Teoria Calvinistă a Predestinării !! O Erezie Periculoasă !!!

În lumea religiosă sunt două curente de opinie: Calvinismul şi Arminianismul.

Calvinismul este denumit după numele lui John Calvin, un „teolog” francez care a trăit în perioada 1509 - 1564. Arminianismul este denumit astfel după numele lui Iacobus Arminius, un „teolog” olandez care a trăit între anii 1560 şi 1609.

Ambele sistemele teologice pot fi prezentate sintetic în 5 puncte. Calvinismul declară corupţia morală totală a omului, în timp ce Arminianismul spune că oamenii sunt doar parţial corupţi moral. Corupţia morală totală presupune că fiecare caracteristică a omului este afectată de păcât, aşa încât fiinţele umane nu pot veni la Dumnezeu pe baza voinţei lor proprii. Corupţia morală parţială presupune la fel ca fiecare caracteristică a omului este afectată de păcât, însă nu până la nivelul la care oamenii devin incapabili să îşi pună credinţa în Dumnezeu folosindu-se de voinţa lor în acest sens.

Calvinismul proclamă alegerea necondiţionată în timp ce Arminianismul proclamă alegerea condiţionată. Alegerea necondiţionată presupune că Dumnezeu alege oamenii pentru mântuire ţinând cont exclusiv de voia Sa, persoana vizată neputând influenţa cu nimic aceasta. Alegerea condiţionată presupune că Dumnezeu alege oamenii pentru mântuire pe baza cunoaşterii Sale mai dinainte în ceea ce priveşte persoanele care vor crede în Cristos pentru a fi mântuiţi.

Calvinismul proclamă ispăşirea limitată, în timp ce Arminianismul proclamă ispăşirea nelimitată. Acesta este cel mai controversat dintre toate cele 5 puncte discutate aici. Ispăşirea limitată presupune că Isus a murit numai pentru cei aleşi. Ispăşirea nelimitată arată că Isus a murit pentru toţi, însă moartea Sa nu îşi produce efectele până persoana în cauză crede în Cristos.

Calvinismul proclamă harul irezistibil în timp ce Arminianismul proclamă harul care poate fi respins. Harul irezistibil presupune că atunci când Dumnezeu cheamă o persoană la mântuire, acea persoană va răspunde în mod inevitabil. Harul care poate fi respins presupune că Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii la mântuire, însă mulţi se împotrivesc şi resping această chemare.

Calvinismul proclamă perseverenţa sfinţilor, în timp ce Arminianismul proclamă mântuirea condiţionată. Perseverenţa sfinţilor se referă la conceptul potrivit căruia o persoană care este aleasă de Dumnezeu va perseveră în credinţă şi niciodată nu se va dezice de Cristos şi nu se va întoarce de la El niciodată. Mântuirea condiţionată este punctul de vedere care spune că un credincios în Cristos ar putea, pe baza liberului său arbitru, să se lepede de Cristos şi astfel să îşi piardă mântuirea.

Personal nu sunt calvinist sau armianism, ci susţin ceea ce Biblia învaţă, care are mai multe puncte legate de salvarea omului.

În continuare voi analiza concepţia calvinistă:

O analiză a concepţiei Calviniste în lumina Bibliei:

Teoria calvinistă se poate prescurta sub denumirea: TULIP, de la in inţialele celor cinci puncte descrise în engleză din teoria lor, după cum urmează:

1. Total depravity – depravare totală:

Din punct de vedere spiritual omul este mort (). Adică omul nu este în stare să răspundă la chemarea evangheliei. Toţi oamenii, de la primul la ultimul, se află sub acelaşi blestem. Deci, e nevoie mai întâi ca Duhul Sfânt să-l nască pe om din nou, ca acesta să poată accepta evanghelia. „Calvin definea păcatul originar ca o depravare ereditară şi corupere a naturii noastre, răspândită în tot sufletul, care, în primul rând, ne expune mâniei lui Dumnezeu, iar apoi rodeşte în noi ceea ce Scriptura numeşte „faptele cărnii”.

Păcatul lui Adam este în aceeaşi măsură şi păcatul nostru. Boala răspândită de el este în noi, iar ea merită pe drept să fie pedepsită. Coruperea întregii umanităţi în persoana lui Adam nu s-a realizat din generaţie în generaţie, ci prin hotărârea lui Dumnezeu. El respinge teoria trasducianistă, conform căreia, sufletul corupt al lui Adam este transmis în mod biologic de la părinte la copil. Calvin refuză să limiteze scopul păcatului originar la o singură dimensiune a persoanei umane (de exemplu, sexualitate), ci l-a văzut invadând întreaga viaţă. În întregime, omul nu este altceva decât poftă. Şi iarăşi, omul este copleşit în întregime – ca o revărsare de apă – din cap până în picioare, astfel că nici o părticică din el nu rămâne imună la păcat şi tot ce face omul trebuie imputat păcatului. Păcatul nu reprezintă pur şi simplu faptele pe care le facem, ci este, mai degrabă, înclinaţia naturii umane însăşi în condiţia s-a căzută. Comitem păcate pentru că suntem păcătoşi. Păcatul constă atât în pierderea neprihănirii iniţiale (privare), cât şi în înclinaţea puternică de a ne arunca în orice fel de faptă rea sau greşeală (depravare).

Alte argumente adus în ce priveşte depravare totală sunt: ,,; ; ; ,; ; ; ; ,; ; .

Calvinism face câteva afirmaţi eronate şi nebiblice, cum ar fi: „omul nu este în stare să răspundă la chemarea evangheliei” sau „e nevoie mai întâi ca Duhul Sfânt să-l nască pe om din nou, ca acesta să poată accepta evanghelia”, păi dacă nu este în stare să răspunde, de ce i se vesteşte evanghelia? Tocmai omul trebuie să răspundă prin ascultare la evanghelie, nu Duhul Sfânt!

Biblia învaţă că oameni înainte de convertire, când erau robi ai păcăatului au ascultat de învăţătura lui Dumnezeu şi au fost salvaţi! În (GBV 2001), se spune: „Dar mulţumiri fie lui Dumnezeu că eraţi robi ai păcatului, dar aţi ascultat din inimă de modelul învăţăturii în care aţi fost instruiţi. Şi, fiind eliberaţi de păcat, aţi devenit robi ai dreptăţii.”

În (GBV 2001), se spune că „Dar, când l-au crezut pe Filip, care vestea Evanghelia despre Împărăţia lui Dumnezeu şi Numele lui Isus Hristos, au fost botezaţi, atât bărbaţi, cât şi femei”. A crede sau a nu crede nu ţine da darul primit, ci de inima omului vezi şi ,,. Duhul Sfânt se primeşte după ce omul crede: ; după ce omul ascultă de Evanghelie: .

Teoria că „coruperea întregii umanităţi în persoana lui Adam nu s-a realizat din generaţie în generaţie, ci prin hotărârea lui Dumnezeu. El respinge teoria trasducianistă, conform căreia, sufletul corupt al lui Adam este transmis în mod biologic de la părinte la copil.”

Hotărârea lui Dumnezeu privitoare la oameni, nu este coruperea omului ci sfinţirea lui, Dumnezeu porunceşte sfinţirea, iar această poruncă o dă omului, nu Duhului Sfânt din om (,), cât şi omului neconvertit, dinainte de noul legământ: Ieremia cap. 35; , cât şi după apariţia noului legământ: ; ; 17:30. Omul trebuie să facă ceva, nu darul primit de om, după ce omul s-a pocăit şi a crezut! – !

Biblia învaţă tocmai că natura păcătoasă, moartea spirituală şi ficziă, omul a moştenit-o de la Adam după cum este scris în ; 25:4-6; ; ,.

O altă afirmaţie falsă, care susţine punctul 1 din TULIP este: „În întregime, omul nu este altceva decât poftă”.

Această situaţie ar fi dacă: 1) nu ar exista suflarea divină care luminează mintea oamenilor (; ); 2) legea divină care sfinţeşte oamenii în adevăr (); 3) Conştiinţa omului care este ca o lege lăuntrică ().

Calvinişti se folosesc de pasaje scose din context pentru a-şi susţine teoria!!!

Geneza 6:5: „Şi Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău toată ziua”. Omul a ajuns în starea aceasta înclinată spre rău, nu doar din cauza naturi păcătoase, căci omul nu este doar rău, el poate deveni drept dacă persistă în bine (vezi: ). Situaţia din Geneza cap. 6, în care existau demonii materializaţi în uriaşi, şi fiii lor vieteji care făceau împreună mult rău şi au umpluit pământul cu violenţă () au făcut ca oamenii normali în gândurile lor să fie doar rău, dar şi aici nu în toate cazurile, căci găsim scris în v.8,9: „Dar Noe a căpătat favoare în ochii Domnului. Aceştia sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om drept, integru printre contemporanii lui: Noe umbla cu Dumnezeu”.

În cazul de după potop nu se potriveşte fraza: „că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău toată ziua”, şi ori cum ea nu s-a potrivit la toţi oamenii!!!

Deci nu toţi oamenii sunt total corupţi, şi nici unul nu este corupt în totalitate prin natura lui, doar stările de lucruri din i-au dus la starea aceea!

Ieremia 17:9: calvinişti scot din contextul lui acest pasaj, textul referindu-se la oamenii răi ce se încred în oameni, că au o inimă nespus de înşelătoare, şi nu la cei ce se încred în Iehova (), iar tocmai versetul din continuare spune: „Eu, Domnul, cercetez inima, Eu încerc rărunchii, ca să dau fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui”. Este inutil ca iehova să mai cerceteze dacă toţi sunt totali corupţi!!!

Dar dimpotrivă, deci omul alege în cine să se încreadă, apoi face planuri rele sau bune în funcţie de inimă, dacă este bună sau rea (vezi şi ), şi apoi planurile devin: căi şi fapte! Iar Dumnezeu le cercetează! Omul nu este total corupt dacă poate face planuri rele sau planuri alese la discreţia lui, şi astfel el îşi stabileşte căile adică un mod de viaţă şi faptele (vezi şi ).

Efeseni 2:1-3: „şi voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării; printre care şi noi toţi trăiam odinioară în poftele cărnii noastre, făcând voia cărnii şi a gândurilor şi eram, din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”

Acest pasaj nu este un principiu pentru toţi oamenii, ci Pavel referindu-se la „voi”, la grecii din oraşul grec: Efes. De pildă Israelul care avea legea, lumina Cuvântului, slujba divină, nu era mort spiritual (; 9:4)! Au existat evrei care au avut o bună părtăşie cu Iehova Dumnezeul Creator (vezi: ; ; ).

Pavel se referă la păgânii din oraşul grec: Efes, care înainte de convertire nu au avut legea vechiului legământ aşa ca şi Israelul, ei erau morţi spiritual în sensul că ei nu erau conectaţi la lumina legii, ei fiind: „fără Hristos în timpul acela, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (V.12). Ei erau morţi, conduşi de satan şi de pofte, pentru că nu aveau lumina Cuvântului lui Dumnezeu (), nu pentru că ei nu ar fi avut capacitatea să asculte de legea divină, şi să-şi înfrâneze poftele dacă ar fi fost motivaţi de Cuvântul adevărului.

Despre atleţi greci, Pavel arată că ei aveau puterea de a se înfrâna (), ba mai mult, existau unii care făceau lucrurile legii din natura lor neregenerată (,,,), ba chiar erau capabili să scrie poezi ce conţineau adevăruri, sau să spună profeţii autentice (; – Epidemines prooroc cretan din sec. VI î.C.). Atunci cum erau ei în totalitate corupţi!!!

În ce priveşte fraza: „noi toţi trăiam odinioară în poftele cărnii noastre, făcând voia cărnii şi a gândurilor şi eram, din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” Motivul acestei stări nu era că ei erau corpuţi mintal, că nu avea lumina legii; ci, că nu aveau putere să împlinească perfect legea lui Dumnezeu, după cum se plânge Pavel despre starea lui din trecut când era fariseu în .

Oamenii lui Dumnezeu din vechiul legământ, au fost socotiţi drepţi (neprihăniţi) datorită ascultării lor de legea lui Dumnezeu (; ; 18:26; ; 6:20; ; ; ). Fără însă a înţelege, că ei duceau o viaţă perfectă şi total lipsită de păcat, deoarece toţi oamenii au păcătuit, şi nu este nici unul drept prin faptele lui, în sensul absolut al cuvântului (,), Totuşi unii oameni care L-au căutat pe Dumnezeu şi au primit putere de la El, au ajuns să aibă o viaţă care era carcterizată de dreptate, de ascultare.

Chiar şi cei dintre neamuri care nu Îl cunoşteau pe Iehova şi legea lui, au fost aomeni drepţi ca de pildă: Abel (); Enoh (); Melhisedec (,), Ietro (), Rahav (), Gabaoniţi (Iosua cap. 9), Recabiţii (Ieremia cap. 35), şi alţi, după cum a spus şi Pavel călăuzit de Spiritul Sfânt în : „şi a făcut dintr-un singur sânge orice naţiune de oameni, ca să locuiască pe toată faţa pământului, hotărând timpuri rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să-L caute pe Dumnezeu, dacă, în adevăr, ar putea cumva să-L atingă bâjbâind şi să-L găsească, deşi nu este departe de fiecare dintre noi; pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, după cum au spus şi unii dintre poeţii voştri: «Pentru că şi noi suntem neam al Lui».”

Dacă omul este total deparvat, cum poate atunci să-l caute pe Dumnezeu? Cum poate fiinţele total deparvate să trăiască ÎN EL, dacă nu ar fi în ei o parte bună, un fir de legătură cu cerul, cu lumina? Cum pot fiinţele total depravate să fie considerate: descendenţi (neam) al Lui?

Această teorie mai degrabă: erezie, susţine că oamenii sunt totali corupţi, în întregime înclinaţi înspre rău, şi că sunt fără putere de a face ceva plăcut lui Dumnezeu!!!

Această teorie nu ţine cont de câteva realităţi biblice: 1. Conform Bibliei şi oamenii din timpurile de neştiinţă vor fi clasaţi în categoria drepţilor şi nedrepţilor la judecată (), dar cum este posibil acest lucru dacă toţi oamenii sunt totali corupţi, în întregime înclinaţi înspre rău? 2. Cum a putut Dumnezeu să-I numească drepţi pe Iov, Noe şi Daniel (,), fără ca ei să experimenteze prin Duhul naşterea din nou?

Doar dacă chipul lui Dumnezeu din om nu a fost distrus în totalitate, atunci în toate timpurile pot fi oameni buni şi răi, pe baza: conştiinţei lor (,), a mărturiei creaţiei (,).

Omul se naşte corupt, dar nu în totalitate, el are şi înclinaţii bune, chipul lui Dumnezeu din el nu s-a pierdut total, omul decide ca pe parcursul vieţii, vrea să facă binele, aşa cum îl cunoaşte, el poate cultiva virtuţi divine şi creşte în apropierea de Creator (), sau poate să nu asculte de conştiinţă, de mărturia lui Dumnezeu şi să nu se înfrâneze de la rău, urmând o cale rea, iar cu cât va umbla în neascultare cu atât mintea lui se va întuneca tot mai mult (; ).

Înainte de potop au existat mulţi oameni răi, dar Noe a ales să fie altfel. În Canaan au existat mulţi oameni răi, dar unii au ales să fie altfel ca Rahav, care a fost socotită: dreaptă () şi ca Gabaoniţii care au slujit la cortul întâlnirii ().

Cu siguranţă că Avraam, Isac, Iacob, Noe, Daniel, dar şi din popoarele păgâne, ca: Rahav, Gabaoniţii, recabiţii (), vor fi socotiţi drepţi la judecată fără ca ei să fi experimentat: naşterea din nou! Astfel cum au putut ca ei să fie total corupţi şi totuşi ei să fie consideraţi drepţi (comp. cu ).

Ioan 3:19: acest text este scos din context de cei ce sucesc Cuvântul, căci Domnul a spus nu doar: „Şi aceasta este judecata: că lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” Ci a continuat spunând: „Pentru că oricine face rău urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie condamnate. Dar cel care practică adevărul vine la lumină, ca faptele lui să se arate, pentru că sunt lucrate în Dumnezeu“. Indicând astfel că depinde de om dacă vine la lumină sau nu, dacă omul a persistat în dreptate sau în călcarea ei! Venirea lumini pe pământ, adică venirea lui Isus, a despărţit Israelul şi neamurile în două tabere, în cei sinceri şi în cei nesinceri, dar ei au devenit aşa ascultând de ispită () sau de ceea ce le spunea legea conştiinţei (,), biruind viclenia (). De fapt toţi au posibilitatea să asculte, să Îl urmeze pe Domnul, să înţeleagă cunoştinţa adevărului (vezi în propria Biblie: ; ,).

Ioan 5:40: „şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!” Domnul nu spune că ei nu pot veni, ci că ei nu vreau să vină, deci ei pot veni dar nu vor! Adevărul este clar! Aceiaşi situaţie este şi în ,,.

1 Corinteni 2:14: „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual”. Conform cu , toţi oameni sunt prin naşterea lor din femeia: naturali sau mai corect tradus: sufleteşti (vezi n.s. din GBV). Atunci însemnă că nici un om nu potae primi lucrurile Duhului!!!

Pavel în contextul din , se referă la creştini carnali (fireşti) din Corint (), care erau sufleteşti şi nu spirituali şi nu puteau înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu – . Creştinii din oraşul Corint, nu le puteau primi pe cele spirituale nu pentru că ei au fost total depravaţi, ci pentru că ei nu au crescut spiritual, nu au devenit maturi ca să le poată pricepe!

Filipeni 2:13: „Pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere.” Cum lucrează Dumnezeu: voinţa şi înfăptuirea? Peste voinţa omului, sau împreună cu dorinţa omului? Pavel explică în continuare: „Faceţi toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără cusur şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generaţii strâmbe şi pervertite, în care străluciţi ca nişte luminători în lume”. Dumnezeu prin Pavel le spune să facă! Dumnezeu le dă voinţa şi înfăptuirea dar nu-i forţează! Ba mai mult dacă ei fac fapte de lumină, ei strălucesc ca nişte lumini în lume, astfel nu darul străluceşte, ci ei strălucesc, ei au o contribuţie dacă vor fi lumină în lume sau nu (vezi şi ).

De asemenea, găsim scris, că Dumnezeu îi spune lui Cain în ,: „Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mîniat, şi pentru ce ţi s’a posomorît faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pîndeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpîneşti.” Dumnezeu a văzut răutatea din inima lui Cain şi la sfătuit să se stăpânească, poruncă inutilă dacă Cain era total corput şi în imposibilitate de a facee ceea ce este drept!

Astfel şi păgânul putea face binele (; ,). Dacă păgânul nu putea face binele, el nu poate fi nici judecat de Dumnezeu! Iar cu atât mai mult cei care au trăit în Israel, fie dintre copiii lui Israel, fie dintre prozeliţi dintre neamuri, care puteau asculta de legea lui Dumnezeu şi prin împlinirea legii ei erau drepţi şi plăcuţi lui Dumnezeu (,), fără a experimenta naşterea din nou!

2. Unconditional election – alegere necondiţionată:

. . Dumnezeu a ales mai înainte pe cine să salveze. Alegerea Lui se bazează doar pe voinţa Sa suverană şi nicidecum pe meritele oamenilor. Pocăinţa şi credinţa sunt rezultatul nu cauza alegerii lui Dumnezeu. Deci, alegerea este necondiţionată (; 6:65). Dacă alegerea este necondiţionată, rezultă că nu mai este loc de voinţă liberă. „Predestinarea este absolută în sensul că nu este condiţionată de nici un fel de contingenţă finită, ci se bazează pe voinţa neschimbătoare a lui Dumnezeu. Calvin a respins ipoteza scolastică, ce afirma că predestinarea depinde de preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la realizările umane. Preştiinţa lui Dumnezeu nu poate fi motivul alegerii noastre, pentru că atunci când Dumnezeu se uită în viitor şi priveşte omenirea, El îi vede pe toţi oamenii, de la primul la ultimul, aflându-se sub acelaşi blestem.”

Alte argumentele Calviniste sunt: ,; 9:11-13; ; ; ; ; ; 15:16; ().

Acest al doilea punct al lui Calvin se întemeiază pe primul punct, pe teoria falsă a totalei depravări, dacă omul nu este total deparvat, Dumnezeu în preştiinţa lui pote ţine cont de înclinaţiile omului când face alegerea!!!

Nici una din dovezi nu susţine teroia lui Calvin, să le analizăm pe rând:

Luca 4:25-27 (Isaia 65:1): în ce sens neamurile care nu l-au căutat pe Dumnezeu, L-au găsit? În sensul că Israel la căutat însă după gândurile lor (), şi nu prin credinţă ( 30-33). Văduva din sarepta şi Namaan sirianul la care face referire Domnul în , au ascultat de omul lui Dumnezeu, dovedind credinţă şi au primit binecuvântarea divină. Neamurile nu l-au găsit pe Dumnezeu în sensul că ele nu au făcut nimic, şi au fost alese de Dumnezeu; NU! Ci ele au fost alese datorită inimi lor sincere (Fapte cap. 10:1-35), şi apoi prin har au crezut şi au ascultat (; 18:4-6), dovedind curăţia inimii lor, şi că alegerea lor nu a fost zadarnică.

Ioan 5:21: Isus dă viaţă cui vrea, nu în sensul că El face alegeri de a învia pe cineva fără nici un motiv, în toate cazurile, El a ţinut cont de anumite nevoi ale acelor familii în învierile Sale. După cum Dumnezeu a ţinut cont de sinceritatea inimii când l-a trimis pe profetul Ilie la o văduvă din sarepta Sidonului şi nu la multele văduve din Israel. Tot la fel Dumnezeu a ales ca Namaan să fie vindecat, cu toate că erau mulţi leproşi în Israel, datorită inimi lui, nu a unei alegeri albitrare! Domnul rosteşte aceste cuvinte tocmai în contextul necredinţei din Nazaret, arătând că alegerea lui Dumnezeu ţine cont de credinţa omului şi credinţa de alegere!!!

Ioan 15:16: arată că Isus şi-a ales apostolii, însă nu spune pe ce bază a făcut această alegere! Însă în alte pasaje Domnul ne explică pe ce bază a făcut El această alegere când spune: „Dar sunt unii dintre voi care nu cred“. Pentru că Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este cel care Îl va vinde. Şi spunea: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl“. De atunci, mulţi dintre ucenicii Săi s-au întors şi nu mai umblau cu El. Isus le-a spus deci celor doisprezece: „Şi voi vreţi să plecaţi?“ Simon Petru I-a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii eterne şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu“. Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece?” – , GBV 2001.

Deci de ce i-a ales Isus pe cei 11 apostoli din mulţimea de ucenici pe care o avea? Deoarece El ştia mai dinainte că ei vor crede!!! El ştia că ei erau atraşi la El de Tatăl prin credinţă! El ştia mai dinainte că cei 11, nu erau ca ceilalţi nestatornici şi necredincioşi!!!

Faptele Apostolilor 13:48: din nou în text scos din context!!!

În , se afirmă: „Şi Pavel şi Barnaba au vorbit cu îndrăzneală şi au spus: „Vouă trebuia să vi se vestească întâi Cuvântul lui Dumnezeu; dar, fiindcă voi îl respingeţi şi vă judecaţi voi înşivă nevrednici de viaţa eternă, iată, ne întoarcem spre naţiuni; pentru că aşa ne-a poruncit Domnul: «Te-am pus să fii lumină a naţiunilor, ca să fii spre mântuire până la marginea pământului»“. Şi, auzind aceasta, naţiunile se bucurau şi glorificau Cuvântul Domnului; şi atâţia câţi erau rânduiţi la viaţă eternă au crezut.”

Cum au fost rânduiţi cei dintre neamuri la viaţa eternă? Textul ne prezintă un contrast în acest pasaj, între iudeii chemaţi de Dumnezeu să devină o naţiune de preoţi (), apoi evanghelizaţi de Fiul Omului care a venit doar la oile pierdute a lui Israel, şi apostoli trimişi mai întâi la iudei (v.46), iar ei au respins chemarea şi singuri s-au făcut nevrednici pentru viaţă eternă! În contrast cu ei, alţii, unii dintre neamuri, aveau o inimă blândă (comp. cu ), cei dintre neamuri au primit Cuvântul, lumina şi aceasta a devnit pentru ei un mijloc de salvare!!!

Cu alte cuvinte ei singuri s-au rânduit[1] pentru salvare, nu a fost o rânduire albitrară, la întâmplare. Omul trebuie să îşi pregătească inima, să-şi curăţească inima, să se supună la Dumnezeu, OMULUI i se porunceşte, să se pocăiască şi să creadă nu DARULUI!!! (vezi: ).

Dacă cei care nu au fost rânduiţi la viaţă eternă (evreii) nu au fost rânduiţi din cauza lor că ei au respins evanghelia, în contrast cei rânduiţi (unii dintre neamuri) sunt rânduiţi pentru că ei au primit-o!

Romani 8:28,Romani 1:29: „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său. Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.” (GBV 2001).

Teoria calvinistă susţine că oameni sunt aleşi fără nici o condiţie, la întâmplare, arbitrar! Textul de mai sus nu susţine aşa ceva, ci arată că chemarea divină ţine de cunoaştere! Ce nevoie mai este ca Dumnezeu să-i cunoască mai dinainte, dacă oricum alegerea nu se face în funcţie de înclinaţia persoanei, ci de alegerea necondiţionată?

Romani 9:11-13: „copiii, în adevăr, nefiind încă născuţi şi nefăcând ceva bine sau rău (ca planul lui Dumnezeu, potrivit alegerii, să rămână nu din fapte, ci de la Cel care cheamă),
i s-a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic“; după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât”.

În primul rând, acest text nu vorbeşte de alegerea sfinţilor care formează mireasa lui Cristos, ci alegerea seminţei prin care ulterior urma să apară: Mesia.

În al doilea rând, Dumnezeu i-a cunoscut de ce soi sunt, înainte de a se naşte din Rebeca (,), înainte de a face fapte, alegerea lui Dumnezeu a avut loc înainte ca ei să se nască, din această cauză nu faptele făcute după naştere au contat în alegere, ci cunoaşterea lor, a înclinaţiilor lor încă când erau în burta mamei. Dar prin faptul că Dumnezeu la iubit pe Iacov şi la urât pe Esau, denotă că le cunoştea duhul încă înainte de se naşte!

Profetul Isaia a fost chemat din pântecele mamei lui, alegerea lui ca profet nu a fost arbitrară, Dumnezeu i-a rostit numele lui, nume care la evrei era potrivit cu personalitatea persoanei (), înainte de a se naşte.

Profetul Ieremia a fost cunoscut de Iehova înainte de a fi întocmit în pântece, el a fost pus de o parte (). Alegerea divină se bazeaă pe cunoştinţă! Pe ce cunoştiinţă? pe baza cunoaşterii lui Dumnezeu de mai dinainte (,; ). El ştie mai dinainte ce fel de persoane sunt, apoi alege şi apoi îi cheamă.

În cazul lui Iacov şi Esau, alegerea nu s-a bazat pe faptele lor, ci pe Cel ce cheamă, dar Dumnezeu care cheamă i-a cunoscut mai dinainte şi de aceea pe unul l-a iubit şi pe altul l-a urât, şi pe această bază a cunoaşterii de mai dinainte i-a ales! (vezi şi ; 6:64).

Romani 9:20,Romani 1:21: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Va spune lucrul întocmit Celui care l-a întocmit: „Pentru ce m-ai făcut astfel?“ Sau nu are olarul autoritate asupra lutului, să facă din aceeaşi frământătură un vas spre onoare şi altul spre dezonoare?”

În , apostolul Pavel, face referire la relatarea din Geneza, când faraonul Egiptului a fost împietrit de Dumnezeu ca să nu-l lase pe Israel să plece din Egipt. Care este însă în realitate sensul frazelor: „împietreşte pe cine vrea” şi „nu are olarul autoritate asupra lutului, să facă din aceeaşi frământătură un vas spre onoare şi altul spre dezonoare”?

Această împietrire a lui Dumnezeu a venit ca urmare a răutăţii inimii lui Faraon, înainte ca un duh rău să ne amăgească, ne amăgeşte inima noastră, faraonul avea deja o înclinaţie rea, Dumnezeu nu îngăduie lucrări de rătăcire, dacă inima omului nu este deja rătăcită de mândria lui! Dar şi atunci, Faraonul mai avea o anumită capacitate de voinţă liberă să aleagă între a-l ţine pe Israel sau a-i da drumul din Egipt. Astfel împietrirea lui Dumnezeu: 1. nu i-a afectat deplin voinţa lui faraon; 2. El l-a împietrit pe faraon pe baza a ceea ce era deja în inima lui, nu o împietrire arbitrară fără un motiv.

Prin urmare, şi când are milă şi când împietreşte, Dumnezeu o face pe baza unei realităţi deja existente din inima oamenilor, nu pe baza unei alegeri reci şi fără nici un motiv!

Dumnezeu în Biblie a avut multe planuri, unele s-au împlinit altele nu, arătând prin aceasta că dacă omul ajunge un vas de onoare sau de dezonare atârnă şi de el. Alteori Dumnezeu a avut planuri rele de pedepsire, şi a renunţat la ele ca şi în cazul lui Israel (,) sau a Niniviţilor (Iona cap. 3).

Biblia arată de nenumărate ori cum oamenii au zădărnicit planul şi voia Sa:

: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; domniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate vieţuitoarele care mişună pe pământ!” Prin neascultarea lui Adam şi Eva, acest scop a lui Dumnezeu cu oamenii şi pământul a fost zădărnicit, a ajuns ca cel rău să stăpânească pământul (; 14:30), pentru că fiecare este rob celui de care ascultă (), Adam şi Eva au ascultat de satan şi au devenit robii lui, atât ei, cât şi ce au avut ei în stăpânire: pământul şi lucrurile de pe pământ. A fost voia lui Dumnezeu ca satan să devină stăpânitorul lumii? Cu siguranţă Nu! De aceea şi L-a trimis pe Cristos ca să răscumpere omenirea şi indirect creaţia ().

Un alt exemplu Îl găsim în ,: „De aceea, acum, dacă veţi asculta de glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi comoara Mea dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Voi Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.» Acestea sunt cuvintele pe care să le spui israeliţilor.” A devenit Israel un regat de preoţi potrivit planului divin? Nu! Din vina cui? A lui Dumnezeu? Nu, El a vrut acest lucru pe care l-a şi declarat! Din vina neascultării lui Israel!

, (BC): „Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar Fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” Iată că depindea de ei dacă să împlinească planul sau nu!

Să verificăm şi următoarele pasaje:

Efeseni 1:4,Efeseni 1:5: „după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (GBV 2001). Dumnezeu a ales pe sfinţii ce vor fi în Cristos, dar cum i-a ales? A fost o alegere la întâmplare? Nu, textul ne spune: „după buna plăcere a voii Sale”. Şi cum este plăcerea Sa?

În (GBV 2001), se spune: „Iată, Ţie Îţi place adevărul în omul dinăuntru şi mă vei face să cunosc înţelepciunea în taina inimii mele.” Plăcerea Sa sunt oamenii cu inima întreagă, care vor face voinţa Sa sfântă, căci am fost aleşi „ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste”.

Deci pasajul din Efeseni nu susţine vreo alegere arbitrară!

: „în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale” (GBV 2001). Cum au fost rânduiţi creştinii? Printr-o alegere la întâmplare? Nu, după sfatul lui Dumnezeu! Ce este, cum este sfatul lui Dumnezeu? Sfatul Său conţine înţelepciune şi pricepere (). Sfatul său nu este o alegere la întâmplare!!!

2 Timotei 1:9: „El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat în Hristos Isus mai înainte de timpurile veacurilor”. Dumnezeu salvează omenii prin har (,), nu prin fapte, şi face chemarea nu în funcţie de realizările noastre, ci potrivit planului Său care a fost făcut în Cristos înainte ca noi să existăm şi să facem fapte pe pământ!

Însă este această alegere şi apoi chemare una arbitrară? NU! Dumnezeu ştie că doar unii vor răspunde la Evanghelie (comp. cu ), şi pe aceştia Dumnezeu i-a ales înainte de întemerirea lumii, alegerea divină nu este arbitrară, ci s-a făcut pe baza cunoaşterii lui Dumnezeu de mai dinainte (,; ).

1 Petru 1:1,1 Petru 1:2: „Petru, apostol al lui Isus Hristos, către locuitorii temporari din împrăştierec din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropire cu sângele lui Isus Hristos: Har vouă şi pace să vă fie înmulţite!” (GBV 2001).

Ce înseamnă această cunoaştere de mai dinainte sau preştiinţă? Cuvântul în greacă este: „prognosis”, „pro”: înainte şi „gnosis”: cunoaştere, acest cuvânt poate fi transliterate în română cu: „prognoză”.

Astfel, alegerea sfinţilor nu este necondiţionată, ci este condiţionată de cunoaşterea de mai dinainte a acelor oameni! Dumnezeu pe baza cunoaşterii sale de mai dinainte, El i-a cunoscut pe cei ce vor asculta de Evanghelie, vor crede în Isus şi care vor duce până la capăt mântuirea lor, şi pe aceştia i-a ales! – vezi . Alegerea se face pe baza „unei cunoaşteri dinainte” (SCC), a acelor oameni, dacă alegerea este la întâmplare, nu mai este necesară cunoaşterea lor!

Să trecem la următorul punct:

3. Limited atonament – ispăşire limitată:

Calvinişti spune: „Lucrarea de răscumpărare este doar pentru cei aleşi (). Dumnezeu l-a dat pe Isus ca El să moară doar pentru cei aleşi. Isus nu-şi putea vărsa sângele Său în zadar. Aceasta ar fi o irosire a sângelui Său sfânt. „Predestinaţia este particulară pentru că se referă la individ, nu la grupuri de oameni. Bineînţeles, Calvin a fost conştient de faptul că Dumnezeu a ales poporul Israel ca popor al legământului. Cu toate acestea, nu fiecare membru al acestui popor a fost ales întru mântuire, aşa cum spune şi Pavel (). Legământul harului se aplică fiecărei persoane în mod individual. Privitor la ispăşire, acest lucru înseamnă că Cristos nu a mirit pentru toţi în mod nediscriminatoriu, ci doar pentru cei aleşi. Predestinaţia este dublă; adică, spre lauda slavei Sale, Dumnezeu a ales pe unii pentru viaţă veşnică, iar spre lauda dreptăţii Sale, I-a ales pe alţii pentru condamnare veşnică.”

Conform Calvinismului ispăşirea este doar pentru cei aleşi, conform Bibliei, jertfa lui Cristos nu este limitată doar pentru cei aleşi, ci ea este pentru toţi oamenii?

Obiecţia că „Isus nu-şi putea vărsa sângele Său în zadar”, nu are fundament!

Sângele vărsat este pentru toţi, dar el nu se pierde, după cum hrana dintr-o casă este pentru toţi, dar dacă unii nu o consumă, o mănâncă alţii!

Harul şi mila lui Dumnezeu îi vizează pe toţi, Domnul a spus în predica de pe munte: „ca să vă faceţi fii ai Tatălui vostru Cel ce este în ceruri; pentru că El răsare soarele Lui peste răi şi buni, şi plouă peste drepţi şi nedrepţi.” ( GBV 2001).

Pentru a suci adevărul acesta măreţ, că Domnul a murit pentru TOŢI, ei spun că expresia: „toţi”, nu se referă de fapt la toţi!!! Şi aduc ca argument , unde se spune: „Toţi cei din ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să vină la el şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan”. Însă Evanghelistul aici face precizarea clară, care toţi şi anume: „Toţi cei din ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului”. Atunci când cuvântul toţi însă nu definit de text sau context, el are un sens deplin. Tot la fel termenul: „toată lumea” din , se subânţelege aşa cum explică n.s. din NTR 2007, că se referă la toată lumea „Din teritoriile stăpânite de romani”, orice cititor înţelege că acesta este sensul.

Dar în multe texte: expresiile: „lumea” şi „toţi” au un sens deplin, general, în acest sens pentru a te convinge caută într-o concordanţă.

Iar în ce priveşte ispăşirea lui Cristos textele sunt clare pentru cei sinceri, că ea este pentru „toţi”, pentru „lume”, pentru „oricine”.

, (NTR): „şi anume dreptatea oferită de Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi cei ce cred. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.

Acest pasaj este clar, dreptatea lui Dumnezeu este oferită pentru toţi, de ce, căci toţi au păcătuit, nu doar cei aleşi au păcătuit!

: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă pacinică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S’a dat pe Sine însuş, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită, şi propovăduitorul şi apostolul lui am fost pus eu – spun adevărul în Hristos, nu mint – ca să învăţ pe Neamuri credinţa şi adevărul”.

În acest pasaj apare de trei ori expresia: „toţi”, şi în toate cazurile se referă la „toţi”, nu doar la aleşii lui Dumnezeu! Noi putem mijloci pentru „toţi” oameni, chiar pentru regi, dregătorii din lume, nu doar pentru cei aleşi. Dumnezeu doreşte să-i salveze pe toţi, de aceea să mijlocim pentru ei, Dumnezeu nu doreşte ca ei să rămână în întuneric, ci ca toţi să vină la cunoştinţa adevărului, de aceea Cristos la trimis pe Pavel ca să dea această mărturie printre neamuri despre „Omul Isus Hristos, care S’a dat pe Sine însuş, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”!

În , se spune ceva similar: „Îl vedem însă pe Isus, Care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, încoronat acum cu slavă şi onoare datorită morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi”.

: „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.

Lumina lui Cristos luminează pe orice om, fie iudeu sau păgân, deoarece despre lumina Lui dă mărturie: creaţia (,), conştiinţa (,), lucrarea lui Dumnezeu care face să cadă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (), legile din natură, raţiunea sau spiritul omului care este luminată de lumina lui Cristos ().

Chiar dacă majoritatea evreilor nu L-au primit, Biblia învaţă că „tuturor celor ce L-au primit, adică celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”, astfel nu poate fi vorba de o ispăşire limitată dacă tuturor li se dă dreptul acesta, fie dintre iudei, fie dintre neamuri!

Apoi, apostolul Ioan este clar când relatează ceea ce a afirmat Ioan Botezătorul despre ispăşirea lui Cristos: „În ziua următoare, Ioan L-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care îndepărtează păcatul lumii!” – . Se referă termenul lumea doar la imperiul roman ca şi în ? Nu, Cristos nu a răscumpărat prin jertfa Sa, doar oamenii dintr-o ţară sau dintr-un imperiu, ci oamenii din întreaga lume. Nicăieri termenul lume nu se referă la un grup de oameni aleşi din toate popoarele! Aici termenul din greacă este „kosmos” [2], expresie care apare de 185 de ori, sensul elementar al acestei expresii vine de la ornament, podoabă (), sau ordine, deci „kosmos” este opusul haosului şi se aplică la trei idei: I. Universul material, lumea, pământul (; ). II. A doua aplicare se divide în două: 1)locuitorii lumii (,; 3:16; 17:21; ); 2) termenul se mai aplică la sistemul social, politic şi administrativ întemeiat de omenirea înstrăinată de Dumnezeu (; ; ,; 15:18). III. Însuşirile şi componentele lumii (bunuri, bogăţii, avantaje, înzestrări, plăceri, mod de gândire, etc. - ; 3:17; ; ; ; 3:19; ; ; 2:20; ; 4:4; ; 18:36).

În cazul din , sensul este de locuitorii lumii.

Un alt argument că jertfa de ispăşire a Domnului Isus este pentru toţi locuitorii lumii, este : „Eu sunt pâinea vie care a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta va trăi în veac. Şi pâinea pe care o voi da Eu pentru viaţa lumii este trupul Meu.” Trupul lui Cristos dat ca jertfă nu s-a dat doar pentru cei aleşi, ci pentru viaţa lumii, astfel orice om dacă mănâncă din Cristos va trăi veşnic. Domnul nu a învăţat: „dacă cei aleşi vor mânca”; ci El a spus: „Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta va trăi în veac.” Invitaţia este pentru toţi!

În , El afirmă despre Sine: „Cât sunt în lume, sunt lumina lumii”. Era El lumină doar pentru cei aleşi? Nu, căci tot El spune în : „Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric”. Iată ORICINE poate veni la lumină (vezi şi ; 10:38); , oricine poate fi salvat, şi asta deoarece jertfa lui Cristos este pentru toţi! Slăvit să fie El!

În , Domnul afirmă: „De aceea oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le împlineşte, va fi asemănat cu un om înţelept, care şi-a construit casa pe stâncă”. La ce se referă expresia: „oricine”, doar la cei aleşi? Nu, la toţi, căci în v.26, tot El spune: „Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le pune în practică, va fi asemănat cu un om nesăbuit, care şi-a construit casa pe nisip”.

Tot la fel în , se afirmă: „Aşadar, pe oricine Mă va mărturisi în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Însă de oricine se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”.

Cu siguranţă că cei aleşi nu se vor lepăda de Domnul, dar oricine are posibilitatea fie să Îl mărtrisească pe Domnul şi atunci Isus îl va mărturisi înaintea Tatălui, fie să se lepede de El şi atunci Domnul Isus să se lepede de acel om în faţa Tatălui! Vedem în asta că posibilitatea de salvare este doar pentru un grup predestinat, sau pentru oricine?! Dacă salvarea este pentru oricine, atunci ispăşirea lui Cristos nu este limitată! (Vezi şi ; 19:29; ; 12:8).

Expresia: „oricine” se referă la oricine, vezi în acest sens şi: ; ; 13:39; ; 10:4,11,13; ; ; ; 4:7.

În , Domnul afirmă în mod clar: „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă. Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Cel care crede în El nu este judecat; dar cel care nu crede a şi fost judecat, pentru că nu a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu”.

Cine este judecat spre pierzare conform cu v.17,18? Cel ce nu a crezut în Fiul lui Dumnezeu, şi cine este cel ce primeşte viaţa veşnică? Cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu! Astfel la cine se referă expresia „oricine”, din v.15,16, la oricine! Căci oricine are varianta fie să piară, fie să nu piară şi să primească viaţa veşnică! Aceasta este Evanghelia lui Cristos!

Ispăşirea limitată este o blasfemie la adresa harului lui Dumnezeu, o insultă la adresa lui Cristos şi este o altă evanghelie (), cei ce o predică sunt anatema (), ei au un alt Isus, un alt duh şi o altă evanghelie!!!

4. Iresistible grace – har irezistibil:

Calviniştii spun: „Harul oferit de Duhul Sfânt celor aleşi este unul special, har ce nu poate fi respins, deoarece el este irezistibil (Efes. 2:8; ). Duhul Sfânt aranjează împrejurările aşa încât să nu fie încălcată voinţa liberă a celui ales. Adică cel ales alege în mod liber, dar constrâns de Duhul Sfânt.”

Calvinismul proclamă harul irezistibil, adică că harul lui Dumnezeu nu poate fi respins de om. Harul irezistibil presupune că atunci când Dumnezeu cheamă o persoană la mântuire, acea persoană va răspunde în mod inevitabil. Harul care poate fi respins presupune că Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii la mântuire, însă mulţi se împotrivesc şi resping această chemare.

Ce învaţă Biblia, învaţă ea că chemarea divină la mântuire, harul poate fi respins:

Conform Scripturii nu sunt chemaţi la mântuire doar cei aleşi; ci toţi. Domnul declară în , când vorbeşte de cei invitaţi la nunta fiului de împărat: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Mulţi au fost invitaţi la nuntă, unii doar au venit, iar şi din aceştia s-a cernut o parte, şi doar o parte a rămas ca aleşi, care aveau haina de nuntă. Tot la fel în pilda celor invitaţi la cină (vezi .

Prin urmare, chemarea la mântuire şi la nunta cu Isus, este generală (,; 26:20; ), dar unii o refuză această chemare!!!

5. Perseverance of saints – păstrarea sfinţilor în har:

Cei ce au fost aleşi de Dumnezeu sunt salvaţi o dată pentru totdeauna. Eu sunt păstraţi în har prin puterea lui Dumnezeu şi nimeni şi nimic nu-i poate despărţi pe ei de Cristos (; ). Mântuirea nu se poate pierde.

Această învăţătură este o erezie, nicăieri Biblia nu susţine că cei aleşi nu vor cădea din cauză că sunt cu adevărat mântuiţi şi predestinaţi, ci motivul pentru care aleşii lui Dumnezeu vor ajunge în împărăţia lui Dumnezeu este că ei au răbdat până la sfârşit (), iar Dumnezeu care ştie mai dinainte acest lucru (,), i-a ales spre slavă.

Să analizăm versetele biblice aduse uneori ca argument în contextual lor:

,: „Voi sînteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mîntuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!...pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobîndi, ca sfîrşit al credinţei voastre, mîntuirea sufletelor voastre”.

Creştinii sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu, dar aceasta prin credinţa lor, astfel depinde de ei dacă vor fi păziţi sau nu, de dragostea lor faţă de Cristos şi încrederea lor în El. Iar vedem că nu o dată mântuit cineva este mântuit pentru totdeauna, ci depinde de rămânerea în credinţă, căci textul spune clar: „pentru că veţi dobîndi, ca sfîrşit al credinţei voastre, mîntuirea sufletelor voastre”. Sfârşitul credinţei garantează intrarea în împărăţia cerului, nu faptul că o dată am crezut.

Un alt text este : „Astfel dar, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi pînă la capăt mîntuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai cînd sînt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. Faceţi toate lucrurile fără cîrtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinînd sus Cuvîntul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n’am alergat, nici nu m’am ostenit în zădar”.

Textul este clar, este responsabilitatea omului de a duce la capăt mântuirea cu frică şi cutremur, iar Dumnezeu lucrează în cei care au credinţă, frică de El, a celor care sunt: curaţi, fără vină. Nu darul are credinţă, frică, cutremur, ci omul! Există situaţia ca un creştin să piardă mântuirea? Da, dacă nu o duce până la capăt, de fapt Pavel atenţionează: „aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n’am alergat, nici nu m’am ostenit în zădar”.

Un alt pasaj din crez este : „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri”. Acest pasaj susţin că unii s-au strecurat în adunare dar care nu au rămas în învăţătura adevărului. Să vedem contextul:

: „Copilaşilor, este ceasul de pe urmă! Şi după cum aţi auzit că vine anticristul, să ştiţi că acum sunt mulţi anticrişti. Prin aceasta ştim că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit dintre noi, dar nu erau dintre noi. Căci, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi, dar, ieşind, au arătat că nu toţi sunt dintre noi. Voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi voi toţi aveţi cunoaştere. Nu v-am scris fiindcă nu cunoaşteţi adevărul, ci pentru că-l cunoaşteţi şi pentru că din adevăr nu iese nici o minciună. Cine este mincinosul, dacă nu cel care neagă că Isus este Cristosul? Acela este anticristul: cel care-I neagă pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine-L neagă pe Fiul nu-L are nici pe Tatăl. Cel care-L mărturiseşte pe Fiul Îl are şi pe Tatăl. Ceea ce aţi auzit de la început, să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, atunci şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl. Şi promisiunea pe care El ne-a făcut-o este aceasta: viaţa veşnică”.

Apostolul Ioan vorbeşte aici de oameni care au fost în adunare, în mijlocul creştinilor, problema lor este că ei nu au rămas în ceea ce au auzit de la început, adică în învăţătura lui Cristos şi au devenit anticrişti. Căci în , se spune: „Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos, nu-L are pe Dumnezeu. Cel ce rămâne în învăţătura aceasta Îl are şi pe Tatăl, şi pe Fiul”. Totuşi cel puţin un timp ei l-au avut pe Dumnezeu, atât timp cât au fost în învăţătura lui Cristos. Ei nu erau dintre ai noştri, din punct de vedere al veşnicei, în sensul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte că ei vor cădea pe baza preştiinţei sale.

Chiar cei la care le scrie Ioan, erau avertizaţi să aibă grijă, şi Ioan le spune o condiţie a rămânerii în mântuire: „Dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început”, ori această condiţie este inutilă dacă „cei cu adevărat mântuiţi, fiind predestinaţi atât la justificare cât şi la glorificare şi născuţi din nou din Duhul, nu vor cădea niciodată total sau final şi nu vor pieri”. Apostolul prin inspiraţie spune: „dacă”, iar baptişti spun: „nu vor cădea niciodată” !!! Ce amăgire, ce mântuire falsă !!!

Un alt psaj este : „Măcar că vorbim astfel, prea iubiţilor, totuş dela voi aşteptăm lucruri mai bune şi cari însoţesc mîntuirea”. Aceasta era aşteptarea lui Pavel, dar aceasta nu înseamnă că un om mântuit nu-şi poate pierde mântuirea, observaţi contextul:

: „Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s’au făcut părtaşi Duhului Sfînt, şi au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor –şi cari totuş au căzut, este cu neputinţă să fie înoiţi iarăş, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit. Cînd un pămînt este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru cari este lucrat, capătă binecuvîntare dela Dumnezeu. Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfîrşeşte prin a i se pune foc”.

Iată că oameni care s-au născut din nou, fiind descrişi prin cuvintele: „au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s’au făcut părtaşi Duhului Sfînt, şi au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor”, pot cădea din Cristos! În context se referă la o cădere din nou în iudaism care te desparte de Cristos definitiv (comp. cu ,), fără ca să mai ai posibilitatea de a fi înnoit prin pocăinţă! Dacă aceşti evrei nu erau mântuiţi cu adevărat, ei nu puteau nici cădea, dar ei au fost mântuiţi fiindcă au primit darul ceresc, şi Duhul Sfânt!

Apoi pământul cu care îi compară Pavel poate da, fie plante folositoare, fie spini şi mărăcini, alegerea este a omului, Dumnezeu este credincios, căci El a turnând ploi şi binecuvântări, însă dacă apar spini şi mărăcini după ce acel om a primit ploaia Duhului Sfânt şi a gustat din domnia cu Cristos, adică din „puterile veacului viitor”, este vina omului. Astfel de om depinde rămânerea în mântuire, sau căderea din ea, Dumnezeu este credincios, El îşi face partea Lui.

Un alt text din crez, este : „Noi însă nu sîntem din aceia cari dau înapoi ca să se peardă, ci din aceia cari au credinţă pentru mîntuirea sufletului”.

Textul este clar, se poate da înapoi din credinţă, deci mântuirea se poate pierde! Căci fără credinţă nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu! ().

Contextul este şi mai clar (v.35-39): „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v’a fost făgăduit. „Încă puţină, foarte puţină vreme“, şi „Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.“ Noi însă nu sîntem din aceia cari dau înapoi ca să se peardă, ci din aceia cari au credinţă pentru mîntuirea sufletului”.

Iată condiţiile pentru a rămâne în credinţă şi implicit în mântuire: „Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră...Căci aveţi nevoie de răbdare... şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi...”.

În , se afirmă: „El ne-a înviat împreună cu Cristos şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti, în Cristos Isus”. Este această poziţie, o poziţie care se poate pierde sau nu? Textul în sine nu ne răspunde, însă tot în cartea Efeseni găsim scris: „Curvia, sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, cari nu sînt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţămire. Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n’are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (). Iată Pavel îi sfătuieşte ce să nu vorbească şi ce fapte să nu facă, în caz contrar, ei nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!

Astfel toată teoria că cineva o dată mântuit nu poate să-şi piardă mântuirea este falsă, Biblia arată clar că mântuirea se poate pierde şi ea este condiţionată de ascultare!

Această erezie TULIP loveşte în adevărul lui Dumnezeu, este lucrarea satanei de a le da oamenilor o altă evanghelie, o altă mântuire!

În primul rând, 1. Total depravity – depravare totală: loveşte în om şi îl amăgeşte că el nu poate şi nici nu trebuie să se căiasă şi să creadă, să se lepede de sine şi să i-a crucea şi să-L urmeze pe Isus, că o face „darul credinţei”, duhul sau Dumnezeu, în realitate toate aceste porunci i se dau omului ca să le facă!

În al doilea rând, 2. Unconditional election – alegere necondiţionată: loveşte din nou în om, şi îi retează orice dorinţă, râvnă, spre sfinţire, ascultare, şi luptă spre mai bine spirituală, căci ori cum alegerea lui Dumnezeu este necondiţionată, şi nu depinde de om. Aşa că vezi tu dragă omule alergi în zadar chiar dacă faci binele! Nu poţi fi ales spre salvare, spre vreo slujbă spirituală, că alegerea este la întâmplare!!! Ce erezie!!!

În al treilea rând, 3. Limited atonament – ispăşire limitată: loveşte în jertfa lui Cristos, şi îi desparte pe calvinişti de viaţa veşnică, pentru că ei micşorează jertfa lovesc într-un Cristos care a murit pentru toţi (vezi ).

În al patrulea rând, 4. Iresistible grace – har irezistibil: este o vrăjitorie satanică! Nu există aşa ceva, harul nu se dă cu forţa!

În al cincilea rând, 5. Perseverance of saints – păstrarea sfinţilor în har: este o amăgire a satanei că poţi să-ţi trăieşti viaţa cum vrei, căci oricum cu forţa vei fi păstrat!!! Unde oare? În harul fals şi în mântuirea falsă a calviniştilor!

Iubite cititor, nu mai crede asemenea minciuni ale satnei, lepădă-te de ele şi trăieşte în adevărul simplu al Scripturi care poate să-ţi de-a viaţă veşnică! Dacă:

1) POCĂINŢĂ: Cuvântul pocăinţă, însemnă o căinţă adâncă, şi fapte în virtutea acestei căinţe. Cuvântul pentru „pocăinţă” în Noul Testament a venit din grecescul „metanoeo”, tradus însemnă „schimbarea minţii”, dar include nu doar o schimbare interioară, a gândirii, atitudinii şi voinţei, ci şi una exterioară a comportamentului şi stilului de viaţă, căci o schimbare în gândire şi atitudine, duce la un alt mod de a trăi!

Unii oamenii au o pocăinţă falsă sau o întristare după voia lumii, dar nu după voia lui Dumnezeu (; ,). Astfel ei manifestă o întristare (chiar lacrimi), motivată de pierderea prestigiului, a avantajelor, a poziţiei sau privilegiilor, din Societate sau biserică, când s-a aflat de păcatul lui. Însă el nu recunoaşte că este un păcat împotriva lui Dumnezeu, că a adus o pată numelui lui Dumnezeu, nu îşi dă seama de cât rău a produs păcatul Său, în relaţia lui cu Dumnezeu, şi cât rău a produs semenilor săi acest păcat direct sau indirect. Însă, pocăinţa adevărată trebuie să atingă întreaga fiinţă: intelectul, sentimentele şi voinţa, la unii pocăinţa înseamnă să plângă, dar nu însemnă să ia unele decizii (acte de voinţă) în viaţa lor, la alţii ştiu ce au de făcut pentru a duce roadă vrednică de pocăinţă dar nu fac, iar alţii încearcă să facă, însă nu vor să-şi deschidă inima pentru a se lăsa atinşi emoţional de Spiritul lui Dumnezeu pentru a aduce roadă din inimă.

Atunci când cuvântul „pocăinţă” era folosit în vremea lui Isus şi a apostolilor, conceptul era construit pe o baza istorica din Vechiul Testament. În , profetul Isaia strigă: „Spălaţi-vă, deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!”

Pocăinţa era mai mult decat o părere de rău pentru pacate, ea înseamna oprirea faptelor rele şi începerea faptelor bune. Sfatul lui Daniel pentru Nebucadneţar era: „Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” (). Ideea ce rezidă din text, este că pocăinţa înseamnă: a te elibera de un stil de viaţa vechi, în favoarea unui stil de viaţă nou. A te intoarce la Dumnezeu şi a te pocăi (), înseamnă o intoarcere de la preocuparile inimii tale, la precupările inimii lui Dumnezeu.

Când Ioan Botezatorul a predicat în deşertul iudaic, el le-a spus mulţimilor: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă”. El le-a explicat practic cum pot face asta: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel” ().

Tot la fel apostolul Pavel, îşi descrie serviciul prin cuvintele: „Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor” (). Iată pocăinţa nu este doar o schimbare a minţi, sau o emoţie, o părere de rău, un sentiment; ci, ea implică şi sentimente, şi voinţă, dar ea trebuie să ducă la fapte vrednice de pocăinţă!

Ca să primim Duhul Sfânt, noi trebuie să reacţionăm la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu credinţă ():

2) CREDINŢA: Cuvântul grecesc „pistis”, înseamnă atât credinţă cât şi credincioşie. Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile în care nădăjduim (), o încredere în Dumnezeu (), în Cristos (), în promisiunile lui Dumnezeu ().

A crede în Isus, nu înseamnă doar a crede că El există, sau că El este Fiul lui Dumnezeu, a crede în Isus, însemnă a te încrede în El, atât în ce priveşte salvarea ta, nebizuindu-te pe faptele tale bune, pe evlavia ta, pe religia ta; ci, pe El şi jertfa Lui, dar ea implică a ne încrede în El în toate domeniile vieţii, şi a asculta în toate de El. Biblia este clară şi învaţă: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” ( BCR).

Mulţi spun că cred în Isus, dar în realitate, ei nu cred, mărturisirea lor este doar una cu buzele, căci inima lor este departe de Isus Ei nu-şi pun încrederea cu adevărat în El în toate domeniile vieţii. Unii nu cred în Isus pentru că se încred în altceva: propria înţelepciune, propria putere, metodele proprii, lor le place să ducă o viaţă independentă, în care ei să conducă, ei să controleze totul, lor nu le place ca Dumnezeu să conducă cu adevărat şi să-i ducă pe drumuri necunoscute, să-i surprindă. De fapt ei nu-şi dedică viaţa necondiţionat lui Dumnezeu pentru că nu au realmente încredere în Tatăl ceresc şi de aceea încearcă să-şi conducă şi controleze singuri viaţa. Sunt unii care doar spun că au credinţă, dar nu au, pentru că duc o viaţă în care nu doresc să se implice, să se sacrifice, să sufere, pentru că a crede în Isus implică: renunţare la tine, când te încrezi deplin în altcineva şi în principiile Lui, nu te mai încrezi în tine şi în principiile tale (; ; 12:46; 14:12).

Dacă credinţa este încredere neclintită în ceea ce sperăm, nădăjduim, credincioşia este efectul credinţei, comportarea credinciosului faţă de Dumnezeu, este umblarea în ascultare pe baza credinţei, este loialitatea şi dedicarea faţă de El, datorită încrederii în El.

3) Mărturisirea cu gura: Omul după ce s-a căit şi a crezut pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, este dus la apa botezului, unde acel om mărturiseşte cu gura lui, nu un crez fabricat de oameni, ci crezând din inimă, exprimă cu gura lui credinţa în Cristos, şi se roagă la Isus Cristos, mărturisindu-L ca Domn, şi recunoaşte că Dumnezeu l-a înviat dintre cei morţi. Această rugăciune de mărturisire este în faţa martorilor, este o invocare a Numelui lui Isus spre salvare (vezi: ; ,; ).

4) BOTEZUL ÎN APĂ: În limba greacă pentru botez este expresia: „baptizo”, ce înseamnă: „scufundare, cufundare, afundare, imersiune”. Astfel, botezul în apă este o scufundare completă în apă pentru o clipă, care se face în Numele lui Isus Cristos mediatorul Noului Legământ (; 8:16; 10:44; 19:5; ; ). Prin botezul în apă, noi exprimăm moartea faţă de păcat, faţă de lume, când ne-am scufundat în apă, iar când am ieşit din apă, exprimăm învierea împreună cu Cristos la o viaţă nouă pentru Dumnezeu (,,; ). În botez ne scufundăm în Isus Cristos şi în iertarea păcatelor (; 22:16). Botezul este „cererea” sau „angajamentul” ( GBV 2001, n.s.) faţă de Dumnezeu, pentru a trăi „după voia lui Dumnezeu” (,). El mai este „baia renaşterii” ( CLV), adică locul unde ne naştem din nou, din apă şi Duh (), şi unde experimentăm: îmbrăcarea noastră cu Cristos (), unde inimile noastre sunt: „stropite şi curăţite de un cuget rău” (). Botezul realizează toate aceste lucruri, doar dacă cel care s-a botezat, înainte de botez a avut o pocăinţă şi credinţă autentică.

[1] Sau: dispuşi; hotărâţi la a primi; sau: grupaţi; ordinaţi; predispuşi, în greacă: tetagmenoi.

[2] Un alt cuvânt pentru lume este “aion” care este tradus în multe Biblii prin “veac” (Matei 13:22; Romani 12:2), şi are sensul de: epocă, eră, perioadă de existenţă, se deosebeşte de “kosmos”, chiar dacă uneori sensul pare acelaşi (Efeseni 2:2). O a treia expresie este: “oikoumene”, care se referă la: pământ locuit (Matei 24:14); locuitorii lui (Faptele Apostolilor 17:31); epoca viitoare (Evrei 2:5).