Magnesieni,9,1...etc. În acest loc (Fapte :20,Fapte :7-12) găsim ştirea preţioasă că adunarea şi cultul au avut loc <IN ZIUA INTIA A SAPTAMINII> adică duminica. În afara de Ierusalim, creştini se adunau pt. frângerea pâinii odată pe săptămână, în ziua întâi (după calendarul iudaic), care este ziua Domnului, Duminica.

 

 Numele ei de <ZIUA DOMNEASCA>, pe care o găsim in Apocalipsa (1,10) şi în „Învăţătura celor 12 apostoli (XIV,1), precum şi în ştirea pe care o da Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei, despre creştini în „Scrisoarea către Împăratul Traian” (111-112),dovedesc că, încă din epoca apostolică, creştinii au ţinut ca zi de sărbătoare săptămânală, prin cult euharistic şi cu masa obştească, ziua învierii Domnului.

 

Împăratul Constantin nu a făcut altceva decât le-a permis creştinilor să se roage duminica, adică le recunoaşte religia lor creştina şi nu o spun eu, ci istorici o spun: „Este bine ştiut că NU împăratul a creat această sărbătoare, cum cred unii, ci că ea era sărbătorită de creştini încă din epoca apostolică”. (vol. 1 pag 228).

 

Dacă în timpul lui Ioan, lucrurile nu erau stabilite şi conturate, şi dacă de pildă, unele biserici, ţineau sâmbăta, altele duminica, atunci aluzia lui Ioan, i-ar fi pus în confuzie, însă cu siguranţă că toate bisericile de atunci, ştiu şi acceptau de comun acord, că ziua de duminică este „ziua Domnească”, şi prin urmare Ioan, nu a considerat de cuviinţă să dea mai multe detalii. Pentru ei era un obicei sfânt de a se aduna duminica, ca pentru evrei închinarea în sinagogă cu ocazia sabatului.

 

Să nu uităm că Apocalipsa este ultima revelaţie a Domnului Isus pentru poporul Lui, şi chiar o aluzie în această ultimă revelaţie, pentru cei sinceri şi atenţi, poate cântări mai mult decât o lege dată prin Moise (legea cu sabatul), sau un obicei ce l-a avut adunarea (biserica), la început, în Fapte cap. 1-7, când se aduna în fiecare zi.

 

Noi suntem armata Domnului, şi ca şi la armată, ultimul ordin este cel de care trebuie să ascultăm, nu de ordine mai vechi, deoarece ordinele mai vechi pot fi revocate, de un nou ordin.

 

Pentru creştinii Apocalipsa reprezintă ultimul ordin revelat prin Scripturi, deci să acţionăm ca atare.

 

Istoria este plina de dovezi care ne arată ca în preajma anului 100 d.C., Biserica creştina se aduna în cea dintâi zi a săptămânii. Expresia „Ziua Domnească” este folosită şi de apostolul Ioan în Apocalipsa 1:10, cu referire la ziua de duminică, putem aduce dovezi ca ziua de închinăciune a Bisericii primare a fost cea dintâi zi a săptămânii, în primele secole ale creştinismului numită: „Ziua Domnului”, sau „a opta zi”:

 

Ø      Scrisoarea lui Barnabas, apărută între anii: 70-135 d.H., ni-L prezintă pe Dumnezeu spunând: „Sabatele de acum nu mai sunt după voia Mea, dar (Sabatul) pe care vi l-am dat, este plăcut Mie, căci în el am pus capăt tuturor ostenelilor, şi la începutul celei de a opta zi am făcut un nou început pentru o lume nouă. Prin urmare, să sărbătoriţi cea de a opta zi, în care a înviat Hristos, li S-a arătat oamenilor şi apoi s-a înălţat la cer” Un alt fragment: „Mai mult, Dumnezeu a spus Evreilor, " Nu vreau luni noi, Sabate"... " Aceste Sabate nu sunt primite de mine, ...Deci noi, Creştini ţinem ziua a opta cu bucurie, zi în care Isus s-a ridicat dintre cei morţi şi s-a înălţat la cer.” (15:8f, The Epistle of Barnabas, 100AD, Ante-Nicene Fathers, vol 1, pg. 147).

 

Ø      Ignatius (50-115 d.H.): „Nu vă lăsaţi duşi de învăţături străine, sau de poveşti vechi, care nu sunt de folos. Pentru că dacă noi încă trăim după legea Evreiască, noi recunoaştem că nu am primit harul...Dacă, deci, cei care au fost crescuţi în învăţăturile vechi au fost aduşi să aibă o speranţă nouă, ne mai ţinând Sabatul,dar trăind în ţinerea Zilei Domnului, în care şi vieţile noastre sau ridicat prin El şi prin moartea Lui (pe care unii nu o recunosc), prin acest secret noi am primit credinţa, şi pentru aceasta noi suferim ca să putem fi găsiţi ca ucenici a lui Isus Hristos învăţătorul nostru, cum am putea noi trăi separaţi de el pentru care şi profeţi se uitau la el ca învăţătorul lor, fiind ucenicii lui în spirit?...fiecare prieten a lui Hristos să ţină Ziua Domnului cu bucurie, ziua învieri, regina şi cea dintâi a tuturor zilelor din săptămână. Este absurd să vorbeşti despre Isus Hristos cu limba, şi să te bucuri cu mintea un Iudaism care acum a ajuns la un sfârşit, pentru că unde sunt Creştini nu poate fi Iudaism... Aceste lucruri vi l-am spus, dragii mei, nu pentru că cunosc pe vreunul dintre voi să fie în stadiul acesta; dar ca nici unul dintre voi, să nu-l pot apăra cu mâinile goale, ca nici unul să nu cadă cursă unor învăţături false, dar pentru ca voi să primiţi siguranţa lui Hristos din plin...”(Ignatius, Epistle to the Magnesians, chp 9. Ante-Nicene Fathers, vol 1, pg 62-63.) Ignaţiu, care şi-a scris lucrarea sa către creştinii din localitatea Magnesia, prin preajma anului 114 d.H., îi descrie astfel pe creştini: „Ei nu mai ţin Sabatele evreieşti, ci se închină în Ziua Domnului, în care, prin El şi prin moartea Lui, ne-a fost dăruită viaţa ...” (The Fathers of the Church, Vol. I: The Apostolic Fathers (New York, 1947), p.99).

 

Ø      Epistola Apostolilor (150 d.H.): „Eu (Hristos) am venit în viaţă în ziua a opta care este ziua Domnului.”

 

Ø      Iustian Martirul (150 d.H.): Dar Duminica este ziua în care noi ne strângem laolată, pentrucă este prima zi a săptămâni şi Isus, Mântuitorul nostru în aceeaşi zi a înviat din morţi.” (First apology of Justin, Ch 68). „Mai mult, toţi aceşti oameni neprihăniţi (cum au fost Adam, Abel, Enoh, Lot, Noe, Melchizedec, şi Avraam) cu toate că nu au ţinut Sabatele, au fost plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Avraam până la Moise...” (Dialogue With Trypho the Jew, 150-165 AD, Ante-Nicene Fathers, vol 1, page 204) Iustian sau Iustin (cca. 100 - c.165 d.H.), cunoscut si sub numirea de Iustin Martirul din cauza morţii sale pentru Domnul, ne-a lăsat o descriere deosebit de frumoasa a felului în care obişnuiau creştinii din preajma anului 150 să se închine: „...Îl binecuvântăm pe Creatorul tuturor, prin Fiul Său, Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt. Iar în ziua de duminică, toţi cei ce locuiesc la oraş sau la ţară se adună împreună într-un loc şi citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul. Iar după ce a terminat cel care citeşte, conducătorul dă instrucţiuni verbal şi îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune. Apoi ne ridicăm cu toţii şi ne rugăm şi, aşa cum am spus înainte, când se încheie rugăciunea, se aduc pâinea şi vinul, iar conducătorul aduce rugăciuni şi mulţumiri într-un mod asemănător, după puterea lui, iar oamenii consimt, spunând: „Amin”. Pâinea şi vinul se împart tuturor şi are loc împărtăşirea din elementele cu privire la care s-a mulţumit, iar celor absenţi le sunt trimise de către diaconi. Cei care pot şi doresc dau ceea ce cred că este potrivit; ce se adună este dat conducătorului, care îi ajută pe orfani, pe văduve şi pe cei care, din pricina bolii sau din alte motive, sunt în nevoie, pe cei care sunt închişi şi pe străinii care ne vizitează - într-un cuvânt, are grijă de toţi cei în nevoie. Dar duminica este ziua când noi toţi ţinem adunarea noastră comună, pentru că este prima zi, în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Isus Cristos, Salvatorul nostru, a înviat din morţi în aceeaşi zi. Căci El a fost răstignit în ziua dinainte de Saturn (sâmbătă), iar în ziua de după Saturn, care este ziua soarelui, S-a arătat ucenicilor şi apostolilor şi i-a învăţat aceste lucruri, pe care vi le-am supus şi vouă spre examinare.” (Apologia I; cap. LXVII).

 

Motivele sunt următoarele:

 

Ø      În ziua întâi a săptămânii Domnul Isus a înviat (Matei 28:1; Luca 24:1; Ioan 20:1,Ioan 20:19).
Ø      În ziua întâi a săptămânii a înviat Domnul Isus, iar ucenici erau adunaţi (Luca cap. 24). În următoarea duminică ucenici din nou erau adunaţi, Isus s-a arătat atunci lui Toma (Ioan 20:26, vezi NTTF – 2007 n.s.).
Ø      În ziua întâi a săptămânii a avut loc botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2:1 comp. cu Levitic 23:15-16).
Ø      În ziua întâia a săptămânii Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric (Geneza 1:2-5).
Ø      Este ziua când creştinii se adunau (Fapte 20:7); şi când se făceau colecta în adunare pentru ajutoare (1Corinteni 16:2).
Ø      Este ziua când Ioan a primit revelaţia (Apocalipsa 1:10), şi pe care prin inspiraţie o numeşte: „Ziua Domnească” [o analiză completă asupra acestei expresii se găseşte în broşura: „Când este „Ziua Domnească” – Apocalipsa 1:10?].

 

O altă afirmaţie greşită este: „Legea ceremonială, care include sabatele şi sărbătorile evreieşti ceremoniale nu ar trebui să fie confundate cu legea morală şi cu ziua Sabatului din porunca a patra. Evrei 10:1,Evrei 10:9-10; Coloseni 2:14,Coloseni 2:16; Galateni 4:10-11.”

 

Se aduce argumentul că „Legea lui Moise”, este ‘Legea ceremonială’; despre care adventiştii şi sabatarienii spun că a fost abolită (compară cu Coloseni 2:14, 2Corinteni 3:7,2Corinteni 3:9). Ei spun că „Decalogul” (Cele zece porunci) nu a fost cuprins în „Legea lui Moise”, şi astfel, ne fiind o parte a „Legii lui Moise”, este o lege distinctă a lui Dumnezeu, care trebuie respectată în totalitate nefiind abolită. Dar a face deosebire între „Legea lui Dumnezeu” şi „Legea lui Moise” este contrară cu învăţătura simplă a Scripturilor.

 

Câteva citate ne vor arăta, că ei fac o diferenţiere acolo unde nu este o diferenţiere.

 

În Ezra 7:6 citim: „Acest Ezra a venit din Babilon: era un cărturar iscusit în „Legea lui Moise”, dată de Domnul Dumnezeul lui Israel…Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului…” Deci vedem că Ezra era iscusit în legea dată lui Israel. Cum era numită această lege? Atât „Legea lui Moise”, cât şi„Legea Domnului”. Deci, legea lui Dumnezeu nu e ceva distinct de legea lui Moise; ci, sunt una şi aceiaşi lege. Tot astfel citim în 2Cronici 34:14„Şi când au scos argintul care fusese adus în casa Domnului, preotul Hilchia a găsit Cartea Legii Domnului, dată prin Moise. Deci Dumnezeu a dat „Legea” lui Moise, iar Moise a dat „Legea lui Dumnezeu” poporului. Acum să citim 2Cronici 31:3„Împăratul a dat o parte din averile lui pentru arderi de tot: pentru arderile de tot de dimineaţă şi de seară, şi pentru arderile de tot din zilele de sabat, de lună nouă şi de sărbători, cum este scris în Legea Domnului”.

 

Adventiştii şi ceilalţi sabatarieni insistă că „Cele zece porunci” nu sunt din „Legea lui Moise”, ci din „Legea Domnului” (sau a „lui Iehova” SS 1874). Dar 2Cronici 31:3, menţionează: „arderile de tot de dimineaţă şi de seară, şi pentru arderile de tot din zilele de sabat, de lună nouă şi de sărbători” - toate acestea ca făcând parte integrală din „Legea Domnului”. Unde menţionează Decalogul aşa ceva? Acestea sunt aspecte despre care ei spun că aparţin ‘Legii ceremoniale’; dar, Scriptura le pune în „Legea Domnului”. Aceasta dovedeşte că adventiştii şi ceilalţi sabatarieni au făcut o diferenţiere greşită şi nebiblică.

 

Citatele dovedesc că nu este nici o diferenţiere referitoare la „legea Domnului” şi „legea lui Moise”. Şi vom dovedi că nu este diferenţiere între aşa zisa Lege ceremonială şi cea morală.

 

Să citim Marcu 7:10„Căci Moise a zis: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” Şi: „Cine va vorbi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să moară, negreşit.”Acestea sunt două porunci. Una din Cele zece porunci (Exod 20:12); iar cealaltă, din aşa zisa ‘Lege ceremonială’ (Exod 21:17). Dar Cristos le unifică, spunând că „Moise a zis”. Deci, ele sunt parte integrală din „Legea lui Moise”; lege care - de fapt, - este„Legea lui Dumnezeu”.

 

Acum să citim Luca 2:22-23„Şi, când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după „Legea lui Moise”, l-au adus la Ierusalim ca să-l prezinte înaintea Domnului, după cum este scris în „Legea Domnului”: „Orice întâi născut de sex masculin va fi numit sfânt pentru Domnul”. Unde este aşa ceva în ‘Cele zece porunci’? Ceea ce este numit „Legea lui Moise” în versetul 22, este numit „Legea Domnului” în versetul 23. Să citim mai departe versetul 24: „şi ca să aducă ca jertfă o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, după cum este scris în „Legea Domnului Care din ‘Cele zece porunci’ vorbeşte despre turturele sau porumbei?

 

Să continuăm cu versetele 27 şi 39: „El a venit în Templu îndrumat de Duhul. Şi când au adus înăuntru pe pruncul Isus, ca să facă pentru el după obiceiul „Legii,”„După ce au împlinit toate după „Legea Domnului”, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret.” Astfel, ‘Legea’ din versetul 27 este expresia prescurtată a expresiei ce se găseşte şi în versetul 39, şi anume a „Legii Domnului”. Prin urmare expresii ca: „Legea”„Legea lui Moise”; şi „Legea Domnului”; sunt folosite în aceste versete în mod reciproc schimbate; dar, care se referă la acelaşi lucru, având acelaşi sens.

 

Argumentul adventiştilor şi a sabatarienilor este de aceea fără valoare, fiindcă în Vechiul Testament exista o singură „Lege”: cea dată de Dumnezeu israeliţilor prin Moise care a fost un mediator.

 

Într-un asalt final adventiştii şi sabatarienii susţin, că; dacă „Cele zece porunci”, au fost abrogate, atunci noi suntem fără o „Lege”. Este o acuzaţie neîntemeiată. De fapt, problema nu se pune aşa. Nu ‘Cele zece porunci’ au fost abrogate; ci, „Legea” cu cele 613, porunci ale ei, în care erau cuprinse şi ‘Cele zece porunci’. Dumnezeu a înlocuit vechea „Lege” cu o Lege nouă (Evrei 7:11-12); în sensul în care, un popor poate înlocui o constituţie cu alta.

 

Aşa cum Legea veche a fost dată de Dumnezeu prin Moise, aşa şi Legea nouă a fost dată de Dumnezeu prin Isus Cristos; orice cuvânt al Său este literă de lege, pentru că El ne-a învăţat ceea ce a primit de la Tatăl (Ioan 7:16).

 

Această lege conţine aproape 200 de porunci (unele reintroduse din legea vechiului legământ) pe care le găsim în Scripturile creştine.

 

Analizând poruncile noului legământ, în ele au fost re-introduse, 9 din cele 10 porunci după cum urmează: porunca I (Exod 20:3, reintrodusă: 1Corinteni 8:5,1Corinteni 8:6); porunca II (Exod 20:4,Exod 20:5, reintrodusă: Romani 1:22-25; 1Ioan 5:21); porunca III (Exod 20:7, reintrodusă: Matei 6:7); porunca IV - sabatul (Exod 20:8-11, nu a fost reintrodusă literal, doar spiritual: Evrei 4); porunca V (Exod 20:12, reintrodusă: Efeseni 6:2); porunca VI (Exod 20:13, reintrodusă: Romani 13:9); porunca VII (Exod 20:14, reintrodusă: 1Corinteni 6:9; Evrei 13:4); porunca VIII (Exod 20:15, reintrodusă: 1Tesaloniceni 4:6; Efeseni 4:28; 1Petru 4:15); porunca IX (Exod 20:16, reintrodusă: Matei 19:18); porunca X (Exod 20:17, reintrodusă: Fapte 20:33-35; 1Corinteni 10:6).

 

Apoi, Dumnezeu prin Pavel face în 1Corinteni 9:20-21, o distincţie clară între legea iudeilor (toate cele 613 porunci pe care ei trebuiau să le ţină), şi despre care Pavel spunea că ‚nu este sub aceea lege’; şi legea creştină, numită: „o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos”, sub care Pavel era. Această lege sunt poruncile date de Domnul şi de apostoli, şi scrise de Evanghelişti şi apostoli în N.T (Fapte 1:2; 1Corinteni 14:37). Această lege ne este săpată de Duhul lui Dumnezeu în inimă.

 

Însă atunci când le vorbeşte despre „legea lui Cristos” (Galateni 6:2), susţinătorii sabatului întreabă: Care este legea aceasta? Unde o găsim scrisă? Ce conţine ea? Tocmai punând aceste întrebări, ei se dau de gol, că nu cunosc noul legământ, şi legea aferentă acestui nou legământ făcut prin Cristos! Ei nu cunosc această lege numită şi legea lui Cristos (Galateni 6:2), sau legea lui Dumnezeu (Romani 7:22; 1Corinteni 9:21), sau legea Duhului de viaţă (Romani 8:2), legea libertăţii (Iacob 2:12); legea desăvârşită a libertăţii (Iacob 1:25); legea împărătească (Iacob 2:8), poruncile lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:17; 14:12); poruncile lui Cristos (Ioan 14:15,Ioan 14:21; Ioan 15:10; 1Ioan 2:3).

 

Un studiu amănunţit despre sabat vezi în cartea: Carte este ziua de odihnă.

 

Să trecem la un alt punct doctrinar:

 

„10. Naşterea din nou

 

Pentru a fi mântuit de păcat şi de consecinţele sale, omul trebuie să experimenteze o naştere din nou şi transformarea vieţii. Când un individ se căieşte de păcatele sale şi se predă lucrării Duhului Sfânt asupra inimii sale, el simte dorinţa să trăiască în ascultare de voia lui Dumnezeu. Biblia numeşte această experienţă “naştere din nou”. Noua viaţă de după aceea este menţinută prin credinţa noastră în Isus Hristos. Matei 1:21; Ioan 3:3; Romani 2:4; Ioan 16:8; Fapte 2:37,Fapte 2:38; 1 Ioan 2:3,Ioan 2:6; Ioan 16:13; 1 Petru 1:22; Psalmii 119:142; Ioan 17:17; Galateni 2:20; Evrei 12:2; Romani 1:17; Filipeni 4:13.”

 

„11. Botezul

 

Acei care au ajuns la o vârstă responsabilă şi au fost “născuţi din nou” trebuie să fie botezaţi prin cufundare în apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Aceasta reprezintă moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos, ca şi moartea “omului vechi” şi învierea “omului cel nou” la o viaţă nouă în Hristos. Fapte 2:38; Mar. 16:16; Romani 6:3-9; Coloseni 2:12.”

 

Aşa numita „naştere din nou” adventistă nu este naşterea de sus, descrisă în Sfintele Scripturi. În Ev. După Ioan, se relatează discuţia Domnului Isus cu Nicodim, Domnul nu descrie naşterea de sus ca fiind o naştere din duh doar! Nu! Domnul spune vorbeşte clar despre: „născut din apă şi Duh” (Ioan 3:5). Iată naşterea de sus, este o singurănaştere, o naştere: „din apă şi din Duh”, este o singură naştere dar din două elemente: 1) apa; 2) Duh Sfânt.

 

Faptul că în textul grecesc nu apare decât un „din”, iar expresiile nu sunt articulate, toate acestea indică că naşterea de sus reprezintă o singură acţiune, o singură naştere din două elemente.

 

Astfel naşterea din nou nu are loc înainte de botezul în apă, aşa ci are loc în apă, unde Duhul cu sângele lui Isus lucrează (1Petru 1:1-3). Nu există lucrarea de regenerare în afara apei, nici lucrarea de curăţire de păcate (vezi 1Ioan 5:6-8).

 

În ce priveşte botezul „numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”, nici un lucrător autentic nu a botezat în acest Nume!

 

Formula ‚în Numele lui Isus’, s-a folosit la botezurile care au înfiinţat, adunările (bisericile) din: Ierusalim (Fapte 2:38); Samaria (Fapte 8:16); Cezarea (Fapte 10:48); Efes (Fapte 19:5); Corint (1Corinteni 1:12-13; 6:11); Provincia Galatia (Galateni 3:27); Roma (Romani 6:3,Romani 6:4).

 

Formula s-a folosit la: Evrei (Fapte 2:38); Samariteni (Fapte 8:16); oameni ai naţiunilor (Fapte 10:48; Galateni 3:27); la toţi creştini botezaţi atunci (Romani 6:3).

 

Noul Testament nu pomeneşte nicaieri, ca cineva să fi fost botezat dupa formula din Matei 28:19.

 

 

În concluzie, adventiştii nu sunt mântuiţi, ei cred într-un Isus fals, au primit un duh fals înafara apei, un botez fals, cred într-un dumnezeu fals nemărturisit de Scripturi.

 

Adunarea (ekklesia) lui Dumnezeu Îl are pe Dumnezeul Bibliei (Fapte 20:28), pe Cristosul Cel Viu şi adevărat (1Corinteni 1:2; 1Tesaloniceni 1:1), şi pe Duhul Sfânt (Fapte 9:31). Ea are Evanghelia Domnului Isus (Fapte 5:42; Romani 15:19), Evanghelia veşnică (Apocalipsa 14:6), ea are învăţătura lui Dumnezeu (Ioan 7:16-18; 2Ioan 1:9).

 

Adunarea lui Dumnezeu a fost născută prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea nu se abate de la Cuvântul Evangheliei, ea rămâne la „învăţătura lui Cristos”, nu o i-a înainte (2Ioan 1:9), ea stăruie în „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42).

 

Orice om poate deosebi adunarea lui Dumnezeu, cea biblică, de o grupare religioasă, cercetând învăţătura acelei grupări, dacă ea corespunde cu ceea ce este scris în Biblie sau nu?

 

 

 


[1]  Isus s-a arătat duminică seara la apostoli (Ioan 20:19), iar după 8 zile, s-a arătat din nou (Ioan 20:26). Calculul pentru cele 8 zile este următorul, şi începe cu prima zi a săptămânii, duminica seara (prima zi spre sfârşite), când Isus s-a arătat, a şaptea zi este vinerea de la apus până sâmbătă la apus, a opta zi este de sâmbătă la apus şi până duminică la apus, iar „după opt zile” însemnă duminică seara după apusul soarelui, când începea a noua zi la evrei, însă în calendarul nostru duminică seara.

[2] Vezi: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Clear_Word

[3] Vezi n.s. din traducerea NTTF – 2007, acolo se spune: „domnească - în greacă: Kyriake”. Vezi şi cartea „Apocalipsa verset cu verset”, de John H. Alexander, unde la p 44  traduce cu: „zi domnească”.