Tipărire

„A fost dar un om bogat, şi era îmbrăcat cu purpură şi in subţire; veselindu-se zilnic în lux. Iar un sărac, cineva cu nume Lazăr, era aruncat la poarta lui, cu bube ulcerând; şi dorind să se sature cu cele căzute de la masa bogatului. Apoi, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraam. Dar a murit şi bogatul; şi a fost îngropat. Şi în locuinţa morţilor, fiind în chinuri, ridicând ochii lui, vede pe Abraam de departe; şi pe Lazăr în sânurile lui. Şi el, strigând, a zis: Tată Abraam! Miluieşte-mă! şi trimite pe Lazăr ca să atingă vârful degetului său de apă, şi să răcorească limba mea; pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta. Dar Abraam a zis: copile! Aminteşte-ţi că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta; iar Lazăr, asemenea, pe cele rele. Acum însă, aici, el este mângâiat; iar tu, eşti chinuit. Şi pe lângă toate acestea, între noi şi voi, a fost statornicită o prăpastie; astfel ca, cei vrând să treacă de aici la voi, să nu poată; nici să treacă de acolo la noi. Iar el a zis: te rog deci, tată; ca să îl trimiţi în casa tatălui meu. Pentru că am cinci fraţi; să le mărturisească, ca să nu vină şi ei în locul acesta al chinului. Abraam însă îi zice: au pe Moise şi profeţii; să asculte de ei. Dar el a zis: nu, tată Abraam! Ci, dacă cineva dintre morţi are să se ducă la ei, se vor căi. El însă i-a zis: dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi; nici dacă cineva dintre morţi are să învie, nu vor fi convinşi”Luca 16:19-31, SCC.

 

Deşi această relatare este atacată din toate direcţiile, de către cei ce susţin moartea ca o inexistenţă, ea stă în picioare la orice analiză serioasă şi obiectivă, ca un caz real de viaţă după moarte, ca un exemplu real de viaţă după moarte pe care Domnul Îl dă fariseilor care erau lacomi de avere (Luca 16:14). Acest exemplu, reprezintă învăţătura şi doctrina Domnului despre viaţa după moarte!

Această pildă sau exemplu avertisment pentru farisei, este un exemplu din viaţa reală, nu este o pildă cu elemente ireale, fantastice!

Domnul Iesus niciodată nu a dat ilustrări sau parabole, constituite din elemente ireale, niciodată el nu şi-a bazat parabolele pe lucruri, obiecte sau personaje care nu pot exista în realitate, sau pe abilităţi alegorice ireale.

Cine susţine contrariul îl provoc să-mi dea măcar un exemplu de ilustrare a lui Iesus, din Evanghelii bazată pe lucruri, obiecte sau personaje închipuite, mitologice, pe basme cu alte cuvinte.

În toate ilustrările lui Iesus, obiectele, lucrările, sau oamenii la care face El referire, pot fi găsiţi şi în realitate, el s-a folosit totdeauna la: oameni, animale, obiecte, obiceiuri sau lucrări existente în realitate, ca grâu, neghină, sare, lampă, năvod, peşti, administrator, servitori, rege, stăpâni, sămânţă, etc.

Din acest motiv parabola din Luca 16, cu bogatul şi Lazăr, este una luată din realitate, cu personaje reale, unele din ele sunt prezentate şi cu nume: Lazăr, Avraam. Deci nu e vorba de un basm, cu personaje imaginare, ireale!

Ba mai mult, Domnul îşi începe relatarea cu cuvintele: „A fost dar un om bogat,...Iar un sărac, cineva cu nume Lazăr, era aruncat la poarta lui...”, în traducerea Martorilor lui Iehova (NW) este tradus astfel: „Dar era un om bogat...” Parabola începe cu aceste cuvinte: „Dar era un om” nu cu cuvinte „a fost o dată ca niciodată” sau „să ne închipuim că a existat un om...”  

Iesus vorbeşte aici de oameni reali, oameni care au existat în istorie, ei nume: Lazăr, nu sunt personaje imaginare, ei sunt oameni care au murit, şi care au experimentat stările de fapt, de după moarte, după meritele fiecăruia: bogatul în chinuri, Lazăr în locul mângâierii.

Însă să mergem mai departe şi să vedem:

Învăţătura lui Iesus, pe care El o predă şi prin care îi învaţă pe oameni este asemănătoare cu învăţătura evreilor din timpul Său, care a apărut înainte de venirea Lui în Israel. Iesus predă la nişte oameni care avea convingeri conturate despre starea morţilor. Dacă convingerile lor erau greşite atunci Iesus i-ar fi demascat, ca şi în alte ocazii (vezi: Marcu 7:1-23), însă Iesus predă nu ceva în opoziţie cu doctrina lor; ci, ceva în armonie cu doctrina lor.

Conform cu 4 Macabei concepţia lor era: „Dar ei ştiau că aceia care mor pentru Dumnezeu trăiesc întru Dumnezeu ca şi Avraam şi Isac şi Iacob şi toţi patriarhi.”  4Macabei 16:25 [sublinierea îmi aparţine].

„Iar copiii lui Avraam, împreună cu biruitoarea lor mamă se află acuma (după ce mama şi cei şapte fii ai ei au murit pedepsiţi de Antiochos) adunaţi cu ceata strămoşilor ei care au primit sufletele curate şi nemuritoare de la Dumnezeu”. „...După ce vom muri în acest chip, ne vor întâmpina Avraam şi Isac şi Iacob şi toţi părinţii ne vor lăuda.” 4Macabei 13:17 [sublinierile îmi aparţin].

E clar, după moarte, evreii credeau că mergeau în „ceata strămoşilor” unde îi va „întâmpina Avraam şi Isac şi Iacob şi toţi părinţii”.

Ce credeau iudeii din timpul Mântuitorului despre omul în moarte? Josephus Flavius, istoricul iudeu care i-a cunoscut pe apostoli, scria în Discursul lui Josephus către greci, cu privire la Hades  („Opere”, pag. 1902, ediţia lui John Whiston): „Cât despre Hades, în care sunt reţinute sufletele drepţilor şi ale nedrepţilor, este necesar să vorbim acum despre el. Hadesul este un loc în lume... o regiune sub pământeană, în care lumina din această lume nu luminează... astfel că, în această regiune, nu poate fi lumină, ci trebuie să fie în ea întuneric veşnic! Această regiune este destinată ca loc de păstrare pentru suflete, în care îngerii sunt puşi ca paznici pentru ei şi le împart pedepse vremelnice potrivite cu comportamentul şi purtarea fiecăruia.

În această regiune este un loc anumit, deoparte, ca un lac de foc nestins, în care până acum nimeni n-a fost aruncat şi care este pregătit pentru o zi mai dinainte hotărâtă de Dumnezeu, în care o sentinţă dreaptă va fi pronunţată asupra tuturor oamenilor. Când cei nedrepţi şi cei care au fost neascultători faţă de Dumnezeu şi au dat slavă idolilor, ca unui Dumnezeu, vor fi condamnaţi la pedeapsa veşnică, cel drept va primi o împărăţie ne-stricăcioasă, care niciodată nu va trece. Cei drepţi, într-adevăr, sunt ţinuţi în Hades acum, dar nu în acelaşi loc în care sunt ţinuţi cei  nelegiuiţi.

Căci există o singură coborâre în această regiune, o poartă la care noi credeam că stă un arhanghel cu o oştire prin care cei care trec sunt conduşi în jos de îngerii numiţi peste suflete. Dar nu toţi merg pe aceeaşi cale, ci cei drepţi sunt conduşi spre dreapta, în imnuri cântate de îngerii numiţi peste acel loc, spre o regiune a luminii, în care cei drepţi au locuit de la începutul lumii. Aici ei nu sunt confruntaţi cu nevoi, ci se bucură veşnic de priveliştea lucrurilor bune pe care le văd şi se veselesc în aşteptarea acelor noi bucurii care vor fi deosebite pentru fiecare din ei, preţuind acele locuri care le întrec pe cele care le avem aici.

Acolo nu există muncă grea, nici călduri arzătoare, nici frig pătrunzător şi nu sunt acolo nici un fel de plante cu spini, ci numai feţele părinţilor şi ale celor drepţi, pe care ei le văd totdeauna surâzându-le în timp ce aşteaptă acea odihnă şi viaţă veşnică din ceruri, care urmează acestei regiuni. Acest loc noi îl numim ’Sânul lui Avraam’.

Cât despre cei nelegiuiţi, ei sunt traşi cu forţa în partea stângă de către îngeri numiţi pentru pedepsire, ne-mai mergând de bunăvoie, ci ca prizonieri, duşi înăuntru prin violenţă; la care sunt trimişi îngeri numiţi peste ei ca să-i mustre şi să-i arunce tot mai jos. Acum, acei îngeri care sunt puşi peste aceste suflete le târăsc în vecinătatea iadului însuşi. Acei care sunt aproape de el aud continuu zgomotul lui şi stau întru totul chiar în aburul fierbinte;  iar când privesc mai îndeaproape acest spectacol, ca un teribil şi extrem de mare peisaj de foc, ei sunt cuprinşi de o aşteptare îngrozitoare a judecăţii viitoare şi prin aceasta sunt pedepsiţi. Dar mai mult, văzând locul părinţilor şi al celor drepţi, chiar prin aceasta ei sunt mai mult pedepsiţi. Un haos adânc şi mare este însă între ei, aşa fel ca un om drept care are milă de ei să nu poată ajunge la ei, şi nici unul nedrept, dacă ar fi destul de îndrăzneţ şi ar încerca acest lucru, să nu poată trece peste el.”

E uimitoare descrierea lui Josephus asupra hadesului (iadului) sau sheolului, el descrie cu lux de amânunte situaţia celor morţi şi face o distincţie clară între pedeapsa de după judecată, lacul de foc, şi cea temporară de după moarte. Asemănările între descrierea lui Josephus şi cea a Domnului Iesus sunt extraordinare, pentru a le reţine mai bine am făcut următorul tabel în acest sens:

 

 

Relatarea lui Josephus

Relatarea lui Iesus

sunt conduşi în jos de îngerii numiţi peste suflete.

Apoi, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraam.

Acolo nu există muncă grea, nici călduri arzătoare, nici frig pătrunzător şi nu sunt acolo nici un fel de plante cu spini, ci numai feţele părinţilor şi ale celor drepţi, pe care ei le văd totdeauna surâzându-le în timp ce aşteaptă acea odihnă şi viaţă veşnică din ceruri, care urmează acestei regiuni. Acest loc noi îl numim ’Sânul lui Avraam’.

a fost dus de îngeri în sânul lui Abraam...Acum însă, aici, el este mângâiat...

ne-mai mergând de bunăvoie, ci ca prizonieri, duşi înăuntru prin violenţă...stau întru totul chiar în aburul fierbinte;  iar când privesc mai îndeaproape acest spectacol, ca un teribil şi extrem de mare peisaj de foc, ei sunt cuprinşi de o aşteptare îngrozitoare a judecăţii viitoare şi prin aceasta sunt pedepsiţi. Dar mai mult, văzând locul părinţilor şi al celor drepţi, chiar prin aceasta ei sunt mai mult pedepsiţi.

în locuinţa morţilor, fiind în chinuri, ridicând ochii lui, vede pe Abraam de departe; şi pe Lazăr în sânurile lui. Şi el, strigând, a zis: Tată Abraam! Miluieşte-mă! Şi trimite pe Lazăr ca să atingă vârful degetului său de apă, şi să răcorească limba mea; pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta.

 

Un haos adânc şi mare este însă între ei, aşa fel ca un om drept care are milă de ei să nu poată ajunge la ei, şi nici unul nedrept, dacă ar fi destul de îndrăzneţ şi ar încerca acest lucru, să nu poată trece peste el.”

Şi pe lângă toate acestea, între noi şi voi a fost statornicită o prăpastie; aşa ca, cei vrând să treacă de aici la voi, să nu poată; nici să treacă de acolo la noi.

Astfel, Domnul Iesus spunând această naraţiune, consemnată de Luca sub inspiraţie, confirmă concepţia evreilor, El nu respinge tradiţia şi crezul lor. Dacă Iesus a fost împotriva unei astfel de crez, sau tradiţie, de ce nu a condamnat-o? De ce a mai prezentat un astfel de caz? Lui Iesus nu i-a fost teamă să devină ne-popular pentru condamnarea tradiţiilor omeneşti şi nu i-a fost frică nici de moarte. Dacă Iesus susţinea contrariul, El ar fi demascat o astfel de doctrină, dar El face ceva diferit, El chiar se foloseşte de această doctrină ca să-i avertizeze pe farisei care erau iubitori de bani (Luca 16:13-14), cu alte cuvinte, mesajul transmis de Iesus, era: şi voi veţi ajunge unde a ajuns bogatul!

Adventiştii recunosc că evreii aveau un astfel de crez, ei chiar scriu că:

„Din scrierile iudaice rezultă că contemporanii Domnului Iesus, credeau în ideea stării conştiente de după moarte. Conceptul lor despre sheol s-a adâncit faţă de unii scriitori ai V.T., astfel expresia „sânul lui Avraam” apare în literatura extrabiblică, şi se afla atunci în tradiţia curentă a poporului iudeu. Josephus Flavius afirma că „sânul lui Avraam” este locul fericit unde merg sfinţii la moarte („Discurs asupra iadului”). În literatura iudaică apare precum că, sheolul era era compus din două camere (2Ezra 4:4; Înţelepciunea lui Solomon 3:1), una din camere fiind destinată drepţilor, iar cealaltă nelegiuiţilor (Midraş, asupra cărţii lui Rut 1:1). Acolo cei răi sunt blestemaţi, biciuiţi, chinuiţi (Talmud Erubin 19a). Locuitorii unei camere pot fi văzuţi şi pot vorbi cu locuitorii celeilalte camere (Mirdaş asupra Ecleziastului 7:14).

Când ajung în iad, drepţi sunt întâmpinaţi de grupul îngerilor slujitori (Talmud Kethuboth 104a; 4Ezdra 7:85-87, 91-95), sunt primiţi de Avraam, Isac şi Iacob (4Macabei 13:17), şi îşi primesc răsplata temporară în „sânul lui Avraam” (Talmud Kiddushin 72b).”

Având în vedere că Iesus nu a condamnat un astfel de crez, ba chiar El personal la prezentat descriind acest caz al lui Lazăr şi al bogatului, cazuri reale de viaţă după moarte, nu putem trage decât concluzia, că Iesus a susţinut, a promovat şi crezut în viaţa după moarte.

 

Motivul pentru care Domnul Iesus a rostit această parabolă?

Motivul pentru care Domnul Iesus a rostit această parabolă era: mândria, aroganţa, ne-mila şi lăcomia fariseilor care trebuia demascată, cât şi pentru a le arăta ce-i aşteaptă dacă continuă în aroganţă şi în iubirea de bani şi nu se pocăiesc de ele.

După ce Iesus a învăţat că trebuie să fim credincioşi faţă de Dumnezeu în domeniul lucrurilor materiale, şi că nu putem sluji la doi Stăpâni şi lui Mamona şi lui Dumnezeu, (16:1-3); fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea, şi îşi băteau joc de El (v.14), de aceea El le spune în v.15-19 următoarele avertismente-învăţături: „Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu...Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire... v.19-31 continuă cu restul parabolei, citiţi-o cu atenţie, şi aflaţi adevărul central şi versetul cheie al ilustrării, apoi confruntaţi concluziile dvs. cu ale mele.

 

Ce adevăr central se subliniază prin această pildă?

Adevărul central subliniat de această parabolă este că pe Dumnezeu nu-l putem păcăli, şi că dreptatea noastră care este doar o poleială, ceva de suprafaţă nu este acceptată de Dumnezeu. Ba mai mult, dacă în viaţa aceasta trăim bine, am primit lucrurile bune (glorie, acceptare din partea societăţii, bogăţie materială, suntem socotiţi de oameni: drepţi, evlavioşi, religioşi), şi nu suntem miloşi, vom primi reversul medaliei în faţa lui Dumnezeu. Iar cei ce sunt persecutaţi, marginalizaţi de oameni, nebăgaţi în seamă ca Lazăr, săraci material, vor primii bogăţie, slavă, cinste şi binecuvântare, în viitor de la Dumnezeu. Astfel textul cheie al pildei este v.25:  „Fiule” i-a răspuns Avraam „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.

Această învăţătură este predominantă în lecţiile date de Iesus, de pildă, în predica de pe munte, El spune ceva asemănător: „Ferice de voi, care Sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi! Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde! Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii. Dar, vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea! Vai de voi, care Sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi! Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui! Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” (Luca 6:20-26). 

Întrebare pentru cei ce susţin anihilarea sufletului: Când va fi „vai” de bogaţi, când vor flămânzi, plânge, tângui ei? Dacă nu există viaţă după moarte, sau dacă la judecata finală, vor muri instantaneu ca pedeapsă? (vezi şi Romani 2:6-9).

 

Ce lecţii a încercat El să ne înveţe prin această ilustrare?

Lecţiile pe care a vrut să ni le de-a Iesus prin ilustrarea aceasta, sunt:

1. Bogăţiile câştigate prin lăcomie, necinste si asuprirea celor săraci nu sunt deloc un semn al favorii lui Dumnezeu, tot la fel nici acceptarea din partea societăţii sau trăirea în strălucire.

2. Sărăcia, dispreţul şi bolile nu reprezintă neapărat o lipsă a favorii divine.

3. Când se încheie viaţa actuală nu mai există o a doua şansă de îndreptare sau pocăinţă, nici nu există posibilitatea de a scăpa sau îndulci pedeapsa divină, sau de a trece din tabăra nedrepţilor în cealaltă. Decizia luată în timpul vieţii determină destinul nostru veşnic.

4. Dumnezeu cunoaşte inimile; şi ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

5. Judecata este fără milă pentru cei ce n-au arătat milă, dar mila biruie judecata, adică cei miloşi vor găsi compasiune la Dumnezeu şi vor fi mângâiaţi (Proverbe 21:13; Matei 6:15; Iacob 2:13).

6. Iesus mai scoate în evidenţă că cine respinge învăţăturile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, şi nu ascultă de El (de Moise şi de profeţi) atunci nici o minune supranaturală nu va schimba pe acel om, precum învierea cuiva din morţi.

În concluzie, Iesus doreşte să ne înveţe prin intermediul acestei parabole, realitatea despre dreptatea lui Dumnezeu, care uneori este vizibilă doar după momentul morţii. El doreşte să ne înveţe că omul după ce şi-a încheiat viaţa, va primii la judecată, în funcţie de cum şi-a trăit viaţa, va primi răsplata cuvenită. Astfel pentru cei răi (mândri, aroganţi, iubitori de sine, de plăceri), răsplata este reversul medaliei, adică „mânie şi indignare...necaz şi strâmtorare” (Romani 2:9-10) sau aceştia vor flămânzi, plânge, tângui (Luca 6:25-26). Iar cei ce au avut parte de necazuri, persecuţii, batjocoriri pe nedrept pentru numele lui Iesus vor primi reversul medaliei, adică: viaţă veşnică, cinste, ne-putrezire, pace (Romani 2:6-10).

Observăm unele contraste în această parabolă:

Bogatul era zgârcit, nemilos, mândru, avea haine scumpe şi îi plăcea să trăiască în strălucire, se încredea în posesiunile şi bunăstarea lui şi nu ajuta pe nimeni ne-dându-i nici fărâmături lui Lazăr.

În schimb Lazăr era aruncat la uşa lui, era sărac, bolnav, nu avea în ce sau în cine să se încreadă, decât în Dumnezeu, căci însuşi numele lui însemna: „Dumnezeu a ajutat”. În vreme ce bogatul care nu avea milă în timpul vieţii faţă de Lazăr, ne-dându-i nici firimiturile, nici Avraam nu a avut milă de el, ne-dându-i nici un strop de apă să-şi răcorească limba. După cum înainte era o prăpastie a situaţiei materiale între Lazăr şi Bogat, tot aşa după moarte la judecata lui Dumnezeu va fi o distincţie clară între cei miloşi şi cei nemiloşi (comp cu Maleahi 3:18) şi o prăpastie dintre cei în chinuri de cei în sânul lui Avraam. Observăm că bogatul era nemilostiv şi din faptul că nici măcar firimiturile nu i le dădea, pe care Lazăr dorea cu atâta ardoare să le primească, până şi câinii îl mângâiau prin lingerea rănilor lui, însă bogatul nu-i oferea nici o mângâiere. La moartea personajelor se schimbă situaţia, şi bogatul de data aceasta nu primeşte nici o mângâiere, nici un strop de apă, pe când Lazăr este mângâiat. Dacă în viaţă bogatul nu s-a pocăit după moarte nu se mai poate pocăi, dacă fraţii bogatului nu s-au pocăit pe baza legii lui Moise şi a cărţilor profeţilor, nu se vor pocăi nici dacă cineva se va scula din morţi (Luca 16:27-31). Un exemplul grăitor, este învierea unui alt Lăzăr frate cu Marta şi Maria, care a fost înviat de Iesus, dar fariseii nu s-au pocăit la această minune şi mărturie, ba chiar au încercat să-l omoare pe Iesus (Ioan 11:43-53).

În concluzie, această pildă doreşte să transmită următoarele două principale învăţături:

Ø Dreptate şi prosperitate omenească nu însemnă Automat: dreptate şi prosperitate divină [„Dumnezeu vă cunoaşte inimile; ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”]

ØDumnezeu este drept iar După moarte primeşti ceea ce meriţi [„în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.” Sau descris în termeni de principiu: „Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.” - Luca 6:38].