PRIMII creştini propagau oare învăţătura Trinităţii? Să vedem ce spun unii istorici şi teologi: „La început, creştinii nu erau trinitari (. . .) Aşa cum reiese din N[oul] T[estament] şi din celelalte scrieri ale creştinismului timpuriu, creştinii nu au fost trinitari nici în epoca apostolică, nici imediat după aceea.” — Encyclopædia of Religion and Ethics (Enciclopedia religiei şi eticii).
„Formula ’un Dumnezeu în trei persoane‘ nu a fost stabilită în mod ferm şi nici integrată pe deplin în viaţa creştină şi în profesiunea sa de credinţă înainte de sfârşitul secolului al IV-lea (. . .) La părinţii apostolici nu se găseşte nimic ce ar aminti, chiar pe departe, acest punct de vedere.” — New Catholic Encyclopedia.
Lucrarea: The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge descrie influenţa filozofiei greceşti: „Doctrinele Logosului şi ale Trinităţii au primit această formă începând de la Părinţii greci care (. . .) erau, direct sau indirect, puternic influenţaţi de filozofia lui Platon. (. . .) Este incontestabil faptul că această filozofie a constituit pentru biserică o sursă de eroare şi corupţie.”
În cartea: The Church of the First Three Centuries, citim: „Doctrina Trinităţii a apărut în mod treptat şi relativ târziu; (. . .) originea sa este complet străină de Scripturile ebraice şi creştine; (. . .) ea s-a dezvoltat şi a fost introdusă în creştinism cu ajutorul Părinţilor platonicieni.”
DACĂ termenul „Trinitate” nu se găseşte în Biblie, se poate spune oare cel puţin că ea conţine în mod clar această noţiune? Ce ne dezvăluie în această privinţă Vechiul Testament?
The Encyclopedia of Religion (enciclopedia religiei) recunoaşte: „Teologii contemporani sînt de acord cu afirmaţia că Biblia ebraică nu conţine doctrina referitoare la Trinitate.”
În New Catholic Encyclopedia se poate, de asemenea, citi: „Doctrina Sfintei Treimi nu este conţinută ca învăţătură în V[echiul] T[estament].“
De asemenea, iezuitul Edmund Fortman, în lucrarea sa The Triune God (Dumnezeul triunic), declară: „Vechiul Testament (. . .) nu ne spune nimic, în mod implicit sau explicit, despre un Dumnezeu trinitar care ar fi Tată, Fiu şi Spirit Sfînt. (. . .) Nu există nici o dovadă că vreunul dintre scriitorii sacri ar fi presupus măcar existenţa unei [Trinităţi] în Dumnezeu. (. . .) Faptul de a vedea în [„Vechiul Testament”] chiar şi numai aluzii, impresii sau ’semne ascunse‘ în legătură cu o Trinitate de persoane înseamnă să trecem peste cuvintele şi intenţiile scriitorilor sacri.”
O examinare a V.T. confirmă aceste păreri. Astfel, în primele 39 de cărţi ale Scripturilor canonice ebraice nu există nici o explicaţie clară a învăţăturii Trinităţii. Însă ce susţine N.T.?! Ce putem spune despre Scripturile Noului Testament? Vorbesc ele oare în mod clar despre Trinitate?
The Encyclopedia of Religion spune în legătură cu aceasta: „Teologii sînt de acord în unanimitate cu faptul că nici Noul Testament nu conţine vreo doctrină explicită a Trinităţii.”
Edmund Fortman, declară: „Scriitorii Noului Testament (. . .) nu formulează nici o doctrină oficială a Trinităţii şi nu prezintă nici o învăţătură explicită potrivit căreia într-un singur Dumnezeu ar exista trei persoane divine egale. (. . .) Nu se găseşte nicăieri conceptul trinitar despre trei fiinţe distincte de viaţă şi de activitate divină în aceeaşi divinitate.”
Iată ce se poate citi în The New Encyclopædia Britannica: „Cuvântul Trinitate nu figurează în Noul Testament. Doctrina pe care el o desemnează nu este niciodată enunţată în mod clar în paginile sale.”
Iar în lucrarea A Short History of Christian Doctrine (O scurtă istorie a doctrinei creştine) Bernhard Lohse declară: „În ceea ce priveşte Noul Testament, în el nu se găseşte, într-adevăr, nici o doctrină a Trinităţii.”
The New International Dictionary of New Testament Theology spune de asemenea: „Doctrina elaborată a Trinităţii nu este enunţată în N[oul] T[estament].
Potrivit cuvintelor teologului protestant Karl Barth: „în Biblie nu se găseşte o declaraţie concretă potrivit căreia Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt sînt de aceeaşi esenţă.”
E. Washburn Hopkins, profesor la Universitatea Yale, a afirmat: „Doctrina Trinităţii pare să fi fost ceva necunoscut pentru Isus şi Pavel; (. . .) nici unul, nici altul nu face vreo menţiune despre ea.” — Origin and Evolution of Religion (Originea şi evoluţia religiei).
În consecinţă, nici cele 39 de cărţi ale Scripturilor ebraice adică V.T., şi nici canonul celor 27 de cărţi inspirate care alcătuiesc Scripturile greceşti creştine adică N.T. nu învaţă doctrina Trinităţii.
Astfel, având în vedere aceste lucruri, trinitatea nu îşi are originea din învăţătura lui Isus şi a apostolilor; ci, este o învăţătură ‘post apostolică’. Dacă trinitatea ar fi fost o învăţătură a Domnului, ar fi apărut în Biblie, fie Isus, fie apostolii ne-ar fi explicat cum stau lucrurile. Pavel în teologia sa, sau Petru, sau chiar Isus prin Evanghelii, ne-ar fi explicat această doctrină a unui Dumnezeu în trei persoane.
Pentru apostoli, învăţătura despre Dumnezeu era simplă, ei credeau într-un Dumnezeu care era Tatăl (vezi toate saluturile de introducere şi încheiere al epistolelor), în Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi în Duhul Sfânt.
Astfel, Dumnezeul lui Isus, lui Petru, lui Pavel nu era o trinitate (vezi Ioan 17:3; Faptele Apostolilor 2:23,Faptele Apostolilor 1:24; 24:14). Era acelaşi Dumnezeu al evreilor, al părinţilor cum spune Pavel.
Doctrina trinităţii a fost introdusă în creştinism, nu de apostoli; ci, printr-un proces ce a durat, de la sfârşitul secolului II, când a apărut prima dată ideea de trinitate (trias), până în secolul VII d.H. când s-a terminat de stabilit detaliile despre trinitate. Acest proces, presărat cu lupte, cu modificări ale crezului, cu reveniri asupra unor punct de doctrină despre Dumnezeu, cu revizuiri şi modificări ale unor crezuri, toate acestea indicând, că această doctrină nu era una izvorâtă din Biblie, din învăţătura apostolilor; ci, este una post-apostolică, izvorâtă din gândirea unor teologi-filozofi ce au trăit după apostoli.
În acest sens, observaţi ce consemnează cartea Second Century Orthodoxy, de J. A. Buckley: „Cel puţin până la sfârşitul secolului al doilea, Biserica universală a rămas unită într-un sens fundamental; toţi au acceptat supremaţia Tatălui. Toţi l-au privit pe Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, ca fiind singurul suprem, neschimbător, indescriptibil şi fără început . . .Odată cu trecerea acelor scriitori şi conducători din secolul al doilea, Biserica s-a văzut . . . alunecând încet, dar inexorabil spre acel stadiu . . . care atinsese la Conciliul de la Niceea punctul culminant al acestei complete fărâmiţări a credinţei iniţiale. Acolo, o mică minoritate explozivă şi-a impus erezia asupra unei majorităţi docile şi, având sprijinul autorităţilor politice, i-a constrâns, i-a ademenit şi i-a intimidat pe cei care se luptau să-şi păstreze nepătată puritatea iniţială a credinţei” [sublinierea îmi aparţine].
O primă luptă importantă, despre natura lui Cristos, a fost în sec. III-lea d.H., când a apărut, erezia lui Sabelius, care susţinea că dacă Dumnezeu e ca soarele, Isus şi Duhul Sfânt sunt ca razele soarelui, având aceiaşi natură, fiind o singură persoană cu Tatăl. Această învăţătură prezentă în secolul III d.H., a făcut ca Biserica lui Dumnezeu la Conciliul de la Antiohia din 267 d.H. să respingă teza, prezentată de Sabellius, conform căreia Isus este ‘homo-ousios’ cu Tatăl, adică ‘de aceiaşi, esenţă, substanţă sau fiinţă’. Această doctrină, a fost respinsă de Conciliul din Antiohia din 267 d.H. ca fiind erezie, atunci „Biserica a declarat că Isus este homoi-ousios, „dintr-o substanţă asemănătoare cu Tatăl” (vezi cartea „Doctrinele harului”, p.88,89, scrisă de trinitarianul: R.C. Sproul – sublinierea îmi aparţine).
Însă mai târziu, această erezie (a unei naturi identice), considerată de Biserică, şi demascată de Conciliul din Antiohia din 267 d.H., a fost adoptă ca crez oficial al „creştinătăţii” arătând prin aceasta că ramura oficială a creştinătăţii şi-a pierdut sfeşnicul şi ea nu mai reprezenta în faţa Domnului biserica Sa (Apocalipsa 2:5).
Ea era o falsă biserică, una apostată condusă de Constantin cel Mare care a condus conciliul de la Niceea şi a obligat membrii conciliului şi prin ameninţarea cu excomunicarea şi exilul, să accepte teza unităţii indisolubile între Isus şi Dumnezeu, adică că ei sunt: ‘homoousios’ adică ‘de aceiaşi, esenţă, substanţă sau fiinţă’.
Dacă gruparea religioasă din care faci parte iubite cititor, susţine erezia trinităţii, atunci ea nu este Biserica lui Dumnezeu, ci o falsă biserică care nu a păstrat credinţa sfinţilor dată o dată pentru totdeauna în primul secol d.H. de Domnul prin apostoli!