În zilele noastre mai mult ca oricând, se vehiculează teoria că Biblia a fost falsificată, că vaticanul are ascunse părţi din Biblie, că anumiţi lideri religioşi au modificat-o, că Biblia ne-a parvenit nouă: omului modern într-o formă falsificată, că ea nu mai reprezintă originalul !?!

Mulţi răspândesc şi cred teoriile acestea, nu pentru că au cercetat, nu pentru că au analizat Biblia, traducerile ei, manuscrisele, ci pentru că în această lumea cu tot felul de falsificări, minciuni ale liderilor, lucruri ascunse de politicieni sau lideri religioşi, să li se pară că şi Biblia ar fi falsificată! Sau unii cred asta deorece ei nu doresc un manual ca autoritate morală peste viaţa lor!

Însă care este realitatea? A fost Biblia falsificată? Este mesajul ei altul? Sunt porunci în minus? Au fost adăugate porunci care să nu fie cerute de Dumnezeu? A permis Dumnezeu falsificarea Cuvântului Său?

În primul rând, cei care pun la îndoială mesajul Bibliei sunt cei care nu cred în Dumnezeu!

Cei care cercetează Biblia cu credinţă, ajung să vadă, să li „se deschidă ochii” (comp. cu Psalmi 19:8) să îşi dea seama căci această carte este Cuvântul lui Dumnezeu! Doar cei cu prejudecăţi vor crede diferite „terorii ale conspiraţiei” despre falsificarea Bibliei sau denaturnarea ei de la mesajul original, spre unul vrut de papi sau de alţi oameni!

Dar este şi logic, ca după cum există un singur Zeu, un singur Stăpân, trebuie să există o singură carte care să îndrume oamenii, un singur set de legii de la Creatorul şi Stăpânul nostru! Dacă există un singur: Zeu, un singur: Stăpân absolut, aşa cum este logic, există o singură carte care Îl reprezintă pe El şi voinţa Lui!

Iar dacă există o carte de la Creator, acesta are putere să o păstreze ca oamenii să-L cunoască nealterat pe El şi legea Lui! De fapt, Biblia declară despre ea că este inspirată de Dumnezeu (2 Timotei 3:16,2 Timotei 1:17), cuvântul grecesc „theópneustos”, înseamnă literalmente „insuflată de Dumnezeu”.

Tot ea mai afirmă, că scriitori umani ai cărţilor Bibliei, au fost conduşi în scrierea Bibliei nu de mintea sau înţelepciunea lor, ci de Spiritul Sfânt (2 Petru 1:21). Insuflarea divină a Scripturii putem să o comparăm cu un sufler, care într-o piesă de teatru suflă, le şopteşte actorilor ce trebuie să spună. Sau ca un patron căruia îi dictează secretarei ce să scrie.

Chiar dacă omenirea are multe cărţi numite: „sfinte”, totuşi ele nu afirmă despre sine că sunt insuflate de Dumnezeu, sau că conţin însuşi rostirea, cuvântul lui Dumnezeu. Nici o carte sfântă nu conţine legile scrise de Dumnezeu cu degetul Său, aşa cum Moise a primit cele 10 porunci (Exod 31:18; Deuteronom  5:1-22). În Biblie de foarte multe ori găsim afirmaţii de genul: „Aşa vorbeşte Domnul” (Exod 4:22), „Aşa vorbeşte Dumnezeu” (2 Cronici 24:20); „Aşa zice Domnul” (Ezechiel 11:5);„Cuvântul Domnului a venit” (Iona 1:1); „Cuvântul lui Dumnezeu a venit”(1 Cronici 17:3). Oamenii care au scris Scriptura au declarat: „Spiritul lui Iehova a vorbit prin mine şi cuvântul lui a fost pe limba mea” (2 Samuel 23:2).

Sfânta Scriptură conţine cuvintele rostite de Însuşi Dumnezeu pentru omenire, cuvintele rostite de Fiul lui Dumnezeu şi de mesagerii îngereşti sau umani, trimişi de Dumnezeu (Evrei 1:1,Evrei 1:2; 2:2).

BIBLIA nu este o lucrare obişnuită. Bogăţia celor 66 de cărţi ale ei, de mărimi foarte diferite, formează o veritabilă bibliotecă în care se găsesc legi, profeţii, relatări istorice, texte poetice, sfaturi şi multe altele. Cu secole înainte de naşterea lui Cristos, 39 dintre cărţile ei fuseseră deja scrise de către evrei (sau israeliţi) fideli. Această parte a Bibliei, scrisă în general în ebraică, este adesea denumită Vechiul Testament. Ultimele 27 de cărţi ale ei, scrise de către creştini în limba greacă, constituie ceea ce în mod obişnuit este cunoscut ca Noul Testament. Aşa cum indică însuşi textul biblic, precum şi cele mai vechi tradiţii, scrierea celor 66 de cărţi s-a extins pe o perioadă de 1600 de ani. Ea şi-a făcut începutul pe vremea cînd Egiptul era o putere dominantă şi s-a încheiat pe vremea cînd Roma era stăpîna lumii.

Cînd a început scrierea Bibliei, în urmă cu cca 3500 de ani în urmă, Israelul nu era decît o naţiune lipsită de importanţă printre numeroasele popoare ale Orientului Mijlociu. Israeliţii se închinau la Dumnezeul lor, la Dumnezeul Creator ce s-a prezentat ca având Numele de: Iehova (Exod 3:13-15), în timp ce naţiunile invocau un deconcertant număr de zei şi zeiţe.

Evreii nu au fost singurii care au compus lucrări religioase pe vremea aceea. Lucrul acesta l-au făcut şi alte naţiuni, ale căror scrieri reflectau concepţiile lor religioase şi valorile lor naţionale. Astfel, legenda mesopotamiană a lui Ghilgameş, scrisă în limba akkadiană, sau epopeile din Ras-Şamra, în limba ugarită (vorbită cîndva pe meleagurile ce corespund astăzi nordului Siriei), au avut, fără îndoială, orele lor de glorie. Din abundenta literatură a epocii respective cităm Mustrările lui Ipuur, şi Profeţia lui Nefer-rehu, scrisă în egipteană, imnurile sumeriene destinate diferitelor divinităţi şi texte în akkadiană.

Toate aceste scrieri ale Orientului Mijlociu au cunoscut însă aceeaşi soartă: au fost date uitării, în timp ce limbile în care fuseseră scrise s-au stins şi ele. Scrierile acestea au fost descoperite şi descifrate abia recent de către arheologi şi filologi.

Dimpotrivă, primele cărţi ale Bibliei ebraice au supravieţuit pînă în epoca noastră, fiind încă şi acum citite de multă lume. Din cînd în cînd, unii pretind că în general cărţile ebraice ale Bibliei s-au inspirat, mai mult sau mai puţin, din acele lucrări literare antice. Însă acest lucru nu este posibil, deoarece Dumnezeul lor Iehova a fost diferit de zeii popoarelor, atât prin forma de închinare, sărbători, restricţii a legii (vezi: Levitic 18:3; 19:28; 21:5; Deuteronom 4:6; 6:14).

Chiar faptul că o parte atît de mare a acestor scrieri a fost dată uitării, în timp ce Biblia ebraică a supravieţuit, face ca Biblia să fie în mod semnificativ diferită. 

Din punct de vedere uman, supravieţuirea Bibliei era departe de a fi un fapt. Comunităţile din care provenea ea au avut de suferit încercări atît de severe şi o opoziţie atît de înverşunată încît supravieţuirea ei pînă în zilele noastre este cu totul remarcabilă. În perioada anterioară lui Isus Cristos, iudeii, care au produs Scripturile ebraice (Vechiul Testament), erau o naţiune relativ mică. Statele puternice din jurul lor, care-şi disputau hegemonia, au făcut ca existenţa iudeilor să fie foarte instabilă. Pentru a supravieţui, Israelul a fost nevoit să înfrunte naţiuni ca filistenii, moabiţii, amoniţii şi edomiţii. Cînd, într-o anumită perioadă, evreii erau divizaţi în două regate, crudul Imperiu asirian a şters practic din existenţă regatul nordic. Apoi babilonienii au distrus regatul sudic. Ei au deportat poporul, din care numai o rămăşiţă a revenit în patrie, după 70 de ani.

Istoria consemnează chiar mai multe tentative de exterminare în masă a israeliţilor. În zilele lui Moise, Faraonul a ordonat uciderea tuturor nou-născuţilor israeliţi de sex bărbătesc. Dacă acest lucru ar fi fost executat, poporul evreu ar fi dispărut (Exod 1:15-22). Mult mai tîrziu, cînd evreii au trecut sub dominaţie persană, duşmanii lor au complotat la promulgarea unei legi prin care se urmărea exterminarea evreilor (Estera 3:1-15). Sărbătoarea evreiască Purim comemorează încă şi astăzi eşecul acelui complot.

Mai tîrziu, în timp ce iudeii erau sub dominaţia Siriei, regele Antioh al IV-lea a făcut totul pentru a-i eleniza, forţîndu-i să adopte obiceiurile şi divinităţile greceşti, - dar fără succes. În timp ce majoritatea grupurilor naţionale au dispărut unul după altul de pe scena mondială, iudeii nu au fost nici exterminaţi, nici asimilaţi; ei au supravieţuit şi, împreună cu ei, au supravieţuit şi Scripturile ebraice.

Creştinii, care au produs a doua parte a Bibliei (Noul Testament), au fost şi ei oprimaţi. Din clipa cînd Isus, conducătorul lor, a fost executat întocmai ca un criminal ordinar, conducătorii iudei ai Palestinei urmăreau să îi suprime. Apoi, în timp ce creştinismul se propaga în alte ţări, iudeii îi urmăreau neîncetat pe creştini, căutînd să împiedice lucrarea lor. - Faptele Apostolilor 5:27,Faptele Apostolilor 1:28; 7:58–60; 11:19–21; 13:45; 14:19; 18:5,6.

Sub domnia lui Nero, puterea romană, la început tolerantă, şi-a schimbat atitudinea. Tacitus vorbea nu fără oarecare mîndrie despre „torturile cele mai rafinate“ pe care acest împărat pervers le aplica creştinilor. De atunci, faptul de a fi creştin a devenit o crimă capitală. În 303 d.C. împăratul Diocleţian s-a ridicat direct împotriva Bibliei. Într-un efort de a şterge din existenţă creştinismul, el a ordonat arderea tuturor Bibliilor creştinilor.

Aceste campanii de opresiune şi genocid au periclitat supravieţuirea Bibliei. Dacă iudeii ar fi avut şi ei soarta filistenilor sau a moabiţilor, sau dacă eforturile autorităţilor iudaice şi apoi ale celor romane ar fi izbutit, cine ar fi scris şi păstrat Biblia? Dar, din fericire, păstrătorii Bibliei, iudeii şi apoi creştinii, nu au dispărut şi, împreună cu ei, cartea a supravieţuit.

Da, ca şi în vechime când regele Ioiachim, care nu i-a plăcut deloc mesajul transmis de Dumnezeu, astfel el a tăiat sulul în bucăţi şi l-a ars (Ieremia 36:1-23), Dumnezeu i-a poruncit lui Ieremia: „Ia-ţi iarăşi un sul, un altul, şi scrie în el toate cuvintele dintâi, care fuseseră scrise în primul sul, pe care l-a ars Ioiachim, regele lui Iuda“ (Ieremia 36:28), tot aşa creştinii au multiplicat Sfintele Scripturi! Chiar dacă unele au fost distruse altele au fost făcute pe baza manuscriselor credibile şi verdicie.

Biblia a fost scrisă iniţial pe papirus sau pe pergament, materiale mai puţin rezistente. Ele au rezistat un timp datorită marii griji a poporului Israel. Conform relatării Biblice, cartea legii lui Dumnezeu (originalul) scrisă de Moise în sec. XV î.C. exista şi după 9 secole, în timpul lui Iosia regale lui Iuda (2 Regi 22:8; 2 Cronici 34:14,2 Cronici 1:15) care a domnit 31 de ani (cca. 640-609 î.C.; vezi: 2 Regi 21 :24-25 :1,2). 

Chiar dacă după sute de ani, manuscrisele originale scrise de profeţii lui Dumnezeu s-au distrus prin utilizarea lor îndelungată, aceasta nu este o problemă, deoarece Dumnezeu a permis să se facă copii ale lor care să redea exact mesajul lui Dumnezeu!

Dar cum putem şti astăzi, după efectuarea a mii de copii ale ei, dacă Biblia nu a fost masiv denaturată? Pentru a primi un răspuns, să ne aplecăm puţin asupra Bibliei ebraice, „Vechiul Testament“. În a doua jumătate a secolului al VI-lea înaintea erei noastre, în momentul cînd iudeii s-au întors din exilul babilonean, un grup de israeliţi, cunoscut sub numele de soferimi sau „scribi“, au devenit păstrătorii textului Bibliei ebraice. Lor le revenea, de asemenea, responsabilitatea de a multiplica prin copiere Scripturile în scopuri de cult atît public, cît şi particular. Aceşti bărbaţi foarte conştiincioşi şi de profesie au efectuat o lucrare de cea mai înaltă calitate.

Din secolul al VII-lea pînă în al X-lea al erei noastre, moştenitorii soferimilor au fost masoreţii, al căror nume derivă dintr-un cuvînt ebraic avînd sensul de „tradiţie“. Aceştia erau şi ei scribi a căror atribuţie principală consta în păstrarea textului ebraic tradiţional. Masoreţii erau bărbaţi meticuloşi: scribii erau supravegheaţi, pentru a nu folosi ca model decît un text a cărui autenticitate era corect stabilită, nefiindu-le permis să scrie absolut nimic din memorie. În plus, trebuia ca ei să verifice fiecare literă înainte de a o reproduce. Iată ce ne spune profesorul Norman K. Gottwald referitor la aceasta: „Instrucţiunile rabinice ne permit să ne facem o idee despre grija cu care scribii se achitau de sarcina lor. Ele prevedeau ca toate manuscrisele noi să fie verificate iar exemplarele greşite să fie imediat înlăturate.“

Bernard Ramm vorbeşte de acurateţea şi numărul manuscriselor biblice astfel: „Evreii au păstrat aceste manuscrise aşa cum nici un manuscris n-a fost păstrat vreodată. Folosind sistemul lor masora (parava, magna şi finalis) păstrau evidenţa fiecărei litere, silabe, cuvânt şi paragraf. Exista în cadrul culturii lor o grupare specială de bărbaţi (cărturari, cunoscători ai legii, masoreţi) a căror singură datorie era să păstreze şi să transmită aceste  documente cu fidelitate practic perfectă. Cine a numărat vreodată literele, silabele sau cuvintele scrierilor lui Platon sau Aristotel? Cicero sau Seneca?”.

Cât de exact este însă textul biblic pe care ni l-au transmis soferimii şi masoreţii?

Pînă în 1947 era dificil de a răspunde la această întrebare, fiindcă cele mai vechi manuscrise ebraice complete disponibile nu datau decât din secolul al X-lea era noastră. Însă în 1947 au fost descoperite câteva fragmente de manuscrise foarte vechi în nişte grote situate nu departe de Marea Moartă. Unele erau anterioare epocii lui Cristos şi conţineau părţi ale cîtorva cărţi ale Bibliei ebraice. Bibliştii le-au comparat cu manuscrisele ebraice existente, pentru a stabili gradul de fidelitate a transmiterii textului. Care a fost rezultatul acestei comparaţii?

Printre scrierile cele mai vechi descoperite acolo figurează cartea completă a lui Isaia. Asemănarea sa cu textul Bibliei masoretice pe care o deţinem astăzi este uluitoare. Cu referire la aceasta profesorul Millar Burrows scrie: „Multe din deosebirile dintre sulul [recent descoperit] al lui Isaia, aşa numit al Sfîntului Marcu, şi textul masoretic se pot explica prin erorile de copiere. Făcînd abstracţie de aceste erori, el prezintă în ansamblu o remarcabilă armonie cu textul manuscriselor medievale. Această armonie cu un manuscris atît de vechi constituie o convingătoare mărturie a exactităţii generale a textului tradiţional.“ [sulinierile îmi aparţin].

Un alt comentator a spus: „În ciuda tuturor incertitudinilor, o concluzie se impune: textul pe care îl posedăm astăzi redă în esenţă fidel cuvintele autorilor săi, dintre care unii au trăit în urmă cu aproape 3000 de ani. Nu avem, aşadar, nici un motiv serios de a ne teme că o falsificare a textului ar fi alterat validitatea mesajului ce vrea să ni-l transmită Vechiul Testament.“

În ce priveşte, copiştii Scripturilor Noului Legământ, scrisă de către creştini, cunoscută în general sub numele de Noul Testament, ei au luat foarte în serios această sarcină de a copia Cuvântul lui Dumnezeu, cu atît mai mult cu cît ea îi expunea pedepsei din partea autorităţilor. Ei nu şi-ar fi expus viaţa pentru cărţi falsificate!!! Ei nu au suferit martiriul pentru o Biblie faslificată sau pentru un “Isus”, care să nu fi fost real!

Noi avem asigurarea că textul de care dispunem în prezent este în ansamblu identic cu textul original şi aceasta din două motive: în primul rând, există manuscrise mult mai apropiate de data scrierii textului original. De exemplu, un fragment din Evanghelia lui Ioan datează din prima jumătate a secolului al II-lea, adică cu mai puţin de 50 de ani de la data cînd Ioan şi-a scris probabil Evanghelia. În al doilea rând, cu adevărat o mulţime de manuscrise ce ne-au parvenit furnizează o dovadă remarcabilă a integrităţii textului.

Cu privire la acest subiect Sir Frederic Kenyon confirma: „Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, în esenţă, textul Bibliei este sigur. Lucrul acesta este deosebit de adevărat în ceea ce priveşte Noul Testament. Numărul manuscriselor sale, ale primelor sale traduceri şi ale citatelor făcute din el de către cei mai vechi scriitori ai Bisericii este atît de mare, încît sîntem aproape siguri că putem găsi, într-una sau într-alta dintre aceste surse recunoscute, modul corect de a citi indiferent ce pasaj controversat. Nu se poate spune acelaşi lucru despre niciuna dintre celelalte cărţi ale antichităţii.“

În revista: North American Review, s-a scris: „Pare ciudat faptul că textul lui Shakespeare, care există de mai puţin de două sute opt ani, este cu mult mai nesigur şi mai alterat decât cel al Noului Testament”. 

Astfel, în ciuda numeroaselor obstacole, Biblia a supravieţuit.

Iar în prezent Biblia este reprodusă în multe limbi pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu!

Să ne gîndim acum numai la faptul că există mii de manuscrise ale diferitelor părţi ale Bibliei. În plus, anumite manuscrise ale Scripturilor greceşti creştine au cel mult un decalaj de o sută de ani faţă de cărţile originale. Apoi chiar dacă în procesul copierii s-au produs greşeli, prin metoda comparativă aceste greşeli pot fi găsite şi apoi restabilit textul original.

Ilustrare: Puneţi 10 oameni să copieze un text şi apoi distrugeţi originalul. Textul original poate fi restabilit prin comparaţia acelor 10 copi ale textului, căci chiar dacă unii au făcut unele greşeli, nu toţi au făcut aceiaşi greşală, astfel comparând copiile textului se poate găsi şi restabili: varianta originală.

Dar de ce a întîmpinat Biblia atîtea greutăţi pentru a supravieţui?

Explicaţia ne-o dă ea însăşi: „Întreaga lume zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19). Trebuia, aşadar, să ne aşteptăm ca lumea să se opună difuzării adevărului, lucru pe care ea l-a şi făcut. Într-un asemenea context se poate pune întrebarea: De ce această carte a supravieţuit, în timp ce atîtea alte opere literare, care nu au avut de înfruntat nici o împotrivire, au fost date uitării? Biblia ne răspunde şi la această întrebare. Ea declară: „Cuvîntul lui Iehova durează pentru totdeauna“ (1 Petru 1:25 NW).

Dacă această operă este într-adevăr Cuvîntul lui Dumnezeu, atunci nici o putere umană nu o poate distruge. Lucrul acesta este demonstrat şi azi!

 Ne putem asigura foarte uşor de autenticitatea textului biblic comparîndu-l cu alte scrieri din antichitate: cu operele clasice greceşti şi romane. În realitate, majoritatea lor sînt posterioare Scripturilor ebraice. Nu se spune nicăieri că grecii sau romanii ar fi constituit vreodată obiectul vreunei tentative de genocid. Operele lor nu au fost nevoite să reziste focului persecuţiilor. Să vedem însă ce spune cu privire la ele profesorul F. F. Bruce:

  „În ceea ce priveşte Războiul Galilor de Iuliu Cezar (lucrare scrisă între 58 şi 50 î.C.) există mai multe mss. (manuscrise), dar numai nouă sau zece prezintă încredere şi cele mai vechi au fost scrise la 900 de ani după Cezar!   Din cele 142 de cărţi care compun istoria Romei de Titus Livius (59 î.C. - 17 A.D.) ne-au parvenit numai 35; acestea ne sînt cunoscute din nu mai mult de douăzeci de mss. de o oarecare importanţă, dintre care unul singur (care conţine numai fragmente din cărţile III—VI) datează din secolul al patrulea.

  Din cele paisprezece cărţi ce formează Istoriile lui Tacitus (în jurul anului 100) au supravieţuit patru şi jumătate; din cele şaisprezece cărţi ale Analelor sale, zece s-au păstrat în întregime şi două parţial. Textul acestor porţiuni existente din cele două mari opere istorice ale sale se sprijină în totalitate pe două mss., unul din secolul al IX-lea, altul din al XI-lea. (. . .)

  Istoria lui Tucidide (aproximativ 460-400 î.C.) ne-a parvenit graţie unor manuscrise, în număr de opt, dintre care cel mai vechi datează aproximativ din anul 900 d.C., şi cîteva fragmente de papirus de pe la începutul erei creştine.

 La fel stau lucrurile şi cu Istoriile lui Herodot (aproximativ 488-428 î.C.). Cu toate acestea, nici măcar un singur specialist în scrierile antice nu şi-ar pleca urechea la cineva care ar pune la îndoială autenticitatea operei lui Herodot sau a lui Tucidide sub pretextul că cele mai vechi mss. ale operelor lor, de care ne servim noi astăzi, au fost scrise la mai bine de 1300 de ani de la original.“ — The Books and the Parchments, pag. 180.

În concluzie, cităm pe John Warwick Montgomery, care spunea că: „A fi sceptic în privinţa textului actual al cărţilor Noului Testament ar însemna a permite întregii antichităţii clasice să cadă în obscuritate, căci nici un alt document al antichităţii nu este atât de bine atestat din punct de vedere bibliografic ca şi Noul Testament”.

De fapt, Domnul Isus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece.” (Matei 24:35). Iubite cititor, citeşte Biblia, crede Biblia, împlineşte Cuvântul lui Dumnezeu!