Trăim într-o vreme a scepticismului, a materialismului, într-o lume a vidului moral, în care fiecare face ce crede el că este bine, o lume care şi-a pierdut valorile creştine, valori care timp de sute de ani erau legate de Biblie şi de frica de Dumnezeu. Astfel trăim într-o lume în care nu mai există repere morale, nu mai există modele, legi, principii sfinte, fiecare face cum simte, cum crede, de multe ori auzim concepţia potrivit căreia dacă îţi place ceva, fă. Astfel omul a ajuns: „Dumnezeu”, devenind el însuşi, norma pentru ceea ce este bine şi rău, devind el centrul în jurul căruia trebuie să graviteze toate lucrurile!
Însă poate stabili omul „binele” şi „răul”? Pot cunoaşte oamenii prin ei înşişi, ce este „bine” şi ce este „rău”? Vedem că în lume, că acelaşi lucru, obicei, practică, în timp ce la unii acel lucru li se pare „bun”, la alţi acelaşi lucru, li se pare „rău”. Atunci cine poate stabili cu siguranţă, ce este „bine” şi ce este „rău”? Cine poate stabili ce este bine sau rău pentru o creatură, dacă nu Însuşi Creatorul? Doar El ştie ce este mai bine pentru creaţia Lui! Prin urmare, Creatorul, adică Dumnezeu ne revelează, voia Sa, prin Cuvântul Său, Sfânta Biblie, care ne ajută să deosebim binele de rău (2 Timotei 3:16-17; Evrei 5:14)!
Mulţi oamenii acceptă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, fără să o fi studiat. Alţi o resping tot fără a o studia, crezând că este doar o altă carte religioasă pe lângă multe altele. Pentru unii oameni, la care Biblia le-a schimbat viaţa, prin care Dumnezeu le-a vorbit, ea este adevărul revelat a lui Dumnezeu!
Acest material caută să răspundă întrebări esenţiale şi este structurat după cum urmează:
1. Conţinutul Bibliei
2. Inspiraţia Scripturilor
3. Sfânta Scriptură o carte unică!
4. Este ea veridică şi autentică?
5. Conţine Biblia o cunoştinţă şi înţelepciune superioară?
6. Profeţiile împlinite atestă inspiraţia divină a Bibliei
7. Biblia Cuvântul viu şi lucrător al lui Dumnezeu?
1. Conţinutul Bibliei
Biblia conţine 66 de cărţi, primele 39 de cărţi, au fost scrise în principal în ebraică, doar mici fragmente în arameică[1]. Pe acestea 39 de cărţi le putem numi: „Scripturile ebraice” şi sunt cărţile de la Geneza la Maleahi, şi descriu creaţia precum şi istoria de la început a omenirii, precum şi relaţia lui Dumnezeu cu poporul Israel. Scripturile ebraice erau împărţite în vechime în trei părţi (Luca 24:44), după cum urmază: legea (primele cinci cărţi ale Bibliei), Psalmii sau Scrierile (următoarele 17 cărţi) şi Profeţii ce conţin (ultimele 17 cărţi).
Ultimele 27 de cărţi, le putem numi: „Scripturile creştine”, iar ele conţin cărţile de la Matei la Apocalipsa, cu excepţia Evangheliei după Matei scrisă în limba ebraică, celelalte cărţi ale Scripturile creştine, au fost scrise în limba greacă.
Scripturile creştine conţine: Evangheliile, unde se descrie viaţa, lucrarea şi învăţătura Domnului Isus, conţine cartea Fapte, unde se descrie viaţa, lucrarea şi învăţătura apostolilor şi a primilor creştini. Scripturile creştine conţin şi mai multe epistole, care sunt scrisori, scrise sub inspiraţie divină, şi ultima carte: Apocalipsa, care este o carte profetică, ce descrie viziuni şi profeţii primite de Ioan pe Insula Patmos.
2. Inspiraţia Scripturilor
Biblia declară despre ea că este inspirată de Dumnezeu (2 Timotei 3:16-17), cuvântul grecesc „theópneustos”, înseamnă literalmente „insuflată de Dumnezeu”. Tot ea mai afirmă, că scriitori umani ai cărţilor Bibliei, au fost conduşi în scrierea Bibliei nu de mintea sau înţelepciunea lor, ci de Spiritul Sfânt (2 Petru 1:21). Insuflarea divină a Scripturii putem să o comparăm cu un sufler, care într-o piesă de teatru suflă, le şopteşte actorilor ce trebuie să spună. Sau ca un patron căruia îi dictează secretarei ce să scrie.
Chiar dacă omenirea are multe cărţi numite: „sfinte”, totuşi ele nu afirmă despre sine că sunt insuflate de Dumnezeu, sau că conţin însuşi rostirea, cuvântul lui Dumnezeu. Nici o carte sfântă nu conţine legile scrise de Dumnezeu cu degetul Său, aşa cum Moise a primit cele 10 porunci (Exod 31:18; Deuteronom 5:1-22).
În Biblie de foarte multe ori găsim afirmaţii de genul: „Aşa vorbeşte Domnul” (Exod 4:22), „Aşa vorbeşte Dumnezeu” (2 Cronici 24:20); „Aşa zice Domnul” (Ezechiel 11:5); „Cuvântul Domnului a venit” (Iona 1:1); „Cuvântul lui Dumnezeu a venit” (1 Cronici 17:3). Oamenii care au scris Scriptura au declarat: „Spiritul lui Iehova a vorbit prin mine şi cuvântul lui a fost pe limba mea” (2 Samuel 23:2 NW[2]).
Sfânta Scriptură conţine cuvintele rostite de Însuşi Dumnezeu pentru omenire, cuvintele rostite de Fiul lui Dumnezeu şi de mesagerii îngereşti sau umani, trimişi de Dumnezeu (Evrei 1:1-2; Evrei 2:2).
Importanţa Scripturii este dată nu doar că ea ne transmite gândurile lui Dumnezeu, Cuvântul Lui, legile şi poruncile Lui, dar ea ne învaţă cum putem primi viaţa veşnică, iertarea păcatelor, intrarea în cer!
Prin Scripturi putem comunica cu Dumnezeu, Tatăl ceresc ne vorbeşte prin Scripturi, ne comunică voia Sa, ne revelează lucruri din cer, din lumea spirituală, lucruri ce vor avea loc în viitor!
Ea ne dă răspunsuri în ce priveşte întrebarea: care este sensul real al vieţii pe pământ? Ea ne poate da un scop real în viaţă, ea ne prezintă trecutul, prezentul şi viitorul, în ce priveşte lucrurile esenţieale pentru noi!
Biblia Îl revelează pe Fiul lui Dumnezeu, pe îngerii lui Dumnezeu, paradisul lui Dumnezeu, un mod de viaţă sfânt şi sănătos, ea revelază adevărul despre om, despre viaţa de după moarte, ea răspunde la întrebări esenţiale pentru existenţa noastră: de ce existăm? Pentru ce scop am fost creaţi? De ce există suferinţă? Care este rostul lumii materiale? Cum să trăim pe pământ într-un mod cumpătat, chibzuit şi binecuvântat de Dumnezeu? Cum să ne ferim şi să luptăm cu duşmanii omului: satan şi demonii săi (spiritele rele)? Cum să-i biruim? Cum să obţinem o viaţă din adundenţă? Cum să ajungem la adevărata viaţă, la bucuria deplină în Domnul Isus? Cum să devenim prieteni cu Dumnezeu? Cum să trăim în lumină? Cum putem să ne păstrăm pacea în necazuri şi suferinţe?
Sfânta Scriptură începe cu începutul creaţiei (Geneza 1:1; Ioan 1:1-2; Apocalipsa 3:14) şi ne conduce până în veşnicie, ne dă reţeta de a trăi în prezent şi cum să ajungem în Regatul etern al lui Dumnezeu!
După cum este de aşteptat din conţinutul acestei cărţi la care am făcut referire mai devreme, este ca o astfel de carte să fie UNICĂ! Să vedem deci în continuare:
3. Sfânta Scriptură o carte unică!
Unică datorită unităţii Bibliei:
Un motiv pentru care Biblia e diferită de alte cărţi este unitatea acesteia. Deşi scrisă de oameni diferiţi, unitatea ei demonstrează lucrarea Atotputernicului. Biblia a fost scrisă de-a lungul unei perioade de peste 1500 de ani, adică a peste 60 de generaţii, prin contribuţia a peste patruzeci de scriitori diferiţi! Ei s-au format şi au trăit în contexte extrem de diverse: Moise (înfiat ca fiu al fiicei lui faraon şi apoi conducător a lui Israel), Iosua (general de armată, apoi conducător al poporului), Samuel (profet şi conducător), Ieremia (profet), Ezra (preot şi cărturar), Neemia (paharnic), David (profet şi rege), Solomon (rege), Daniel (profet şi administrator), Amos (păstor), Matei (vameş), Luca (medic), Petru (pescar), Pavel (rabin), Iacob (pescar), Ioan (Pescar).
Autorii diferitelor cărţi din Biblie au scris în tot soiul de locuri; de la sălbăticie (Moise), la închisoare (Pavel), sau exilul din Insula Patmos (Ioan).
Scrierile biblice au fost compuse pe trei continente diferite (Africa, Asia şi Europa) şi în trei limbi diferite (ebraică, aramaică şi greacă).
Biblia tratează multe subiecte controversate şi totuşi, ea se prezintă ca o unitate.
În întregul ei, Biblia ni se înfăţişează ca o lucrare unitară, fiecare parte bazându-se pe celelalte pentru a fi completă. Dr. W. F. Albright prezintă lucrurile în felul următor: „Pentru scriitorii Noului Testament Biblia ebraică era Scriptura cea Sfântă, ei fiind urmaşii direcţi ai profeţilor. Astfel, este de neconceput a înţelege Noul Testament fără a recunoaşte că scopul lui era să aducă adăugiri şi să explice Biblia ebraică. Orice încercare de ajungere la originile creştinătăţii fără a accepta Biblia, în întregul ei, drept călăuză, este, astfel, sortită pieirii.” (citat de Roger T. Forster şi V. Paul Marston, That.s a Good Question, [O întrebare nimerită], p.67).
Pentru cine nu realizează măreţia acestui fapt, vrem să propunem o provocare: găsiţi zece oameni din regiunea dumneavoastră, având cam acelaşi context de formare, vorbind aceeaşi limbă şi venind din aceeaşi cultură. Separaţi-i apoi, şi cereţi-le să îşi aştearnă opiniile despre un subiect controversat, cum ar fi sensul vieţii. Când au terminat de scris, comparaţi-le concluziile. Sunt părerile lor convergente? Cu siguranţă, nu. Dar Biblia e scrisă nu doar de zece autori, ci de patruzeci. Ea n-a fost concepută într-o singură generaţie ci într-o perioadă de peste 1500 de ani; autorii nu aveau aceeaşi educaţie, cultură şi limbă, ci proveneau din culturi diferite formate pe trei continente, vorbeau trei limbi diferite, şi aveau diverse nivele de instruire! Şi mai mult decât atât, ei au tratat nu doar un subiect, ci sute, cu toate acestea, Biblia este un tot unitar! Ea se prezintă într-o armonie ce nu îşi poate găsi explicaţia în coincidenţe sau complicităţi!
Unitatea Bibliei este un argument puternic în sensul inspiraţiei ei divine şi totuşi, unitatea Scripturilor este numai unul dintre argumentele ce susţin revendicarea Bibliei de a fi Cuvântul divin al lui Dumnezeu.
Tema principală a Bibliei este persoana Domnului Isus, El este elelemtul central al Evangheliei. Găsim scris în Scripturi:
- Ioan 5:39 NW: „Voi cercetaţi Scripturile gândind că prin ele veţi avea viaţă veşnică, dar chiar ele depun mărturie despre mine”.
- Ioan 5:46 NW: „De fapt, dacă l-aţi crede pe Moise [cărţile lui Moise], m-aţi crede şi pe mine, fiindcă el a scris despre mine”.
- Luca 24:25-27 NW: „Atunci el le-a zis: „Oh, oameni fără minte şi înceţi cu inima când trebuie să credeţi toate lucrurile spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristosul să sufere aceste lucruri ca să primească gloria care i se cuvine?“ Şi, începând de la Moise şi de la toţi Profeţii, le-a explicat lucrurile privitoare la el din întreaga Scriptură”.
- Luca 24:44-45 NW: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam când încă eram cu voi: că toate lucrurile scrise despre mine în legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi trebuie să se împlinească“. Atunci el le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile”.
- Faptele Apostolilor 10:43 NW: „Despre el depun mărturie toţi profeţii şi spun că oricine crede în el primeşte iertarea păcatelor prin numele său”.
Despre cine mărturiseşte: legea, profeţii, adică cărţile profeţilor şi Psalmii (adică Scripturile ebraice în întregime)? Despre Isus Cristos!
Despre cine mărturisesc Scripturile creştine:
- Marcu 1:1: „Începutul veştii bune despre Isus Cristos”
- Ioan 20:31 NW: „Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă prin numele său”.
- 1 Corinteni 1:23-24 NW: „dar noi îl predicăm pe Cristos...însă pentru cei chemaţi, atât iudei, cât şi greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.
- 1 Corinteni 2:2 NW: „Căci atunci când eram la voi, am hotărât să nu mă intereseze altceva decât Isus Cristos...”.
- Apocalipsa 19:10 NW: „depunerea mărturiei despre Isus este spiritul profeţiei!”
Iată care este tema principală a Bibliei: Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, El apare la începutul Bibliei (Geneza 1:26; Geneza 3:15), şi la sfârşitul Bibliei (Apocalipsa 22:20-21). Scripturile ebraice profeţesc despre El, iar împlinirea este în Scripturile creştine, El este subiectul central al Evangheliei! El este tema principală a Bibliei, căci oricine Îl mărturiseşte pe El, implicit Îl mărturiseşte şi pe Tatăl (Ioan 12:44; Ioan 13:20; 1 Ioan 2:23). Domnul Isus ni-L revelează pe Tatăl (Matei 11:27; Ioan 12:45; Ioan 14:9)!
Ea a fost scrisă pe parcursul a 16 secole, de către peste 40 de scriitori diferiţi, proveniţi din diferitele medii sociale şi totuşi ea este în armonie pe tot parcursul ei, având un singur autor: Dumnezeu (2 Timotei 3:16).
Unică în traducerea şi tirajul Bibliei:
Sfânta Scriptură fiind Cuvântul lui Dumnezeu pentru omenire, era nevoie ca ea să ajungă la oameni din triburi, naţiuni, şi din limbi diferite!
Biblia este tradusă mai mult decît oricare altă lucrare, astfel încît ea poate fi astăzi citită, complet sau parţial, în peste 1800 de limbi. Conform Societăţii Biblice Americane, ea este în prezent accesibilă populaţiei globului în proporţie de 98%. Să ne imaginăm puţin eforturile depuse în această gigantică muncă de traducere! Care altă carte a fost obiectul unei asemenea atenţii?
După cum afirmă Guinness Book of World Records, în ediţia sa din 1988, doar între anii 1815-1975 au fost tipărite aproximativ 2,5 miliarde exemplare ale Bibliei. Acesta este un tiraj ieşit din comun, de care nici o altă carte nu s-a putut nici măcar apropia vreodată!
Unică în influenţa ei asupra oamenirii:
The New Encyclopædia Britannica spune despre Biblie că ea „probabil este cea mai influentă culegere de cărţi din istoria omenirii”. Heinrich Heine, poet german din secolul al XIX-lea, a recunoscut: „Inspiraţia mea o datorez pur şi simplu unei cărţi (. . .) Bibliei. Pe bună dreptate ea este numită Sfintele Scripturi. Dacă cineva nu mai are Dumnezeu, îl poate redescoperi în această carte.” În acelaşi secol, militantul antisclavagist William H. Seward declara: „Întreaga speranţă de progres a omenirii depinde de influenţa mereu crescîndă a Bibliei.”
Abraham Lincoln, al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite, a descris Biblia ca fiind „cel mai preţios dar pe care l-a făcut vreodată Dumnezeu oamenilor (. . .) Fără ea“, adăuga el, „noi nu am putea distinge binele de rău.” Sir William Blackstone, jurist britanic, sublinia autoritatea ce se degajă din Biblie, spunînd: „Pe aceste două fundamente, legea naturii şi legea revelaţiei (Biblia), se sprijină toate legile umane; prin urmare, nu trebuie permis nici unei legi umane să le contrazică pe acestea.”
Mulţi oameni de seamă, au tras reale folose din citirea şi trăirea după Biblie, ce au spus ei despre această carte? J.W.Goethe: Dacă ar fi să fiu dus la închisoare şi mi s-ar îngădui să iau cu mine numai o singură carte, aş alege Biblia.
Martin Luther: Biblia nu este învechită, nici modernă, este eternă.
Benjamin Franklin: O Biblie în fiecare casă, este suportul virtuţii, moralităţii şi al libertăţii civile.
George Washington: Este imposibil să conduci lumea cu dreptate fără Dumnezeu şi fară Biblie.
Charles Dickens: Noul Testament este cea mai bună carte care a fost şi va fi vreodată cunoscută în această lume.
Ronald Reagan: Între copertile unei singure cărţi, Biblia, se află raspunsurile la toate problemele cu care ne confruntăm azi.
Napoleon Bonaparte: Biblia nu e doar o carte, ea e putere vie.
Andrew Jackson: Cartea aceasta, domnule, este piatra pe care stă Republica noastră.
Lord Tennyson: Este imposibil sã înrobeşti mental sau social un popor care citeşte Biblia. Principiile Bibliei sunt fundamentul libertăţii umane.
Wiliam Herschel: Toate descoperirile omeneşti par să fi fost fãcute cu scopul de a confirma din ce în ce mai puternic, adevărurile conţinute în Sfintele Scripturi.
Isaak Newton: În Biblie sunt mai multe semne sigure de autenticitate decât în toatã istoria profană.
Walter Scott, pe patul de moarte, a spus fiului său mai mare: „Dă-mi cartea!” Fiul a întrebat la ce carte se referă tatăl. Scott a răspuns: „Este numai o carte care se poate numi CARTEA: Biblia!”
Timothy Dwight: în aceasta lume-închisoare, Biblia este o fereastra prin care putem să privim în eternitate.
Profesorul Bettex: Biblia este o carte care raspunde la intrebarile unui copil şi ia în râs înţelepciunea celui înţelept.
Robert E. Lee: În toate dilemele si necazurile mele, Biblia nu a eşuat niciodată să-mi dea lumină şi putere.
Immanuel Kant: Existenţa Bibliei, ca o carte pentru oameni, este cel mai mare beneficiu pe care l-a exprimat vreodată rasa umanã. Orice atentat de a o deprecia este o crimă împotriva umanităţii.
Dar mai presus de toţi, Domnul Isus Cristos a spus: „Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Marcu 13:31).
Toţi cei care îşi pun încrederea în ea, şi trăiesc potrivit ei, vor avea viaţă veşnică, căci: „lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2:17).
Astfel iubite cititor încrede-te în Biblie, ea îţi va aduce viaţa veşnică şi fericirea, căci: „Cine cugetă la Cuvântul Domnului, găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit” (Proverbe 16:20).
Unică în supravieţuirea ei:
Numai Biblia a supravieţuit! Cînd a început scrierea Bibliei, în urmă cu peste 3 000 de ani, Israelul nu era decît o naţiune mică (Deuteronom 7:7) printre numeroasele popoare ale Orientului Mijlociu.
Israeliţii se închinau la Iehova, Dumnezeul lor, în timp ce naţiunile invocau un deconcertant număr de zei şi zeiţe. Evreii nu au fost singurii care au compus lucrări religioase pe vremea aceea. Lucrul acesta l-au făcut şi alte naţiuni, ale căror scrieri reflectau concepţiile lor religioase şi valorile lor naţionale.
Dar toate aceste scrieri ale Orientului Mijlociu au cunoscut însă aceeaşi soartă: au fost date uitării, în timp ce limbile în care fuseseră scrise s-au stins şi ele. Scrierile acestea au fost descoperite şi descifrate abia recent de către arheologi şi filologi. În contrast cu acestea, Scripturile ebraice, au supravieţuit pînă în epoca noastră, fiind încă şi acum citite de multă lume.
Din punct de vedere uman, supravieţuirea Bibliei era departe de a fi un fapt. Comunităţile din care provenea ea au avut de suferit încercări atît de severe şi o opoziţie atît de înverşunată încît supravieţuirea ei pînă în zilele noastre este cu totul remarcabilă. În perioada anterioară lui Isus Cristos, iudeii, care au produs Scripturile ebraice (Vechiul Testament), erau o naţiune relativ mică. Statele puternice din jurul lor, care–şi disputau hegemonia, au făcut ca existenţa iudeilor să fie foarte instabilă. Pentru a supravieţui, Israelul a fost nevoit să înfrunte naţiuni ca filistenii, moabiţii, amoniţii şi edomiţii. Cînd, într-o anumită perioadă, evreii erau divizaţi în două regate, crudul Imperiu asirian a şters practic din existenţă regatul nordic. Apoi babilonienii au distrus regatul sudic. Ei au deportat poporul, din care numai o rămăşiţă a revenit în patrie, după 70 de ani.
Istoria consemnează chiar mai multe tentative de exterminare în masă a israeliţilor. În zilele lui Moise, Faraonul a ordonat uciderea tuturor nou-născuţilor israeliţi de sex bărbătesc. Dacă acest lucru ar fi fost executat, poporul evreu ar fi dispărut (Exod 1:15-22). Mult mai tîrziu, cînd evreii au trecut sub dominaţie persană, duşmanii lor au complotat la promulgarea unei legi prin care se urmărea exterminarea evreilor (Estera 3:1-15). Sărbătoarea evreiască Purim comemorează încă şi astăzi eşecul acelui complot.
Mai tîrziu, în timp ce iudeii erau sub dominaţia Siriei, regele Antioh al IV-lea a făcut totul pentru a-i eleniza, forţîndu-i să adopte obiceiurile şi divinităţile greceşti, — dar fără succes. În timp ce majoritatea grupurilor naţionale au dispărut unul după altul de pe scena mondială, iudeii nu au fost nici exterminaţi, nici asimilaţi; ei au supravieţuit şi, împreună cu ei, au supravieţuit şi Scripturile ebraice.
Creştinii, care au produs a doua parte a Bibliei: Scripturile creştine (Noul Testament), au fost şi ei oprimaţi. Din clipa cînd Isus, conducătorul lor, a fost executat întocmai ca un criminal ordinar, conducătorii iudei ai Palestinei urmăreau să îi suprime. Apoi, în timp ce creştinismul se propaga în alte ţări, prigonitorii lor îi urmăreau neîncetat pe creştini, căutînd să împiedice lucrarea lor misionară. — Faptele Apostolilor 5:27-28; Faptele Apostolilor 7:58-60; Faptele Apostolilor 11:19-21; Faptele Apostolilor 13:45; Faptele Apostolilor 14:19; Faptele Apostolilor 18:5-6.
Sub domnia lui Nero, puterea romană, la început tolerantă, şi-a schimbat atitudinea. Tacitus vorbea nu fără oarecare mîndrie despre „torturile cele mai rafinate“ pe care acest împărat pervers le aplica creştinilor. De atunci, faptul de a fi creştin a devenit o crimă capitală. În 303 e.n. împăratul Diocleţian s-a ridicat direct împotriva Bibliei. Într-un efort de a şterge din existenţă creştinismul, el a ordonat arderea tuturor Bibliilor creştinilor.
Aceste campanii de opresiune şi genocid au periclitat supravieţuirea Bibliei. Dacă iudeii ar fi avut şi ei soarta filistenilor sau a moabiţilor, sau dacă eforturile autorităţilor iudaice şi apoi ale celor romane ar fi izbutit, cine ar fi scris şi păstrat Biblia? Dar, din fericire, păstrătorii Bibliei, iudeii şi apoi creştinii, nu au dispărut şi, împreună cu ei, cartea a supravieţuit.
Însă Biblia avea să devină obiectul unei alte grave ameninţări, de data aceasta fiind în joc atît supravieţuirea ei, cît şi integritatea textului ei.
Nici o altă carte, de-a lungul istoriei, nu a fost ţinta unei opoziţii atît de înverşunate şi atît de pline de ură. Deja în evul mediu Bibliile erau arse în public, în timp ce citirea şi difuzarea lor era pedepsită cu amenzi şi cu închisoarea, situaţie care mai persistă încă şi azi, în secolul al XX-lea. În secolele trecute, cei care comiteau asemenea „crime“ erau adesea torturaţi şi daţi morţii.
Pe de altă parte, faţă de Biblie s-a manifestat şi o profundă iubire. Mulţi au continuat să o citească, în ciuda implacabilelor persecuţii. Acesta a fost, de exemplu, cazul lui William Tyndale, un englez din secolul al XVI-lea, care a urmat cursurile universităţii Oxford înainte de a deveni un foarte respectat profesor la universitatea din Cambridge. Tyndale iubea Biblia. Dar pe timpul său conducătorii religioşi ţineau ca ea să rămînă numai în latină, o limbă moartă. Tyndale însă a decis să o traducă în engleză, pentru a putea fi citită de către compatrioţii săi. Deoarece această acţiune era ilegală, Tyndale a trebuit să abandoneze o carieră universitară confortabilă şi să se refugieze pe continent. Urmărit încontinuu, el a trăit totuşi suficient de mult pentru a traduce Scripturile greceşti („Noul Testament“), precum şi o parte din Scripturile ebraice („Vechiul Testament“) în limba sa maternă, dar a sfîrşit prin a fi arestat, condamnat pentru erezie şi sugrumat, după care corpul i-a fost ars.
Tyndale nu este decît unul dintre cei, foarte mulţi la număr, care au renunţat la totul pentru a putea citi Biblia sau pentru a o putea pune la dispoziţia semenilor lor. Nici o altă carte nu a insuflat atîta curaj unui atît de mare număr de bărbaţi şi femei, oameni de rînd. Lucrul acesta face ca ea să fie într-adevăr fără egal.
Voltaire se lăuda că în 100 de ani Biblia şi creştinismul vor dispărea, dar la numai 50 de ani după moartea lui, se tipăreau Biblii cu tiparul lui în propria lui casă!
Sistemul comunist prin forţele de represiune (securitate, miliţie) au luptat în ţările comuniste împotriva ei, dar nu au reuşit să o elimne, chiar din fabricile de unde din Biblii se făcea hârtie, oamenii cu teamă de Dumnezeu o scoteau şi o răspânde-au, chiar distrugerea ei plănuită de satan prin comunişti, a dus la o răspândire a ei la persoane care poate altfel nu ar fi avut acces la Biblie!
H.L.Hastings spunea: „Dacă aceasta nu ar fi fost cartea lui Dumnezeu, oamenii ar fi distrus-o de mult. Împăraţi şi papi, regi şi preoţi, prinţi şi guvernatori şi-au încercat puterile împotriva ei, ei au murit dar cartea trăieşte încă”!
Sfânta Scriptură a supravieţuit perioadelor când mulţi conducători au vrut să o distrugă, ea a rezistat peste secole la diferite opoziţii şi critici înverşunate, influenţând mai mult ca orice carte: istoria, convingerile religioase, cultura şi viaţa oamenilor.
4. Este Biblia veridică şi autentică?
Martori direcţi ai evenimentelor:
O primă categorie de dovezi că Sfânta Scriptură este demnă de crezare, este că Dumnezeu i-a călăuzit să scrie chiar pe martorii oculari ai anumitor evenimente. Într-un tribunal o categorie de dovezi în stabilirea adevărului sunt martorii oculari!
Scriitorii Bibliei de care s-a folosit Dumnezeu, fie au fost martori oculari sau au auzit relatările de la martori oculari.
În 2 Petru 1:12-16 GBV, apostolul Petru ca martor ocular al minunii de la Muntele schimbării la faţă declară: „De aceea voi fi gata să vă reamintesc întotdeauna aceste lucruri, măcar că le ştiţi şi sunteţi bine fundamentaţi în adevărul pe care-l deţineţi...Căci v-am făcut cunoscută puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu urmând nişte mituri alcătuite cu îndemânare, ci noi am fost martori oculari ai măreţiei Lui”.
Cu o altă ocazie apostolul Ioan care a fost martor ocular al vieţii pământeşti a Domnului imediat de după botezul Său, a scris: „ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au atins cu privire la Cuvântul vieţii... şi depunem mărturie... deci ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1:1-3).
În multe rânduri apostolii se declară ca fiind martori ai lui Isus, martori ai suferinţelor Lui, martori ai învierii Lui, şi chiar au dat mărturie în calitate de martori în tribunalele evreieşti (Faptele Apostolilor 1:3,Faptele Apostolilor 1:8; Faptele Apostolilor 2:32; Faptele Apostolilor 3:15; Faptele Apostolilor 10:39-42; Faptele Apostolilor 22:15,Faptele Apostolilor 1:40; 1 Petru 5:1).
Martori indirecţi
Anumiţi scriitori de care Dumnezeu s-a folosit, au cercetat întâmplările, viaţa lui Isus şi a apostolilor într-un mod amănunţit pe baza a mai multor martori şi aşa au consemnat.
De pildă, doctorul Luca, care a devenit un creştin, a scris în introducerea la cărţile scrise de el sub inspiraţie divină: „Fiindcă mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au încredinţat cei ce au fost de la început martori oculari şi care au ajuns slujitori ai Cuvântului, am decis şi eu, după ce am cercetat cu atenţie toate lucrurile de la început, să ţi le scriu în ordine, prea alesule Teofile, ca să ajungi astfel să cunoşti întocmai temeinicia lucrurilor despre care ai fost învăţat” (Luca 1:1-4 GBV). Iar în Faptele Apostolilor 1:1-2: „Teofile, în prima carte am scris despre toate lucrurile pe care a început Isus să le facă şi să-i înveţe pe oameni până în ziua în care a fost luat în cer, după ce le dăduse mai întâi porunci, prin Duhul Sfânt, apostolilor pe care-i alesese.”
Şi Evanghelia după Marcu a fost scrisă de Marcu pe baza spuselor apostolului Petru, care a fost martor ocular la viaţa lui Isus! Marcu s-a dovedit demn de încredere în serviciul creştin şi a devenit un ajutor valoros nu numai pentru Barnaba, ci, mai târziu, şi pentru apostolii Petru şi Pavel. Marcu a fost alături de Pavel în timpul primei detenţii a acestuia la Roma, (Filimon 1:1,Filimon 1:24). Apoi, mai târziu îl găsim pe Marcu alături de Petru în Babilon (1 Petru 5:13). După aceea, în timp ce era din nou închis la Roma, Pavel l-a rugat într-o scrisoare pe Timotei să-l aducă şi pe Marcu (2 Timotei 1:8; 2 Timotei 4:11).
Potrivit celei mai vechi tradiţii, transmise de Papias, Origene şi Tertulian, sursa Evangheliei după Marcu a fost apostolul Petru, cu care Marcu era în relaţii apropiate. Oare nu pe el l-a numit Petru: „fiul meu”? (1 Petru 5:13). Întrucât Petru a fost martor ocular la toate lucrurile consemnate de Marcu, acesta a putut afla de la Petru multe amănunte care nu apar în celelalte evanghelii. De exemplu, Marcu vorbeşte despre angajaţii lui Zebedei, despre leprosul care „a căzut în genunchi” şi l-a implorat pe Isus, despre un demonizat care ‘se cresta cu pietre’ şi despre faptul că Isus a rostit profeţia cu privire la ‘venirea Fiului omului cu mare putere şi glorie’ în timp ce stătea pe Muntele Măslinilor „cu faţa spre templu” (Marcu 1:20,Marcu 1:40; Marcu 5:5; Marcu 13:3,Marcu 1:26 NW).
Întrucât Petru era un bărbat deosebit de sensibil, el a putut să înţeleagă sentimentele şi stările afective ale lui Isus, pe care i le-a descris apoi lui Marcu. Iată de ce Marcu consemnează adesea ce a simţit sau cum a reacţionat Isus. De exemplu, Marcu spune că Isus „s-a uitat de jur împrejur la ei plin de indignare şi adânc mâhnit”, că „a suspinat adânc” sau că „a oftat adânc în spiritul său” (Marcu 3:5; Marcu 7:34; Marcu 8:12 NW). Marcu ne dezvăluie sentimentele lui Isus faţă de tânărul conducător bogat, spunând că „a simţit iubire pentru el” (Marcu 10:21, NW). De asemenea, Marcu relatează cu multă căldură, nu numai că Isus a pus un copilaş în mijlocul discipolilor Săi, dar şi că „l-a cuprins cu braţele”, iar, cu altă ocazie, că „a luat copiii în braţe” (Marcu 9:36; Marcu 10:13-16 NW).
Unele particularităţi ale lui Petru se reflectă în stilul lui Marcu, un stil spontan, plin de viaţă, viguros, dinamic şi descriptiv.
Şi mărturia indirectă este primită la un tribunal ca probă a adevărului!
O altă categorie de martori indirecţi, duşmanii lui Isus şi a creştinilor:
Atunci când apostolii au dat mărturie, ei au făcut apel la memoria şi cunoştinţa celor care îi ascultau!
De pildă, în Faptele Apostolilor 2:22 GBV: „Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus din Nazaret, bărbat adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin faptele puternice, minunile şi semnele pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi”. Iată apostolul Petru face apel nu la o credinţă oarbă, ci la cunoştinţa auditoriului său, el le spune despre persoana lui Isus adeverită de semne şi minuni divine, „după cum voi înşivă ştiţi”! Ei puteau afla adevărul despre Isus, nu doar de la discipolii Săi, ci de la martorii din Israel care au fost prezenţi la lucrarea Sa, sau chiar întrebând pe cei vindecaţi de El!
Au existat martori care au văzut cu ochi lor minunea învierii lui Lazăr şi care s-au împotrivit Domnului dorind să-L omoare (Ioan 11:43-53).
Apostolul Pavel fiind în faţa regelui Agripa, a dat mărturie spunând: „Însă până în ziua de azi am primit ajutor de la Dumnezeu şi stau aici, depunând mărturie atât înaintea celor mici, cât şi înaintea celor mari, fără să spun nimic în afară de ceea ce Profeţii şi Moise au zis că urmează să se întâmple,
şi anume că Cristos va trebui să sufere şi, prin faptul că va fi primul înviat dintre cei morţi, va vesti lumină atât poporului Său, cât şi neamurilor. În timp ce Pavel se apăra astfel, Festus a zis cu glas tare: – Ţi-ai ieşit din minţi, Pavel! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie! Însă Pavel i-a răspuns: – Nu mi-am ieşit din minţi, prea alesule Festus, ci cuvintele pe care le rostesc ţin de adevăr şi de o judecată sănătoasă! Pentru că regele ştie despre aceste lucruri, eu pot să-i vorbesc deschis, întrucât sunt convins că nu i-a scăpat nimic din acestea, deoarece nu s-au întâmplat într-un colţ! Crezi tu în Profeţi, rege Agrippa? Ştiu că tu crezi!”
Iată evenimentele Scripturii nu s-au întâmplat într-un colţ, în ascuns, ci ele au fost publice, sute şi mii de martori oculari au participat la ele! – 1 Corinteni 15:6-8; Marcu 8:19-20.
Exactitatea istorică:
Adversarii Bibliei au atacat cu înverşunare Pentateuhul (primele cinci cărţi, scrise de Moise), îndeosebi în ce priveşte autenticitatea şi scriitorul lui. Însă, pe lângă faptul că iudeii l-au recunoscut pe Moise drept scriitorul Pentateuhului, există mărturia lăsată de scriitori antici, unii dintre aceştia fiind chiar duşmani ai iudeilor. Hecateu din Abdera, istoricul egiptean Manethon, Lisimah din Alexandria, Eupolemus, Tacitus şi Iuvenal îi atribuie lui Moise instituirea codului de legi care îi deosebea pe iudei de celelalte naţiuni şi cei mai mulţi dintre ei arată cu claritate că el a aşternut în scris legile. Numenius, filozof pitagorician, chiar spune că Iane şi Iambre erau preoţii egipteni care i s-au împotrivit lui Moise (2 Timotei 3:8). Aceşti scriitori au trăit în perioada cuprinsă între epoca lui Alexandru (secolul al IV-lea î.C.), când grecii au început să manifeste interes pentru istoria iudeilor, şi epoca împăratului Aurelian (secolul al III-lea d.C.). Mulţi alţi scriitori antici spun că Moise a fost conducător, guvernator sau legislator.
William Albrght unul din cei mai mari arheologi afirma: „Nu încape nici o îndoială cu privire la faptul că arheologia a confirmat caracterul substanţial istoric al tradiţiei Vechiului testament”. El mai adaugă: „Descoperirile arheologice au descoperit una după alta acurateţea nenumăratelor detalii, sporind recunoaşterea Bibliei ca sursă de istorie”.
Robert Dick Wilson, un om care vorbea în mod cursiv peste 45 de limbi şi dialecte, foarte mult timp, a studiat Scripturile, el a concluzionat: „pot să adaug că rezultatul celor 45 de ani de studiu al Scripturilor m-a condus tot timpul spre o credinţă tot mai fermă în faptul că în Vechiul Testament avem o înregistrare istorică în legătură cu istoria poporului Israel”.
Dar ce se poate spune despre Scripturile creştine? Acestea nu numai că atestă relatările din Scripturile ebraice, dar chiar ele se dovedesc exacte din punct de vedere istoric. De asemenea, Scripturile creştine sunt autentice şi inspirate la fel ca Scripturile ebraice. Scriitorii lor descriu ce au văzut şi ce au auzit, deoarece au fost martori oculari, iar adesea chiar au luat parte la evenimentele pe care le-au consemnat. Mii dintre contemporanii lor au crezut cele scrise.
Astfel, această carte este exactă din punct de vedere istoric, ea nu conţine: legende, mituri sau basme.
Un renumit arheolog evreu, Nelson Glueck a scris: „Se poate afirma categoric că nici o descoperire arheologică nu a contrazis vreodată o referinţă biblică”.
Mărturia lor este amplu confirmată de referirile făcute de scriitorii antici, cum ar fi Iuvenal, Tacitus, Seneca, Suetoniu, Pliniu cel Tânăr, Lucian, Celsus şi istoricul evreu: Josephus.
Într-o lucrare se spune: „Sir Isaac Newton . . . a fost şi un renumit critic al scrierilor antice şi a examinat cu multă atenţie Sfintele Scripturi. Care este concluzia lui cu privire la acest subiect? «Găsesc, spune el, dovezi mai sigure de autenticitate în Noul Testament decât în orice istorie profană [laică].» După cum se exprimă dr. Johnson, avem mai multe dovezi că Isus Cristos a murit pe Golgota, aşa cum arată Evangheliile, decât că Iulius Cezar a murit în Capitoliu. Avem, într-adevăr, mult mai multe. Întrebaţi-i pe cei ce se îndoiesc de adevărul istoric din Evanghelii ce motiv au să creadă că Cezar a murit în Capitoliu sau că în anul 800 Carol cel Mare a fost încoronat împărat al Apusului de Papa Leon al III-lea. . . . De unde ştim că un om precum Carol I a trăit cu adevărat, că a fost decapitat şi că în locul lui a guvernat Oliver Cromwell? . . . Lui Sir Isaac Newton i se atribuie meritul de a fi descoperit legea gravitaţiei . . . Credem toate afirmaţiile cu privire la aceşti oameni deoarece dispunem de mărturii istorice. . . . Dacă şi în faţa acestor dovezi cineva refuză în continuare să creadă, nu insistăm, considerând că se încăpăţânează prosteşte sau că este un ignorant incorigibil. Ce vom spune deci despre cei care, în pofida nenumăratelor dovezi prezentate aici cu privire la autenticitatea Sfintelor Scripturi, susţin că nu sunt convinşi? . . . Avem, cu siguranţă, motive să tragem concluzia că problema ţine mai mult de inimă decât de minte: ei nu vor să creadă în ceva ce le-ar răni orgoliul şi i-ar constrânge să adopte un alt mod de viaţă”.
În legătură cu persoana lui Isus din Nazaret, există evidenţe istorice că El a existat cu adevărat:
În afară de sursele biblice despre persoana lui Isus, există surse extrabiblice şi necreştine că El a existat în realitate.
Cornelius Tacitus (născut în 52-54 d.C.), a fost istoric roman, ajuns guvernator în Asia în anul 112 d.C., el scrie despre domnia lui Nero şi despre creştini, el face aluzie la moartea lui Cristos când a scris: „Numele [de creştin] li se trage de la Cristos, care, în vremea împăratului Tiberius, fusese condamnat la moarte de Pontius Pilatus”. — Anale, de Cornelius Tacitus, editura Humanitas, 1995, traducere din limba latină, introducere şi note de Gheorghe Guţu, cartea XV, par. 44, p. 430.
Josephus Flavius, istoric iudeu din secolul I, a vorbit despre uciderea cu pietre a lui „Iacov, fratele lui Isus care era numit Cristos” (Antichităţi iudaice, cartea a XX-a, secţiunea 200). În cartea a XVIII-a, secţiunile 63, 64, se vorbeşte în mod direct despre Isus în termeni foarte favorabili.
Phlegon un istoric al primului secol, din scrierile căruia s-a păstrat un mic fragment, şi prin care se confirmă întunericul ce a avut loc la răstignirea Domnului, când spune: „în timpul lui Tiberius Cezar, avuse loc o eclipsă totală de soare în timpul lunii pline”. – vezi: Matei 27:45.
Într-un manuscris păstrat la British Museum, care păstrează textul unei scrisori scrise după 73 d.C. de un sirian, fiului său, el face referire în această scrisoare la Isus Cel răstignit, când spune: „Ce avantaje au câştigat evreii prin execuţia înţeleptului rege? După aceasta împărăţia lor a fost nimicită”.
În ce priveşte primele referiri istorice necreştine la Isus, într-o enciclopedie se spune: „Aceste relatări independente una de alta dovedesc că, în timpurile antice, nici chiar cei ce se împotriveau creştinismului nu s-au îndoit vreodată de istoricitatea lui Isus, care a început să fie pusă la îndoială, din motive neîntemeiate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe parcursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea”. — The New Encyclopædia Britannica (1976), Macropædia, vol. X, p. 145.
În conluzie citez ceea ce a spus: F.F.Bruce, profesor la univeristatea din Manchester: „Istoricitatea lui Cristos este atât de axiomatică pentru un istoric nepărtinitor...Nu istoricii sunt aceia care propagă teoria unui Cristos legendar”. Iar Otto Betz concluzionează: „Nici un savant serios nu s-a aventurat să postuleze ne-istoricitatea lui Isus”.
Exactitate din punct de vedere geografic şi geologic:
Mulţi autori au vorbit despre remarcabila exactitate a descrierii pe care Biblia o face Ţării Promise şi teritoriilor învecinate. De exemplu, A. Stanley, care a călătorit mult în Orient, a spus despre peregrinarea israeliţilor prin pustiu: „Izvoarele, fântânile şi pâraiele întâlnite din loc în loc corespund consemnărilor despre «apele» de la Mara, «izvoarele» din . . . Elim, «pârâul» de la Horeb şi «fântâna» fiicelor lui Ietro, cu «adăpătorile» sau jgheaburile ei, din Madian. Vegetaţia este şi acum la fel ca aceea pe care istoria mozaică ne permite s-o cunoaştem”. În relatarea despre Egipt, exactitatea se observă în descrierea generală a teritoriului, cum ar fi bogatele sale ogoare cu cereale, fluviul Nil mărginit de trestii (Geneza 41:47-49; Exod 2:3), apele sale provenite din ‘râuri, canale, iazuri cu trestii şi rezervoare’ (Exod 7:19), precum şi ‘inul, orzul, grâul şi alacul’ său (Exod 9:31-32). Dar ea se observă şi în denumirea şi în amplasarea oraşelor.
Încrederea pe care o au unii oameni de ştiinţă în informaţiile geologice şi geografice ale Bibliei este atât de mare, încât ei au considerat această carte un ghid demn de urmat şi au fost răsplătiţi din plin. Cu câţiva ani în urmă, renumitul geolog Ben Tor a urmat indicaţiile din pasajul biblic unde se spune: „Căci Iehova, Dumnezeul tău, te duce într-o ţară bună, . . . o ţară ale cărei pietre sunt de fier” (Deuteronom 8:7,Deuteronom 1:9 NW). La câţiva kilometri de Beer-Şeba, el a descoperit nişte stânci imense, bogate într-un minereu roşu-închis. Conform estimărilor, aici existau 13,6 milioane de tone de minereu de fier. Mai târziu, inginerii au descoperit o deschidere geologică de minereu de 1,5 km, care conţinea 60–65% fier pur. Joseph Weitz, renumit specialist israelian în reîmpăduriri, a spus: „Primul arbore pe care l-a plantat Avraam în Beer-Şeba a fost un tamarix“. „Urmând exemplul său, noi am sădit în urmă cu patru ani în aceeaşi zonă două milioane. Avraam a avut dreptate. Tamarixul este unul dintre puţinii arbori cărora, după cum am observat, le merge bine în sud, unde precipitaţiile anuale nu depăşesc 150 de mm“. Într-o lucrare se spune: „Se pare că patriarhul Avraam nu a plantat pur şi simplu la întâmplare un arbore la sosirea lui în Beer-Şeba. . . . El a ales arborele a cărui umbră este mai răcoroasă decât a altor arbori. În plus, [tamarixul] poate rezista la temperaturi ridicate şi la perioade lungi de secetă deoarece îşi înfige rădăcinile adânc în sol, până ajunge la pânza freatică. Nu este surprinzător că [tamarixul] a supravieţuit până astăzi în regiunea Beer-Şebei” (Geneza 21:33).
În ce priveşte detaliile de ordin cronologic şi geografic menţionate în Biblie, profesorul Wilson a scris într-o lucrare a sa: „Informaţiile cronologice şi geografice sunt mai exacte şi mai demne de încredere decât cele oferite în orice alt document antic, iar biografiile şi alte naraţiuni istorice se armonizează perfect cu mărturiile din documentele extrabiblice”.
Cultura şi obiceiurile. Iată ce se spune într-o lucrare despre cartea Faptele: „Romanii aveau obiceiul să guverneze provinciile din vastul lor imperiu păstrând sistemul administrativ local, pe cât posibil fără să se expună riscurilor. De aceea, autorităţile din diversele provincii purtau titluri diferite. Nimeni, cu excepţia unui călător atent sau a unui cercetător minuţios al analelor, nu putea să spună care era denumirea corectă a acestor personalităţi. Simţul istoric al lui Luca a trecut cu succes unul dintre cele mai riguroase teste, deoarece scriitorul a reuşit întotdeauna să dea dovadă de o exactitate perfectă. În multe cazuri, simpla mărturie a unei monede sau a unei inscripţii ne furnizează informaţiile necesare pentru a-l verifica. Nici chiar cei mai renumiţi istorici romani nu se aventurează pe un teren atât de dificil. Astfel, Luca îi numeşte pe Irod şi pe Lisania tetrarhi, cum face şi Josephus. Irod Agripa, care l-a omorât pe Iacov cu sabia şi l-a aruncat pe Petru în închisoare, este numit rege, iar Josephus relatează că Irod s-a împrietenit la Roma cu Gaius Caesar (Caligula) şi a fost răsplătit cu titlul de rege când Caligula a ajuns împărat. Sergius Paulus, guvernatorul insulei Cipru, este numit proconsul. . . . Nu cu mult timp înainte, Ciprul fusese provincie imperială guvernată de un propretor sau legat, dar în timpul lui Pavel, aşa cum apare pe unele monede cipriote, în greacă şi în latină, titlul corect era proconsul. O inscripţie grecească găsită la Soloi, pe coasta nordică a Ciprului, a fost realizată «în proconsulatul lui Paulus» . . . În Tesalonic, bogătaşii oraşului îşi luau titlul cu totul neobişnuit de politarhi [conducători ai oraşului, Faptele Apostolilor 17:6], denumire necunoscută în literatura clasică. Acest termen ne-ar fi complet străin dacă Luca nu l-ar fi folosit şi dacă această utilizare nu ar fi fost confirmată de inscripţii. . . . Sub domnia lui August, Ahaia era o provincie senatorială. În epoca lui Tiberiu, ea a trecut direct sub stăpânirea împăratului, dar, după cum spune Tacitus, în timpul domniei lui Claudiu aceasta i-a revenit senatului. De aceea, titlul corect al lui Gallio [Faptele Apostolilor 18:12] era de proconsul. . . . Luca este demn de încredere şi exact atât în ce priveşte denumirile geografice, cât şi în ce priveşte relatarea experienţelor sale de călătorie”.
Scrisorile lui Pavel reflectă cu exactitate condiţiile din timpul său şi arată că el a fost martor ocular la lucrurile consemnate. De exemplu, Filipi era o colonie militară ai cărei locuitori se mândreau mult cu cetăţenia lor romană. Pavel i-a avertizat pe creştinii de acolo că cetăţenia lor era în ceruri (Faptele Apostolilor 16:12,Faptele Apostolilor 1:21,Faptele Apostolilor 1:37; Filipeni 3:20). Efesul era renumit pentru artele magice şi pentru practicile spiritiste. Pavel i-a învăţat pe creştinii de acolo cum să se înarmeze pentru a nu cădea pradă demonilor şi, în acelaşi timp, a făcut o descriere exactă a armurii soldatului roman (Faptele Apostolilor 19:19; Efeseni 6:13-17). Învingătorii romani aveau obiceiul să-şi conducă într-o procesiune triumfală prizonierii, dintre care unii erau complet goi. Acest obicei este folosit ca ilustrare (2 Corinteni 2:14-15). La 1 Corinteni 1:22 sunt arătate punctele de vedere diferite ale iudeilor şi ale grecilor. În astfel de chestiuni, scriitorii creştini reflectă exactitatea lui Moise, scriitorul Pentateuhului, despre care George Rawlinson spune: „Exactitatea etologică a Pentateuhului cu privire la uzanţele şi obiceiurile orientale n-a fost pusă niciodată la îndoială”.
Stilul de reportaj obiectiv:
Pe lângă toate acestea, stilul de reportaj din ea, ne întăreşte încrederea în această carte veche. De pildă, în contrast cu miturile şi legendele, care conţin referiri la personaje ireale, alegorice, evenimentele din Biblie sunt puse în legătură cu anumiţi oameni şi date (Luca 3:1-2).
Un cercetător pe nume: J.B. Phillips susţine despe Biblie: „Am citit, în greacă şi latină, nenumărate mituri, însă nu am găsit nici cea mai uşoară nuanţă de mit”
Mai mult decât atât, în timp ce istoricii antici au exagerat victoriile şi realizările conducătorilor lor, ne-dezvăluind înfrângerile şi greşelile, scriitorii biblici au fost sinceri chiar şi atunci când a fost vorba despre propriile lor greşeli (Numeri 20:7-13; Galateni 1:13).
O puternică dovadă a autenticităţii Bibliei, de la un capăt la altul al acesteia, o constituie onestitatea absolută a scriitorilor ei. Moise, de exemplu, vorbeşte deschis despre păcatul său şi despre judecata lui Dumnezeu împotriva sa şi a fratelui său Aaron, conform căreia nu aveau să intre în Ţara Promisă (Numeri 20:7-13; Deuteronom 3:23-27). Păcatele comise de David în două ocazii, precum şi apostazia fiului său Solomon sunt dezvăluite cu francheţe (2Samuel, cap. 11,12,24; 1 Regi 11:1-13). Iona scrie despre neascultarea sa şi despre consecinţele acesteia. Întreaga naţiune Israel a fost condamnată de aproape toţi scriitorii Scripturilor ebraice, care au fost iudei, din cauza neascultării ei de Dumnezeu, şi aceasta chiar în scrierile pe care iudeii le respectau şi le recunoşteau ca fiind declaraţiile lui Dumnezeu şi istoria autentică a naţiunii lor.
Scriitorii creştini au fost la fel de oneşti. Toţi cei patru evanghelişti au consemnat faptul că Petru l-a renegat pe Cristos. Pavel i-a atras atenţia lui Petru cu privire la greşeala gravă pe care a comis-o acesta într-o problemă de credinţă făcând o separare între iudei şi neamuri în adunarea creştină din Antiohia (Galateni 2:11-14).
Încrederea în veridicitatea Bibliei ni se întăreşte când observăm că scriitorii ei n-au cruţat pe nimeni, nici chiar pe ei, pentru a realiza o relatare fidelă (Matei 26:69-75; Marcu 14:66-72; Luca 22:54-62; Ioan 18:15-27).
5. Conţine Biblia o cunoştinţă şi înţelepciune superioară?
Biblia nu este o carte de ştiinţă, ea este o carte pentru zidirea spirituală a omului, dar ea dezvăluie lucruri pe care ştiinţa le-a descoperit doar în zilele noastre sau destul de recent, dovedind astfel originea ei divină, pentru că ea conţine o cunoştinţă şi înţelepciune superioară timpului când a fost scrisă.
De pildă, Biblia afirmă că „...Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului...”, se spune în Geneza 2:7. În The World Book Encyclopedia se spune: „Toate elementele chimice care intră în compoziţia lucrurilor vii se află şi în materia moartă”. Cu alte cuvinte, toate elementele chimice de bază care intră în compoziţia organismelor vii, inclusiv în a omului, se găsesc şi în pământ. Faptul acesta concordă cu declaraţia biblică ce identifică materialul folosit de Dumnezeu la crearea oamenilor şi a tuturor celorlalte lucruri vii.
Conform cu Geneza 17:12, Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam circumcizia (tăierea împrejur), este interesant că aceasta trebuia făcută în a 8 zi a băiatului nou născut! De ce? Ştiinţa a descoperit în zilele noastre că vitamina K, pentru coagularea sângelui nu este formată în cantitate suficientă decât din ziua a cincea până la a şaptea, dar ziua cea mai prielnică pentru executarea circumciziunii ar fi în ziua a opta, când băiatul are 110 % vitamina K, exact ziua în care Dumnezeu a poruncit să se facă circumcizia (Levitic 12:3).
Un alt exemplu ar fi: exista un timp când oamenii credeau că pământul este plat, Biblia nu a fost influenţată de astfel de concepţii, susţinând contrariul şi anume că are forma sferică (rotundă), după cum spune profetul Isaia, acum mai bine de 2700 de ani (Isaia 40:22).
Apoi, Biblia a arătat acum aproximativ 3500 de ani, că pământul este suspendat pe neant (nimic), adică fără un suport vizibil (Iov 26:7). În originalul ebraic, cuvântul pentru termenul „nimic”, folosit aici înseamnă „pe nici un lucru”. Imaginea prezentată în acest pasaj, este aceea a unui pământ înconjurat de spaţiu gol, şi această afirmaţie, este considerată de erudiţi, drept o remarcabilă viziune pentru acele vremuri. În Theological Wordbook of the Old Testament se spune: „Iov 26:7 descrie în mod remarcabil lumea cunoscută pe atunci ca fiind suspendată în spaţiu, anticipând în felul acesta o descoperire ştiinţifică viitoare”. Doar în 1687 d.C., Isaac Newton şi-a publicat descoperirile conform cărora pământul este ţinut în spaţiu în raport cu alte corpuri cereşti printr-o atracţie reciprocă, adică prin gravitaţie. Dar acest lucru s-a petrecut la aproape 3200 de ani după ce Biblia afirmase cu o extraordinară simplitate, că pământul este suspensat „pe nimic”!
De unde au ştiut aceşti scriitori aceste lucruri pe care ştiinţa le-a demonstrat la mii de ani după scrierea lor?
Biblia nu este o carte de mituri, ci una de la Dumnezeu:
În contrast cu oamenii care au trăit în perioada: 3500 î.Ch. și 100 d.Ch. perioada în care a fost scrisă Biblia, și care aveau diferite concepții, filozofii, greșite despre lume și viață, Biblia nu susținea modul lor de a interpreta procesele din natură.
De aceea, Dumnezeu condamnă prin Apostolul Pavel modul de viaţă păgân bazat pe superstiţii avertizând în Coloseni 2:8,Coloseni 1:20: „Luaţi seama să nu fie cineva care să vă ducă ca pradă prin filozofie şi prin amăgire deşartă, potrivit tradiţiei oamenilor, potrivit cunoştinţelor elementare ale lumii, şi nu potrivit lui Hristos... Dacă aţi murit împreună cu Hristos, referitor la cunoştinţele elementare ale lumii; de ce, ca şi cum aţi vieţui în lume, vă supuneţi rânduielilor”. La v.8, la expresia: “cunoştinţele elementare ale lumii” la n.s. în traducerea NTTF, se spune: „concepţiile generale despre lume şi viaţă ale naţiunilor păgâne (regăsite în mitologie; filozofie; superstiţii; etc.).”
În contrast cu aceste mituri, legende, basme, concepții populare despre lume, univers și viață, Biblia este o carte de la Dumnezeu, care când pomenește de anumite procese din natură sau din ființa umană nu o face potrivit cu concepțiile oamneilor sau filozofilor antici, ci ea exprimă: realitatatea.
Astfel, deși Biblia nu este o carte de știință, ea conține informații corecte când face referire la lumea înconjurătoare.
Să analizăm câteva exemple:
CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ:
Biblia afirmă despre ciclul apei în natură: „El [Dumnezeu] trage la El picăturile de apă, le preface în abur şi dă ploaia, pe care norii o strecoară, şi o picură peste mulţimea oamenilor” (Iov 36:27-28, BC). Biblia descrie aici cele trei etape ale circuitului apei în natură:
1) Dumnezeu care a creat soarele și se folosește de el, trage în sus prin căldura soarelui: „picăturile de apă” prin evaporare.
2) Apoi, vaporii de apă ajunși în atmosferă fiind prefăcuți în aburii, formează nori.
3) Iar prin condensare, apa cade înapoi pe pământ, astfel Dumnezeu “dă ploaia”.
Nici în prezent meteorologii nu înțeleg pe deplin toate detaliile acestui fenomen. Interesant, Biblia pune următoarea întrebare: „Şi cine poate pricepe ruperea norului şi bubuitul cortului Său?”. (Iov 36:29).
Doar Creatorul înțelege pe deplin: circuitul apei și a inspirat pe Elihu cu cca. 4000 ani în urmă să spună acest ciclu al apei, și a fost consemnat de profetul Moise ulterior în cartea Iov, carte scrisă cu cca 3500 de ani în urmă.
Mai târziu Dumnezeu îl inspiră pe Solomon cu aproape 3000 de ani în urmă, să rezume circuitul apei dintr-un alt unghi, în Eclesiastul 1:7, BC: : „Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple; râurile aleargă din nou spre locul din care au pornit“.
Astfel, apa râurilor se varsă în mări și oceane, dar ele nu duc la inundații, căci apa mărilor se evaporă formând norii. Norii se transformă în precipitaţii care cad pe pământ sub formă de ploaie sau zăpadă, iar în cele din urmă apa se întoarce în râuri și apoi în mare.
În mod asemănător, cu cca 2750, în urmă, profetul Amos, un umil păstor şi agricultor, a scris că Dumnezeu „cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului“ (Amos 5:8, BC). Fără a folosi un limbaj complicat sau termeni de specialitate, atât: Elihu, Solomon, cât şi Amos fac o descriere corectă a circuitului apei, însă din unghiuri puţin diferite.
Aceste informații exacte ale ciclului apei, a făcut aceasta cu mult timp înainte ca gânditorii antici să poată explica etapele de bază ale procesului.
Cea mai veche menţiune extrabiblică cu privire la circuitul apei datează doar din secolul al IV-lea î.Ch. la mii de ani după ce acest lucru a fost explicat de Dumnezeu prin Biblie.
GENETICĂ
Regele David, un scriitor biblic, i-a spus lui Dumnezeu: “Ochii Tăi m-au văzut când eram doar un embrion şi în cartea Ta au fost scrise toate mădularele mele: zi de zi se formau când nu era încă nici unul” – Psalmi 139:16, SCC.
Folosind un limbaj poetic, David face referire la dezvoltarea unui embrion conform instrucțiunilor scrise într-o carte, adică conform unui plan. Uimitor, cuvintele au fost așternute în scris cu circa 3 000 de ani în urmă!
Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, botanistul austriac Gregor Mendel a descoperit principiile de bază ale geneticii. Și doar în aprilie 2003, cercetătorii au finalizat secvențierea genomului uman, care conține toate informațiile genetice necesare formării organismului uman. Cercetătorii au asemănat codul genetic cu un dicționar plin de cuvinte alcătuite din literele unui alfabet. Cuvintele formează instrucțiuni genetice, pe baza cărora părțile unui embrion, precum creierul, inima, plămânii și membrele, se dezvoltă urmând etape precise, la momente stabilite.
Cum putea deține David informații atât de exacte? Regele David și-a descris sursa inspirației sale prin cuvintele: „Spiritul lui Iehova a vorbit prin mine și cuvântul lui a fost pe limba mea” . (2 Samuel 23:2, NW).
Nu sunteţi uluit de exactitatea afirmaţiilor pe care le face Biblia, în pofida concepţiilor eronate din antichitate!
Pentru orice om acesta este un argument în plus, că Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu.
Aşadar, e mai înţelept să nu ne lăsăm influenţaţi de orice învăţătură sau teorie care contrazice Cuvântul lui Dumnezeu. După cum a demonstrat de atâtea ori istoria, filozofiile omeneşti, chiar şi ale unor mari învăţaţi, sunt actuale o vreme după care sunt uitate, însă „cuvântul lui Iehova rămâne în etern“. (1 Petru 1:25, SCC).
6. Profeţiile împlinite atestă inspiraţia divină a Bibliei
O altă categorie de dovezi care atestă caracterul inspirat divin al Bibliei sunt profeţiile împlinite. Biblia nu conţine profeţii enigmatice, cifrate, care se pot interpreta în zeci de feluri, ca catrenele lui Nostradamus de pildă, profeţiile bibliei sunt clare, precise în detalii, ele privesc oameni, ţări, oraşe, popoare, evenimente ce vizează o epocă, etc. Biblia de fapt a fost scrisă nu pentru cei învăţaţi, savanţi, ci pentru cei asemănători copiilor, smeriţi, doritori să fie învăţaţi de Tatăl ceresc (Matei 18:1-3).
Iar Profeţiile Bibliei care s-au împlinit, dovedesc că ea este credibilă, un martor al adevărului, că ea este o carte inspirată de Dumnezeu, deoarece oamenii nu au capacitatea de a cunoaşte viitorul cu exactitate (Ieremia 10:23; 2 Petru 1:20-21). Biblia conţine sute de profeţii care s-au împlinit cu exactitate. Să prezentăm câteva exemple:
Cucerirea şi distrugerea Ierusalimului:
Cucerirea lui Iuda şi distrugerea Ierusalimului de către babilonieni. În cca. 587 d.C. armatele lui Nabucodonosor, regele Babilonului, au distrus oraşul şi templul său. Toate bogăţiile Ierusalimului şi chiar şi iudeii au fost duşi în îndepărtatul Babilon, fapt ce a împlinit literă cu literă profeţiile lui Isaia şi Ieremia (Isaia cap. 21,39:1-8; Ieremia cap. 25,36), conform relatărilor istorice din 2 Cronici 36:6-7,2 Cronici 1:12,2 Cronici 1:13,2 Cronici 1:17-21.
Cucerirea şi distrugerea Babilonului:
Tot legat de Babilon, există profeţii din secolul 8 î.C. care preziceau distrugerea lui completă (Isaia 13:19-22; Isaia 14:22-23). Biblia a prezis cu 200 de ani mai înainte, căderea puternicului imperiu Babilonean şi chiar a declarat numele cuceritorului înainte ca acesta să se nască, şi anume „Cirus” care avea să elibereze poporul Israel din captivitatea babiloniană, istoria a confirmat aceste preziceri (Isaia 14:3-4; Isaia 44:26-45:2).
În 539 î.C., Babilonul a căzut de la rangul de putere mondială cînd Cirus, puternicul rege persan, a înaintat împotriva oraşului, sprijinit de armata Mediei. Cirus s-a lovit însă de un obstacol enorm. Babilonul era înconjurat de ziduri gigantice şi părea de neînvins. În plus, oraşul era traversat de marele fluviu Eufrat, care juca un rol important în aparatul său defensiv.
Istoricul grec Herodot explică modul în care a rezolvat Cirus această problemă: „El şi-a plasat o parte a trupelor în punctul în care fluviul intră în oraş, iar un alt corp de armată în partea opusă, acolo unde fluviul iese din oraş, ordonînd soldaţilor ca, atunci cînd vor vedea că albia se putea trece cu piciorul, să intre în oraş prin albia lui (. . .) Cu ajutorul unui canal, el a dirijat fluviul într-un lac mlăştinos [un lac artificial săpat mai înainte de către un conducător babilonean] şi astfel, apele scăzînd, vechea albie a putut fi trecută cu piciorul. Cînd rezultatul a fost obţinut, perşii, care erau postaţi în acest scop, au intrat în albia Eufratului, unde apa, scăzînd, nu le trecea de coapse, şi pe această cale au intrat în Babilon.”
Astfel a căzut Babilonul, întocmai aşa cum anunţaseră Ieremia şi Isaia. Dar să examinăm realizarea detaliată a profeţiei. A avut loc în sens literal: „Eu zic adâncului: „Usucă-te!“ şi-ţi voi seca râurile;
zic despre Cirus: „El este păstorul Meu şi el Îmi va îndeplini toată plăcerea” (Isaia 44:27-28 GBV, vezi şi Ieremia 50:38)». Ceea ce i-a permis lui Cirus să intre în oraş a fost scăderea apelor Eufratului.
Dar ce putem spune de profeţia: „Vitejii Babilonului au încetat să lupte” (Ieremia 51:30 GBV), aşa cum spusese Ieremia? Atît Biblia, cît şi istoricii greci Herodot şi Xenofon relatează că în momentul asaltului persan babilonienii benchetuiau. Conform cronicii lui Nabonid, o inscripţie cuneiformă oficială, trupele lui Cirus au intrat în Babilon „fără luptă”.
Dar ce vom spune despre profeţia conform căreia „Şi Babilonul, gloria împărăţiilor, fala mândriei caldeenilor, va fi ca atunci când a nimicit Dumnezeu Sodoma şi Gomora. Niciodată nu va mai fi locuit şi nu va rămâne nimeni în el, din generaţie în generaţie. Şi arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo, nici păstorii nu-şi vor culca turmele acolo.” ? – Isaia 13:19-20. Ea s-a realizat literalmente, chiar dacă nu imediat în 539 î.C. După căderea sa, Babilonul devine oraşul a numeroase rebeliuni, pînă în 478 î.C., dată la care a fost distrus de către Xerxes. Spre sfîrşitul secolului al IV-lea, Alexandru cel Mare voia să-l reconstruiască, dar el a murit înainte ca lucrarea sa să fi făcut prea mari progrese. De aici înainte, oraşul a intrat într-un continuu declin. În secolul 1 d.C., oraşul mai avea câţiva locuitori (1 Petru 5:13), în anul 363 d.C. împăratul lulian a distrus ceea ce a mai rămas din oraş, împlinind profeţia din Isaia după 1200 de ani.
Azi vechiul Babilon nu mai este decît un morman de dărîmături în Iraq. Chiar şi printre beduini este o frică de a-ţi întinde corturile în această zonă!
Profeţie privitoare la oraşul Tirului
Printre scriitorii din antichitate care au aşternut în scris profeţii inspirate de Dumnezeu era şi Ezechiel, care a profeţit în secolul al VI-lea î.C., adică în anii care au precedat distrugerea Ierusalimului şi primele decenii ale exilului iudeilor în Babilon. Chiar şi unii critici moderni sînt de acord că aproximativ în această perioadă a fost scrisă cartea lui Ezechiel.
Ezechiel a consemnat o profeţie impresionantă asupra distrugerii Tirului, un oraş care altădată întreţinuse relaţii de prietenie cu vecinul său din sud, Israelul, dar căruia, mai tîrziu, îi devenise duşman (1 Regi 5:1-9; Psalmi 83:2-8). El a scris: „Iată ce a zis Domnul Suveran Iehova: «Iată-mă împotriva ta, o Tirule, şi voi face să se urce împotriva ta multe naţiuni, aşa cum marea face să i se urce valurile. Şi, în mod cert, ele vor dărîma zidurile Tirului şi îi vor demola turnurile şi eu voi răzui pulberea lui şi îl voi face o suprafaţă de stîncă lucioasă şi goală…Şi pietrele tale şi şarpantele tale şi praful tău le vor pune în mijlocul apei.»” (Ezechiel 26:3-4,Ezechiel 1:12 NW). S-a realizat oare această profeţie?
La cîţiva ani după ce Ezechiel o pronunţase, Nabucodonosor, regele Babilonului, asedia Tirul (Ezechiel 29:17-18). Lucrul acesta nu era deloc simplu, deoarece Tirul era compus dintr-o parte continentală (numită Tirul vechi) şi dintr-o parte insulară (la aproximativ 800 de metri depărtare de coastă). Nabucodonosor nu a obţinut capitularea insulei decît numai după un asediu de 13 ani. A trebuit însă aşteptat anul 332 î.C.pentru ca profeţia lui Ezechiel să se îndeplinească în cele mai mici detalii. Pe vremea aceea, Alexandru cel Mare, cuceritorul macedonean, invadase Asia. Cum a rezolvat el această problemă strategică dificilă? El a construit un drum sau un dig în direcţia insulei, pentru ca soldaţii săi să poată ataca oraşul insular. Ce materiale a folosit el? The Encyclopedia Americana explică: „Cu dărîmăturile părţii continentale a oraşului, pe care îl demolase, el a construit în 332 un enorm dig, pentru a lega insula de continent.” În urma unui relativ scurt asediu, oraşul insular a fost distrus. Profeţia lui Ezechiel s-a realizat pînă în cele mai mici amănunte, deoarece chiar «pietrele, şarpantele şi praful» vechiului Tir au fost «puse în mijocul apei».
În secolul al XIX-lea, un călător a descris ceea ce mai rămăsese din Tirul antic în zilele sale: „Cu excepţia mormintelor săpate în coasta muntelui şi în zidurile de fundaţie, nu a mai rămas nici o urmă din oraşul Tir originar, cunoscut lui Solomon şi profeţilor din Israel (. . .) Nici chiar insula, căreia Alexandru cel Mare i-a făcut o prelungire cu ocazia asediului oraşului, umplînd canalul ce o separa de continent, nu prezintă nici un vestigiu identificabil anterior cruciadelor. Cît despre oraşul modern, care în totalitate este relativ recent, el ocupă jumătatea de nord a vechii insule în timp ce suprafaţa rămasă este aproape în întregime acoperită de ruine informe.”
Profeție privitoare la Ninive:
Orașul Ninive, capitala Imperiului Asirian, a fost considerat o capodoperă a arhitecturii. El se mândrea cu străzi largi, grădini publice, temple și palate uriașe. Însă profetul Țefania a prezis că acest oraș vesel, va deveni: „Domnul Îşi va întinde mâna împotriva celor din nord şi va nimici Asiria. El va preface Ninive într-o ruină, într-un loc uscat, ca un deşert! Turmele se vor odihni în mijlocul ei, precum şi tot felul de animale sălbatice; ciuşul şi bufniţa vor înnopta între capitelurile stâlpilor ei, iar ţipătul lor se va auzi prin ferestre. Molozul va fi în pragul porţilor ei, căci lucrările din cedru vor fi despuiate. Iată dar cetatea cea veselă, care trăia fără grijă şi care îşi zicea în inima ei: «Doar eu şi nimeni altcineva!» Ce ruină s-a ales de ea! A ajuns un culcuş pentru fiarele sălbatice! Toţi cei ce trec pe lângă ea fluieră şi o arată cu mâna” - Tefania 2:13-15, NTR.
Alte profeții despre distrugerea lui Ninive sunt în Naum 1:8,Naum 1:11; Naum 2:6; Naum 3:10-19.
Ninive a fost complet distrus de forțele armate ale babilonienilor și mezilor în secolul al VII-lea î.Ch. Potrivit unei lucrări de referință, orașul cucerit „a ajuns să fie dat uitării pentru 2 500 de ani”. Un timp, oamenii au avut îndoieli că Ninive existase cu adevărat. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, arheologii au descoperit ruinele orașului. În prezent, situl se află într-o stare de degradare.
Cum a știut Țefania dinainte ce urma să se întâmple? Profetul își începe cartea lui profetică astfel, arătând sursa inspirației sale: „Cuvântul Domnului care a venit la Ţefania”. (Tefania 1:1, NTR).
Profeţii similare pot fi citite în Biblie şi care s-au împlinit în istorie la sute de ani după ce ele au fost scrise de profeţii lui Dumnezeu în Biblie. Despre: cetatea Samaria (Osea cap. 13; Mica cap. 1); Gaza - Ascalon (Amos cap. 1; Ieremia cap. 47, Ţefania cap. 2); Moab – Amon (Ieremia cap. 48,49; Ezechiel cap. 25); Petra şi Edom (Isaia cap. 34; Ieremia cap. 49; Ezechiel cap. 25,35); Teba şi Memfis (Ezechiel cap. 30); Ninive (Naum 1:8,Naum 1:11; Naum 2:6; Naum 3:10-19); Horazin, Betesda, Capernaum (Matei 11:20-24).
Biblia este de la Dumnezeul sfânt: Iehova, Creatorul cerului şi a pământului, El a lansat provocarea zeităţilor false: „Spuneţi cele ce se vor întâmpla pe urmă, ca să cunoaştem că sunteţi dumnezei” (Isaia 41:23). Cu o altă ocazie El a spus: „Aduceţi-vă aminte de aceasta şi fiţi oameni! Întoarceţi-vă în inimă, voi, răzvrătiţilor!
Aduceţi-vă aminte de cele de mai înainte, din vechime, pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul; Eu sunt Dumnezeu şi nu este nimeni asemenea Mie, care spun sfârşitul de la început, din timpuri străvechi, cele nefăcute încă, zicând: Planul Meu va sta în picioare şi voi face toată plăcerea Mea, chemând pasărea răpitoare de la răsărit, pe omul planului Meu dintr-o ţară îndepărtată. Da, Eu am vorbit şi Eu voi împlini; Eu am gândit şi Eu voi face” (Isaia 46:8-11 GBV).
Care sunt cele mai remarcabile profeţii ale Scripturilor care s-au împlinit?
Cele mai importante profeţii privesc persoana Fiului lui Dumnezeu. De fapt, mesajul despre El este tema principală a Bibliei (Luca 24:44; Faptele Apostolilor 10:43).
Există peste 300 de referiri profetice despre El în Scripturile ebraice, unele cu aproape 1500 de ani înainte ca Isus să se nască din Maria, iar unele din acestea nu depindeau de El ca să se împlinească.
Redam mai jos câteva din aceste profeţii:
|
DESCRIEREA MĂRTURIEI |
PROFEŢIA DIN SCRIPTURILE EBRAICE |
ÎMPLINIREA ARĂTATĂ ÎN SCRIPTURILE CREŞTINE. |
|
Urmaşul lui Avraam: sămânţa în care toate neamurile vor fi binecuvântate |
||
|
Urmaşul lui Isac |
||
|
Urmaşul lui Iacob |
||
|
Vine din tribul lui Iuda |
||
|
Urmaşul pe tronul lui David |
||
|
Uns ca Rege |
||
|
Născut în Betleem |
||
|
Vremea naşterii Lui |
||
|
Născut din fecioară |
||
|
Uciderea copiilor |
||
|
Fuga în Egipt |
||
|
I s-a pregătit calea |
||
|
Precedat de un Înaintaş |
||
|
Precedat de Ilie |
||
|
Numit Fiul lui Dumnezeu |
||
|
Slujeşte în Galilea |
||
|
Zel pentru casa lui Dumnezeu |
||
|
Vorbeşte în pilde |
||
|
Va tămădui inimile zdrobite |
||
|
Respins de ai Săi, de evrei |
||
|
Va fi Profetul |
Ioan 6:14; Ioan 7:40; Luca 24:19; Faptele Apostolilor 3:20,Faptele Apostolilor 1:22 |
|
|
Preot după rânduiala lui Melhisedec |
||
|
Intrarea triumfala in Ierusalim |
||
|
Lăudat de copii |
||
|
Nu este crezut |
||
|
Trădat de un prieten |
||
|
Vândut pe treizeci de arginţi |
||
|
Acuzat de martori mincinoşi |
||
|
Tăcut în faţa acuzaţiilor |
||
|
Scuipat şi bătut |
||
|
Urât fară temei |
||
|
Moare în locul...pedepsit în locul nostru... |
||
|
Răstignit împreuna cu răufăcători |
||
|
Străpunse mâinile şi picioarele |
Zaharia 12:10; Psalmi 22:1,Psalmi 22:7-8,Psalmi 1:16,Psalmi 1:18 |
|
|
Dispreţuit / hulit şi batjocorit |
||
|
Este chinuit de sete |
||
|
Îi este dat vin / oţet să bea |
||
|
Ocărât |
||
|
Se roagă pentru duşmani |
||
|
Soldaţii au tras la sorti pentru cămaşa Lui |
||
|
Părăsit de Dumnezeu |
||
|
Nu va avea nici un os sfărâmat / zdrobit |
||
|
Străpuns în coasta |
||
|
Înmormântat laolaltă cu cei bogaţi |
||
|
Învie din morţi |
Marcu 16:6-7; Faptele Apostolilor 2:27,Faptele Apostolilor 1:31 |
|
|
Se va înălţa la dreapta lui Dumnezeu |
Acestea sunt doar câteva exemple de profeţii care atestă caracterul inspirat al Sfintelor Scripturi.
7. Biblia Cuvântul viu şi lucrător al lui Dumnezeu?
În Evrei 4:12 GBV 2001, se afirmă: „Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii.”.
Această carte transformă vieţi! Pe parcursul timpului zeci de mii de oameni au fost schimbaţi de această carte! Din oameni care înainte au fost: hoţi, ucigaşi, zgârciţi, lacomi, desfrânaţi, homosexuali, adulteri, nedrepţi, ei au devenit persoane sfinte şi drepte (1 Corinteni 6:9-11).
Apoi, ce spuneţi despre o carte care ar pune capăt războaielor, nu ar fi practică? Biblia i-a ajutat pe mulţi oameni să fie pacifişti (vezi Tit 3:3-6), astfel dacă toţi oamenii ar fi creştini autentici nu ar mai exista războaie (comp. cu Matei 5:39-48).
Această carte a ajutat multe familii să nu se destrame, ajutându-i cu sfaturi practice să devină unite şi armonioase (Coloseni 3:18-21).
Dar să vedem în mod concret cât de benefică şi actuală este această carte.
Biblia ne învaţă să iubim pe oameni, Biblia ne invită să ne îngrijim de alţii, să dăm dovadă de iubire faţă de ei şi să le venim în ajutor. Următoarele cuvinte ale lui Isus sînt bine cunoscute: „Tot ceea ce aţi dori deci să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel!” (Matei 7:12, NTR). Care ar fi situaţia în lumea, dacă fiecare ar respecta această regulă! Conform unui studiu psihologic realizat în Statele Unite, oamenii s-ar simţi mai bine. Cele 1700 de persoane intervievate au declarat că faptul de-a ajuta pe alţii le-a dat un sentiment de linişte şi de eliberare de tulburările legate de stres, cum ar fi durerile de cap, etc. Raportul încheia: „Se pare deci că faptul de a ne ocupa de alţii face parte din natura umană în egală măsură cu faptul de a ne ocupa de noi înşine.” Lucrul acesta ne aminteşte de porunca biblică: „Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22:39 NTR). Iubirea de sine este un lucru natural, fiecare se iubeşte pe sine, totuşi doar respectând învăţătura lui Dumnezeu, se poate creia un echilibrul afectiv, care îmbină iubirea de sine, cu cea de aproapele!
Dumnezeu ne porunceşte prin Biblie: să nu minţim (Efeseni 4:25; Apocalipsa 21:8). Cu toate acestea, minciuna este un lucru foarte răspîndit. Oricît de banal s-ar părea, minciuna este păgubitoare atît societăţii cît şi individului. Editorialistul Clifford Longley scrie pe bună dreptate: „Minciuna îl răneşte cît se poate de profund atît pe mincinos, cît şi pe cel minţit, deoarece ea taie legăturile vitale care pun spiritul uman în contact cu realitatea”. Iar în The American Journal of Psychiatry se explică: „Cel minţit poate fi expus unor grave prejudicii psihologice. Uneori, hotărîri importante în viaţă se pot baza pe informaţii false, considerate adevărate. Minciuna poate avea efecte nefaste şi asupra mincinosului însuşi”. Nu ar fi oare de cu mult mai bine să spunem adevărul, aşa cum, în mod înţelept, ne recomandă Biblia?
Biblia dă sfaturi folositoare, pentru a putea face faţă şi unei alte dificultăţi: sărăcia. Astfel, beţia, fumatul, consumarea de droguri, sunt obiceiuri care sînt contrare principiilor biblice (Proverbe 23:19-21; 1 Corinteni 6:19-20; 2 Corinteni 7:1) şi care înghit o parte din veniturile care ar putea fi folosite în alte domenii ale vieţii.
De altfel, Biblia recomandă hărnicia, deoarece un om harnic, găseşte mai frecvent posibilitatea de a–şi hrăni familia, decît un leneş sau unul care se lasă pradă disperării (Proverbe 6:6-11; Proverbe 10:26). Ba mai mult, evitarea faptului de a-i invidia pe cei care practică nedreptatea (Psalmi 37:1), ne împiedică să recurgem la infracţiuni (Proverbe 1:10-19,Proverbe 1:25-33) sau la jocuri de noroc (Proverbe 13:11; Proverbe 28:20), pentru a ne mai uşura sărăcia. Asemenea practici par să ofere o soluţionare imediată a dificultăţilor financiare, dar rodul lor de durată este foarte amar (1 Corinteni 6:9-10; Efeseni 5:3-5)!
Biblia ne dă soluţia cum să avem pace cu Dumnezeu şi pace cu semenii noştrii, cât şi cu noi înşine. În această lume schimbătoare, nesigură, cu probleme, stres, boli, necazuri, etc. Pacea este un lucru de mare preţ! Omul se naşte păcătos, moştenind păcatul (Romani 3:23; Romani 5:12), chiar greşelile ce le face în viaţă sunt o dovadă de netăgăduit că omul nu este perfect, uneori el face greşeli cu voia, alte ori fără voia lui, din neatenţie sau alte cauze. Pacatul, greşala faţă de semeni sau faţă de Dumnezeu şi legea Lui, aduce întristare, tulburare, o conştinţă care Îl mustră, îl macină pe om (Romani 2:14-15). Dar mai mult decât atât, pentru păcat pe om Îl aşteaptă judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi pedeapsa (Romani 2:2-11,Romani 1:16). Dumnezeu însă prin Cuvântul Său ne spune care este soluţia la păcatele noastre, cum putem obţine pacea cu Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos, iertarea păcatelor şi o conştiinţă curată!
Noi prin păcatul nostru suntem duşmani cu Dumnezeu (Romani 8:5-7; Iacob 4:4), păcatul sau fărădelegea (1 Ioan 3:4) este ceva diameteral opus caracterului sfânt a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte, însă dacă ne-ar ierta, El nu ar mai fi drept, El nu poate de dragul bunătăţii Lui să ne ierte, pentru că astfel ar înceta să mai fie un Dumnezeu drept (Deuteronom 32:4). Astfel, pentru a fi satisfăcută dreptatea divină, Dumnezeu din dragoste, l-a trimis pe Fiul Său: Isus Cristos pe pământ, cu scopul ca El să i-a păcatele noastre asupra Lui şi El să fie pedepsit în locul nostru (Isaia 53:4-5; 1 Petru 2:24). Dumnezeu l-a înviat pe Isus Cristos şi L-a făcut Domn şi Salvator (Faptele Apostolilor 5:31), prin aceasta arătând că jertfa lui Isus a satisfăcut dreptatea divină (Faptele Apostolilor 2:22-33; Efeseni 5:2), şi prin această jertfă noi putem avea pace cu Dumnezeu şi putem fi iertaţi de păcate (Romani 4:24-25; Romani 5:1) şi să scăpăm de judecata şi pedeapsa veşnică (Ioan 5:24).
Atunci când trecem prin greutăţi, probleme, îngrijorări, frământări, Biblia ne dă soluţia cum să avem pace, când ne învaţă: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, prin rugăciune şi cerere, cu mulţumire, faceţi cunoscute cererile voastre înaintea lui Dumnezeu. Iar pacea lui Dumnezeu, care depăşeşte orice înţelegere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus”. Atunci când avem credinţă în Dumnezeu şi Îi predăm Lui viaţa noastră, problemele, îngrijorările noastre, şi Îl lăsăm pe El să le rezolve, Îl lăsăm pe El la cârma vieţi noastre, aceasta va aduce o pace divină dincolo de orice înţelegere raţională, care ne va păzi inimile şi gândurile în această lume nesigură!
Biblia ne dă soluţia în a avea pace cu semenii noştrii, cu vecini, rudele, cunoştinţele şi cu toţi oamenii, când ne învaţă, să iertăm celor ce ne-au greşit (Matei 6:12-15) şi să şi uităm greşala lor (Proverbe 19:11), să ne cerem iertare totdeauna promt când am greşit faţă de alţii (Matei 5:23-24; Efeseni 4:26-27), să nu vorbim pe nimeni de rău (Iacob 4:11-12), să nu defăimăm (1 Corinteni 6:9-10; Tit 2:3), să căutăm binele tuturor (Galateni 6:10; 1 Tesaloniceni 5:15), să nu luăm cu împrumut, să nu fim datori nimănui (Romani 13:8), să nu avem nevoie de nimeni (1 Tesaloniceni 4:11-12), să fim buni şi miloşi cu alţii (Efeseni 4:32), să căutăm şi foloasele altora (Filipeni 2:4).
Cuvântul lui Dumnezeu ne dă soluţia şi spre a avea pace cu noi înşine, unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi, sunt tulburaţi, deprimaţi, aceaste stări vin dintr-o mândrie mascată, însă atunci când ne vom împăca cu Dumnezeu, vom primi o conştină curată (Evrei 9:14), o inimă curată (Evrei 10:22), o inimă nouă şi un duh nou (Ezechiel 36:26) şi ne vom vedea în lumina lui Dumnezeu, în dragostea Lui (Ieremia 31:3; Tefania 3:17), şi vom avea un respect corespunzător despre noi, vom avea gânduri cumpătate despre noi (Romani 12:3), aceasta este adevărata smerenie care are ca rod: pacea!
Ori de cîte ori se urmează sfatul biblic, oamenii trag foloase, cînd îl ignoră, oamenii au de suferit! Nici o altă culegere de sfaturi, antică sau modernă, nu este de un folos atît de permanent şi atît de aplicabil la oamenii tuturor raselor! Asemenea sfaturi înţelepte nu-şi pot avea originea în simpla înţelepciune populară. Faptul că Biblia este un bogat tezaur de înţelepciune, superior înţelepciunii umane, dovedeşte cu putere că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu!
Sfaturile psihologilor, gânditorilor, savanţilor se schimbă de la o generaţie la alta sau chiar mai repede, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne etern, rămâne neschimbător şi de folos (2 Timotei 3:16).
Domnul Isus, singurul pe drept numit: „Învăţător” (Matei 23:8-10), a spus: „Cerul şi pământul vor trece, însă cuvintele Mele nu vor trece!” (Marcu 13:31 NTR). Care dintre sfătuitori, savanţi sau psihologi moderni pot spune despre învăţătura lor acest lucru?!
Iubite cititor, „Cuvântul Domnului rămâne pe vecie” (1 Petru 1:25, NTR), dacă vei asculta de El, dacă vei rămâne în El, vei trăi şi tu veşnic, căci Biblia spune în 1 Ioan 2:17 (NTR): „Iar lumea şi pofta ei trec, însă cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”!
[1] Când arameica, limba caldeenilor, a ajuns să fie folosită pe scară largă de israeliţii aflaţi în exil, Dumnezeu a comunicat uneori cu ei în această limbă, deoarece poporul o înţelegea. În arameică au fost scrise pasajele din: Ezra 4:8-6:18; Ezra 7:12-26; Daniel 2:4b-7:28; Ieremia 10:11.
[2] NW este sigla pentru Traducerea Lumii Noi.