În primul rând, să vedem pe scurt:

 

Cum, şi în ce condiţii lucrează Duhul Sfânt a lui Dumnezeu?

 

Evanghelia Adevărului:

 

Mulţi oameni cred că sunt mântuiţi, deoarece ei au fost la o aşa zisă: „evanghelizare”, apoi s-au „predat”, apoi au făcut caticheza, apoi s-au „botezat” şi au devenit membri la penticostali!

 

Sunt ei salvaţi? Au primit ei Duhul Adevărului? S-au împăcat ei cu Dumnezeul Bibliei: Iehova?! Care este realitatea despre lucrarea lor?

 

Ca un om să primească Duhul Sfânt, el trebuie să audă Evanghelia Adevărului (Efeseni 1:13), ce conţine următoarele puncte: 

1) Dumnezeu ca Creator care a creat lumea

2) Păcătoșenia omului

3) Harul lui Dumnezeu

4) Nașterea Fiului din Tatăl

5) Profeţiile și promisiunile privitoare la Mesiah

6) Naşterea ca om prin Maria

7) Botezul lui Iesus

8) Lucrarea lui Iesus pe pământ

9) Jertfa pe cruce ca preț de răscumpărare

10) Coborârea lui Iesus în abis cu păcatele omenirii?

11) Învierea lui Iesus

12) Înălţarea la cer a Domnului Iesus

13) Venirea din nou a Domnului Iesus

14) Învierea morților

15) Judecata lui Dumnezeu

16) Regatul lui Dumnezeu

17) Căinţa față de Dumnezeu

18) Credinţa din inimă în Iesus Christos

19) Mărturia cu gura - rugăciunea dinainte de botez

20) Botezul în apă

21) Iertarea, împăcarea cu Dumnezeu, salvarea și îndreptățirea

22) Rugăciunea de după botez

Puteți descărca Evanghelia Adevărului.

 

Însă, mesajul salvării trebuie să găsească în ei: o inimă curată, o conştiinţă bună,oamenii trebuie să fie sinceri, să iubească lumina (Ioan 3:19-21), să caute adevărul (Proverbe 2:1-5), să sufere în această lume coruptă datorită urâciunilor pe care le văd în jurul lor (Ezechiel 9:4), să fie vrednici prin inima lor deschisă, fără viclenie (Matei 10:11; 1 Petru 2:1,1 Petru 1:2).

 

Apoi omul este învăţat pentru a deveni discipol (ucenic) al Domnului Cristos: învăţătura fundamentală a adevărului, poruncile Domnului pe care omul şi le însuşeşte şi le împlineşte, lepădându-se de sine, luând crucea şi urmându-l pe Domnul - Matei 16:24; 28:19,20; 2 Ioan 1:9.

 

Ca urmare a învăţării a celor peste 100 de porunci ale noului legământ consemnate în Scripturile creştine (Noul Testament), are o loc o căinţă şi mai adâncă şi o lărgire a orizontului credinţei, apoi cercetat prin Duhul Sfânt şi convins (Ioan 16:8-10), are loc lucrarea mărturisirii cu gura descrisă în Faptele Apostolilor 22:16; Romani 10:9,Romani 1:10 şi se botează în apă în Numele Mijlocitorului noului legământ: Isus Cristos (Faptele Apostolilor 2:38; 19:5), şi primesc Duhul Sfânt în botez şi iertarea păcatelor (Ioan 3:5; Faptele Apostolilor 2:38; 22:16).

 

Dar ca să înţelegem mai pe larg aceşti paşi, îi voi dezvolta în continuare:

 

POCĂINŢĂ: Cuvântul pocăinţă, însemnă o căinţă adâncă, şi fapte în virtutea acestei căinţe. Cuvântul pentru „pocăinţă” în Noul Testament a venit din grecescul„metanoeo”, tradus însemnă „schimbarea minţii”, dar include nu doar o schimbare interioară, a gândirii, atitudinii şi voinţei, ci şi una exterioară a comportamentului şi stilului de viaţă, căci o schimbare în gândire şi atitudine, duce la un alt mod de a trăi!

 

Unii oamenii au o pocăinţă falsă sau o întristare după voia lumii, dar nu după voia lui Dumnezeu (2 Corinteni 7:9-11; Evrei 12:16,Evrei 1:17). Astfel ei manifestă o întristare (chiar lacrimi), motivată de pierderea prestigiului, a avantajelor, a poziţiei sau privilegiilor, din Societate sau biserică, când s-a aflat de păcatul lui. Însă el nu recunoaşte că este un păcat împotriva lui Dumnezeu, că a adus o pată numelui lui Dumnezeu, nu îşi dă seama de cât rău a produs păcatul Său, în relaţia lui cu Dumnezeu, şi cât rău a produs semenilor săi acest păcat direct sau indirect. Însă, pocăinţa adevărată trebuie să atingă întreaga fiinţă: intelectul, sentimentele şi voinţa, la unii pocăinţa înseamnă să plângă, dar nu însemnă să ia unele decizii (acte de voinţă) în viaţa lor, la alţii ştiu ce au de făcut pentru a duce roadă vrednică de pocăinţă dar nu fac, iar alţii încearcă să facă, însă nu vor să-şi deschidă inima pentru a se lăsa atinşi emoţional de Spiritul lui Dumnezeu pentru a aduce roadă din inimă.

 

Atunci când cuvântul „pocăinţă” era folosit în vremea lui Isus şi a apostolilor, conceptul era construit pe o baza istorica din Vechiul Testament. În Isaia 1:16-17, profetul Isaia strigă: „Spălaţi-vă, deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!”

 

Pocăinţa era mai mult decat o părere de rău pentru pacate, ea înseamna oprirea faptelor rele şi începerea faptelor bune. Sfatul lui Daniel pentru Nebucadneţar era:„Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” (Daniel 4:27). Ideea ce rezidă din text, este că pocăinţa înseamnă: a te elibera de un stil de viaţa vechi, în favoarea unui stil de viaţă nou. A te intoarce la Dumnezeu şi a te pocăi (Faptele Apostolilor 3:19), înseamnă o intoarcere de la preocuparile inimii tale, la precupările inimii lui Dumnezeu.

 

Când Ioan Botezatorul a predicat în deşertul iudaic, el le-a spus mulţimilor: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă”.  El le-a explicat practic cum pot face asta: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel” (Luca 3:2-11).

 

Tot la fel apostolul Pavel, îşi descrie serviciul prin cuvintele: „Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea şi la Neamuri, să se pocăiascăşi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor” (Faptele Apostolilor 26:20). Iată pocăinţa nu este doar o schimbare a minţi, sau o emoţie, o părere de rău, un sentiment; ci, ea implică şi sentimente, şi voinţă, dar ea trebuie să ducă la fapte vrednice de pocăinţă!

 

Ca să primim Duhul Sfânt, noi trebuie să reacţionăm la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu credinţă (Efeseni 1:13):

 

CREDINŢA: Cuvântul grecesc „pistis”, înseamnă atât credinţă cât şi credincioşie.Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile în care nădăjduim (Evrei 11:1), o încredere în Dumnezeu (Evrei 11:6), în Cristos (Ioan 14:1), în promisiunile lui Dumnezeu (Evrei 6:12).

 

A crede în Isus, nu înseamnă doar a crede că El există, sau că El este Fiul lui Dumnezeu, a crede în Isus, însemnă a te încrede în El, atât în ce priveşte salvarea ta, nebizuindu-te pe faptele tale bune, pe evlavia ta, pe religia ta; ci, pe El şi jertfa Lui, dar ea implică a ne încrede în El în toate domeniile vieţii, şi a asculta în toate de El. Biblia este clară şi învaţă:„Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36 BCR).

 

Mulţi spun că cred în Isus, dar în realitate, ei nu cred, mărturisirea lor este doar una cu buzele, căci inima lor este departe de Isus Ei nu-şi pun încrederea cu adevărat în El în toate domeniile vieţii. Unii nu cred în Isus pentru că se încred în altceva: propria înţelepciune, propria putere, metodele proprii, lor le place să ducă o viaţă independentă, în care ei să conducă, ei să controleze totul, lor nu le place ca Dumnezeu să conducă cu adevărat şi să-i ducă pe drumuri necunoscute, să-i surprindă. De fapt ei nu-şi dedică viaţa necondiţionat lui Dumnezeu pentru că nu au realmente încredere în Tatăl ceresc şi de aceea încearcă să-şi conducă şi controleze singuri viaţa. Sunt unii care doar spun că au credinţă, dar nu au, pentru că duc o viaţă în care nu doresc să se implice, să se sacrifice, să sufere, pentru că a crede în Isus implică: renunţare la tine, când te încrezi deplin în altcineva şi în principiile Lui, nu te mai încrezi în tine şi în principiile tale (Luca 6:46; Ioan 3:36; 12:46; 14:12).

 

Dacă credinţa este încredere neclintită în ceea ce sperăm, nădăjduim, credincioşia este efectul credinţei, comportarea credinciosului faţă de Dumnezeu, este umblarea în ascultare pe baza credinţei, este loialitatea şi dedicarea faţă de El, datorită încrederii în El.

 

Ca să primim Duhul Sfânt, noi trebuie să reacţionăm la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu prin ascultare (Faptele Apostolilor 5:32):

 

ASCULTAREA DE DUMNEZEU: Ascultarea de Dumnezeu este o condiţie clar exprimată în Scripturi ca să primim Duhul Sfânt. În Faptele Apostolilor 5:32, se spune: „Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Tot la fel se spune şi în 1 Ioan 3:24: „Cine păzeşte poruncile Lui,rămâne în El şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat”.

 

Dacă nu ai primit încă Duhul Sfânt, însemnă că nu ai ascultat de Dumnezeu, dacă nu asculţi de Dumnezeu, cu siguranţă nici nu te-ai pocăit de păcate şi nici nu crezi cu adevărat în Domnul Isus!

 

Lipsa ascultării poate lua multe forme, mulţi vor să experimenteze puterea Spiritului Sfânt dar nu doresc să asculte în chestiuni ca: sfinţenia şi evlavia, ei vor să fie plini cu Spiritul Sfânt, însă dacă se poate fără a asculta de porunca: de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22:37-40). Uneori lipsa ascultării în ce priveşte smerenia este vitală, căci mândria este o mare piedică împotriva primirii Spiritului ca şi egoismul, lăcomia şi zgârcenia (Faptele Apostolilor 5:32; 8:18-23; 1 Ioan 3:24; 1 Petru 5:5,1 Petru 1:6). Ascultarea mai implică: lepădare de sine, a lua crucea zilnic şi a-L urma pe Domnul (Matei 16:24; Luca 9:23), a i te dedica Lui pe deplin (2 Corinteni 8:5). Ca să primim Duhul Sfânt, noi trebuie să reacţionăm la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu botezându-ne în apă în Numele lui Isus Cristos (Faptele Apostolilor 2:38; 1 Corinteni 12:12; Galateni 3:27).

 

BOTEZUL ÎN APĂ: În limba greacă pentru botez este expresia: „baptizo”, ce înseamnă: „scufundare, cufundare, afundare, imersiune”. Astfel, botezul în apă este o scufundare completă în apă pentru o clipă, care se face în Numele lui Isus Cristosmediatorul Noului Legământ (Faptele Apostolilor 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:2; Galateni 3:27).

 

Prin botezul în apă, noi exprimăm moartea faţă de păcat, faţă de lume, când ne-am scufundat în apă, iar când am ieşit din apă, exprimăm învierea împreună cu Cristos la o viaţă nouă pentru Dumnezeu (Romani 6:2,Romani 1:3,Romani 1:11; Coloseni 2:12). În botez ne scufundămîn Isus Cristos şi în iertarea păcatelor (Faptele Apostolilor 2:38; 22:16). Botezul este „cererea” sau „angajamentul” (1 Petru 3:21 Biblia Bucureşti 2001, n.s.) faţă de Dumnezeu, pentru a trăi „după voia lui Dumnezeu” (1 Petru 4:1,1 Petru 1:2). El mai este „baia renaşterii” (Tit 3:5 CLV), adică locul unde ne naştem din nou, din apă şi Duh (Ioan 3:5), şi unde experimentăm: îmbrăcarea noastră cu Cristos (Galateni 3:27), unde inimile noastre sunt: „stropite şi curăţite de un cuget rău” (Evrei 10:22). Botezul realizează toate aceste lucruri, doar dacă cel care s-a botezat, înainte de botez a avut o pocăinţă şi credinţă autentică.

 

 

 

 

 

 

 

Cum se manifestă Duhul Sfânt în adunarea lui Dumnezeu conform Scripturilor?

 

Biblia vorbeşte de darurile Spiritului Sfânt, însă ea ne şi descrie rolul lor, şi principii de exercitare a lor în adunare. De asemenea, Scripturile Creştine vorbesc despre o slujire în comun ca trup al lui Cristos, cât şi de o slujire individuală ca mădulare.

 

În timp ce slujirea în comun, ca trup, la întrunirile adunării, se referă doar la cântări şi rugăciuni în comun, unde fie toată adunarea (Faptele Apostolilor 4:24; 11:18; Romani 15:6), fie doar apostolii (Faptele Apostolilor 1:24); sau bătrânii (Faptele Apostolilor 20:36), deci un grup din adunare, la fel ca şi în cer, unde fie un grup, fie toţi cântă şi se închină împreună (Apocalipsa 5:13,Apocalipsa 1:14; 7:11,12; 15:2-4).

 

Despre această slujire pe rând, ca mădulare se vorbeşte în 1Corinteni cap. 14.

 

În slujirea individuală pe rând, pot fi implicate şi alte daruri, manifestări sau lucrări, pe lângă cântări şi rugăciuni, cum ar fi: profeţia, învăţarea, îndemnarea (îmbărbătarea), cuvinte de cunoştinţă sau înţelepciune, descoperirea (revelaţia), darul vindecărilor, etc. (1 Corinteni 12:7-11).

 

În timp ce la închinarea în comun, prin rugăciune şi cântare, poate participa întreaga adunare, atât bărbaţi cât şi femei, dar chiar şi persoane ne-convertire, musafiri în adunare, copiii fraţilor, sau ai musafirilor (Faptele Apostolilor 1:14; 21:5), la slujirea individuală, cât şi la închinarea în care un frate reprezintă adunarea, nu pot fi implicaţi decât bărbaţii botezaţi ai adunării.

 

Deci la slujirea individuală, cât şi la rugăciunea care reprezintă adunarea, doar bărbaţii botezaţi vor sluji, nu surorile sau musafirii, aceştia vor spune doar amin, dacă sunt de acord cu cuvintele celui ce va reprezenta adunarea (1Împăraţi 8:22-61; 1 Cronici 16:36; Neemia 8:6; Psalmi 106:48; 1 Corinteni 14:16).

 

Închinarea prin cântare o pot face fie toţi participanţii la o adunare (Exod 15:1; Psalmi 34:3; Marcu 14:26), poate fi implicat doar un grup dintr-o adunare, dacă e format din femei şi bărbaţi, adică mixt (Exod 15:1-21; Judecători 5:1;  1 Cronici 25:1-8; Ezra 2:65; Neemia 7:67), sau doar din bărbaţi (1 Cronici 6:31-47; 15:16-22; 2 Cronici 5:12; 20:21,22; Neemia 12:46).

 

Există două relatări Biblice care par să indice o slujire feminină ca cor sau ca grup de laudă, cea din Exod 15:20,Exod 1:21, unde Miriam prorociţa a luat iniţiativa, şi femeile au venit după ea în laudă şi închinare. Însă această reacţie a lui Miriam, vine în contextul în care tot poporul lui Israel în frunte cu Moise au cântat lui Iehova (Exod 15:1-20), astfel mai degrabă cântecul lui Miriam este o continuare a cântecului lui Moise, astfel închinarea de aici prin cântec este o închinare mixtă (bărbaţi femei), cântecul lui Miraim fiind o continuare, sau complectare armonioasă la cântecul lui Moise. În ce priveşte relatarea din 1 Samuel 18:6,1 Samuel 1:7, unde femeile au înălţat fapta de vitejie a lui David mai presus de cea a lui Saul, din relatările paralele, sar înţelege, că nu doar femei au participat la acest cântec care evoca vitejia lui David (vezi 1 Samuel 21:11; 29:5). În plus, pe baza acestor relatări nu putem crea un precedent sigur pentru adunarea (ekklesia) noului legământ, în cadrul căruia se porunceşte: „Femeile să tacă în adunări” (1 Corinteni 14:34 NTTF - 2008), sau: „Dar femeii nu îi permit să îi înveţe, nici să domnească asupra bărbatului; ci să fie în linişte.” (1 Timotei 2:12, NTTF – 2008), iar şi cântarea face parte din învăţământ (Coloseni 3:16). Femeile deci se pot ruga, şi cânta doar la închinarea în comun, unde toţi deodată se închină (Faptele Apostolilor 1:14; 12:5,12; 21:5), unde nu se învaţă (îndeamnă) unul pe altul prin cântare, ci unde Dumnezeu este glorificat.

 

Însă în slujirea individuală poate cânta doar un bărbat botezat, fie în limbi, fie în limba proprie (1 Corinteni 14:15-20; Efeseni 5:19; Coloseni 3:16), deoarece prin cântat fratele nu numai mângâie; ci, şi învăţă, şi sfătuieşte adunarea (Coloseni 3:16), iar acest lucru îi este interzis unei surori (1 Timotei 2:11-15; 1 Corinteni 14:34-40).

 

Deci în concluzie, musafirii ne-convertiţi, copiii şi surorile, nu pot reprezenta adunarea în închinare, nici să slujească individual în cadrul întrunirilor, însă surorile pot sluji trupului lui Cristos, sau oamenilor din lume cu darurile lor, în afara întrunirilor programate a adunării, în diferite moduri menţionate în Biblie, vezi: Luca 8:2,Luca 1:3; Faptele Apostolilor 9:36-39; 21:9; Romani 16:1-3,Romani 1:7,Romani 1:12,Romani 1:15; Filipeni 4:3.

 

Revenind la exercitarea darurilor la întrunirile adunării, trebuie să înţelegem că Biblia doar prezintă principii generale de exercitare a darurilor în adunare, doar în cazul limbilor şi profeţiei se prezintă reguli mai amănunţite.

 

La restul darurilor, principiile implicate sunt:

 

1 Corinteni 16:14 „Toate ale voastre să fie făcute în dragoste.” (NTTF - 2008).

 

1 Corinteni 14:12 „Aşa şi voi, întrucât sunteţi râvnitori de daruri ale Spiritului, căutaţi să fiţi îmbelşugaţi în ele, pentru zidirea adunării.” (NTTF - 2008).

 

1 Corinteni 14:33 „Pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii; ca în toate adunările sfinţilor.”

 

1 Corinteni 14:40 „Dar toate să fie făcute cuviincios şi în ordine.” (NTTF - 2008).

 

Efeseni 4:15 „ci, spunând adevărul, în dragoste, să creştem în toate, spre El care este capul; Hristos” (NTTF - 2008).

 

1 Petru 4:10,1 Petru 1:11 „Fiecare, după cum a primit un dar al harului, aşa să vă serviţi între voi, ca administratori buni ai harului felurit al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, să fie ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu; dacă serveşte cineva, să fie ca din tăria pe care o dă Dumnezeu; pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu prin Iesus Hristos; pentru care sunt gloria şi puterea în eterntităţile eternităţilor. Amin.” (NTTF - 2008).

 

În concluzie: darurile trebuie utilizate corect, în conformitate cu adevărul, dar să le exercităm în dragoste, pentru zidirea adunării, într-un mod ordonat, nu în dezordine, în mod cuviincios şi pentru creştere spirituală, ca să ajungem toţi la statura lui Cristos. De fapt, El este modelul perfect de exercitare a darurilor, iar prin exercitarea darurilor să-L glorificăm pe Dumnezeu, nu omul să fie înălţat, nu profetul, nu lucrătorul, nu pastorul; ci, Dumnezeu prin Cristos.

 

În ce priveşte darul vorbirii în alte limbi şi profeţiei, avem reguli mai amănunţite de exercitare a acestora, consemnate în 1 Corinteni 14:26-33 unde se spune:

 

„Deci cum este, fraţilor? Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire. Şi dacă cineva vorbeşte într-o limbă, să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă. Dar dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu. Iar profeţii să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Dar dacă altuia şezând, are să i se descopere ceva; cel dintâi să tacă. Pentru că puteţi toţi să profeţiţi, câte unu; pentru ca toţi să înveţe şi toţi să fie îndemnaţi. Şi, spiritele profeţilor sunt supuse profeţilor; pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii; ca în toate adunările sfinţilor.” (NTTF -2008).

 

După cum ne dăm seama din text, motivul pentru care Pavel a fost inspirat să dea aceste principii de exercitare a darului limbilor şi a darului profeţiei, este pentru ca„toate să fie făcute pentru zidire” şi pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu nu al dezordinii; ci, al ordinii şi păcii. Chiar dacă creştinii din Corint aveau toate darurile (1 Corinteni 1:7), ei erau carnali, copii spirituali, imaturi (1 Corinteni 3:1-3), şi le exercitau egoist şi nu pentru zidirea celorlalţi; ci, pentru a atrage atenţia asupra lor, şi nu le foloseau în dragoste (1Corinteni cap. 13; 14:6-20).

 

Fără a intra prea mult în detalii, Pavel inspirat fiind, a dat următoarele reguli cu privire la vorbirea în limbi:

 

„...dacă cineva vorbeşte într-o limbă, să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă. Dar dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu.”

 

Majoritatea teologilor interpretează acest text, după cum urmează: în adunare (biserică) nici o vorbire în limbi să nu fie fără tălmăcire, iar dacă nu este cine să interpreteze să tacă şi să vorbească cel mult în sinea lui. Iar cu ocazia unei întruniri creştine, au voie maxim trei să vorbească în limbi, şi aceştia pe rând nu toţi odată, iar după fiecare vorbire să fie interpretată (tălmăcită), iar dacă unul vorbeşte în limbi fără ca nimeni să nu interpreteze să se oprească al doilea vorbitor în limbă.

 

Aparent interpretarea aceasta pare în concordanţă cu textul, însă se ridică o problemă:

 

De ce Spiritul Sfânt a dat la mai mulţi vorbirea în alte limbi, simultan şi nu pe rând, şi fără a exista darul tălmăcirilor? Să se contrazică Spiritul Sfânt? De pildă, la Penticosta discipolii adunaţi atunci au vorbit în limbi, toţi deodată (Faptele Apostolilor 2:1-11), tot la fel în casa lui Corneliu, au vorbit mai mulţi în limbi decât trei (Faptele Apostolilor 10:24,Faptele Apostolilor 10:44-46), şi la botezul celor 12 discipoli ai lui Ioan din Efes, toţi cei 12 au vorbit pe rând în limbi (Faptele Apostolilor 19:1-7). Deci nici vorbă de vorbire în limbi maxim trei persoane, sau vorbire pe rând?

 

Cu toţii recunoaştem că şi acele manifestări au fost tot de la Spiritul Sfânt, atunci de ce Spiritul dă reguli de desfăşurare prin Pavel, diferite de manifestările din Fapte, al cărui autor a fost acelaşi Spirit Sfânt?

 

Unii ar putea explica că acolo nu a fost vorba de o sesiune sau întrunire a adunării, dar în Faptele Apostolilor 2 a fost de fapt o întrunire a adunării (Faptele Apostolilor 1:15; 2:1). Şi în plus, oare aceşti teologi ar lăsa o vorbire a multor vorbitorii în limbi la o întrunire de Evanghelizare cum a fost cea din casa lui Corneliu? Puţin probabil, ei ştiu una şi bună: maxim trei şi pe rând.

 

O altă explicaţie ar fi că regula venită prin Pavel ar fi una ulterioară, pe care creştinii din Fapte nu au avut-o, chiar dacă e aşa Spiritul Sfânt prin care Isus conduce adunare, o ştia dinainte şi nu trebuia să dea vorbirea în alte limbi, decât la maxim trei persoane, pe rând şi în ziua Penticostei, căci Domnul nu se schimbă (Evrei 13:8).

 

Problema este că nu numai că Cristos prin Spiritul a dat darul vorbirii în alte limbi, la mai mulţi în cadrul unei întruniri, da chiar a turnat vorbirea în alte limbi fără a turna şi darul interpretării (tălmăcirii) limbilor. În nici una din cele trei ocazii din Faptele Apostolilor 2:1-12; 10:44-46; 19:6, acest dar, al interpretărilor, nu a fost prezent împreună cu cel al limbilor. Din nou ne întrebăm: Să greşească Domnul? Nu a lucrat acelaşi Spirit? Nu a coordonat lucrarea acelaşi Dumnezeu? De ce alte reguli în 1 Corinteni 14 şi altele în alte ocazii?

 

Unii ar putea spune că nu era nevoie de darul interpretării (tălmăcirii) căci din ziua Penticostei au înţeles vorbirea în dialectul propriu. Da, însă nu toţi au înţeles, unii au spus că cei ce vorbeau în limbi erau beţi (Faptele Apostolilor 2:12,Faptele Apostolilor 1:13). În plus, în casa lui Corneliu şi în cazul celor 12 discipoli ai lui Ioan din Efes, nu a înţeles nimeni vorbirea lor în limbă, cum rămâne atunci cu avertismentul lui Pavel din 1 Corinteni 14:6-9 (vezi şi v. 10-23):„Iar acum, fraţilor, dacă am să vin la voi vorbind în alte limbi, ce vă voi folosi, dacă nu am să vă vorbesc fie în descoperire, fie în cunoştinţă, fie în profeţie, fie în învăţătură? La fel, cele neînsufleţite, dând un sunet; fie un flaut, fie o harfă; dacă nu au să dea o deosebire tonurilor; cum va fi cunoscut ce este cântat cu fluier, sau ce este cântat cu harfă? Pentru că şi o trompetă, dacă are să dea un sunet neclar, cine se va pregăti de război? Aşa şi voi, prin limbă, dacă nu aveţi să daţi o cuvântare bine înţeleasă; cum va fi cunoscut ce este vorbit? Pentru că veţi vorbi în aer.” (NTTF - 2008).

 

Iată, câteva motive pentru care nu trebuie vorbit fără tălmăcire: vorbirea fără tălmăcire este fără folos, inutilă, derutantă, e ca şi cum ai vorbi în aer. Şi totuşi vorbirea din cartea Faptelor Apostolilor, nu a fost o vorbire inutilă chiar dacă au vorbit mai mulţi de trei şi fără tălmăcire. De ce? Deoarece prin ea s-a împlinit profeţia din Ioel 2, iar vorbirea în limbi din casa lui Corneliu la convins pe Petru că şi celelalte popoare pot fi acceptate de Dumnezeu. Atunci care e explicaţia, de ce desfăşurarea acestui dar în Fapte este diferită de regulile din 1 Corinteni 14?

 

Greşeala fundamentală a multor teologi, care îşi permit să explice manifestarea şi exercitarea limbilor, este că explică fără ca ei să fi experimentat personal darul limbilor; astfel ei nu fac distincţia dintre vorbirea în limbi la închinarea comună, şi vorbirea în alte limbi în rugăciunea individuală pe rând.

 

Astfel în timp ce în relatările din Fapte cap 2, şi 10, a fost vorba de rugăciune în limbi în comun, nu individuală pe rând, ca în cazul 1Corinteni cap. 14, unde este vorba de slujirea pe rând.

 

Prin urmare, la închinarea în comun, la rugăciunea în comun, sau la serviciul de evanghelizare, în care mai mulţi primesc Spiritul Sfânt şi acest dar al limbilor, se aplică alte principii de exercitare a limbilor, şi nu cele prezentate în 1 Corinteni 14: 26-33, unde se vorbeşte de vorbirea în limbi nu în cadrul rugăciunii în comun, ci în cadrul slujirii pe rând în adunare.

 

De unde ştim că aşa stau lucrurile? Observaţi ce se arată în text şi în context:

 

„Deci cum este, fraţilor? Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire. Şi dacă cineva vorbeşte într-o limbă, să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă. Dar dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu.” (NTTF - 2008).

 

Observaţi că textul indică o rugăciune sau o vorbire în limbi, ca persoană individuală, ca mădular, nu ca trup, căci se spune: „dacă cineva vorbeşte într-o limbă”. Textul nu spune: „când adunarea se roagă să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă.” Nu e vorba de închinarea în comun, ci de slujirea individuală, observaţi contextul: „Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire.”

 

Este vorba clar de ceea ce are „fiecare” şi cum slujeşte fiecare pe rând, pe baza darului pe care-l are, şi nu este vorba de rugăciunea sau închinarea în comun ca trup. Astfel când cineva se ridică în adunare şi are un cuvânt în alte limbi, fie rugăciune, cântare sau vorbire în alte limbi, deoarece ceilalţi nu înţelegeau vorbirea şi slujirea lui, ei nu se puteau unii cu el, să spună: „amin”, la binecuvântările şi mulţumirile ce le aducea vorbitorul în limbă (vezi 1 Corinteni 14:13-19). De aceea Pavel a fost inspirat să introducă această regulă: „dacă cineva vorbeşte într-o limbă, să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă. Dar dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu.” Dar această regulă nu se aplică nici în Evanghelizare, când mai mulţi primesc Spiritul şi darul vorbirii în alte limbi, şi nici la rugăciunea în comun, unde putem să ne rugăm toţi în limbi fără să fie necesar să interpretăm (tălmăcim, traducem).

 

Dacă aplicăm şi la rugăciunea comună principiul: „dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu”, atunci ca să fim consecvenţi trebuie să interzicem surorilor să mai participe şi la rugăciunea în comun, căci lor li se porunceşte în  1 Corinteni 14:34,1 Corinteni 1:35: „Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci, să fie supuse [bărbaţilor], după cum zice şi legea. Dar dacă vreau să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor; pentru că este ruşinos pentru femeie să vorbească în adunare.”

 

Este interesant că cuvântul „să tacă”, din v.28, unde este vorba de vorbitorii în limbă, provine din aceiaşi rădăcină în limba greacă ca expresia: „să tacă”, din v.34, unde este vorba de femei. Astfel dacă spunem vorbitorilor în limbă „să tacă” şi să nu vorbească în limbi fără tălmăcire în cadrul închinării în comun, atunci ca să fim consecvenţi, trebuie să le spunem şi surorilor şi musafirilor „să tacă”, în cadrul rugăciunii în comun. Şi atunci surorile nu vor mai putea nici să cânte nici să se roage la închinarea în comun, ceea ce ar fi în contradicţie cu texte din Biblie, ca de pildă: Faptele Apostolilor 1:14; 21:5; etc.

 

Şi în acest caz, întrunirile adunării, nu ar mai fi pentru surori, şi pentru musafiri, o casă de rugăciune pentru toate naţiunile (Matei 21:13; Isaia 56:7). Dar bine că nu aşa stau lucrurile, versetele din 1 Corinteni 14:26-28, se referă la slujirea individuală şi nu la închinarea în comun.

 

În plus, Pavel era pentru vorbirea în alte limbi, ea putea fi exercitată în particular, acasă, în închinarea comună din adunare, însă când e vorba de slujirea individuală a mădularelor, pentru zidirea adunării, el era împotrivă, dacă nu se făcea pe rând şi cu traducere.

 

În plus, el nu vrea să spună că la o întrunire să vorbească maxim trei, aşa cum interpretează teologii, căci atunci s-ar contrazice singur, căci el spune în v. 5: „eu vreau să vorbiţi voi toţi în limbi”. Dar atunci la ce se referă fraza: „să vorbească doi sau cel mult trei”? Se referă la faptul, de a nu trece la o a patra vorbire în limbi, dacă primele trei nu au fost tălmăcite în adunare. După cum, după trei profeţii date de trei profeţi, erau necesar timp pentru a judeca profeţiile şi a găsi interpretarea corectă (1 Corinteni 14:29-31), tot aşa după maxim trei vorbiri, trebuia dată traducerea limbilor, fie pe rând, fie după ce s-au epuizat toate cele trei vorbiri în limbi. Însă după ce s-a dat traducerea celor trei vorbiri anterioare, puteau continua alţii vorbitori în limbi, pe rând, maxim trei, ca apoi din nou să se traducă, sau se putea sluji cu alte daruri.

 

De fapt dorinţa lui Pavel exprimată în 1 Corinteni 14:5,1 Corinteni 1:39 era: „Iar eu vreau să vorbiţi voi toţi în limbi, dar mai mult ca să profeţiţi... Aşadar, fraţii mei, râvniţi profeţirea; şi nu opriţi vorbirea în limbi.” Apostolul Pavel dorea ca toţi să vorbească în limbi nu doar trei!

 

O obiecţie care se aduce împotriva vorbirii în limbi, în cadrul rugăciunilor în comun, este textul din 1 Corinteni 14:23, unde se spune:  „Deci, dacă are să se strângă adunarea întreagă într-acelaşi loc, şi toţi au să vorbească în limbi, dar au să intre nişte oameni simpli sau necredincioşi; nu vor zice că sunteţi nebuni?”

 

Vedeţi vor spun ei, a ne ruga în comun prin vorbirea în alte limbi este o nebunie, chiar şi Pavel o condamnă.

 

Problema ce se ridică este dacă fraza „toţi au să vorbească în limbi” se referă la o rugăciune în comun, toţi deodată, sau la rugăciunile pe rând, ale tuturor membrilor adunări? Textul nu ne spune dacă toţi cei care vorbesc în limbi, o fac deodată, sau pe rând, însă contextul textului ne poate ajuta să găsim interpretarea corectă. În v. 6-22, apostolul Pavel enumera 11 argumente contra vorbirii în limbi în adunare, în cadrul slujirii individuale fără tălmăcire, căci despre rugăciunea şi cântarea individuală este vorba în context (vezi v.13-17), deci el nu vorbeşte de rugăciunea în comun în context.

 

Aceste argumente contra vorbirii în limbi fără tălmăcire, în slujirea pe rând, individuală, sunt următoarele: această vorbire nu aduce folos (v.6), nu aduce cunoştinţă, descoperire (v.6), nu dă sunete distincte, deci nu pregăteşte pe credincios de acţiuni concrete (v.7,8), este ca o vorbire în vânt, degeaba (v.9), nu uneşte pe credincioşi, fiind ca nişte străini, unii pentru alţii, căci nu vorbesc cu înţeles (v.11), nu zideşte (v.13), mintea este fără rod (v.14), fratele tău nu poate fi în comuniune cu tine căci nu ştie ce spui şi nu poate spune amin la rugăciunile tale în limbi (v.16), Pavel spune că în slujirea individuală, fie în faţa fraţilor sau în mijlocul adunării, face mai mult 5 cuvinte spuse cu mintea, decât 10.000 de cuvinte în alte limbi (v.19), cei ce vorbesc în limbi fără interpretare sunt copii la minte (v.20), el continuă aducând al 10 argument, de data aceasta din Scripturile ebraice, el citează din Isaia 28:11 şi trage concluzia: „limbile sunt un semn…pentru cei necredincioşi”, adică Pavel vrea să spună că după cum Dumnezeu în vechime a vorbit prin Babilonieni, şi aceştia erau necredincioşi, tot aşa Dumnezeu vorbeşte prin Corinteni, dar această vorbire în limbi pe rând, fără interpretare nu este după voia lui Dumnezeu, ci ea este ca o manifestare neorganizartă a necredincioşilor, ca a celor de la turnul Babel (Geneza 11:7).

 

După aceste 10 argumente, el mai aduce un argument: „...dacă are să se strângă adunarea întreagă într-acelaşi loc, şi toţi au să vorbească în limbi, dar au să intre nişte oameni simpli sau necredincioşi; nu vor zice că sunteţi nebuni?”

 

Deci acest text face parte dintr-un context bogat de 11 argumente împotriva vorbirii în limbi ca slujire individuală fără tălmăcire. El nu era împotriva rugăciunilor în limbi la închinarea în comun, ca acelora de la Penticosta (Faptele Apostolilor 2:4), ci a slujiri pe rând în adunare cu acestea.

 

Iar dacă interpretăm că „toţi au să vorbească în limbi” se referă la rugăciunea în comun în limbi, păi atunci nu numai că scoatem textul din contextul dinainte, dar atunci trebuie să interpretăm ca să fim consecvenţi şi v. 24, că se referă la o vorbire profetică în comun, căci textul precizează: „Dar dacă toţi au să profeţească, însă are să intre cineva necredincios sau un om simplu; el este convins de toţi, este judecat de toţi. Cele ascunse ale inimii lui se fac arătate; şi astfel, căzând cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, vestind că într-adevăr Dumnezeu este între voi. Deci cum este, fraţilor? Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire.”

 

Să ne imaginăm o adunare în care intră un necredincios, şi toţi deodată profeţesc, şi îi descoperă toţi deodată tainele inimii, oare ar fi zidit, ar mai înţelege ceva? Ar mai fi el convins de toţi, judecat de toţi? Cu siguranţă nu. Tocmai că aici este vorba ca toţi să profeţească din adunare, dar nu toţi deodată; ci, pe rând, aşa necredinciosul va fi zidit, şi cercetat. Căci însuşi textul spune în continuare, şi clarifică modul în care toţi profeţesc sau slujesc după darul lor, şi nu e vorba de o slujire sau o vorbire simultană; ci, pe rând, observaţi ce spune v.26 ca o continuare la v. 23-25: „Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire.” Deci toţi împreună suntem strânşi, toţi putem vorbi în limbi, profeţii, sau face altceva, dar pe rând, cuvântul cheie care indică slujirea individuală este „fiecare”, şi tot aşa trebuie să înţelegem şi v. 23, dacă toţi vorbesc în limbi, pe rând, pentru cel necredincios este o nebunie fără tălmăcirea vorbirii lor.

 

Închipuiţi-vă că în adunarea dvs. toţi membrii se ridică în picioare, sau merg la amvon în faţă, şi vorbesc pe rând în limbi, rugăciuni în limbi, cântări în limbi, şi musafirii nu înţeleg nimic, „nu vor zice că sunteţi nebuni?”

 

Deci e clar, că vorbirea în limbi din v.23 a adunării se referă la vorbirea în limbi pe rând, această interpretare fiind în armonie cu contextul.

 

Deci regulile de exercitare a darului vorbirii în alte limbi din 1 Corinteni 14:26,1 Corinteni 1:27, se referă strict la slujirea individuală din cadrul adunării nu la rugăciunea în comun, unde conform cu Faptele Apostolilor 2:1-13; 10:43-46; 11:15-18, putem să ne rugăm în comun toţi în limbi fără a fi nevoie să tălmăcim, căci la rugăciunea în comun fiecare se concentrează la ceea ce spune el, nu la ceea ce spun ceilalţi din adunare.

 

În ce priveşte darul profeţiei (prorociei), şi aici există o dilemă, Pavel spune: „Iar eu vreau să vorbiţi voi toţi în limbi, dar mai mult ca să profeţiţi...” sau: „să proorociţi toţi, dar unul după altul” (BC) dar pe de altă parte spune (v.29-32): „Iar profeţii să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece.” Păi acum pot profeţi toţi sau doar trei?

 

Câţi pot profeţi în adunare?

 

Răspunsul e clar, ca şi în cazul vorbirii în alte limbi, pot profeţii toţi, însă după trei profeţii, e nevoie să se dea timp pentru judecarea, analizarea şi interpretarea acestor prime trei profeţii. De aceea, Pavel spune în continuare: „...ceilalţi să judece. Dar dacă altuia şezând, are să i se descopere ceva; cel dintâi să tacă.  Pentru căputeţi toţi să profeţiţi, câte unu; pentru ca toţi să înveţe şi toţi să fie îndemnaţi. Şi, spiritele profeţilor sunt supuse profeţilor”. Astfel după o profeţie dacă cineva are o descoperire trebuie să o spună, poate e chiar interpretarea sau aplicarea practică a primei profeţii, sau a primei viziuni. Dar chiar dacă nu se primeşte vreo descoperire, vor vorbi doar trei profeţi pe rând, ca după aceea să se dea timp de analiză, judecată, interpretare şi aplicare a profeţiilor, ca numai după aceea să se treacă fie la cântare, rugăciune, etc. fie din nou la vorbirea altor trei profeţi, după care are loc din nou, timpul de analiză şi interpretare. Astfel se poate ajunge ca toţi să profeţească.

 

Astfel toţi creştinii pot profeţii, deci pot vorbi inspiraţi fiind, cu următoarele condiţii: 1. toate să se facă spre zidirea şi nu spre a atrage atenţia asupra persoanei noastre, astfel nu vom căuta ca noi să vorbim mai mult, sau să avem ultimul cuvântul; ci, vom căuta să ne deschidem gura numai după ce suntem siguri că ceea ce spunem, sunt cuvintele lui Dumnezeu (1 Petru 4:11) şi zideşte cu adevărat adunarea din punct de vedere spiritual. Astfel dacă nu suntem siguri că vom edifica trupul lui Cristos, atunci mai bine tăcem. 2. ,,să proorociţi toţi, dar unul după altul” (BC), deci trebuie să vorbim pe rând, căci Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii (1 Corinteni 14:33), ba mai mult, chiar să ne dăm întâietate unii altora (Romani 12:10), considerând că ceilalţi poate au un mesaj mai important ca al nostru (Filipeni 2:3,Filipeni 1:4). 3. Cei ce au slujba de profeţi, pot vorbi la prima sesiune de profeţii, cel mult trei, şi pe rând, în timp ce adunarea judecă mesajul, după cum se spune: „cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece” (BC) 4. Apoi, după rostirea unui mesaj de către profet, sau după ce vor vorbi maxim cei trei profeţi, vom lăsa timp ca alţi însufleţiţi de spiritul profetic, să vorbească pentru a putea completa eventual prin altă descoperire cuvântul rostit de ei, după cum se spune: „Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă” (BC). Această vorbire ulterioară poate fi atât completare sau aplicare la mesaj, cât şi posibile comentarii şi descoperiri la judecata asupra unei prooroci făcute cu glas tare de către unii fraţi. De asemenea, un frate poate mărturisi ce lumină şi rezolvare i-a adus profeţia, după cum spune şi Pavel: ,,va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru”. – 1 Corinteni 14:25-32.

 

Conform Bibliei doar unii au ca dar: profeţia sau limbile (1 Corinteni 12:29,1 Corinteni 1:30), dar Pavel în altă parte spune că toţi pot vorbi în limbi sau profeţii! (1 Corinteni 14:5,1 Corinteni 1:31) Acum care este adevărul?

 

Adevărul este următorul: creştinii pot avea un dar (1 Petru 4:10); sau mai multe (Faptele Apostolilor 19:6), dar la unii creştini, unul din aceste daruri va fi pregnant sau principal, şi celelalte secundare, ca putere sau timp de apriţie. Şi atunci, doar unii sunt profeţi cei care au darul pregnant, dar toţi pot profeţi ca dar secundar din viaţa lor.

 

În concluzie: vorbire în limbi se poate exercita fără tălmăcire la rugăciunea în comun (Faptele Apostolilor 2:4-12; 10:44-46), însă la slujirea individuală, pot vorbi (rugăciune, cântare, vorbire), maxim trei bărbaţi în limbi, pe rând, ca apoi obligatoriu să se tălmăciască fie pe rând, fie după cele trei vorbiri (1 Corinteni 14:13,1 Corinteni 14:27-28). Ca apoi eventual să continue ciclul de trei vorbiri plus tălmăcire.

 

Profeţii vor vorbi pe rând, dar după maxim trei profeţii, trebuie dat timp pentru judecarea lor, interpretarea lor, aplicarea lor. Ceilalţi vor putea complecta cu alte dezvăluiri şi revelaţii (1 Corinteni 14:3,1 Corinteni 1:26). Ca după judecarea profeţiilor, eventual să se continue ciclul de trei profeţii şi de judecare, interpretare şi aplicare a lor.

 

 

 

 

 

Putem din istoria penticostalilor să vedem cine au fost duhurile din spatele lucrărilor lor?

 

 

 

ÎN ANUL 1905, Parham a plecat în Houston, Texas, unde a condus în Bryam Hall o campanie de trezire de succes. Ziarul local a relatat despre numărul mare de vindecări şi alte fenomene carismatice care aveau loc în aceste întâlniri. Pentru a păstra roadele trezirii şi pentru a pregăti lucrători care să ducă mesajul penticostal în partea de sud a statului Texas, Parham a deschis în 1 ianuarie 1906 o şcoală „Biblică” pe termen scurt.

 

Deşi un important număr de lideri penticostali şi-au avut punctul de plecare în această campanie, poate cel mai cunoscut a fost William Joseph Seymour (1870 – 1922), pastorul unei congregaţii holiness locale de formată din negri. A fost interesat în special de învăţătura despre botezul Duhului evidenţiat prin vorbirea în limbi despre care a auzit că predica Parham.

 

Când Seymour a aflat că Parham va rămâne în Houston şi va deschide o şcoală „Biblică” pe termen scurt, s-a înscris. Din cauza legilor şi obiceiurilor de segregare din sud, cererea lui a ridicat o problemă. Totuşi, Parham a ocolit restricţiile legale aranjând ca Seymour să stea într-o cameră învecinată de unde, printr-o uşă deschisă, a putut asculta prelegerile.

 

Întrebarea care se ridică este: cum poate lucrarea lui Dumnezeu să fie prezentă acolo unde se face diferenţa dintre negri şi albi (Faptele Apostolilor 10:34,Faptele Apostolilor 1:35)? Poate Dumnezeul Bibliei care este nepărtitintor să fie implicat într-o astfel de şcoală?

 

Iată la ce fel de şacoală a învăţat liderul şi întemeietorul lucrării penticostale: Seymour!!!

 

În necunoştinţa lui biblică, Seymour a fost însufleţit de o pasiune, dar era vorba de o răvnă neîntemeiată pe cunoştinţa exactă a Cuvântului vieţii (Romani 10:2). Căci el spunea: „Înainte să-l cunosc pe Parham, era în inima mea o atât de mare dorinţă de a avea mai mult din Dumnezeu, încât m-am rugat cinci ore pe zi timp de doi ani şi jumătate. Am ajuns în Los Angeles şi nici acolo dorinţa mea după Dumnezeu nu a scăzut, ci dimpotrivă era mai mare. M-am rugat: „Doamne, ce pot face?” Duhul a spus: „Roagă-te mai mult.” „Doamne, dar acum mă rog cinci ore pe zi.” Am mărit numărul orelor de rugăciune la şapte şi m-am mai rugat încă un an şi jumătate. M-am rugat ca Dumnezeu să-mi dea lucrul despre care vorbea Parham, adevăratul Duh Sfânt şi foc şi semnul limbilor cu dragostea şi puterea lui Dumnezeu pe care le-au avut apostolii.”

 

Dacă ar fi cunoscut Scripturile şi le-ar fi înţeles prin Duhul Adevărului, nu s-ar fi rugat şi pentru botezul cu foc, care este pentru cei neascultători, pentru pleava care nu aduce roadă, care va arde în foc (vezi: Matei 3:8-12)!!! Nu ar fi confundat botezul în Duhul cu cel cu foc!!!

 

Ce s-a întâmplat în continuare?

 

Înainte de terminarea cursurilor, Seymour a primit o scrisoare din Los Angeles, prin care era invitat să păstorească o biserică holiness nou formată. Pentru că se rugase pentru o oportunitate, a decis să accepte. Parham l-a ajutat cu bani pentru biletul de tren şi l-a binecuvântat la plecarea lui pe la mijlocul lunii februarie.

 

În Los Angeles, Seymour a predicat pentru prima dată din Faptele Apostolilor 2:4 şi a abordat subiectul vorbirii în limbi ca semn biblic al botezului Duhului. Când s-a întors pentru serviciul de seară a găsit uşa încuiată cu un lacăt. Liderii bisericii găseau că mesajul lui despre botezul Duhului evidenţiat prin vorbirea în limbi este inacceptabil.

 

Familia Asberry, care locuia pe strada Bonnie Bray, l-a invitat atunci pe Seymour în casa lor, unde el şi-a dedicat rugăciunii aproape tot timpul. Într-o seară în timpul cinei, Richard Asberry a căzut de pe scaun pe podea şi a început să vorbească în limbi. Curând şi alţii, printre care şi Seymour, experimentau vorbirea în alte limbi.

 

Din ce sursă venea această vorbire? De la un alt Isus printr-un alt duh (2 Corinteni 11:4). De unde ştim?

 

Phillis Seymour, a fost crescut în tradiţia romano-catolicã. Cândva, dupã 1895, Seymour s-a convertit, devenind mai întâi metodist, iar apoi membru al Evening Light Saints [Sfinţii Luminii de Seară]. Ce credinţă aveau aceştia?

 

Ei credeau în trinitate chiar folosind citatul introdus la cca. 1000 de ani după ce Ioan a scris epistola din 1 Ioan 5:7 (vezi:http://www.churchofgodeveninglight.com/books/Old_Paths_Versus_New_Light.htm#11). Ei credeau într-un „botez” trinitar folosind fraza interpolată din Matei 28:19, neţinând cont de atâtea texte autentice prin Duhul adevărilui care i-a călăuzit pe primii creştini: Faptele Apostolilor 2:38; 8:16; 10:48; 19:5; Romani 6:3; 1 Corinteni 1:12,1 Corinteni 1:13; Galateni 3:27.

 

Ei credeau printre altele că naşterea din apă din Ioan 3:5, este o naştere din „Hristos” care este „apa vieţii” !!! Din păcate pentru ei, apa din Ioan 3:5, se referă la botezul în apă (vezi şi 1 Ioan 5:6-8; Evrei 10:22). Iar apa vieţii nu este „Isus”, ci Spiritul Sfânt (Ioan 7:37-39), pe care ei nu L-au primit căci lor Dumnezeu le-a trimis: „o lucrare de rătăcire, pentru ca ei să creadă minciuna, aşa încât toţi cei care n-au crezut adevărul, ci şi-au găsit plăcerea în nedreptate, să fie condamnaţi.” (2Tes. 2:11,12).

 

Dacă ar fi căutat sincer: adevărul Scripturilor prima dată şi apoi experinţa, ar fi aflat că:1. Dumnezeu este o singură persoană: Tatăl ceresc (Ioan 17:3; 1 Corinteni 8:6); 2.botezul se face în Numele lui Isus Cristos, căci el este o moarte şi o înviere cu Cristos (Romani 6:3-5; Coloseni 2:12), iar orice lucrare în noul legământ se face în Numele Fiului doar (Coloseni 3:17); 3. naşterea din apă este o naştere din apa botezului şi Spiritul Sfânt ce lucrează în apă (comp. Ioan 3:5 cu Tit 3:5).

 

Pecetea autentică cu Duhul Sfânt se dă celor ce au „auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre. În El aţi şi crezut şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt pe Care L-a promis” (Efeseni 1:13).

 

Pecetea lui satan falsă, se dă celor care au auzit o altă evanghelie (comp. cu Galateni 1:6-8).

 

      Pe măsură ce s-a dus vestea că în strada Bonnie Bray au fost date daruri, s-au adunat mulţimi în faţa casei familiei Asberry. Obligaţi să caute spaţii mai mari, ei au găsit o clădire goală la adresa 312, strada Azusa în centrul oraşului Los Angeles. Oficial aparţinea Bisericii Metodiste Episcopale, dar mai recent fusese folosit ca grajd şi depozit. Au îndepărtat pietrişul şi au instalat bănci simple de lemn şi un amvon improvizat din cutii de lemn pentru pantofi.

 

În 14 aprilie 1906 au avut prima întâlnire şi focul trezirii a izbucnit cu şi mai mare putere.

 

Dar nu este vorba de foc de la Dumnezeu (1 Regi 18:36-39), ci de un foc străin (Numeri 3:4)!

 

De unde ştim?

 

Din relatările ce descriu realitatea acestei lucrări comparând-o cu Sfânta Scriptură:

 

Confrom descrierilor: „Rugăciunea pare a fi fost principala activitate a misiunii Azusa. Un participant a spus: „Întreg locul era scăldat în rugăciune.”...Serviciile din strada Azusa erau spontane. Nu era nici o programare a evenimentelor, nici coruri, cântăreţi, sau evanghelişti binecunoscuţi. Serviciile începeau la ora zece şi ţineau până la ora trei sau patru dimineaţa următoare. Un participant descrie un serviciu tipic:„Cineva putea vorbi. Dintr-o dată Duhul Sfânt venea peste congregaţie. Dumnezeu însuşi făcea chemarea la altar. Oamenii cădeau prin toată casa, ca cei junghiaţi în luptă, sau se grăbeau spre altar pentru a-L căuta pe Dumnezeu. Uneori veneau şi oameni încrezuţi. În special predicatori care voiau să-şi impună doctrina lor. Dar eforturile lor erau zadarnice. Mintea lor se rătăcea, creierul lor ameţea. Vedeau negru în faţa ochilor. Nu puteau continua. Noi ne rugam numai.”

 

Şi proroci lui Baal s-au rugat de dimineaţa până seara (1 Regi 18: 26-29), în schimb, Ilie, omul lui Dumnezeu a spus o rugăciune scurtă şi minunea a avut loc, s-a coborât foc din cer de la Iehova (1 Regi 18:36-39).

 

De ce s-a coborât un foc străin la adresa 312, din strada Azusa în centrul oraşului Los Angeles?

 

În primul rând, locul acela aparţinea unui dumnezeu fals triunic, căci el oficial aparţinea grupării: Metodiste Episcopale, care cred în trinitate!

 

În al doilea rând, pentru că acolo nu era un om a lui Dumnezeu, ca Ilie, dacă ar fi fost, nici o minune falsă nu ar fi putut avea loc! (comp. cu Ezechiel 33:20).

 

În al treilea rând, ei au cerut stăruitor daruri însă fără că ei să aibă prima dată: adevărul, Duhul Adevărului nu le putea da, numai duhuri mincinoase le putueau răspunde la strigătele lor!!!

 

Dumnezeu dă daruri prin Duhul Adevărului celor ce cunosc şi apoi păzesc poruncile Lui (1 Ioan 3:24).

 

În al patrulea rând, adunarea din primul secol „în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” (Faptele Apostolilor 2:42 GBV 2001), nu doar în rugăciuni!!!

 

În al cincilea rând, orice lucrare care nu are o rădăcină sfântă, nu poate să fie sfântă!!! - (comp. cu Romani 11:16-18).

 

Creştinismul a avut ca rădăcină pe Cristos, el a apărut la început în cadrul poporului lui Dumnezeu Israel, cu care Dumnezeu a făcut un legământ pe Muntele Sinai şi la care El i-a dat o lege, ei aveau un templu, o clasă preoţească, profeţi prin Duhul.

 

Ce rădăcină a avut mişcarea penticostală?

 

Oameni instruiţi de diferite culte, cu învăţături diferite, chiar eretice, cultura şi muzica africană, ne aducem aminte că chiar liderul Seymour a fost instruit într-o şcoală fără Dumnezeu, o şcoală rasistă!!!

 

Chiar descrierea de mai sus a lucrării, este o descriere tipică de posedare demonică, în care omul îşi pierde voinţa, în care citez: „Mintea lor se rătăcea, creierul lor ameţea. Vedeau negru în faţa ochilor. Nu puteau continua” Acem duh demonic îi contola împotriva voinţei şi a conştiinţei lor, ceea ce Domnul nu face (comp. cu Exod 4:10-16; vezi şi Marcu 6:5).

 

 

 

Ce duhuri au fost în spatele lucrării „penticostale”:

 

 

 

Duhurile din spatele lucrării:

 

Demonii de vrăjitorie:

 

La întâlnirile din strada Azusa erau frecventate de spiritişti, hipnotizatori şi alţii cu un profund interes în ocultism. Ce au spus martorii oculari despre Misiunea Azusa Street, toţi aceşti oameni sunt scolastici respectabili ai Bibliei:

 

W.B. Godbey spunea despre participanţii din Azusa Street, afirmând că mişcarea era rezultatul spiritismului.

 

"Predicatorii Satanei, escroci, necromanţi, vrăjitori, magicieni şi tot soiul de milogi,"("From Holy Laughter to Holy Fire" de Michael L. Brown, pag. 197&198).

 

 

 

Demonii de homoxesualitate:

 

În 1907, Parham a fost arestat şi acuzat de sodomie în Texas şi şi-a pierdut toată credibilitatea cu mişcarea neo-penticostală pe care o începuse! De aceea R.A. Torrey adeclarat că această nouă mişcare penticostală era "evident nu a lui Dumnezeu, şi întemeiată de un sodomit." ("From Holy Laughter to Holy Fire" de Michael L. Brown, pag. 197&198)

 

Clarence Larkin "Dar comportarea acelor posedaţi, căzuţi la pământ şi crispaţi în contorsionări, cauzând răvăşirea îmbrăcămintei şi scene dizgraţioase, este mai mult caracteristică unei posedări demonice, decât unei lucrări a Sfântului Duh. Din ce s-a spus, vedem că trăim în "Vremurile primejdioase," şi că înspre noi vin "Duhuri ale ispitei," şi că ele vor deveni tot mai active pe măsură ce Credinţa se apropie de sfârşit, iar noi trebuie să ne străduim să fim cu mare băgare de seamă, pentru a nu o lua razna." ("From Holy Laughter to Holy Fire" de Michael L. Brown, pag. 197&198).

 

 

 

Demoni ai morţii:

 

În revista penticostală: “RESURSE SPIRITUALE”, Nr. 19, 2007, care conţine câteva articole despre lucrarea începută în anul 1906, pe strada Azusa Street, în ea se recunoaşte anumite lucruri, din ea voi spicui în continuare câteva fragmente şi le voi comenta:

 

În revista penticostală se spune despre clădirea de pe strada Azusa Street, unde să strângeau, că: „Un semn îi saluta pe vizitatori cu nişte litere verzi. El spunea: "Mene, mene, tekel upharsin" (Daniel 5:25), în care n-urile şi s-urile erau scrise cu capul în jos.”Textul din Daniel 5:25, se referă la un rege păgân Belşaţar care s-a închinat la zei falşii folosind cupele din templul lui Iehova din Ierusalim, de aceea a apărut şi care în cântarul dreptăţii lui iehova a fost găsit uşor şi astfel în noaptea aceea Belşaţar a pierdut regatul său.

 

Punând aceste cuvinte pentru vizitatori îi condamna ca şi cum toţi oamenii sunt găsiţi uşori, şi vrednici de pedeapsa divină, acest duh care condamnă dar fără a fi specific privitor la vreun păcat ca omul să se căiască, nu este Duhul Sfânt, ci un duh de vinovăţie al morţii (comp. cu Evrei 2:14,Evrei 1:15).

 

 

 

Demoni de mândrie şi iubire de sine:

 

Puterile satanice: mândria lucrează printr-un duh de superioritate prin care omul este încurajat să iasă în evidenţă în grup, prin manifestările deosebite ce le are.

 

Apoi o altă putere satanică este iubirea de sine, ce a lucrat printr-un duh de pasiune greşită în acei oameni:

 

În revista penticostală se mai recunoaşte: “Relatările arată că încă o dată afroamericanii dominau serviciile. Ei plângeau, strigau, ţipau, cântau, proroceau, cădeau în Duhul, săreau, încercau să ţină conversaţii în alte limbi unii cu alţii”.

 

Biblia ne dă sfaturi cum să exercităm darurile în dragoste, cuviincios şi în ordine (1Corinteni cap. 14), oamenii care însă doreau să iasă în evidenţă, prin care un duh de superioritate şi de pasiune greşită i-a posedat nu s-au mai controlat ceea ce denotă că au fost demonii. Căci Duhul sfânt nu posedă, ci îţi lasă posibilitatea de a alege, nu aşa cum sunt descrise menifestările “penticostale” ca fiind posedaţi şi purtaţi peste voinţa lor de o putere!!!

 

Astfel a fost necesar ca Seymour să-i tempereze după cum se recunoaşte înr revista penticstoală: “La fel au fost abordate comportamentul extrem şi manifestările dezordonate ale vorbirii în alte limbi. La începutul trezirii de pe strada Azusa, Seymour relatează că au fost multe momente când "toţi izbucneau în alte limbi, însă am învăţat să fim mai liniştiţi în folosirea acestui dar."

 

“În cadrul Convenţiei Keswick din 1905, emoţionalismul a 300 de delegaţi galezi a provocat o noapte de rugăciune neoficială, care a ieşit de sub control, după cum spunea un martor ocular.

 

A. T. Pierson a descris întâlnirea şi manifestările vorbirii în alte limbi care au apărut ca pe o "anarhie deranjantă" şi ca pe o "tulburare satanică".”

 

În aceiaşi revistă penticostală se mai relatează: "Duhul a început să se mişte mai repede. O femeie mulatră, cu un coc înalt, şi o femeie albă, aflată în colţ, se luptau pentru supremaţie. Un alt credincios de culoare a început strigând: "sunt spălat în sânge", urmând o adevărată luptă între tabere, cu bătăi din palme şi tropăieli, în timp ce o negresă din interiorul cercului repeta strigând‚ "hong kong".”

 

Cum putea să fie cineva într-o încăpere spălat în sânge, căci spălarea de păcate în sângele Mielului, are loc în botezul în apă (Faptele Apostolilor 22:16). Duhul, apa şi sângele lucrează împreună (1 Ioan 5:6-8). Sângele nu spală de păcate fără lucrarea naşteri din apă şi Duh la botezul în Numele lui Isus!!!

 

Această spălare este o imposibilitate biblică!!!

 

Dumnezeu a poruncit ca femeia să nu-şi împletească părul că i-a fost dat ca învelitoare, cocul vine mândrie, dintr-un duh semeţ de superioritate (1 Corinteni 11:15; 1 Timotei 2:9).

 

Cearta dintre aceste două femei pentru “supremaţie” denotă clar duhul de mândrie nu Duhul blândului Isus!!!

 

“Cele mai multe se concentrau pe fenomene pe care reporterii le-au văzut - săritul, învârtitul, cântatul şi vorbitul în alte limbi, strigătul, îmbrăţişatul spontan şi pupatul între oameni de rase diferite.”

 

“un predicator din Los Angeles, care în acea vreme a considerat Misiunea de pe Strada Azusa un simplu loc unde "nişte oameni pălăvrăgesc, sar, dansează şi se învârt ca într-un amalgam de superstiţii voodoo african şi nebunie caucaziană, care va trece ca şi coşmarurile unei isterii”.

 

“a notat un reporter după ce încercase să descrie o serie de mărturii, inclusive cea a unei femei albe care "vorbind din ce în ce mai repede, într-o stare de frenezie, a ajuns la o vorbire de neînţeles".

 

 “Rugăciunile din timpul serviciilor misiunii erau adesea lungi şi zgomotoase. Aşa cum notase un reporter: "Nimeni nu conducea rugăciunea într-un mod special. Cu toţii se rugau. Toţi făceau diferite rugăciuni, iar confuzia limbilor vorbite depăşea incidentul de la Turnul Babel.”

 

Ce se ne aşteptăm de la nişte “afroamericanii” căci ei “dominau serviciile”, ei fiind crescuţi în mijlcoul superstiţiei voodoo africane, vrăjitoriei, a spiritismului, ei au adus manifestările lor demonice, ritmul de muzică demonic învăţat în religia păgână, idolatră africană în “penticostalism”!!! Putem spune că lucrarea de acolo a fost un “foc străin”(comp. cu Numeri 3:4).

 

Manifestări ca: plânsete, urlete, strigăte, ţipete, denotă duhuri demonice (1 Regi 18:26-28), căci chiar dacă există situaţii când oamenii simt nevoia să plângă, sau să strige la cer în mod natural, acesta este sunt ocazii rare, nu ceva care să fie prezent la fiecare întâlnire aşa cum s-a întâmplat atunci!!!

 

Apoi învârtitul, tropăitul, căderea în duh, arată lucrările demonilor!!!

 

Duhul Sfânt este un Duh de înţelepciune, de cunoştinţă, de pricepere, orice lucrare a Lui are un scop.

 

Multe mişcări religioase pun pe seama Duhului lui Dumnezeu, tot felul de manifestări ciudate care NU au ca rol: zidirea spirituală!

 

Manifestări ca: „râsul sfânt”, „căderi în duh”, adică căderi pe spate, clătinarea picioarelor sau a corpului, etc. nu apar în Biblie, oamenii lui Dumnezeu din Biblie nu le-a cunoscut! Ba mai mult, ele nu au ca scop decât zidirea eului, aceste manifestări nu zidesc pe alţii, ci pe ei înşişi!

 

Duhul lui Dumnezeu este un Duh de dragoste, iar noi ştim din Cuvânt că dragostea nu caută folosul ei (1 Corinteni 13:5). Aceste duhuri nu caută ca Domnul Isus să fie preamărit aşa cum spune Cuvântul (Ioan 16:13-15), ci ele îi îndeamnă pe oameni să cânte cântări de laudă la „Duhului”, dar care în realitate este un alt duh, un duh străin (2 Corinteni 11:4). Duhul Sfânt a lui Dumnezeu nu acceptă închinarea, El este Mijlocitor în rugăciune spre Cristos (1 Corinteni 12:3), El dă toată lauda lui Cristos! Oricine se închină la „Duhul” şi nu L-a Dumnezeu sau la Cristos, este un închinător fals!

 

Aceste manifestări, ca „râsul sfânt”, „căderi în spirit, adică căderi pe spate, clătinarea picioarelor sau a corpului, etc. sunt străine de Biblie, de biserica primară, de Domnul Isus, de lucrarea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu!

 

 

 

Duhuri de iubire de sine manifestate prin toleranţa fără adevăr:

 

A tolera o nelegiuire nu este dragoste! Căci dragostea nu se bucură de nelegiuire ci de adevăr (1 Corinteni 13:6).

 

Prima echipă de conducători ai misiunii Azusa era formată din şapte femei şi trei bărbaţi. Cinci dintre femei erau albe şi două erau de culoare. Dintre cei trei bărbaţi, doi erau albi şi unul, pastorul Seymour, era de culoare.

 

În revista penticostală se mai spunea: “Femeile de culoare conduceau de obicei adunarea în cântare, un fenomen nou cunoscut, ca şi cântarea în Duhul. Oricine auzea această muzică era mişcat profund. Parham s-a plâns spunând că nu era nimic mai mult decât o modificare a incantaţiilor negrilor din Southland, însă criticile sale erau în minoritate.”

 

“Multe relatări despre muzica de pe strada Azusa vorbesc despre bătut din palme, bătăi pe picior şi tropăit, toate însoţite de strigăte potrivite cu ritmul cântecelor. Femeile de culoare conduceau de obicei adunarea în cântare, un fenomen nou cunoscut”.

 

Dumnezeu a rânduit în biserică bărbaţi care să fie apostolic, profeţi, păstori, învăţători evanghelişti (1 Corinteni 12:28; Efeseni 4:11). El nu a rânduit în slujbe de conducere femei!!!

 

În vechime cântarea de la templul lui Dumnezeu era condusă de profeţi (bărbaţi), vezi: 1Cronici cap. 25.

 

Iată ce era şi este închinarea “penticostală”, iată de unde provine ea, din “incantaţiilor negrilor din Southland”, sub conducerea unor femei sufleteşti, şi nu o conducere prin Duhul Sfânt care ar fi rânduit bărbaţi destoinici şi anume: profeţi-cântăreţi şi nu pe un ritm lumesc, păgân, ci totul venit de la Dumnezeu.

 

În aceiaşi revistă nu se spune: “Faptul că Elvis Presley a fost crescut într-o biserică penticostală ne ajută să explicăm dezvoltarea stilului muzical de astăzi, care reflectă atât o influenţă a muzicii country, cât şi a ritmului şi a bluz-ului.”

 

Mulţi oameni, merg duminică de duminică la biserică, acolo ei cântă cântări, ce se doresc a fi căntări de laudă la adresa lui Dumnezeu. Melodiile de cântări, ritmul cântărilor sunt luate din cântările lumeşti ce le cântă oamenii: dumnezeilor falşi, indiferent că aceştia sunt: banii, prosperitatea, băutura, femeile, iubitele, etc.

 

Dumnezeu nu poate accepta o laudă, o jertfă adusă în foc străin, acele melodii au fost compuse sub influenţa unor spirite necurate, nu putem combina lumina cu întunericul, degeaba textele sunt cu idei din Biblie (dar nu toate, unele conţin erezii, inexactităţi), fărădelegea nu poate sta împreună cu dreptatea, nici Duhul Sfânt cu duhurile nesfinte!

 

 Aceste linii melodice drăceşti, au spirite necurate în centru, ele preamăresc păcatul, plăcereile nelegiuite, o viaţă fără Dumnezeu, împlinirea omului fără Domnul Isus prin pofte nelegiuite!

 

Indiferent că sunt melodii vechi sau noi, dacă ele au fost compuse de oameni neregeneraţi, neînnoiţi prin Duhul Sfânt, ele vin de la alte duhuri, lumeşti sau religioase, dar duhuri străine de lucrarea lui Dumnezeu care se face prin Duhul Sfânt!

 

O altă toleranţă fără adevăr a fost punerea femeilor la conducere:

 

Vă daţi seama! Din 10 lideri, şapte erau femei şi doar trei bărbaţi!!! Aţi văzut aşa ceva în Biblie?

 

În revistă se mai spunea:

 

“Seymour a susţinut lucrarea femeilor de la misiune. El le-a pus în poziţii de conducere, le-a atribuit responsabilităţi în ce priveşte predicarea, evanghelizarea, plantarea de biserici şi misiunea mondială. El le-a conferit chiar şi scrisori de acreditare pentru lucrare. Drept urmare, femeile s-au implicat puternic într-o mulţime de activităţi misionare - în predicare şi îndemnare, în rugăciune, în cadrul întâlnirilor de mărturii personale, în muzică, în dezvoltarea unor strategii de evanghelizare, precum şi în alte domenii.”

 

“Trezirea de pe strada Azusa a scos la iveală şi lucrările femeilor. Una dintre cele mai influente femei de pe strada Azusa era Jennie Evans Moore, care s-a căsătorit cu Seymour în 1908. Ea a slujit cu credincioşie alături de acesta în timpul marilor zile de trezire şi a ţinut adesea locul soţului ei la amvon când acesta era plecat. După moartea soţului ei în 1922, ea a păstorit biserica până în 1931. Ea a murit în 1936. Alte femei de culoare care au jucat un rol de conducere”.

 

 

Putea Duhul Adevărului să lucreze în aceea grupare? Nu! Duhul Adevărului lucrează adevărul, El nu lucrează călcarea Cuvântului lui Dumnezeu!!!

Biblia interzice ca femeile să înveţe în biserică, să prorocească, să vorbească (1 Corinteni 14:29-35), să se ridice, ca “păstoriţe” deasupra bărbatului (1 Timotei 2:11-15).

 

Toţi cei care nu respectă acest lucru, nu respectă porunca Domnului, iar aceştia conform cu 1 Corinteni 14:37, nu sunt nici profeţi, nici oameni duhovniceşti!!!

 

 

 

Vorbirea în alte limbi de la demoni:

 

Valul de vorbire în alte limbi nu a fost de la Duhul Adevărului, ci de la duhuri demonice ce vorbesc în limbi şi prin africanii ce practică: voodoo.

 

O dovadă în acest sens este punerea la încercare a lui Godbey, prin care cei de acolo s-au făcut de râs!

 

În aceiaşi revistă penticostală se specifică:

 

“W.B. Godbey a pretins că a predicat la Misiune "slujindu-i, cu ajutorul Domnului".

 

Când a pretins că vorbeşte în alte limbi, vorbind de fapt în latină şi când credincioşii au considerat că fusese botezat cu Duhul, el a folosit acea ocazie pentru a declara că aceştia primiseră şi ei o lucrare demonică falsă, mergând chiar mai departe şi publicând varianta sa în Tongue Movement, Satanic [Mişcarea vorbirii în alte limbi, satanică] de W. B. Godbey (n.p.: Pillar of Fire, 1918), 4. 4. Glenn A. Cook, The Azusa Street Meeting).”

 

Oare ar fi fost păcăliţi apostolii Domnului, dacă ar fi venit cineva la ei spunând că a primit limbile dar de fapt el vorbea o limbă cunoscută de el? (comp. cu Faptele Apostolilor 8:19-21), sau profeţii lui Dumnezeu (comp. cu 1 Regi 14:5)?

 

O altă dovadă este că Duhul Sfânt se dă celor care ascultă de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:32), nu celor care fac minuni, spun prorocii, dar o fac fără Cristos, o fac neţinând cont de legea Lui, astfel ei lucrează fără de lege!!! Domnul acestora le spune: «Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii» - Matei 7:23.

 

Garanţia că darurile sunt autentice constă în respectarea întocmai a Cuvântului lui Dumnezeu, ignorarea a unor părţi din Cuvânt duce la strecurarea unor duhuri mincinoase!!! – 1 Ioan 3:24.

 

 

 

Demoni de înţelepciune drăcească:

 

Demonii de înţelecoiune drăceacă se manifestă prin: cearta, mânia, dezbinarea, rivalitatea.

 

Căci care sunt roadele acestei lucrării? În aceiaşi revistă ni se relatează că: “În 1908, Florence Crawford s-a despărţit de Seymour, luând cu ea mai multe biserici. Ea a pretins că centrul trezirii se mutase spre nord, în Portland, Oregon, iar Los Angeles-ul rămăsese doar o amintire.

 

În 1911, William Durham a venit din Chicago, Illinois în Los Angeles unde a încercat să reaprindă trezirea folosind teoria lui despre sfinţire numită lucrarea terminată. Pe termen scurt a avut succes, însă a murit în mai puţin de un an, iar singurul lucru pe care a reuşit să-l facă în Los Angeles a fost acela de a dezbina bisericile deja existente.”

 

Pe la sfârşitul lui 1913 creştea numărul facţiunilor din tânăra mişcare, până la urmă câteva organizaţii penticostale independente fiind formate, din cauze precum conducerea lor şi diferenţele doctrinare.

 

Patru dintre aceste organizaţii există astăzi:

 

1.   Biserica lui Dumnezeu întru Hristos (penticostalii negri) formată în 1907.

2.   Adunările lui Dumnezeu (penticostalii albi) formată în 1914.

3.   Biserica Penticostală Unită (membrii albi şi negri) formată în 1914. Crezurile cheie doctrinare care disting mişcarea Penticostală a Unităţii: modalismul – Isus este singura persoană a lui Dumnezeu; vorbirea altor limbi este un semn esenţial al mântuirii; negarea existenţei lui Hristos înainte de a veni pe pământ.

4.   Biserica Penticostală a lui Dumnezeu (în majoritate membri albi) formată în 1919.

 

La ora actuală există multe grupări „penticostale”, ceea ce contrastează cu Biblia, care arată că cei spirituali conduşi de Duhul Sfânt sunt uniţi, întru-un Domn şi într-o singură credinţă (Efeseni 4:1-6). Doar firea păcătoasă are ca lucrare: dezbinarea, certurile, partidele, cât şi duhul de înţelepciune firească, căci suntem atenţionaţi în Biblie prin cuvintele din Iacob 3:13-18 GBV 2001:

 

„Cine este înţelept şi priceput între voi? Să arate, din purtarea lui bună, faptele lui făcute în blândeţea înţelepciunii; dar dacă aveţi gelozie amară şi duh de partidă în inimile voastre, nu vă lăudaţi şi nu minţiţi împotriva adevărului! Aceasta nu este înţelepciunea care coboară de sus, ci pământească, naturală, diabolică. Pentru că, unde este gelozie şi duh de partidă, acolo este dezordine şi orice lucru rău.Dar înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare şij neprefăcută. Dar rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace.”

 

Din relatările despre mişcarea penticostală, tocmai că lipseşte: „înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare şi neprefăcută. Dar rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace.”

 

Din păcate chiar preluarea numelui de Penticosta din Biblie (Faptele Apostolilor 2:1-4), este o preluare abuzivă, căci lucrarea celor din Los Angeles, a fost demonică, nu: penticostală. Nu există nici o legătură între lucrarea din Faptele Apostolilor 2 şi lucrarea din anul 1906!!! Ei hulesc evenimentul de la Penticosta, prin aceasta!!!

 

 

 

 

 

Cât de extinsă este rătăcirea demonică prin aceasă lucrare la ora actuală?

 

 

 

În 2005, statisticianul; David Barrett, a estimat că numărul credincioşilor “penticostali” şi “carismatici” din lume este undeva în jurul a 600 de milioane. După un singur secol, Mişcarea Penticostală/Carismatică a ajuns pe locul doi ca familie mondială de “biserici”, dupã Biserica Romano-Catolică.

 

Dacă ar fi fost o lucrare autentică a lui Dumnezeu, cei 600 de milioane, ar fi “lumină şi sare” (Matei 5:13-16), pentru cei 7 miliarde cîţi sunt pe planetă în anul 2014, adică un om la cca. 12 necredincioşi. Nu ar fi fost greu să schimbe lumea aceasta într-o lumea mai bună, mai iubitoare prin puterea Duhului.

 

Dar din cauză că lucrarea aceasta nu este autentică, nu există iubire nici în grupările penticostale, darămite ei să influenţeze pe cei din jurul lor şi să le transmită: putere, har, lumină, dragoste, aşa cum transmiteau primii creştini (Coloseni 1:4-6).

 

Unii cred că în mişcarea penticostală a fost şi este un amestec de bine şi rău, dar Biblia ne avertizează:

 

„Oare izvorul, din aceeaşi deschidere, ţâşneşte dulce şi amar? Fraţii mei, poate un smochin să facă măsline sau o viţă, smochine? Nici apa sărată nu face apă dulce.” (Iacob 3:11,Iacob 1:12 GBV 2001).

 

Domnul Isus ne atenţionează: „Intraţi prin poarta îngustă; pentru că largă este poarta, şi lată este calea cea ducând spre pierzare; şi mulţi sunt cei intrând pe ea. Pentru că strâmtă este poarta, şi îngustă este calea cel ducând spre viaţă; şi puţini sunt cei ce o găsesc” (Matei 7:13,Matei 1:14 SCC).

 

Mulţi sunt care pretind că sunt “creştini”, ei cred că sunt pe calea cea îngustă. Însă citind acest pasaj din Matei cap. 7, este interesant că puţini vor ajunge în cer, nu din cauza că ei au fost pe calea îngustă dar nu s-au ţinut de ea. Nu! Ci din cauză că ei niciodată nu au fost pe calea îngustă, ei nu au cunoscut-o niciodată! Despre ei Domnul a spus: „Niciodată nu v-am cunoscut”  (v.23). Ei nici măcar nu au găsit calea îngustă ce duce la viaţă, darămite să umbele pe ea!!! Observaţi textul este clar: „şi îngustă este calea cel ducând spre viaţă; şi puţini sunt cei ce o găsesc”! Puţin sunt cei ce găsesc CALEA! Deci mulţi merg pe calea largă crezând că sunt pe calea îngustă, crezând că Îl au pe „Isus”, dar ei de fapt au un alt Isus, un alt duh şi o altă evanghelie (2 Corinteni 11:4).

 

Da, ei fac lucrări în numele lui, dar El nu este implicat în ele, ei se roagă spunând:„Doamne, Doamne” (v.21), dar El nu-i cunoaşte! Ei nu sunt ai Lui!

 

Iubite cititor faptul că te afli într-un cult care se auto-intitulează: “creştin”, nu însemnă că ai găsit calea îngustă!

 

Calea Îngustă, adică modul de viaţă al lui Christos nu Îl poţi afla decât cunoscându-L pe El şi aceasta prin revelaţie, ca şi Petru (Matei 16:15-17). Iar Dumnezeu Îl descoperă pe Fiul celor smeriţi şi celor cu inima sinceră, nu celor îngâmfaţi care zic să sunt “creştini” dar care nu ascultă de Fiul în toate, ci răstălmăcesc cuvintele Lui spre a-şi lărgi calea spre pierzarea lor. Multe curente religioase îşi întocmesc calea după placul inimi lor, dau tot felul de interpretări spre a scăpa de cruce, de suferinţa inerentă ascultării depline. Ei sunt pe calea largă şi merg spre pierzare! Ei se laudă că sunt “mântuiţi” prin har, dar harul primit de ei este unul fals, căci el nu lucrează o viaţă de neprihănire ca a lui Christos! După zeci de ani de mers la aşa zisa “biserică”, cu toate manifestările lor supranaturale, ei sunt tot fireşti, morţi în păcate, neregeneraţi, prefăcuţi, dar miezul lor este neschimbat, esenţa lor este carnală nu spirituală! Ei se pot preface în faţa oamenilor, dar Tatăl din ceruri le cunoaşte inimile, ei şi-au zidit casa pe nisip spunând că ei sunt zidiţi pe stânca ascultării, dar ascultarea lor este de o evanghelie falsă, de doctrine intocmite de oameni învăţaţi şi adăpaţi la izvorul filozofiilor, şi nu la izvorul divin.

 

De aceea să luăm aminte la acest cuvânt: „multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 14:12).