Introducere:

„Biserica Evanghelică” Lutherană are aceeaşi doctrină ca şi „Biserica Evanghelică” de Confesiune Augustană. Însă, spre deosebire de cei din confesiunea Augustană, ceilalţi sunt de naţionalitate maghiară şi slovacă.

 Acest cult are la bază învăţătura lui Martin Luther (1483-1546) cel care a iniţiat reforma religioasă ce stă la baza întregului protestantism. Călugăr catolic şi profesor la Universitatea din Wittenberg, Luther s-a apropiat de ideile umaniştilor Renaşterii şi a dat o nouă interpretare învăţăturii creştine. În concepţia sa, omul îşi obţine mântuirea numai prin credinţă, biserica şi clerul, sfinţii, moaştele nu au nici un rol în iertarea păcatelor. În 1517, Luther a afişat pe uşa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze prin care se condamnau abuzurile Bisericii Catolice, în special comerţul cu indulgenţe.

     Principii germani, interesaţi să înlăture autoritatea Bisericii Catolice asupra statelor lor, l-au apărat pe Luther şi au răspândit noile idei. În anul 1526, dieta de la Speyer a hotărât că fiecare principe este liber să decidă religia supuşilor de pe teritoriul său. Acest „protest” al principilor-contra încercării de reinstituire a catolicismului-a dus la denumirea de „protestantism”, utilizată pentru toate confesiunile născute în urma Reformei.
     Reforma lutherană s-a răspândit în rândul populaţiei săseşti din Transilvania, la mijlocul secolului al XVI-lea, în urma contactelor intense cu viaţa spirituală din vestul Europei şi cu universităţile din Germania.

Organizatorul bisericii astfel înnoite a fost braşoveanul Johannes Honterus (1498-1549). Sinodul de la Mediaş din 1572 a fixat doctrina prin preluarea „Confesiunii Augustane”, cel mai de seamă document doctrinar al lutheranismului, elaborat în anul 1530 la Augsburg, ca bază a propovăduirii şi vieţii bisericeşti. 
     Înglobarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic (1691) a însemnat pentru Biserica Evanghelică o schimbare simţitoare, noile autorităţi încurajând contrareforma catolică, mai ales în oraşe. 

După instaurarea dualismului austro-ungar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria (1867), Biserica a preluat şi o funcţie social-culturală, organizând mai ales viaţa şcolară-confesională, în vederea menţinerii identităţii naţionale. Această funcţie şi-a păstrat-o şi după realizarea României Mari (1918). Din anul 1867, sediul episcopiei, care din 1572 se afla la Biertan (lângă Mediaş), este la Sibiu. 

După decembrie 1989, Biserica Evanghelică C.A. acţionează intens pentru reluarea acestor activităţi social-culturale.      Statutul organic al Bisericii Evanghelice C.A. din România datează din anul 1861, suferind cu trecerea timpului o serie de modificări. 

     Structura organizatorică a bisericii cuprinde: biserica locală, biserica districtuală şi biserica generală. Biserica locală (parohia) are statut de persoană juridică şi este condusă de adunarea generală a reprezentanţilor comunităţii bisericeşti şi de un consiliu parohial (prezbiteriu). În prezent, sunt 256 de comunităţi, organizate în 57 de parohii şi 265 lăcaşe de cult. În cadrul Bisericii Evanghelice C.A. slujesc un număr de 42 de preoţi.  
Biserica cuprinde cinci districte bisericeşti (protopopiate): Braşov, Mediaş, Sebeş, Sibiu şi Sighişoara. Organele de conducere ale districtelor sunt: Congresul Bisericesc Districtual şi Consistoriul Districtual. Districtul este condus de decan (protopop).

     Totalitatea parohiilor formează Biserica generală. Organele de conducere ale acesteia sunt: Congresul Bisericesc General şi Consistoriul Superior. Congresul Bisericesc General este alcătuit din membrii Consistoriului Superior, decanii şi curatorii districtelor bisericeşti, delegaţi clerici şi mireni, în total circa 40 de persoane. Acest for are competenţă în cele mai importante probleme ale Bisericii, inclusiv în alegerea episcopului, curatorului general şi a membrilor Consistoriului Superior. Conducătorul Bisericii generale este episcopul. 
     Înainte de 1944, totalul credincioşilor evanghelici se ridica la 250.000 de persoane, în peste 250 de parohii. În urma războiului şi a evenimentelor politice, mai ales în urma emigrării din ultimele două decenii, numărul enoriaşilor a scăzut simţitor, ajungând, conform recensământului din anul 2002, la  8716 credincioşi. 

     Pentru pregătirea preoţilor, Biserica Evanghelică C.A. dispune, la Sibiu, de o secţie în limba germană a Institutului  Teologic Protestant Unic de grad universitar din Cluj-Napoca. 

     Biserica Evanghelică C.A. editează revista lunară „Kirchliche Blater”, iar începând cu anul 1991 tipăreşte, bilunar,  o revistă de informaţii „Landeskirchliche Information”. 

     Din anul 1961, Biserica Evanghelică C.A. a devenit membră în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, iar în 1963 a intrat în Federaţia Mondială Lutherană, colaborând, ca membră, şi în Conferinţa Bisericilor Europene. Intense sunt în prezent legăturile cu Biserica Evanghelică din Germania (EKD), mai ales cu organizaţiile de ajutorare „Diakonisches Werk der EKD”, „Gustav-Adolf-Werk” şi „Martin-Luther-Bund”.

După înfiinţarea, în sec. XVI, a Bisericii Reformate, au mai rămas în Transilvania cîteva parohii luterane maghiare în jurul Braşovului, altele în Banat (unele cu credincioşi slovaci) şi altele în Ţara Crişurilor. Comunităţilor  maghiare lutherane din satele din jurul Braşovului, sate care erau proprietatea acestui oraş, li s-a impus păstrarea credinţei lutherane de către autorităţile săteşti din Braşov, în baza principiului „Cuius regio, eius religio”. Aceste comunităţi au fost încorporate în episcopia lutherană a saşilor.
     Parohiile lutherane din vestul ţării au intrat sub jurisdicţia Bisericii Lutherane din Ungaria. În anul 1887 şi parohiile evanghelice maghiare din jurul Braşovului au intrat sub jurisdicţia acestei biserici. 
     După 1 Decembrie 1918, parohiile lutherane maghiare şi slovace din România Mare au format o biserică  aparte de cea a saşilor. Acest cult numără, conform datelor recensământului, 27.112 credincioşi, cei mai mulţi maghiari, restul slovaci, precum şi circa 200 credincioşi de limbă română,  în Bucureşti. 
     Biserica Evanghelică S.P. are trei protopopiate (cu sediile la Braşov, Cluj-Napoca şi Nădlac), 45 de biserici, 39 parohii, 6 filii şi 44 preoţi. 

Activitatea diaconiei, unităţilor de asistenţă socială este coordonată de către „Diaconia Lutherana” cu sediul în Brasov, fundată în anul 1998. 

Munca tineretului în Biserica Evanghelică-Lutherană este coordonată de către Asociaţia Tinerilor Evanghelici din România cu sediul în Braşov. 

Organizarea cultului are la bază principiul sinodo-presbiterial, ceea ce înseamnă că laicii au un rol important, conducerea este colectivă iar unităţile de bază sunt autonome. 

Organul suprem  reprezentativ, legislativ şi elector, respectiv de luare a deciziilor teologice este Sinodul. Între sesiunile acestuia conduce Presbiteriul Episcopal.  Membri din oficiu cu  drept de vot ai Sinodului sunt: prezidiile episcopale şi ale protopopiatelor, notarul suprem general, curatorul secund şi consilierul juridic al circumscripţiei. Pe bază de alegeri mai sunt alese din cele trei protopopiate 30 de persoane din rândul clerului şi al laicilor. Sinodul se întruneşte de regulă din trei în trei ani, în caz de nevoie poate fi convocat oricând. 

Presbiteriul episcopal este format din episcop, prim-curator general, episcopul adjunct, referentul de misiune internă, consilierul principal episcopal, protopopii, preşedintele comisiei Teologice, referentul catehetic, referentul diaconic şi responsabilul de presă. Dintre funcţionarii laici ai Episcopiei: curatorul secund al episcopiei, curatorii protopopiatelor, secretarul extern, consilierul economic, consilierul juridic, procurorul şi preşedintele Curţii de conturi. Presbiteriul episcopal  se întruneşte de regulă anual, dar în caz de nevoie se poate convoca în şedinţă extraordinară.

Conducătorul cultului este episcopul  ales de adunările generale ale parohiilor. 
Pregătirea preoţilor se face la Secţia evanghelică S.P. a Institutului Teologic Protestant din Cluj-Napoca. 

 

Credinţa lutherană:

Cel mai de seamă document doctrinar al lutheranismului, elaborat în anul 1530 la Augsburg: Confesiunea de la Augsburg, a fost scrisă de colegul lui Martin Luther, Philip Melanchthon. Această declarație de credință este de multe ori privita ca fiind mărturisirea aflată la baza teologiei lutherane.

Acesta a fost prezentată de către adepții lui Martin Luther împăratului Carol V la dieta imperială de la  Augsburg, Germania. Acest document a fost destinat să fie un rezumat al articolelor principale ale credinței lutherane în contrast cu erorile care au fost predate de către Romano-Catolici.  

Să le analizăm în lumina Bibliei:

 

Confesiunea de la Augsburg:

Articolul 1.

Despre Dumnezeu

Mai întâi se învaţă şi susţine de comun acord în virtutea Sinodului de la Niceea, că este o singură fiinţă dumnezeiască, care se numeşte Dumnezeu şi care este Dumnezeu adevărat, şi că sunt trei persoane în această fiinţă dumnezeiască unică, toate trei deopotrivă de puternice, deopotrivă de veşnice: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Toate trei sunt o fiinţă dumnezeiască unică, veşnică, nedespărţită, fără de sfârşit, de o nemăsurabilă putere, înţelepciune şi bunătate, un Creator şi Susţinător al tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile. Prin cuvântul „Persoană” (persona) nu se înţelege o parte şi nici o însuşire a unei alte firi, ci ceva ce  constă din sine însuşi (este de sine stătător), aşa cum au folosit părinţii bisericii acest cuvânt în această privinţă. În consecinţă, toate învăţăturile rătăcite care se pronunţă împotriva acestui articol vor fi respinse, precum cele ale maniheiştilor, care acceptă doi dumnezei: unul bun şi unul rău; tot la fel cele ale valentinienilor, ale arienilor şi eunomianilor, ale mahomedanilor şi tuturor celor de o potrivă cu ei; tot la fel cele ale samosatienilor, cei din vechime şi cei de factură nouă, care acceptă numai o persoană, iar despre celelalte două, „Cuvântul” (Cristos, vezi Ioan :1,Ioan :1 şi următoarele) şi Duhul Sfânt, propăvăduiesc sofisticării şi spun că n-ar fi persoane distinctibile, ci Cuvântul ar însemna, nimic mai mult, decât cuvânt sau voce trupească, iar Duhul Sfânt ar fi o emoţie făurită să acţioneze în interiorul creaturilor.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 1: Nu vedem în acest articol nici un contrast între credinţa lutherană şi confesiunea catolică niceeană!

Aceiaşi teorie filozofică a trinităţii, pe care Biblia nu o învaţă! Căci cum poate fi o singură Fiinţă dar trei persoane? Poate fi cineva: persoană, dar să nu fie fiinţă?!?

Biblia de la un capăt la altul învaţă că există un singur Dumnezeu adevărat şi real, şi acest lucru reiese din zeci de pasaje biblice, Atunci când El vorbeşte în Biblie, peste tot se exprimă despre Sine la singular (Eu, Mie, al Meu, etc. - Geneza 6:17; Geneza 9:9,Geneza 9:15; Geneza 15:14; Levitic 26:23,Levitic 26:27; Exod 6:7; Exod 13:2), şi nu vorbeşte nicăieri despre Sine la plural (Noi, nostru, etc.).

Numai atunci când vorbeşte cu alţii, El spune: „nostru”, „noi” (Geneza 1:26; Geneza 3:22). Astfel acest argument ar fi suficient, pentru a arăta că Dumnezeu NU este o pluralitate de persoane (două sau trei persoane).

În plus, Biblia nu numai că ne spune că „Dumnezeu, este unul singur” (Romani 3:30; Galateni 3:20), dar ne spune şi cine este Acel unul singur.

Învăţătura clară a Domnului Isus, Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind doar Tatăl.

În Ioan 6:27, El afirmă: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui.” Cine este Dumnezeu? Conform afirmaţiei lui Isus: Tatăl este  „însuşi Dumnezeu”!

Tot la fel în Ioan 6:45, Domnul Isus învaţă: „În proroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine”. Domnul Isus Îl identifică pe Dumnezeu care Îi învaţă pe toţi, cu „Tatăl”, iar cine a primit învăţătura Lui, vine la Mine. Expresiile: „Lui” şi „Mine”, desemnează două persoane distincte. Astfel Dumnezeu nu se arată când ca Tată, când ca Fiu; ci, Tatăl şi Fiul sunt două persoane diferite, şi doar Tatăl este descris de Isus ca Dumnezeu!

În Ioan 8:54: „Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru. Domnul Isus descoperă cine este Tatăl Lui, El nu este Altul decât Dumnezeul vostru, al evreilor cu care vorbea Isus, despre care în lege era scris: ca să cunoşti că DOMNUL El este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El” - Deuteronom: 4:35. Iar Acest Dumnezeu era un altul decât Isus, căci Isus precizează că dacă El Însuşi se slăveşte, slava Lui este nimic, doar dacă Altul, adică Dumnezeu (Tatăl Lui) Îl slăveşte, El este trimisul Lui cu adevărat (vezi Ioan 8:42), căci El nu a venit în Numele Lui propriu (Ioan 5:43-44)!

Domnul Isus, declară în Ioan 17:1,Ioan 17:3, ceva ce contrazice flagrant dogmele menţionate la începutul acestui tract: „…Tată, a sosit ceasul!…Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine SINGURUL DUMNEZEU ADEVĂRAT, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:1,Ioan 17:3). Iată! Domnul Isus, declară că Singurul Dumnezeu Adevărat este Tatăl, la care El se ruga.

De fapt poate Dumnezeu să se roage la Dumnezeu? Are nevoie Dumnezeu de ceva sau cineva (Fapte 17:24,Fapte 17:25)? Domnul Isus nu a spus că Adevăratul Dumnezeu este El, sau că este: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; nici că este: Tatăl şi Fiul; ci, El a afirmat că Dumnezeul adevărat este doar Tatăl.

Tot la fel, apostolii au înţeles că Dumnezeu este doar Tatăl, ei învăţau:

1Corinteni 8:5-6: „Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”

Textul acesta spune clar şi fără echivoc, că pentru creştini nu există decât un singur Dumnezeu; şi că Acesta este: „Tatăl”, iar Tatăl este o altă persoană diferită de Isus, pentru că „de la” El vin toate lucrurile; pe când Isus, are rolul de agent, fiindcă: „prin El …sunt toate lucrurile”. Cel „de la” care vin toate lucrurile, este  diferit de Cel „prin care” vin toate lucrurile!

1Petru 1:2-3: „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos!” Iată că şi apostolul Petru, învăţa ca şi Pavel, că Dumnezeu este Tatăl, şi că Acesta este distinct de Isus Cristos şi de Duhul Sfânt!

De fapt, daca citim introducerile de la toate epistolele Noului Testament, vom găsi aproape în toate, această distincţie, între Dumnezeu care este prezentat ca fiind: Tatăl, de Isus Cristos (prezentat ca Fiu sau ca Domn), şi de Duhul Sfânt, dar să prezint în continuare câteva exemple în acest sens.

Să vedem în continuare:

 

Articolul 2.

Despre păcatul strămoşesc.

Mai departe ni se predă învăţătura că, după căderea lui Adam în păcat, toţi oamenii născuţi în mod natural sunt concepuţi şi născuţi în păcat, adică, toţi oamenii, încă din pântecul mamei, sunt înclinaţi pe de-antregul către pofta rea (cum concupiscentia) şi nu pot avea pe cale naturală temere adevărată faţă de Dumnezeu, nici credinţă adevărată (sine fiducia), în consecinţă şi această rătăcire înnăscută şi păcat originar este cu adevărat păcat şi de aceea, ea îi condamnă pe toţi la mânia veşnică a lui Dumnezeu, pe toţi aceia care nu sunt născuţi din nou prin botez şi Duhul Sfânt.

Prin aceasta respingem învăţătura pelagienilor şi a altora care nu consideră păcatul strămoşesc drept păcat, făcând prin aceasta să se îndreptăţească prin puteri naturale, nesocotind astfel suferința şi meritul lui Cristos.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 2: De asemenea, teoria că oamenii sunt totali corupţi, în întregime înclinaţi înspre rău, şi că sunt fără putere de a face ceva plăcut lui Dumnezeu; nu ţine cont de câteva realităţi biblice: 1. dacă oamenii nu pot face binele, nici Dumnezeu nu le poate cere să facă binele, nici în era precreştină, când nu exista: naştere din nou. 2. Oamenii din timpuriule de neştiinţă care nu au avut acces la Evanghelia lui Cristos cum vor putea fi judecaţi? – Fapte 17:03. Conform Bibliei şi oamenii din timpurile de neştiinţă vor fi clasaţi în categoria drepţilor şi nedrepţilor (Romani 2:12-15), dar cum este posibil acest lucru dacă toţi oamenii sunt totali corupţi?

Doar dacă chipul lui Dumnezeu din om nu a fost distrus în totalitate, atunci în toate timpurile pot fi oameni buni şi răi, pe baza: conştiinţei lor, a mărturiei creaţiei.

Omul se naşte corupt, dar nu în totalitate, el are şi înclinaţii bune, dar mai multe înclinaţii rele, dar dacă omul decide ca pe parcursul vieţii să facă binele, aşa cum îl cunoaşte, el poate cultiva virtuţi divine şi creşte în apropierea de Creator, sau poate să nu asculte de conştiinţă, de mărturia lui Dumnezeu şi să nu se înfrâneze de la rău, urmându-şi pornirile egoiste, şi cu cât va umbla în neascultare cu cât aceste porniri, înclinaţii vor fi mai mari, şi mintea lui se va întuneca tot mai mult.

Înainte de potop au existat mulţi oameni răi, dar Noe a ales să fie altfel. În Canaan au existat mulţi oameni răi, dar unii au ales să fie altfel ca Rahav, care a fost socotită: dreaptă (Iacob 2:25) şi ca Gabaoniţii care au slujit la cortul întâlnirii (Iosua 9).

Cu siguranţă că Avraam, Isac, Iacob, Noe, Daniel, dar şi din popoarele păgâne, ca: Rahav, Gabaoniţii, recabiţii (Ieremia 35), vor fi socotiţi drepţi la judecată fără ca ei să fi primit îndreptăţirea (justificarea) prin credinţa în Isus. Astfel cum au putut ca ei să fie total corupţi şi totuşi ei să fie consideraţi drepţi (comp. cu Evrei 11).

Cum a putut Dumnezeu să le spune oamenilor în Deuteronom 30:19: Iau azi cerul şi pămîntul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta”. Dacă oamenii din Israel, erau erau total corupţi şi fără viaţă spirituală, deoarece ei nu au fost mântuiţi prin Cristos?

De asemenea, găsim scris, că Dumnezeu îi spune lui Cain în Geneza 4:6,Geneza 4:7: „Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mîniat, şi pentru ce ţi s’a posomorît faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pîndeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpîneşti.” Dumnezeu a văzut răutatea din inima lui Cain şi la sfătuit să se stăpânească, poruncă inutilă dacă Cain era total corput şi în imposibilitate de a facee ceea ce este drept!

Un păgân putea face binele, fiind îndemnat de conştiinţă (Romani 2:14-15), de mărturia lui Dumnezeu prin creaţie (Romani 1:19,Romani 1:20) sau de moralitatea învăţată trăind într-o comunitatea cu reguli şi legi. Astfel şi păgânul putea face binele (Ieremia 35; Ezechiel 18:29,Ezechiel 18:30). Dacă păgânul nu putea face binele, el nu poate fi nici judecat de Dumnezeu! Iar cu atât mai mult cei care au trăit în Israel, fie dintre copiii lui Israel, fie dintre prozeliţi dintre neamuri, care puteau asculta de legea lui Dumnezeu şi prin împlinirea legii ei erau drepţi şi plăcuţi lui Dumnezeu (Romani 2:12,Romani 2:13).

Doar cei ce au auzit evanghelia şi o resping sunt pasibili de judecata veşnică (2Tesaloniceni 1:6-10). Precum şi cei ce nu au auzit evanghelia, dar resping mărturia divină prin creaţie (Romani 1:19,Romani 1:20), şi prin conştiinţă (Romani 2:14,Romani 2:15).

Prin urmare, teoria că: îi condamnă pe toţi la mânia veşnică a lui Dumnezeu, pe toţi aceia care nu sunt născuţi din nou prin botez şi Duhul Sfânt”, este o exagerare, venită dintr-un duh de rătăcire.

Lucrarea naşterii din nou începând doar cu naşterea lui Isus în botezaul de la Iordan, El fiind născut primul de sus dintre mulţi fraţi (Romani 8:29).

 

Articolul 3

Despre Fiul lui Dumnezeu

Totodată astfel ni se predă învăţătura că Dumnezeu Fiul s-a făcut om, s-a născut din Preacurata Fecioară Maria şi că cele două naturi, cea dumnezeiască şi cea omenească, sunt astfel unite inseparabil într-o Persoană, sunt un Unic Cristos, care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, s-a născut cu adevărat, a pătimit, a fost răstignit, a murit şi a fost îngropat, că El a fost o jertfă, nu numai pentru păcatul strămoşesc, dar şi pentru celelalte păcate şi l-a împăcat pe Dumnezeu în mânia Lui, şi deasemenea că acest Cristos s-a coborât în iad (lumea din infern), a treia zi a înviat cu adevărat din morţi şi s-a suit la cer; El stă de-a dreapta lui Dumnezeu, că El tronează şi domneşte peste toate creaturile; că El prin Duhul Sfânt îi sfinţeşte, îi curăţeşte, îi întăreşte şi îi îmbărbătează pe toţi cei care cred în El, le conferă viaţă şi felurite daruri şi bunuri, şi îi păzeşte şi-i ocroteşte de diavol şi de păcat; că acest Cristos Domnul va veni să se-arate tuturor la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi şi toate cele ce mai sunt pomenite în Crezul apostolic.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 3: de unde este luată expresia: „Dumnezeu Fiul”? Nu din catolicism? Ea nu apare în Biblie!

Dacă Isus era Dumnezeu – Om, atunci El nu putea să fie „mai prejos decât îngerii” (Evrei 2:9). Iar dacă Isus a fost doar om, atunci cade teoria potrivit căreia Isus a fost şi Dumnezeu şi Om prin Sine, având o dublă natuă de la naşterea Sa din Maria.

Chiar Isus foloseşte deseori descrierea de „Fiul omului” despre Sine (Matei 17:22; 18:11; 20:28; 26:24; etc.). El era Fiul lui Dumnezeu, deoarece El  provenea din Dumnezeu în existenţa sa pre-umană. Însă El era Fiu al omului fiind născut ca om (Galateni 4:4), El nu a avut o dublă natură, chiar dacă El a venit din cer, deoarece înainte de a veni din cer, El s-a dezbrăcat de forma divină de existenţă.

De fapt, Biblia îl prezintă pe Isus ca om (Romani 5:12-19), apostolii Îl numesc: om (Fapte 2:23; 1Corinteni 15:21), sau ca echivalent al lui Adam (1Corinteni 15:45,1Corinteni 15:47), nu Dumnezeu - OM.

Înainte de a veni ca om pe pământ, Isus a fost supus Tatălui (Filipeni 2:6,Filipeni 2:7; Ioan 12:49,Ioan 12:50). Când a fost pe pământ Isus a fost echivalentul lui Adam, un om perfect (Romani 5:12-19; 1Corinteni 15:45).

El s-a numit pe Sine: Om (Ioan 8:40), iar Scriptura descrie caracteristici umane despre El cum ar fi: I-a fost foame (Matei 4:2); i-a fost sete (Ioan 19:28); a obosit (Ioan 4:6), a fost ispitit (Evrei 4:15).

Dacă Isus era ‚Dumnezeu’, atunci prin moartea sa trebuia să răscumpere păcatele unui Dumnezeu, dar Adam a fost om, nu Dumnezeu; tot aşa Isus s-a făcut om, dar un om perfect fără de păcat, echivalentul lui Adam (Evrei 2:6-9; 4:15) pentru a aduce o răscumpărare corespunzătoare (1Corinteni 15:21).

Un alt text precizează: „Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce Sunt ispitiţi.” (Evrei 2:18).

Dumnezeu nu poate fi ispitit. Unde se spune asta? În Iacob 1:13. Dumnezeu nu poate fi ispitit. O persoană care vede totul de la început până la sfârşit nu poate fi ispitită, dar Cristos a fost cu adevărat ispitit, aşa spune Scriptura, şi El trebuia să fie ispitit pentru a ne putea ajuta. Prin urmare El trebuia să fie om!

De asemenea Dumnezeu nu poate muri, în Habacuc 1:12, se spune: „O, Dumnezeul meu, Sfântul meu, tu nu mori” (NW, vezi şi n.s. de la NTR; vezi şi Deuteronom 32:39-40; Daniel 6:26),  Isus a murit de dragul nostru, aceasta n-a fost o scenă, un rol pretins doar; ci o realitate! Ce indică aceasta? Că  Isus Cristos nu a fost Dumnezeu; ci, om!

Însă doctrina trinităţii atacă aceste adevăruri!

 

Articolul 4.

Despre îndreptăţire

Mai departe ni se predă învăţătura că noi nu putem obţine iertarea păcatelor şi legitimitate în faţa lui Dumnezeu prin nici un fel de strădanie de-a noastră şi rod al ei precum merite, fapte şi îndeplinirea înru totul a celor pretinse nouă, dar că noi primim iertarea păcatelor şi devenim drepţi în faţa lui Dumnezeu, din har şi datorită lui Cristos, prin credinţă (gratis justificentur propter Christum per fidem), adică dacă credem că a pătimit Cristos pentru noi şi că ne sunt iertate păcatele şi ni se dăruieşte viaţa veşnică datorită Lui. Căci această credinţă o socoteşte şi o priveşte Dumnezeu ca neprihănire în faţa Lui, aşa cum spune Sfântul Pavel către romani în capitolele 3 şi 4.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 4: O credinţă într-un alt Isus (2Corinteni 11:4), într-o fiinţă inventată de la consiliu de la Niceea nu poate da îndreptăţirea, din cel puţin două motive: a) Dacă Isus era Dumnezeu-om, nu putea răscumpăra păcatele lui Adam şi a copiiilor lui căci Adam a fost om, nu Dumnezeu-om, răscumpărătorul trebuia să plătească un preţ de răscumpărare echivalentul unui om (vezi: Romani 5:12-19); b) Dacă Isus era Dumnezeu-om, Acesta nu poate fi Mijlocitor şi mare preot, din cauză că Mijlocitorul este cineva care stă la mijloc între Dumnezeu şi oameni (1Timotei 2:5,1Timotei 2:6). Isus nu putea fi şi Dumnezeu şi Mijlocitor!!! – Evrei 4:14-16; 9:11,24-26.

 

Articolul 5.

Despre slujirea bisericească

Pentru ca să se ajungă la această credinţă, Dumnezeu a instituit slujirea bisericească, ne-a dat Evanghelia şi sacramentele, pe care ni le conferă prin mijlocirea Duhului Sfânt, Care face să lucreze credinţa în locul şi la vremea în care li s-a arătat de la Dumnezeu (ubi et quando visum est Deo = unde şi când a fost voit de Dumnezeu) acelora care ascultă Evanghelia care ne-nvaţă în această privinţă că atunci când credem acest fapt avem părtăşia unui Dumnezeu milostiv, nu datorită meritelor noastre, ci datorită meritului lui Cristos. Şi să se respingă învăţătura anabaptiştilor şi a celorlalţi care ne învaţă că ne putem strădui să ajungem la Duhul Sfânt fără ca să ne fie propăvăduit din afara noastră cuvântul (sine verbo externo = fără cuvântul din afară) evangheliei, ci doar prin propria noastră pregătire, propriile noastre gânduri şi fapte.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 5: Dumnezeu a dat evanghelia apostolilor, şi prin aceştia primim avertismentul că dacă nu rămânem în evanghelia predicată de ei am crezut în zadar – 1Corinteni 15:1,1Corinteni 15:2.

Dar ceea ce predică luteranii este o altă evanghelie, despre un „Dumnezeu triunic”, şi un „Isus” care nu este fiul lui Dumnezeu în realitate, adică o Fiinţă născut din Dumnezeu şi astfel distinctă şi inferioară Dumnezeului etern! Ci ei învaţă de „un alt Isus” (2Corinteni 11:4).

Toţi cei care predică o altă evanghelie sunt blestamaţi – Galateni 1:6-8.

 

 

Articolul 6.

Despre felul nou de a face ascultare

De asemenea ni se predă învăţătura că această credinţă ar trebui să producă roade bune şi fapte bune şi că trebuie să faci fapte bune, anume toate cele ce le-a poruncit Dumnezeu, şi să le faci de dragul lui Dumnezeu. Totuşi, nu-ţi este permis să-ţi pui încrederea în aceste fapte, ca şi cum prin ele ai merita har şi-ndurare în faţa lui Dumnezeu – aşa cum Însuşi Cristos o spune: Când veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: “Suntem nişte robi netrebnici: am făcut ce eram datori să facem.” Căci noi primim iertare de păcate şi îndreptăţire prin credinţa în Cristos. Tot la fel ne învaţă şi părinţii biserici. Căci Sfântul Ambrozie spune: “Aşa este hotărât la Dumnezeu că cel ce crede în Cristos este mântuit, şi nu prin fapte, ci a dobândit iertarea păcatelor fără merite, doar prin credinţă.”

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 6: o dată ce un grup a primit o altă evanghelie, ei nu salvaţi, şi astfel creaţi în Isus. Prin urmare, ei nu pot produce faptele bune la care creştinii adevăraţi au fost rânduiţi – Efeseni 2:8-10; Tit 3:5-8.

 

Articolul 7.

Despre biserică

De asemenea ni se predă învăţătura că trebuie să fie şi să dureze biserica: “una, sfântă, sobornicească şi apostoleacă”, care reprezintă comuniunea tuturor credincioşilor, cărora li se predică Evanghelia în mod nedenaturat şi li se administrează corect Sfintele Taine (congregatio sanctorum, in qua evangelium pure docetur et recte administrantur sacramenta). Căci unităţii adevărate a bisericii creştine îi este suficient ca, de comun acord, Evanghelia să fie predicată pe înţeles şi nedenaturat şi tainele să fie administrate după cuvântul lui Dumnezeu. Iar pentru adevărata unitate a bisericii creştine nu este neapărat necesar ca pretutindeni să se respecte acelaşi ceremonial, pe care oamenii l-au orânduit, doar, cum spune Sfântul Pavel în epistola către efeseni în capitolul 4, “este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez”.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 7: iată adevărata Biserică care are ca Domn pe Isus, (Efeseni 4:5; 1:17; 3:14), nu cum învaţă crezul niceean: „Cum Tatăl este Domn, Fiul este Domn şi Duhul Sfânt este Domn”.

În Efeseni 4:4,Efeseni 4:5, Duhul Sfânt este numit: „un singur Duh”, nu Domn! Nicăieri în Biblie Duhul Sfânt nu este numit: Domn! Îi invităm pe luterani să ne contrazică, cu Biblia, nu cu conciliile catolice...

 

Articolul 8.

De fapt, ce să fie biserica?

În aceeaşi măsură, deşi Biserica lui Cristos nu este altceva de fapt decât comuniunea tuturor credincioşilor şi sfinţilor, iar în această viaţă, printre cei pioşi se găsesc mulţi creştini falşi, făţarnici precum şi  păcătoşi pe faţă, Sfintele Taine sunt pe deplin lucrătoare, chiar şi atunci când preoţii prin care ele sunt administrate nu sunt cuvioşi; aşa precum ne spune însuşi Cristos: “Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi! Căci ei zic şi nu fac.”  

De aceea trebuie respinse învăţăturile donatiştilor şi ale altora care învaţă altfel.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 8: ei recunosc că „se găsesc mulţi creştini falşi, făţarnici”, oare ce fărţărnicie e mai mare decât să spui că articolele de credinţă sunt „în contrast cu erorile care au fost predate de către „Biserica” Romano-Catolică”, dar când colo ei susţin aceleaşi erezi catolice!!!

 

Articolul 9.

Despre botez

Despre botez ni se predă învăţătura că el este neapărat necesar mântuirii şi că prin el ni se conferă milostivire de la Dumnezeu; că şi copii trebuie să fie botezaţi, prin botez ei fiind încredinţaţi lui Dumnezeu şi plăcuţi Lui, adică sunt ridicaţi la harul milostivirii lui Dumnezeu.

De aceea, învăţăturile celor care propăvăduiesc că botezarea copiilor n-ar fi justă trebuie să fie respinse.

 

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 9: unde învaţă Biblia de botezul copiiilor?!? Cum poate fi cineva mântuit dar să nu fie îndreptăţit prin credinţă?!? Îndreptăţirea vine după mântuire (1Corinteni 6:11). Aşa după cum botezul vine după credinţă (Fapte 8:12,Fapte 8:13).

Nu poţi fi declarat drept, şi doar apoi iertat şi salvat de păcatele din trecut!!! Ci invers, prima dată eşti iertat, salvat şi apoi îndreptăţit!!!

 

Articolul 10.

Despre Sfânta Euharistie

Despre Sfânta Împărtăşanie cu trupul şi sângele lui Cristos astfel ni se predă învăţătura: că, sub forma pâinii şi a vinului, în Sfânta Împărtăşanie este prezent adevăratul trup şi adevăratul sânge al lui Cristos şi prin aceste forme se distribuie şi se capătă.

Astfel considerând, este de respins oricare învăţătură contrarie.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 10: teoria conssubstanţierii susţinută de Luther, este doctrina potrivit căreia pâinea şi rodul viţei rămân mai departe pâine şi rod al viţei fără o transformare metafizica, însă trupul şi sângele lui Cristos sunt prezente „în”, „cu” şi „sub” pâine şi în rodul viţei.

Perspectiva lui Luther nu diferă mult de cea a Bisericii catolice, el a păstrat iddea potrivit căreia trupul şi sângele lui Cristos sunt prezente în mod fizic în elemente, dar a negat doctrina transsubstanţierii. Moleculele nu sunt transformate în carne şi sânge, ele rămânând pâine şi vin, dar trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente în, cu şi sub” pâine şi vin. Pentru Luther, punctul crucial al poziţiei lui era că Hristos este prezent în mod fizic la Euharistie, fără a da însă o explicaţie a acestei interpretări. El interpretează astfel literar Matei 26:26 (Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu), fiind de părere că trupul lui Hristos este mâncat în mod real.

„Consubstanţierea” este un termen care se aplică de obicei conceptului Luteran al cinei de comuniune, deşi anumiţi teologi luterani moderni resping folosirea acestui termen datorită ambiguităţii sale. Expresia, totuşi, este în general asociată cu Luther. Ideea este că în comuniune, trupul şi sângele lui Hristos, pâinea şi vinul, coexistă în uniunea unul cu altul. „Luther a ilustrat acesta prin analogia fierului pus în foc prin care atât focul cât şi fierul sunt unite în fierul încins şi totuşi ambele continuă să fie neschimbate” (The Oxford Dictionary of the Christian Church, F.L. Cross, Ed., London: Oxford, 1958, p. 337). Analogia de care se foloseşte este una preluată de la Origen, conform căreia o bară de foc înroşită în foc păstreză atât substanţa fierului cât şi pe cea a focului.

Care este învăţătura adevărului despre cină: Conform Scripturilor, pâinea şi vinul nu se transformă în trupul şi sângele lui Isus în sens metafizic, aşa cum susţine cultul catolic, prin învăţătura transsubstanţierii; dar nici nu este prezentă la nivel fizic, nici nu este un simbol, cum susţin alte culte!

Conform Scripturilor la care nu vrem nici să adăugăm, nici să scoatem, pâinea şi vinul, conform Scripturii, rămân: pâine şi vin şi după ce se binecuvântează şi se mulţumeşte pentru ele (vezi: 1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:28), dar tot conform Scripturilor, după mulţumire, pâinea este corpul Domnului, iar rodul viţei este sângele Domnului (1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:29)! Acestă realitate dublă a pâinii şi vinului, este adevărul Scripturii! Din punct de vedere material, fizic, şi după binecuvântare  pâinea şi vinul, rămâne pâine şi vin, dar din punct de vedere spiritual, pâinea şi vinul este trupul şi sângele Domnului! Căci Domnul după înviere este duh (1Corinteni 15:45; 2Corinteni 3:17,2Corinteni 3:18).

 

Articolul 11.

Despre spovedanie

   În privinţa spovedaniei astfel se predă învăţătura ca în biserică să se păstreze dezlegarea de păcate individuală (privata absolutio = absolvirea privată) şi că aceasta nu trebuie înlăturată, deşi la spovadă nu este neapărat necesar să-ţi înşirui toate fărădelegile şi păcatele, acest lucru fiind imposibil după cum spune şi psalmistul: “Cine îşi cunoaşte greşelile?”

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 11: Doar cei ce au pe Isus Cel Adevărat (Matei 18:15-20) au autoritatea să ierte, nu cei care susţin o lucreare omenască!

 

Articolul 12.

Despre pocăinţă

   Despre pocăinţă ni se predă învăţătura că aceia care au păcătuit după botez, de fiecare dată când se pocăiesc, dobândesc iertarea păcatelor, iar acestora nu trebiue să li se refuze dezlegarea de păcate de către biserică. Adevărata, dreapta pocăinţă nu este de fapt altceva decât regretul şi părerea de rău, a te îngrozi de păcat, iar în acelaşi timp credinţa în evanghelie şi iertare de păcate, anume că, din îndurare, Cristos îţi iartă păcatul şi-l ia  asupra Sa. Aceasta credinţă îmbărbătează din nou inima şi-i aduce împăcare. După care trebuie să urmeze şi îndreptarea, ca omul să se lase de păcat; căci acesta este rodul pocăinţei, după cum spune şi Ioan Botezătorul: “Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă!” Datorită celor spuse mai sus să fie respinse învăţăturile acelora care învaţă că cei o dată deveniţi cucernici (veniţi la credinţă) nu mai pot să cadă în păcat.

   Pe de altă parte să se respingă şi învăţăturile novaţienilor care refuză dezlegarea de păcate acelora care ar fi păcătuit după botez. La fel să fie respinse învăţăturile celor care nu ne învaţă că iertarea păcatelor se obţine prin credinţă, dar prin propria justificare datorată îndeplinirii celor cerute în acest sens de corpul eclesiastic (satisfactio).

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 12: Numai Duhul Sfânt poate convinge pe un om de păcatul lui la nivelul cerut de Dumnezeu (Ioan 16:8). O dată ce luterani au „un alt duh” (2Corinteni 11:4). Un duh care este „Dumnezeu” şi egal cu tatăl şi fiul, ei nu pot primi pocăinţa şi deci iertarea păcatelor!

Însă conform Scripturilor, Tatăl este superior Fiului, iar Fiul este superior Duhului Sfânt, atât în poziţie cât şi în atribute (însuşiri, calităţi) – Ioan 16:13-15.

Duhul Sfânt este inferior Fiului şi suspus Acestuia (Ioan 16:13-15); puterea Lui este deci mai mică decât a Tatălui şi a Fiului, iar Duhul Sfânt îşi foloseşte puterea, şi execută diferite lucrări după voia lui Dumnezeu, fiind trimis fie de Tatăl (comp. Luca 24:49, cu Fapte 1:4,Fapte 1:8; Ioan 14:26) fie de Fiul (Ioan 15:26), El nu acţionează independent; ci, după voia lui Dumnezeu (Romani 8:26,Romani 8:27; Evrei 2:4).

 

Articolul 13.

Despre întrebuinţarea sfintelor taine

   Despre întrebuinţarea sfintelor taine ni se predă învăţătura că sfintele taine nu sunt orânduite doar ca semn, prin care creştinii să se recunoască în mod exterior, ci că ele sunt semne şi mărturii ale voinţei lui Dumnezeu către noi, prin care credinţa noastră să se trezească şi să se întărească. Astfel, ele susţin credinţa în mod primordial şi sunt întrebuinţate corect doar atunci când sunt primite cu credinţă şi credinţa se întăreşte prin ele.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 13: misterele (tainele) lui Dumnezeu sunt revelate apostolilor şi profeţilor (Efeseni 3:5,Efeseni 3:6). O dată ce luteranii nu au aceste slujbe, ei nu au nici tainele divine!

În plus, o credinţă eretică, duce la lucrări eretice!!!

 

Articolul 14

Despre orânduirea corpului ecleziastic

   Despre orînduirea corpului bisericesc (serviciul ecleziastic) se predă învăţătura că nimeni nu are voie să predea învăţătură, să predice şi să administreze sfintele taine în biserică fără chemare, după orânduiala prestabilită.

Articolul 15.

Despre orânduielile bisericii

   Despre orânduielile bisericii, care sunt făcute de oameni, la noi se predă învăţătura, ca să fie menţinute numai acelea ce pot fi ţinute fără să ne inducă în păcat şi care servesc păcii şi bunei orânduieli în biserică precum anumite sărbători şi cele legate de ele. Totuşi, despre acestea oamenii vor fi învăţaţi că nu trebuie să li se încarece cugetul în legătură cu ele, ca şi cum asemenea lucruri ar fi necesare mântuirii. Pe lângă aceasta se va preda învăţătura că toate regulile, ritualurile şi tradiţiile care au fost făcute de oameni în scopul ca să-L împăcăm pe Dumnezeu şi să merităm îndurare de la El contravin evangheliei şi învăţăturii despre credinţa în Cristos. Din această pricină voturile şi jurămintele monahale precum şi alte tradiţii în legătură cu mâncăruri şi zile de post etc, prin care se crede că se obţine milostivire şi ispăşire de păcate, nu sunt de nici un folos şi sunt contrare evangheliei.

 

Analiza în lumina adevărului a articolelor 14,15: conform rânduieli divin, apostolii sunt cei care rânduie bătrânii (presbiterii) – Fapte 14:14-23, iar o grupare fără apostoli ca şi mişcarea luterană, nu are nici presbiteri autentici. De fapt, presbiterii care nu au puterea de a vindeca bolnavi nu sunt presbiteri, ci nişte impostori – citeşte în propria ta Biblie: Iacob 5:14-16.

Fără apostoli şi profeţi vii, nu doar istorici, nu există adunarea aşa cum a gândit-o şi rânduit-o Dumnezeu. De ce spun asta? Există câteva motive:

1) Adunarea este construită de apostoli, ei sunt meşteri zidari ai adunării:

1Corinteni 3:9,1Corinteni 3:10: „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra.”

Isus Cristos i-a rânduit pe ei să construiască adunarea numită şi clădirea lui Dumnezeu, chiar dacă au existat excepţii în Biblie (cazul: Samaria şi Antiohia), aceştia au venit ulterior pentru consolidarea adunării, şi pentru a da ajutor substanţial fără de care nu se putea.

2) Apostolii şi profeţii au primit revelaţia (descoperirea) despre trupul lui Cristos:

Efeseni 3:4-7: „Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui.”

Apostolii şi profeţii au primit revelaţia despre adunare, care este trupul lui Cristos, ei au primit-o într-un mod adânc, ceresc şi profund. Ei cunosc tiparul sau modelul ceresc după care trebuie să fie făcută şi să funcţioneze adunarea. Chiar dacă păstorii şi învăţătorii pot avea şi ei lumină asupra funcţionării adunării, ei nu pot avea revelaţia profundă despre adunare aşa cum o au apostolii şi profeţi prin Duhul Sfânt.

3) Adunarea este zidită pe apostoli şi profeţi:

Efeseni 2:20: „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”

Adunarea universală este zidită pe apostolii cei 12 şi pe profeţii istorici, şi pe Cristosul Cel viu, care este temelia principală, însă tot la fel adunarea locală este zidită pe Cristos, apostoli şi profeţi, însă nu doar pe apostoli şi profeţi istorici, care au existat (dar nu mai există); ci, după cum ea se întemeiază nu doar pe un Cristos istoric, ci pe un Cristos, un cap viu, în mod asemănător orice adunare locală trebuie să fie zidită pe apostoli şi profeţi vii.

 

Articolul 16.

Despre instituţiile civile

   Despre poliţie, ordinea statală şi despre stăpânirea lumească ni se predă învăţătura că toate autorităţile din lume şi stăpânirea orânduită şi legile sunt rânduieli bune pe care Dumnezeu le-a creeat şi le-a lăsat ca anumiţi creştini să poată activa fără corupţie în servicii administrative, senioriale şi judecătoreşti, să pronunţe sentinţe conform cu legile imperiale sau cu legile locale în vigoare, să-i pedepsească pe răufăcători cu sabia, să poarte războaie legale, să se dispute între ei, să cumpere şi să vândă, să facă  jurămintele impuse, să aibă proprietăţi, să poată consimţi la o căsătorie etc.

   Prin aceasta se resping învăţăturile anabaptiştilor care învaţă că toate cele mai sus numite n-ar fi creştineşti. De asemenea să se respingă şi învăţăturile acelora care învaţă că desăvârşirea creştină ar fi să-ţi părăseşti casa, proprietatea, femeia şi copilul renunţând la ele, când de fapt dreapta desăvârşire este: o dreaptă temere de Dumnezeu şi o credinţă dreaptă în Dumnezeu. Căci Evanghelia nu se adresează unei fiinţe exterioare şi temporare, ci unei fiinţe interioare veşnice şi justeţei inimii; şi ea nu răstoarnă stăpânirile lumeşti, poliţia, ordinea statală sau starea matrimonială, ci vrea ca pe toate acestea omul să le considere ca adevărate orânduieli ale lui Dumnezeu şi, acestea fiind date, fiecare să dea dovadă în meseria şi chemarea lui de dragoste creştinească şi fapte bune şi drepte. Deaceea sunt creştinii datori să se supună autorităţilor şi să asculte de toate legile şi poruncile lor care se cer fără să-i împingă la păcat. Dar dacă porunca autorităţii nu poate să fie urmată fără să se comită un păcat, atunci “trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 16: luteranii ca şi alte grupuri religioase eretice, dau cezarului ceea ce este a lui Dumnezeu. Pe de o parte ei satisfac serviciu militar, se implică în politică, iar pe de altă parte ei aleargă la cezar pentru a primi aprobare de la el pentru a se închina!!!

Oamenii aleargă să primească aprobarea oamenilor! Oamenii caută să fie plăcuţi oamenilor nu lui Dumnezeu! Cine aleagă după aprobarea oamenilor nu poate fi plăcut lui Cristos (Galateni 1:10).

Ei nu fac lucrarea fără aprobarea, ştampilele, şi permisiunea cezarului!

Însă Biblia învaţă:

“Doamne, speranţa lui Israel, toţi cei care Te părăsesc se vor ruşina. „Cei care se depărtează de Mine vor fi scrişi pe pământ“, pentru că L-au părăsit pe Domnul, izvorul apelor vii” - Ieremia 17:13.

“ci v-aţi apropiat de muntele Sion; şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc; şi de zecile de mii de îngeri, o strângere în sărbătoare; şi de Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri; şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor; şi de duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi” - Evrei 12:22,Evrei 12:23.

În contrast, cu cultele făcute de oameni, trupul lui Cristos, adunarea lui Dumnezeu, cea scrisă în ceruri, care domneşte împreună cu Cristos din locurile cereşti (Efeseni 2:6 comp. cu 1:20-23), ea Îl manifestă pe Cristos. Şi după cum Domnul nu a cerut aprobarea ca să predice, să boteze, etc. nici trupul lui Cristos nu are nevoie de aprobări omeneşti!

Noi trebuie să ne temem doar de Dumnezeu! Nimic nu se poate atinge de noi atât timp cât umblăm în voia lui Dumnezeu! (Psalm 34:7-10). Ba chiar, autorităţile vor lăuda pe credincioşi când vor vedea felul lor de a trăi în cinste şi în curăţie! - Romani 13:3.

A face dărnicie, binefacere, a predica evanghelia din dragoste nu are nevoie de aprobarea cezarului, căci împotriva dragostei nu este lege (Galateni 5:23). A cere aprobarea de la cezar înseamnă că nu avem aprobarea Domnului! Pentru că este scris:  Cei care se depărtează de Mine vor fi scrişi pe pământ“, pentru că L-au părăsit pe Domnul, izvorul apelor vii” - Ieremia 17:13. Înseamnă a comite idolatrie! Apostolii în faţa autorităţii lui Israel, care le-au interzis să predice evanghelia, au spus: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” – Fapte 5:29. De fapt, cum putem cere aprobare de la oameni pentru jertfe spirituale – 1Petru 2:5 ??? Cum putem cere aprobare de la autorităţi pământeşti pentru o casă spirituală cerească (Efeseni 2:21,Efeseni 2:22) !!! Pot da autorităţile pământeşti aprobări pentru lucrări cereşti? Ce treabă are cezarul cu templul lui Dumnezeu unde locuieşte Dumnezeu!

Toţi care îl implică pe cezar în treburile lor religioase, singuri se demască ca nefiind nici cereşti, nici spirituali, ca fiind fără Dumnezeul cerului!!!

 

Articolul 17.

Despre a doua venire a lui Cristos la judecata

   De asemenea se mai predă învăţătura că Domnul nostru Isus Cristos va veni în ziua judecăţii de apoi ca să judece şi să învie toţi morţii, să dea fericire şi viaţă veşnică celor credincioşi şi celor aleşi, iar pe păcătoşi şi pe diavoli îi va condamna la pedeapsa veşnică în iad.

   De aceea trebuie respinse învăţăturile anabaptiştilor care învaţă că diavolii şi oamenii condamnaţi nu vor avea chinuri şi torturi veşnice.

   Deasemenea se vor respinge în această privinţă anumite învăţături iudaice ce se răspândesc printre credincioşi împotriva acestei învăţături, cum că înainte de învierea morţilor sfinţii neîntinaţi, dreptcredincioşii neîntinaţi vor întemeia o împărăţie lumească şi toţi răufăcătorii vor fi stârpiţi.

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 17: Iadul sau locuinţa morţilor, în greacă hades este temporară până la judecata de după mileniu (Apocalipsa 20:13). Doar lacul de foc, focul veşnic, sau gheena sunt eterne (Apocalipsa 20:10).

Ei nu pot face diferenţa între aceste două lucruri!

 

Articolul 18

Despre libera voinţă de a alege

   Despre libera voinţă de a alege se predă astfel învăţătura că omul are, într-o anumită măsură, o voinţă liberă de a alege să trăiască decent în societate (iustitia civilis) şi să aleagă dintre lucrurile pe care raţiunea sa le concepe (res rationi subiectae). Dar fără îndurarea, ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt, omul nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (iustitia spiritualis), nu poate să se teamă din inimă de Dumnezeu, sau să creadă în El, sau să-şi arunce din inimă poftele rele, căci aceasta se întâmplă prin Duhul Sfânt care este dat prin cuvântul lui Dumnezeu. Căci astfel vorbeşte Pavel în prima sa epistolă către corinteni: “Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu”.

   Prin aceasta se poate recunoaşte că aici nu se predă o învăţătură nouă, doar adăugându-se – după cum urmează – cuvintele limpezi ale Sfântului Augustin din Hypomnesticon despre voinţa liberă de-a alege: “Recunoaştem că în tot oamul există o voinţă liberă de-a alege; căci doar toţi au capacitatea de înţelegere naturală şi înnăscută, şi-n plus raţiune, totuşi nu ca să poată să acceadă prin aceasta la Dumnezeu, cum ar fi de exemplu să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima şi să se teamă de El; numai doar în lucrurile exterioare ale acestei vieţi au ei libertatea de a alege binele sau răul. Prin „bine” mă refer la ce poate face omul în chip natural, ca de pildă să lucreze sau nu ogorul, să mănânce, să bea, să meargă sau să nu meargă la un prieten, să-şi îmbrace sau să-şi dezbrace haina, să-şi ia nevastă, să practice o meserie sau tot la fel să facă ceva folositor şi bun. Totuşi chiar şi toate lucrurile acestea nu există şi nu se constituie fără de Dumnezeu, ci totul se face de la El şi prin El. Sau dimpotrivă, omul poate să practice şi răul din propria lui alegere, ca de pildă să îngenuncheze în faţa unui idol sau să  comită o crimă şi aşa mai departe.”

 

Articolul 19.

Despre cauza păcatului

   Despre cauza păcatului la noi se predă următoarea învăţătură: deşi Dumnezeu Atotputernicul a creat întreaga natură pe care o şi susţine, totuşi se-ntâmplă astfel ca voinţa îndărătnică să lucreze păcatul în toţi cei răi şi cei înfruntători de Dumnezeu, după cum este şi voinţa diavolului şi a oricărui nelegiuit, care, imediat ce Dumnezeu Şi-a luat mâna de pe el, s-a depărtat de Dumnezeu şi s-a dedat răutăţii, aşa cum şi Cristos spune: “Diavolul, ori de câte ori spune o minciună vorbeşte din ale sale.”

 

Analiza în lumina adevărului a articolelor 18,19: conform Bibliei şi omul are o participare în deciziile spirituale, voinţa lui este liberă şi în chestiuni religioase, nu doar în cele naturale!!!

Romani 10:9,Romani 10:10: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire”. Este foarte clar în Scriptură că omul trebuie să creadă în inima lui, nu darul crede, ci omul, lui i se porunceşte să creadă în Isus, nu darului!

Omului i se porunceşte să se pocăiască nu darului Duhului (Fapte 238; 3:19).

Omului i se porunceşte să fie sfânt, nu darului primit (1Petru 1:15,1Petru 1:16).

Omului i se porunceşte să judece singur ceea ce este drept (Luca 12:54-57). Chiar dacă Duhul lui Cristos îl îndeamnă pe om, totuşi omul trebuia să i-a decizia dacă voieşte să-l urmeze pe Domnul Isus (Luca 9:23).

1Corinteni 2:14: Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual”. Conform cu 1Corinteni 15:44-46, toţi oameni sunt prin naşterea lor din femeia: naturali sau mai corect tradus: sufleteşti (vezi n.s. din GBV). Atunci însemnă că nici un om nu potae primi lucrurile Duhului!!!

Pavel în contextul din 1Corinteni 2:14, se referă la creştini carnali (fireşti) din Corint (1Corinteni 3:1-3), care erau sufleteşti şi nu spirituali şi nu puteau înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu – 1Corinteni 2:10. Creştinii din oraşul Corint, nu le puteau primi pe cele spirituale nu pentru că ei au fost total depravaţi, ci pentru că ei nu au crescut spiritual, nu au devenit maturi ca să le poată pricepe!

Isus a venit în lume să lumineze pe orice om, astfel orice om poate primi lumina lui (Ioan 1:9) şi cunoştinţa despre Dumnezeu (Romani 1:19,Romani 1:20).

 

Articolul 20.

Despre credinţă şi faptele bune

   În chip neadevărat s-a dus vestea despre ai noştri că se opresc de a face fapte bune. Totuşi scrierile lor despre cele zece porunci şi despre altele fac dovada că au lăsat ca o bună moştenire îndemnul la fapte şi stări drepte şi creştineşti şi o expunere bună şi folositoare despre ele, care mai înainte erau prea puţin predate ca învăţătură; contrar însă, s-au infierat în toate predicile cu preponderenţă faptele lipsite de maturitate creştină, nefolositoare precum rozariile, venerarea sfinţilor, călugărirea, pelerinajele, rânduielile posturilor, zile de sărbătoare de poruncă, confreerii şi aşa mai departe. Aceste fapte nefolositoare aduc fală adversarilor noştri, acum ca şi din totdeauna. În plus, ei au învăţat totodată să vorbească  numai despre credinţă, despre care nu predicau mai nimic mai deunăzi. Ei predau acum învăţătura că nu ne facem drepţi în faţa lui Dumnezeu numai prin fapte, ci adaugă la acestea şi credinţa în Cristos şi spun că în faţa lui Cristos ne îndreptăţesc credinţa şi faptele, o atare învăţătură aducând mai multă încredere, decât dacă s-ar învăţa numai a se baza pe fapte.

   Aşadar, deoarece învăţătura despre credinţă, care este miezul esenţei creştine, multă vreme – de ce să nu recunoaştem – nu a fost propăvăduită, ci pretutindeni s-a predicat învăţătura faptelor, următoarea învăţătură este dată de către adepţii noştri:

   Mai întâi, că faptele noastre nu ne împacă cu Dumnezeu şi nu ne pot câştiga îndurarea Lui, dar că acestea se petrec numai prin credinţă – dacă anume avem credinţa că datorită lui Cristos ne sunt iertate păcatele, cel care este unicul mijlocitor întru împăcarea lui Dumnezeu Tatăl. Acum dar, cine consideră că prin fapte se poate ajunge la aceasta şi prin ele se câştigă milostivirea, acela Îl desconsideră pe Cristos şi caută o cale proprie spre Dumnezeu în pofida evangheliei.

   Această învăţătură despre credinţă este împărtăşită clar şi răspicat de către Pavel în mai multe locuri, în special în Epistola către efeseni la capitolul 2: “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

   Că prin cele spuse de către noi aici nu se introduce un nou mod de înţelegere a credinţei, se poate dovedi din spusele lui Augustin care a tratat aceste lucruri în amănunţime şi care ne învaţă tot la fel, că noi dobândim har prin credinţa în Cristos şi prin ea devenim drepţi în faţa lui Dumnezeu, cum dă dovadă întreaga lui carte “De spiritu et litera” (Despre spirit şi literă).

   Dar acum, deşi această învăţătură este foarte discreditată de oamenii cu o atare competenţă, este totuşi vădit că ea îmbărbătează şi este salutară conştiinţelor slabe şi debusolate. Căci conştiinţa nu se poate linişti şi împăca prin fapte, ci numai prin credinţă, dacă ajunge la certitudinea că deasupra ei stă un Dumnezeu milostiv datorită lui Cristos – aşa cum spune şi Pavel în Epistola către romani la capitolul 5: “Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos.”

   Despre această nădejde consolatoare nu s-a predicat mai deunăzi, ci sărmanele conştiinţe au fost mânate de la spate către făptuirea anumitor lucruri şi s-au încărcat cu povara îndeplinirii a felurite fapte. Astfel, pe unii conştiinţa i-a mânat la mănăstire, în speranţa ca acolo să capete har prin viaţa monahală. Alţii şi-au închipuit alte fapte prin care să dobândească harul şi prin care au vrut să-şi răscumpere păcatele. Mulţi dintre ei au realizat că nu se ajunge astfel la pacea interioară. De aceea a fost necesar ca această învăţătură despre credinţa în Cristos să se predice şi să se insiste asupra ei, ca prin ea să se facă ştiut că harul şi milostivirea lui Dumnezeu se dobândesc numai prin credinţă, fără merite personale.

 Totodată oamenii vor fi învăţaţi că aici nu se vorbeşte despre o astfel de credinţă, atât aceea pe care o au diavolii şi nelegiuiţii cât şi cea pe care o cred istoriciştii, că Isus Cristos a pătimit şi a înviat din morţi, ci se vorbeşte despre credinţa autentică prin care noi dobândim har şi iertare de păcate datorită lui Cristos. Iar  acum cel ce  e înştiinţat că are prin Cristos un Dumnezeu milostiv, acela Îl şi cunoaşte pe Dumnezeu, Îl invocă şi nu este fără de Dumnezeu ca păgânii. Căci acest articol de credinţă despre iertarea păcatelor, diavolii şi nelegiuiţii nu-l cred. Deaceea sunt ei duşmanii lui Dumnezeu, nu pot să-L invoce, nici să nutrească speranţa binelui de la El. Şi astfel, aşa cum s-a prezentat aici, vorbeşte Sfânta scriptură despre credinţă, şi prin credinţă nu lasă să se înţeleagă acea înconştiinţare pe care o au diavolii şi nelegiuiţii. Căci astfel se învaţă despre credinţă din capitolul 11 al Epistolei către evrei, că credinţa nu este cea care se cunoaşte din atestări istoriceşti, ci a avea încredere (fiducia) în Dumnezeu şi a păstra în inimă făgăduinţele sale. Şi de asemenea şi Augustin ne aminteşte despre aceasta, că noi trebuie să înţelegem cuvântul “credinţă” din Sfânta scriptură nu altfel decât ca încredere în Dumnezeu şi că El este milostiv faţă de noi, iar nu credinţa să însemne numai ceea ce se ştie din istorisiri, fapte pe care şi dracii le ştiu şi le recunosc.

     Mai departe se predă învăţătura că faptele bune trebuie şi este necesar să se petreacă, dar nu ca omul să se încreadă în ele, ca şi cum prin ele ar merita milostivirea lui Dumnezeu, ci ele să se petreacă de dragul şi pentru lauda lui Dumnezeu. Încă-o dată şi încă-o dată se subliniază faptul că harul, milostivirea şi iertarea de păcate le obţine credinţa; şi deoarece prin credinţă este dat Duhul Sfânt, de aceea şi inimii i se dă capacitatea să împlinească fapte bune. Căci înainte de aceasta, deoarece ea este fără de Duhul Sfânt, este prea slabă; din acest motiv ea se găseşte sub puterea diavolului, care îndeamnă la multe păcate sărmana natură umană, aşa precum vedem la filozofii care au încercat să trăiască demn şi ireproşabil, şi cu toată strădania lor n-au reuşit, ci au căzut în păcate mari şi notorii. Tot aşa se întâmplă şi cu omul care trăieşte fără dreaptă credinţă şi fără de Duhul Sfânt şi se conduce numai după propriile lui puteri omeneşti.

   Datorită acestui fapt, această învăţătură despre credinţă nu trebuie pusă sub acuzaţia că ar interzice faptele bune, ba dimpotrivă, cu atât mai mult să se ştie şi să se afle că ea te învaţă să faci fapte bune şi îţi oferă sprijinul prin care să poţi accede la fapte bune. Căci fără de credinţă şi fără de Cristos, natura şi posibilităţile umane sunt mult prea slabe ca să facă fapte bune, să-L invoce pe Dumnezeu, să aibă răbdare în suferinţe, să iubească aproapele, să-şi îndeplinească sârguincios însărcinările, să fie ascultător şi de încredere, să se abţină de la poftele rele şi aşa mai departe. Astfel de fapte drepte şi demne de laudă nu se pot întâmpla fără ajutorul lui Cristos, cum El Însuşi spune în Evanghelia după Ioan la capitolul 15: “Căci despărţiţi de mine nu puteţi face nimic.”

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 20: Deci Domnul a spus: „Căci despărţiţi de mine nu puteţi face nimic”Ioan 15:4,Ioan 15:5. Deci luteranii ne având evanghelia adevărului nu Îl au nici pe Cristos, nu au nici harul, şi nici puterea de a face faptele bune ca rezultat al salvării – Efeseni 2:8-10.

Un Hristos fals, nu poate da putere pentru faptele bune la nivelul cerut de Dumnezeu prin care să demonstrăm că am primit harul salvator!!! – Tit 2:11,Tit 2:12.

 

Articolul 21.

Despre devoţiunea către sfinţi

Despre devoţiunile către sfinţi astfel se predă învăţătură de către apologeţii noştri cum că trebuie să ne gândim la sfinţi, ca prin aceasta să ne întărim credinţa noastră când vedem felul în care li s-a făcut har şi milostivire de la Dumnezeu şi cum a contribuit la aceasta credinţa lor; în afară de asta, fiecare trebuie să-şi găsească în faptele lor bune un exemplu demn de urmat pe măsura chemării şi profesiei lui, tot la fel şi Majestatea Sa imperială trebuie să urmeze cu sfinţenie şi în orânduială de la Dumnezeu exemplul lui David când face război cu turcii, căci deopotrivă ei sunt unşi ca regi, fapt pentru care se aşteaptă de la ei pavăză şi protecţie pentru supuşii lor. Din Sfânta scriptură însă nu se poate dovedi că trebuie să invocăm sfinţii ori să cerem ajutor de la ei. “Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Cristos Isus.” El este unicul Mântuitor, unicul Mare Preot, Fundamentul harului şi Intercesor în faţa lui Dumnezeu, “Cristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.” Şi El este singurul care a făgăduit că ne va asculta rugăciunile. Conform Sfintei scripturi, acesta este şi cel mai mare serviciu divin ca Isus Cristos să fie căutat şi invocat din inimă în toate nevoile şi situaţiile: “Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Cristos cel Drept.”

 

Analiza în lumina adevărului a articolului 21: luteranii nu se roagă la aşa numiţii „sfinţi”, însă numele cultului lor indică că urmează oameni, şi nu pe Cristos. Biserica nu este a lui Luther, ca să poarte numele de „biserica luterană”!!!

Apostolul Pavel a spus: Vorbesc dar despre aceasta, că fiecare dintre voi zice: – „Eu sunt al lui Pavel!“ „Şi eu, al lui Apolo!“ – „Şi eu, al lui Chifa!“ – „Şi eu, al lui Hristos!“ Este Hristos împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau pentru numele lui Pavel aţi fost botezaţi?”1Corinteni 1:12,1Corinteni 1:13.

Dragă lutheran, a fost Luther răstignit pe cruce pentru tine?

Dacă nu, de ce porţi numele lui şi nu pe al Domnului Isus Cristos?!?