Chiar dacă scrisoarea mea v-a întristat, nu regret. Şi chiar dacă am regretat, căci văd că scrisoarea mea v-a întristat, măcar că numai pentru puţin timp, totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a dus la pocăinţă, pentru că aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca nimeni să nu sufere nici o pierdere din cauza noastră. Căci întristarea după voia lui Dumnezeu lucrează pocăinţa care duce la mântuire şi în ea nu este regret, dar întristarea lumii produce moarte. Vedeţi ce devotament a produs în voi această întristare după voia lui Dumnezeu, ce apărare, ce indignare, ce teamă, ce dorinţă, ce râvnă, ce dorinţă de dreptate! În toate v-aţi arătat fără vină în această problemă - 2Corinteni 7:8-11

 

Cuvântul pocăinţă, însemnă o căinţă adâncă, şi fapte în virtutea acestei căinţe. Cuvântul pentru „pocăinţă” în Noul Testament a venit din grecescul „metanoeo”, tradus însemnă „schimbarea minţii”, dar include nu doar o schimbare interioară, a gândirii, atitudinii şi voinţei, ci şi una exterioară a comportamentului şi stilului de viaţă, căci o schimbare în gândire şi atitudine, duce la un alt mod de a trăi!

Pocăinţa este reacţia omului la auzirea Evangheliei şi la lucrarea Duhului Sfânt de convingere că omul este păcătos şi pierdut fără Cristos (Ioan 16:8). Nu este suficient ca omul să aibă „un regret”, „un sentiment de părere de rău”, să ştie doar învăţat de mintea lui că trebuie să-şi ceară iertare. În jur la un miliard de oameni care se pretind „creştini”, rostesc rugăciunea „Tatăl nostru” unde cer: „ne iartă nouă greşelile noastre”, şi cu toate acestea ei nu se pocăiesc de păcate, continuă să le facă! De ce? Pentru că ei nu s-au întâlnit cu lumina, ei nu-L cunosc pe Dumnezeu, ei nu au primit revelaţia despre sfinţenia lui Dumnezeu şi păcătoşenia omului, ei nu văd păcatul cu ochii lui Dumnezeu, şi până această lucrare a Duhului Sfânt de convingere nu are loc în om, nu poate avea loc nici o pocăinţă care să ducă la mântuire! Ea poate fi „un regret”, dar nu o întristare după voia lui Dumnezeu care să nască o pocăinţă care să ducă la mântuire! Biblia vorbeşte de o astfel de întristare în următoarele pasaje:

Ioel 2:12Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plînset şi bocet!

Iacob 4:8-10Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mînile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tînguiţi-vă şi plîngeţi! Rîsul vostru să se prefacă în tînguire, şi bucuria voastră în întristare: Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.

Unii oamenii au o pocăinţă falsă sau o întristare după voia lumii, dar nu după voia lui Dumnezeu (2Corinteni 7:9-11; Evrei 12:16-17). Astfel ei manifestă o întristare (chiar lacrimi), motivată de pierderea prestigiului, a avantajelor, a poziţiei sau privilegiilor, din Societate sau biserică, când s-a aflat de păcatul lui.

Însă el nu recunoaşte că este un păcat împotriva lui Dumnezeu, că a adus o pată numelui lui Dumnezeu, nu îşi dă seama de cât rău a produs păcatul său, în relaţia lui cu Dumnezeu, şi cât rău a produs semenilor săi acest păcat direct sau indirect. Însă, pocăinţa adevărată trebuie să atingă întreaga fiinţă: intelectul, sentimentele şi voinţa, la unii pocăinţa înseamnă să plângă, dar nu însemnă să ia unele decizii (acte de voinţă) în viaţa lor, la alţii ştiu ce au de făcut pentru a duce roadă vrednică de pocăinţă dar nu fac, iar alţii încearcă să facă, însă nu vor să-şi deschidă inima pentru a se lăsa atinşi emoţional de Spiritul lui Dumnezeu pentru a aduce roadă din inimă, ca să se trezească în om sentimentele şi dorinţele descrise în textul motto, din care citez: ce devotament a produs în voi această întristare după voia lui Dumnezeu, ce apărare, ce indignare, ce teamă, ce dorinţă, ce râvnă, ce dorinţă de dreptate!

Atunci când cuvântul „pocăinţă” era folosit în vremea lui Isus şi a apostolilor, conceptul era explicat în Vechiul Testament. În Isaia 1:16-17, profetul Isaia strigă: Spălaţi-vă, deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” Pocăinţa era mai mult decat o părere de rău pentru pacate, ea înseamna oprirea faptelor rele şi începerea faptelor bune. Sfatul lui Daniel pentru Nebucadneţar era: Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănirerupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi şi poate că ţi se va prelungi fericirea! (Daniel 4:27). Ideea ce rezidă din text, este că pocăinţa înseamnă: a te elibera de un stil de viaţa vechi, în favoarea unui stil de viaţă nou, a o rupe cu păcatul şi a începe să trăieşti în dreptate (neprihănire).

A te intoarce la Dumnezeu şi a te pocăi (Fapte 3:19), înseamnă o intoarcere de la preocuparile inimii tale, la precupările inimii lui Dumnezeu. Când Ioan Botezatorul a predicat în deşertul iudaic, el le-a spus mulţimilor: Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă. El le-a explicat practic cum pot face asta: Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel (Luca 3:2-11).

Tot la fel apostolul Pavel, îşi descrie serviciul prin cuvintele: Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor (Fapte 26:20). Iată pocăinţa nu este doar o schimbare a minţi, sau o emoţie, o părere de rău, un sentiment; ci, ea implică şi sentimente, şi voinţă, dar ea trebuie să ducă la fapte vrednice de pocăinţă!

Te-ai pocăit tu iubite cititor?