Dumnezeu a creat în grădina Eden pe bărbat. Apoi, El a creat femeia din coasta lui, şi a dus-o la bărbat, iar bărbatul a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din bărbat”! Adam a înţeles că femeia era o complectare a lui, era ceva din el, un ajutor potrivit. Ei trebuiau să fie una, după cum este scris: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi vor fi un singur trup” (Geneza 2:23-24, GBV). Această unire trebuia să fie veşnică, pentru că ei dacă ar fi ascultat nu ar fi murit niciodată! Ce s-a întâmplat însă?

Eva a fost amăgită de şarpe să mănânce din fructul oprit care aducea o cunoştinţă a binelui şi răului din perspectiva egoismului, a iubirii de sine. Pomul vieţii aducea cunoştinţa lui Dumnezeu care era viaţa veşnică (Ioan 17:3). Adam era lângă soţie când aceasta a gustat din fruct şi nu a oprit-o, ba mai mult a acceptat de dragul ei să mănânce din fruct (Geneza 3:1-15). De aici au apărut problemele în familie!

Urmaşii lor, fie bărbaţi sau femei, au moştenit păcatul, înclinaţia spre rău, cunoaşterea egoistă centrată pe autoîmplinire. Astfel, bărbatul a ajuns fie să domine într-un sens negativ, fie a fugit de reponsabilitatea de cap, din laşitate şi iubire de sine, şi a lăsat răspunderea conducerii pe seama femeii, dându-i o povară pentru care nu a fost creată să o poarte!

Datorită stăpânirii egoiste a bărbatului, femeia a ajuns să fie înjosită, ca replică ea a încercat prin viclenie să-l manipuleze, controleze pe bărbat, uneori a preluat conducerea (comp. cu 1Regi cap. 21; Apocalipsa 2:20). Ea a ajuns să nască cu dureri ca pedeapsă pentru păcatul ei (Geneza 3:16). Datorită deformării chipului lui Dumnezeu din oameni, ei au ajuns să nu se mai înţeleagă, să nu se mai iubească într-un mod divin. Iubirea lor a devenin centrată pe sine, nu pe a căuta folosul celuilalt!

Dumnezeu datorită împietririi inimii naţiunii Israel (Matei 19:8), a îngăduit ca Moise să dea următoarea poruncă, consemnată în Deutotonom 24:1 (GBV): „Când cineva îşi ia o soţie şi se căsătoreşte cu ea, va fi aşa: dacă ea nu capătă favoare înaintea ochilor lui, pentru că a găsit în ea ceva nepotrivit, să-i scrie o scrisoare de despărţire şi să i-o dea în mână şi s-o scoată din casa lui”. Vedem că capului i se dă această îngăduinţă, nu femeii, ca să se împlinească ceea ce este scris: „el va stăpâni peste tine” (Geneza 3:16 GBV)!

În caz de adulter însă, soţul adulter cât şi femeia adulteră urmau să fie ucişi cu pietre (Levitic 20:10).

În cazul în care o femeie primea scrisoarea de despărţire, ea se putea recăsători cu altul, ulterior dacă şi acesta îi dădea scrisoarea de despărţire, sau murea, ea nu putea să se întoarcă al primul soţ (Deuteronom  24:1-3).

Dar să nu uităm, despărţirea aceasta era o îngăduinţă a lui Dumnezeu şi nu voia lui expresă!

De fapt, Dumnezeu a dat lui Israel, soţia Lui (spirituală) cu care a încheiat un legământ la Sinai, scrisoarea de despărţire, datorită nelegiuirii ei, a adulterelor ei cu dumnezeii străini (Ieremia 3:8-9; Isaia 50:1).

Totuşi Dumnezeu, în dragostea Lui faţă de legământul încheiat i-a făcut invitaţia lui Israel: „Se zice: «Dacă un bărbat îşi lasă soţia şi ea pleacă de la el şi ajunge a altui bărbat, se va mai întoarce el la ea?» N-ar fi ţara aceea cu totul întinată? Dar tu ai curvit cu mulţi iubiţi; totuşi întoarce-te la Mine”, zice Domnul...Întoarce-te, tu, necredincioasa Israel!»” zice Domnul. „Nu-Mi voi întuneca faţa peste voi, pentru că Eu sunt îndurător”, zice Domnul, „nu voi ţine mânia pentru totdeauna” – Ieremia 3:1-12 (GBV). Iată că Dumnezeu a trecut peste legea lui Moise, şi în îndurarea Lui cea mare, a acceptat reîntoarcerea lui Israel care a comis adulter cu dumnezeii păgâni!

Înţelegem de aici că legământul lui Dumnezeu cu Israelul este veşnic, chiar dacă sunt momente de despărţire, ele sunt temporare, scirsoarea de despărţire în faţa lui Dumnezeu este un act temporar. Dumnezeu a dat scrisoarea de despărţire nevestei Sale, cu scopul ca poporul lui Dumnezeu să fie pedepsit, ca apoi când se pocăieşte să fie reprimit.

Acesta este modelul pentru creştini, care trebuie să fie imitatori ai lui Dumnezeu (Efeseni 5:1), şi prin urmare despărţirea în căsătorie, trebuie să permită atât timp cât trăiesc cei doi, împăcarea! Astfel despărţirea nu trebuie să fie, urmată de recăsătorie, atâta timp cât trăiesc cei doi! De aceea, Domnul a învăţat în noul legământ: „Oricine lăsând nevasta lui, şi însurându-se cu alta, comite adulter; şi cel însurat cu una lăsată de bărbat, comite adulter” - Luca 16:18 (dacă nu se face vreo precizare, textul este o traducerea literală din greacă). Domnul Isus a interzis recăsătorirea, considerând-o adulter atât timp cât trăieşte primul partener! Cel care îşi lasă soţia comite adulter dacă se căsătoreşte cu alta, şi tot la fel soţia dacă îţi lasă soţul comite adulter căsătorindu-se cu altul! (vezi şi Marcu 10:6-12).

Domnul Isus permite ca cineva să se despartă de partenerul de căsătorie pe motiv de curvie (gr.„porneia”, aici cu sensul de adulter ca şi în 1 Corinteni 5:1), după cum este scris: „Şi s-a spus: Care are să lase nevasta lui, să îi dea carte de despărţire. Dar Eu vă zic: Oricine, lăsând nevasta lui, fără motiv de curvie, o face să comită adulter; şi care are să se însoare cu o lăsată, comite adulter” – Matei 5:31-32. În mod asemănător, El învaţă în Matei 19:4-9: „Iar El, răspunzând, a zis: Nu aţi citit, căci Creatorul, de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Din cauza aceasta va lăsa omul pe tatăl şi pe mama, şi se va alipi de nevasta lui; şi cei doi vor fi într-o singură carne. Aşa că nu mai sunt doi, ci o carne; deci ceea ce Dumnezeu a unit, un om să nu despartă. Ei Îi zic: Dar de ce a ordonat Moise să i se dea carte de despărţire şi să o lase? El le zice: Pentru că Moise, din cauza împietririi inimilor voastre, v-a permis să lăsaţi nevestele voastre; dar la început nu a fost aşa. Eu însă vă zic: Care are să lase nevasta lui, nu pe motiv de curvie, şi se însoară cu alta; comite adulter”.

Aceast motiv: curvia, este doar pentru despărţire, nu şi pentru recăsătorire! De unde ştim? Din textul paralel din Marcu, unde fiind vorba de aceiaşi relatare în contextul discuţiei cu fariseii, acolo evanghelistul Marcu prin inspiraţie, consemnează o discuţie lămuritoare avută cu ucenicii, ulterior declaraţiei Sale faţă de farisei. „Apoi, în casă, discipolii L-au întrebat iarăşi despre aceasta. Şi El le zice: Care are să lase nevasta lui, şi are să se însoare cu alta; comite adulter faţă de ea. Iar dacă ea, lăsând bărbatul ei, se mărită cu altul; comite adulter". – Marcu 10:10-12. Deci iată, chiar dacă cineva a divorţat pe motiv de curvie, el dacă se însoară, comite adulter!

În plus, Dumnezeu care a inspirat Scriptura învaţă clar în Romani 7:1-3: „Sau nu cunoaşteţi, fraţilor; pentru că vorbesc unor cunoscători ai legii; că legea domneşte peste om cât vieţuieşte? Pentru că femeia măritată, este legată prin lege de bărbatul cel vieţuind; dar, dacă bărbatul are să moară, este liberată de sub legea bărbatului ei. Ca urmare deci, vieţuindu-i bărbatul, va fi numită adulteră, dacă va fi cu alt bărbat; dar dacă bărbatul ei are să moară, este liberă de lege, pentru a nu fi ea adulteră, fiind cu alt bărbat al ei”.

Dumnezeu nu se poate contrazice! Ce a declarat prin Fiul Său cu ce a declarat prin slujitorul: Pavel, fac parte din aceiaşi Scriptură a lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16)!

În Matei 5:32; 19:9, se arată singurul motiv de despărţire: curvia! Dar aceast motiv de despărţire nu îţi dă dreptul la recăsătorire atât timp cât îţi trăieşte partenerul. În plus, nu este vorba de divorţ prin tribunale lumeşti, căci adunarea lui Cristos nu pune preţ pe tribunalele necredincioşilor (vezi 1 Corinteni 7:1-7). De fapt, ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă, Dumnezeu nu a rânduit pe vreun om, sau o autoritate civilă să desfacă cununii! Domnul a îngăduit doar ca partenerul nevinovat să se separe, sau să îşi lase partenerul adulter, dar şi aceasta, după ce s-a făcut mai multe încercări pentru rezolvarea problemelor din căsnicie!

Partenerul nevinovat rămânând necăsătorit, prin aceasta, dovedeşte dragoste, răbdare, şi că el nu-şi i-a cuvântul înapoi chiar dacă jurământul de căsătorie făcut în trecut este acum înspre paguba lui (Psalm cap. 15). Partenerul nevinovat rămânând necăsătorit, dă posibilitatea împăcării, după cum este scris: „Dar şi dacă are să fie despărţită, să rămână nemăritată; sau să se împace cu bărbatul”. Acestea sunt cele două alternative scripturale: împăcarea sau să rămână aşa, adică să nu se mai mărite cu altul! Decizia trebuie să o i-a prin călăuzirea Domnului!

Este clar că doar cei necăsătoriţi (care nu au fost niciodată căsătoriţi) şi văduvi, au dreptul la căsătorie, şi nu alte categorii de oameni! După cum este scris în Cuvântul infailibil a lui Dumnezeu, iar adunarea lui Dumnezeu nu are obicieiul să se certe pe baza Cuvântului divin, ci îl acceptă aşa cum este scris: „Iar celor necăsătorţi şi văduvelor le spun: Este bine pentru ei dacă au să rămână ca şi mine. Dar, dacă nu se stăpânesc, să se căsătorescă; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să fie aprins” – 1 Corinteni 7:8-9.  Iată cine are dreptul la căsătorie: celor necăsătoriţi ca şi Pavel care a avut darul celibatului (v.7) şi văduvilor! Nu alţii! Da, ei pot spune că ard! Însă doar aceştia (necăsătoriţii şi văduvii) dacă ard, au dreptul să se căsătorească, cei la care le trăieşte partenerul şi ard, trebuie să se stăpânească (1Tes. 4:4), ei nu au dreptul la căsătorie. Iar respectarea acestor porunci divine sunt o condiţie pentru a fi ucenici ai Domnului (Ioan 8:31) şi copii ai lui Dumnezeu (Iacob 1:18-19). Ele nu sunt spuse într-un context cultural, sau nu sunt opţionale, ci sunt porunca Domnului pentru cei din noul legământ (1 Corinteni 7:10-11)!

În ce priveşte partenerii necredincioşi, găsim scris: „Celorlalţi însă, le zic eu, nu Domnul: Dacă vreun frate are nevastă necredincioasă, şi ea este de acord să locuiască cu el; să nu o lase. Şi o nevastă, care are bărbat necredincios, şi acesta este de acord să locuiască cu ea; să nu lase bărbatul. Pentru că bărbatul cel necredincios este sfinţit prin nevastă, şi nevasta necredncioasă este sfinţită prin frate; altfel copiii voştri sunt necuraţi, dar acum sunt sfinţi. Dar, dacă cel necredincios se desparte, să se despartă; în astfel de cazuri, fratele sau sora nu este însclavizat; iar Dumnezeu ne-a chemat la pace. Pentru că, ce şti tu nevastă, dacă vei salva bărbatul? Sau ce şti tu bărbat dacă vei salva nevasta?” – 1 Corinteni 7:12-16.

Care este sensul frazei: „Dar, dacă cel necredincios se desparte, să se despartă; în astfel de cazuri, fratele sau sora nu este însclavizat”? Unii înţeleg că se referă la posibilitatea ca partenerul credincios să se recăsătorească, dacă cel necredincios a divorţat de el! Însă, nu acesta este sensul! Sora nu este sclavă faţă de un bărbat care a divorţat de ea! Dar aceasta nu îi dă posibilitatea recăsătoriei, deorece doar dacă i-a murit partenerul poate să se recăsătorească şi atunci doar în Domnul (1 Corinteni 7:39; Romani 7:1-3).

În cazul în care cel necredincios este rău, scandalagiu, violent, etc. nu se poate despărţi sora de el? Nu! Domnul a precizat clar: singurul motiv de despărţire este: curvia! Iar dacă sora se desparte din alte motive, îi dă lui prilej de curvie şi cade şi sora astfel în păcat (Matei 5:31-32)! Iar dacă sora „lăsând bărbatul ei, se mărită cu altul; comite adulter” (Marcu 10:11).  Ştim că ori cât de greu ar fi într-o căsnicie cu un necredincios, Dumnezeu dă: har, putere, soluţii, înţelepciune (Iacob 1:2-5,Iacob 1:12)! El nu îngăduie să fim ispitiţi mai mult decât putem duce (1 Corinteni 10:13). De asemenea, el răspunde la rugăciuni, şi poate să treacă la pedepsirea soţului violent, chiar să-l treacă în ţărâna pământului ca şi pe Nabal (comp. cu 1Samuel cap. 25).

În mod asemănător, ori cât de greu ar fi pentru cineva singur, care nu mai are dreptul la căsătorire, Dumnezeu Îl va binecuvânta şi îi va da har, dacă va rămâne în ascultare de Cuvânt.