„Ce vi se pare? Dacă un om o să aibă o sută de oi, şi are să se rătăcească una dintre ele; nu va lăsa pe cele nouăzeci şi nouă pe munte, şi ducându-se, o caută pe cea rătăcită? şi dacă ar fi să o găsească, adevărat vă spun că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă; cele nefiind rătăcite.
Tot aşa, nu este o voinţă înaintea Tatălui vostru Cel ce este în ceruri, ca să piară unu dintre micuţii aceştia.”
 – Matei 18:12-14SCC.

 

„Dar de El s-au apropiat toţi vameşii şi păcătoşii, să asculte la El. Şi murmurau fariseii şi cărturarii, zicând: Acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă împreună cu ei. Iar El a zis către ei parabola aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi, şi pierzând una dintre ele; nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în deşert, şi se duce după cea pierdută; până are să o găsească? Şi găsind-o, o pune pe umerii lui, bucurându-se. şi venind acasă, chemă împreună prietenii şi vecinii lui, zicându-le: Bucuraţi-vă împreună cu mine; pentru că am găsit oaia mea cea pierdută. Vă zic: astfel va fi bucurie mai mare în cer pentru un păcătos, căindu-se; decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de căinţă. Sau care femeie având zece drahme, dacă are să piardă o drahmă; nu aprinde o lampă, şi mătură casa, şi caută cu grijă; până are să o găsească? Şi găsind-o, chemă împreună prietenele şi vecinele, zicând: bucuraţi-vă împreună cu mine; pentru că am găsit drahma pe care am pierdut-o. Vă zic: astfel se face bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos, căindu-se. Iar El a zis: un om oarecare avea doi fii. Şi cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui: tată! Dă-mi partea cuvenită de avere; iar el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr, strângând toate, s-a dus într-o ţară îndepărtată; şi acolo a risipit averea lui, vieţuind destrăbălat. Dar cheltuind el toate, s-a făcut o foamete mare în ţara aceea; şi el a început să fie lipsit. Şi ducându-se, s-a alipit de unu dintre cetăţenii ţării aceia; şi el l-a trimis pe câmpurile lui, să păzească porcii. Şi dorea să se sature din roşcovele pe care le mâncau porcii; dar nici unu nu i-a dat. Dar, venindu-şi în sine, a zis: câţi angajaţi ai tatălui meu sunt îmbelşugaţi de pâini, iar eu pier aici de foame! Ridicându-mă, voi pleca la tatăl meu, şi voi zice: tată! Am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să fiu chemat un fiu al tău; fă-mă ca pe unu dintre angajaţii tăi. Şi ridicându-se, a venit la tatăl lui. Dar, fiind el încă departe, l-a văzut tatăl lui, şi s-a înduioşat; şi alergând, a căzut pe gâtul lui, şi l-a sărutat. Fiul însă i-a zis: Tată! Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. Nu mai sunt vrednic să fiu chemat un fiu al tău. Dar tatăl a zis către sclavii lui: aduceţi repede un veşmânt lung, pe cel dintâi, şi îmbrăcaţi-l; şi daţi-i un inel în mâna lui, şi sandale în picioarele lui. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat; junghiaţi, şi mâncând, să ne veselim. Pentru că fiul acesta al meu, era mort, şi iarăşi trăieşte; era pierdut, şi a fost găsit. şi au început să se veselească. Dar fiul lui cel mai bătrân era la câmp; şi când a venit, şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi dansuri. Şi chemând pe unu dintre servitori, a întrebat ce să fie acestea. Iar el i-a zis: Fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat; pentru că l-a primit înapoi sănătos. Dar el s-a mâniat şi nu a vrut să intre; însă tatăl lui, ieşind, îl ruga. Iar el, răspunzând, a zis tatălui său: iată! Eu de atâţia ani îţi servesc ca un sclav, şi niciodată nu am călcat o poruncă de-a ta; şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Iar când a venit fiul acesta al tău, cel mâncând averea ta cu curve, i-ai junghiat viţelul cel îngrăşat. El însă i-a zis: copile! Tu eşti totdeauna cu mine, şi toate cele ale mele sunt ale tale. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm; pentru că fratele acesta al tău era mort, şi trăieşte; şi era pierdut, şi a fost găsit” – Luca 15:1-32SCC.

 

Domnul Iesus să trei parabole succesive, consemnate în Evanghelia după Luca. În aceste trei ilustrări, este redat expresiv, voinţa Tatălui ceresc de a nu pierde oamenii, ci de ai recupera, îndrepta, restabili în turmă (oaia pierdută), respectiv în pungă (drahma pierdută), în familie (fiul pierdut).

Tatăl nu doreşte moartea păcătosului, ci întoarcerea Lui (Ezechiel 18:23; Ezechiel 33:11). Ba mai mult, El este Păstorul care lasă cele 99 de oi, ce sunt ascultătoare, şi merge de caută oaia rătăcită. În Evanghelia după Luca, chiar precizează că: Şi găsind-o, o pune pe umerii lui, bucurându-se. şi venind acasă, chemă împreună prietenii şi vecinii lui, zicându-le: Bucuraţi-vă împreună cu mine; pentru că am găsit oaia mea cea pierdută.”

Motivul pentru care Domnul Iesus spune aceaste ilustrări, era pentru a corecta optica iudeilor legalişti, despre care relatarea precizează: „murmurau fariseii şi cărturarii, zicând: Acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă împreună cu ei.”

Domnul Iesus Îl manifestă corect pe Dumnezeu, fiindcă El nu-i repsinge pe vameşi şi păcătoşi!

Apoi El predică corect pe Tatăl ceresc, ca fiind un Dumnezeu milos, care doreşte restabilirea păcătosului, nu pierderea Lui. El nu s-a bucurat când oaia s-a rătăcit, sau când moneda s-a pierdut, sau când fiul s-a pierdut într-o viaţă de destrăbălare; ci, dimpotrivă s-a bucurat când ele au fost recuperate!

Fiul cel mare reprezintă pe evreii care păzeau legea şi care nu au căzut în păcate grave, dar aceştia aveau un păcat ascuns: dispreţul faţă de cei căzuţi, lipsa lor de milă, pe care Domnul o corectează arătând că cei drepţi nu trebuie să se supere sau să fie invidioşi pe dragostea tatălui pentru cei căzuţi, deoarece tot ce are El este şi a lor, şi trebuie să înveţe să se bucure împreună cu cerul când un păcătos se întoarce de la calea lui cea rea.

Versetul cheie în Evanghelia după Matei este: „Tot aşa, nu este o voinţă înaintea Tatălui vostru Cel ce este în ceruri, ca să piară unu dintre micuţii aceştia”!

Iar în Evanghelia după Luca, este: „Vă zic: astfel va fi bucurie mai mare în cer pentru un păcătos, căindu-se; decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de căinţă”, şi: „pentru că fiul acesta al meu, era mort, şi iarăşi trăieşte; era pierdut, şi a fost găsit”.