Poate te întrebi: de ce să mă împac cu Dumnezeu, deoarece, niciodată nu L-am urât? Apoi, nu fac rău la nimeni, sunt un om cinstit şi atunci de ce să mă împac cu Dumnezeu? Ba mai mult, merg la „biserică”, sunt botezat de mic, atunci cum spui tu să mă împac cu Dumnezeu?

Biblia afirmă următoarele despre oameni: „Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar...căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:9-12,Romani 1:23).

Sfânta Scriptură îl descrie pe om ca fiind: păcătos, nelegiuit, nedrept, viclean (Romani 3:9-12,Romani 8:7; 1 Petru 3:18)! Datorită acesti stări a omenirii, omul este duşman cu Dumnezeu, prin gândirea lui firească, ne-sfântă, prin prietenia lui cu lumea condusă de satan, omul este vrăşmaş cu Dumnezeu (Iacob 4:4; Romani 8:7)!

Omul îşi închipuie că anumite fapte, ce i se par lui bune, ar putea câştiga aprobarea lui Dumnezeu!?! Însă omul este întunecat la minte, el nu poate deosebi binele de rău, în măsura cerută de Dumnezeu (Efeseni 4:17-19). Omul este mort în greşeli şi în păcate, condus de pofte, de draci, de prinţul văzduhului: satan (Efeseni 2:1-3), prin urmare el nu are putere să facă binele (Romani 7:13-24). Apoi omul prin natura lui, se naşte corupt, în Iov 14:4; 15:14,16, se precizează: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat ? Nici unul măcar!…cu cât mai puţin fiinţă urâcioasă şi coruptă-omul, care bea nelegiuirea ca apa!” Astfel omul este o fiinţă coruptă, deoarece a moştenit natura păcătoasă de la părinţi noştri: Adam şi Eva, dar si mai mult decât atât, omul putea de multe ori sa se stăpânească, dar a dat curs păcatului, arătând cât de nelegiuit este! – comp. cu Geneza 3:6-8.

Iubite cititor, din dragoste pentru sufletul tău, Dumnezeu prin Cuvântul Lui, îţi declară pe faţă că păcatele tale au creat o despărţitură între tine, o fiinţă păcătoasă, şi Dumnezeu care este sfânt şi neprihănit. Păcatul, ca o prăpastie te desparte de Dumnezeul luminii, slavei şi al dreptăţii (Isaia 6:3; 59:2; Deuteronom 32:4; 1 Ioan 1:5)!

Poate crezi că termeni ca: păcătos, necurat, corupt, duşman cu Dumnezeu sunt o exagerare pentru a caracteriza natura umană, dar Biblia nu minte! De asemenea, gândeşte-te la faptele şi atitudinile pe care ea, le descrie ca fiind păcat, după cum urmează: uciderea, adulterul, desfrânare, minciuna, furtul, înşelăciunea, lăcomia de bani, zgârcenia, mânia, vorbirea injurioasă, invidia, certurile, vrăjitoria, beţia, petreceri dezmăţate, etc., toate acestea sunt păcate de moarte. (1 Corinteni 6:9,1 Corinteni 1:10; Galateni 5:19-21; Romani 1:29-32)!!

Este vreun om care să nu fi făcut nici unul din aceste păcate?  Iar dacă a făcut cel puţin unul, atunci a încălcat toată legea, căci este scris: „Căci, cine va păzi toată legea, şi va greşi într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacob 2:10). Din această cauză te afli sub condamnarea  morţii, deoarece: „plata păcatului este moartea”. Ai moartea în însăşi genele tale, fiindcă ai moştenit păcatul după cum se spune în Romani 5:12: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit.” Situaţia decăderii omului este cu atât mai tragică cu cât nimeni nu se poate auto-salva, sau să răscumpere pe aproapele lui (Psalmi 49:6-9).

Situaţia omului este fără ieşire din prisma omului, deoarece nici pomenile, mersul la slujbe religioase, nici faptele considereate de lume: „bune”, nu te pot salva! Nici unul din aceste lucruri nu poate creea în tine: viaţa veşnică, o natură sfântă şi fără pată!

Pentru că omul nu se poate auto-salva, Dumnezeu care iubeşte omenirea a făcut El ceva pentru salvarea ta, acest act al iubirii Lui este descris în Ioan 3:16, unde se spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Astfel iubirea cea mare a lui Dumnezeu, l-a împins să-şi sacrifice pe Fiul Său cel preaiubit, dând tot ce avea mai scump ca să te împace cu El.

Se ridică totuşi întrebarea: de ce Dumnezeu nu a iertat pur şi simplu omenirea fără a cere o jertfă de ispăşire, o jertfă prin care să fie plătit un preţ de răcumpărare?

Deoarece atunci Dumnezeu ar fi fost nedrept! Dacă călcarea legii lui Dumnezeu ar rămâne nepedepsită, atunci nu ar mai exista justiţie! Dumnezeu este judecătorul întregului pământ, tronul Său se bazează pe dreptate (Psalmi 89:14), călcarea legii, cere pedeapsă! Adam, Eva şi copii lor au călcat legea divină!

Consecinţele păcatului au fost: în primul rând, despărţirea de Dumnezeu, Tatăl ceresc, care nu poate fi prieten sau în legătură cu cei nelegiuiţi (Isaia 59:1,Isaia 1:2). În al doilea rând, omul şi-a pierdut natura desăvîrşită, sfântă şi prin păcat a primit o natură păcătoasă, înclinată spre rău (Geneza 6:5); în al treilea rând: intrarea sub stăpânirea satanei (Romani 6:16; 1 Ioan 5:19), în al patrulea rând: moartea, căci plata păcatului este moartea (Romani 6:23).

Dumnezeu prin jertfa Domnului Isus a rezolvat toate aceste probleme ale omenirii, pe care omul nu le putea soluţiona! În primul rând, Domnul Isus a fost pedepsit în locul omeniri, astfel a fost împlinită dreptatea divină, apoi Domnul a luat păcatele noastre la cruce şi ne-a dat în schimb dreptatea Lui (Isaia 53:3-5). Crezând în El, ne eliberăm de satan şi intrăm în împărăţia lui Cristos, sub domnia luminii (Efeseni 2:1-6; Coloseni 1:13; Galateni 1:4). Iar în viitor la judecată, trecem de la moarte la viaţă prin credinţa în El (Ioan 5:24; 1 Tesaloniceni 5:9).

Jertfa Domnului Isus este pentru toţi, mijlocul de împăcare cu Dumnezeu (Romani 5:1), ea poate fi primită de către om prin căinţă, atunci când un om recunoaşte şi regretă pe deplin păcatele comise (Faptele Apostolilor 3:19). A ne căii înseamnă: a ne părea rău, a regreta sincer păcatele şi a nu le mai face (Proverbe 28:13).

Însă dacă te consideri „drept”, atunci Isus nu a murit pentru tine, deoarece El a murit pentru cei păcătoşi, nu pentru drepţi. Astfel Dumnezeu nu-ţi poate da pacea Sa şi viaţa veşnică, dacă consideră  că o merită prin propriile lui fapte bune, atunci sacrificiul lui Isus nu-şi are rostul. Trebuie să înţelegem că viaţa veşnică este un cadou, pe care îl primesc în dar toţi, cei care şi-au pus încrederea în jertfa lui Cristos şi nu în religiozitatea lor (Romani 5:1; Efeseni 2:8,Efeseni 1:9; Romani 6:23).

Credinţa reală în Isus, te face să nu mai practici păcatul, încrezându-te în toate domeniile în Domnul, te face să umbli în lumină şi să asculţi de El în toate (Proverbe 3:5,Proverbe 1:6; Ioan 3:36; 12:46; Tit 2:11,Tit 1:12; Evrei 5:9).

Următorul pas după ce ne căim şi după ce credem în El, este mărturia publică a credinţei tale cu ocazia botezului în apă (Romani 10:9,Romani 1:10). Nu este suficient să crezi în inima ta în Isus, ci trebuie să-l mărturiseşti public cu gura ta, printr-o rugăciune în apa botezului, unde te uneşti cu Domnul din punct de vedere spiritual, şi unde eşti spălat de păcate şi primeşti o natură nouă, divină şi sfântă şi te îmbraci cu Cristos (Faptele Apostolilor 22:16; Galateni 3:27; Coloseni 2:11,Coloseni 1:12).

Botezul în apă corect şi biblic, se face la o vârstă la care poţi să înţelegi ce însemnă căinţa şi credinţa (Faptele Apostolilor 2:38; 8:12), astfel botezul sugarilor nu este biblic şi după voia lui Dumnezeu, ei nu pot să mărturisească cu gura lor pe Isus ca Domn (Faptele Apostolilor 22:16; Romani 10:9,Romani 1:10), şi nici nu pot în cadrul botezului să învieze, deoarece acest lucru se realizează prin intermediul credinţei personale în lucrarea lui Dumnezeu (Coloseni 2:12). Botezul tău în apă, este răspunsul tău la dragostea lui Dumnezeu, prin care declari credinţa ta în El şi în Fiul Lui, prin care intri în împărăţia Lui, în adunarea Lui (1 Petru 1:1-3; 3:21; Faptele Apostolilor 2:38-47).

După ce ai citit acest tract cu atenţie, în final întreabă-te: EŞTI ÎMPĂCAT CU DUMNEZEU? 

Nu te pripi să răspunzi la această întrebare, de răspunsul acesta depinde viaţa ta! Cercetează-te în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu pentru a vedea dacă ai făcut paşii necesari pentru a te împăca cu Dumnezeu. Întrabă-te în mod sincer:

v    M-am căit de păcate cu adevărat, fiind scârbit de ele şi renunţând complet la ele?

v    Am o credinţă veritabilă în Isus Cristos, care a dus la o viaţă de ascultare faţă de El?

v    Mi-am mărturisit public credinţa mea din inimă, cu ocazia botezului?

v    Am răspuns la dragostea lui Dumnezeu prin botezul în apă, făcut în Numele lui Isus?

v    Am murit faţa de păcat şi dorinţe egoiste şi am înviat cu Cristos la o viaţă nouă?