Romani 7:1-3, SCC: „Sau nu cunoaşteţi, fraţilor; pentru că vorbesc unor cunoscători ai legii; că legea domneşte peste om cât vieţuieşte? Pentru că femeia măritată, este legată prin lege de bărbatul cel vieţuind; dar, dacă bărbatul are să moară, este eliberată de sub legea bărbatului ei. Ca urmare deci, vieţuindu-i bărbatul, va fi numită adulteră, dacă va fi cu alt bărbat; dar dacă bărbatul ei are să moară, este liberă de lege, pentru a nu fi ea adulteră, fiind cu alt bărbat al ei”.

 

Unii interpretează cuvântul: legea” din aceste versete, ca făcând referire la legea lui Moise, însă legea lui Moise permitea divorțul și recăsătorirea (Deuteronom 24:1-4).

Alții explică altfel, de pildă, în Noul Testament Psacal 1992, la v.1 la n.s. se interpretează astfel: “legea civilă romană, nu legea mozaică”.

Însă istoria nu învață așa ceva!

În lucrarea: Familia în Roma antică”, se spune:

„Divorţurile (înainte, numai soţul îşi putea repudia oricând soţia, după bunul său plac) au devenit mai frecvente începând cu secolul I î.Hr. când şi soţiile îşi puteau repudia soţii. Bineînţeles că divorţurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor bogaţi şi ale celor aparţinând clasei conducătoare. Pompeius, de pildă, s-a căsătorit de patru ori, dictatorul Sylla de 5 ori, iar Cicero a divorţat şi s-a recăsătorit, cu o tânără foarte bogată, când el avea 57 de ani! Octavianus Augustus a luat măsuri pentru a împiedica prea multele divorţuri; dar în următoarele două secole, de obicei femeile bogate îşi repudiau soţii, ştiind că îşi puteau apoi retrage zestrea.” sursa: istoriiregasite.wordpress.com

 

Într-o altă lucrare se spune, Historia – Instituția căsătoriei în societatea romană:

În ceea ce priveşte disoluţia unei căsătorii lucrurile erau destul de simple deoarece în perioada clasică, romanii aveau o politică a divorţului extrem de liberă. Femeile care erau angajate într-o căsătorie sine manu[1] aveau dreptul de a divorţa unilateral. Acest drept se transmite în timp şi femeilor angajate în căsătorii cum manu[2]. Bărbaţii aveau şi ei acest drept, putând să divorţeze unilateral de soţiile lor în cazul adulterului sau din varii motive. Divorţul era o realitate acceptată de romani în general aşa că nu au existat restricţii în privinţa acestui act până în secolul IV A.D.” Sursa: historia.ro

Imperiul roman este cunoscut pentru decadența morală, pentru imoralitate, nu pentru strictețe în ce privește căsătoria.

 

Atunci la ce lege se referă Pavel în Romani 7:1-3?

Această lege nu putea fi decât legea lui Christos dată prin omul Iesus, care a învățat înainte de Pavel, următoarele în Marcu 10:11-12, SCC: El le zice: care are să lase nevasta lui, şi are să se însoare cu alta; comite adulter faţă de ea. Iar dacă ea, lăsând bărbatul ei, se mărită cu altul; comite adulter”.

Astfel și Pavel inspirat de același Spirit al lui Dumnezeu (Galateni 1:11-12), spune:

“Ca urmare deci, vieţuindu-i bărbatul, va fi numită adulteră, dacă va fi cu alt bărbat; dar dacă bărbatul ei are să moară, este liberă de lege, pentru a nu fi ea adulteră, fiind cu alt bărbat al ei”.

Atunci când Pavel le scrie creștinilor din Roma, el le spune în prima fază: „Sau nu cunoaşteţi, fraţilor; pentru că vorbesc unor cunoscători ai legii”.

Creștinii din Roma cunoșteau legea lui Christos la care făcea referire Pavel, pentru că ei au primit-o prin Cuvântul vestit ce conținea credința creștină, adică, ansamblul convingerilor creștine (comp. Romani 1:5,Romani 1:8 cu Iuda 1:3).

Aceasta este legea la care face referire în Romani 7:1-3, apostolul Pavel!

Legea căsătoriei dată de Dumnezeu prin Christos în Evenghelii (Matei 5:32; Matei 19:4-9; Marcu 10:11-12; Luca 16:18), și primită de Pavel în cadrul Evangheliei primite de la Domnul Iesus Christos prin dezvăluire (Galateni 1:11-12).

De fapt, această lege reiterată și dezvoltată de Iesus, apare prima dată în Eden.

 

 

 

LEGEA DIN EDEN:

Geneza 2:18-24, NTR: Apoi Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca Adam să fie singur; îi voi face un ajutor potrivit.” Astfel, Domnul Dumnezeu a modelat din ţărână toate animalele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la Adam, ca să vadă ce nume le va da. Şi numele pe care Adam i l-a dat fiecărei vieţuitoare, acela a rămas. Adam le-a dat nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi fiarelor câmpului; însă pentru el nu s-a găsit nici un ajutor potrivit. Aşa că Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste Adam, iar acesta a adormit. Atunci Domnul a luat una dintre coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Şi, din coasta pe care a luat-o din Adam, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi i-a adus-o lui Adam. Atunci Adam a exclamat: „În sfârşit, aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din bărbat.” De aceea bărbatul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui, iar ei vor deveni un singur trup”.

În acest text găsim prima căsătorie de pe fața pământului, în care Dumnezeu crează femeia și i-a aduce la bărbat, ca să fie un ajutor potrivit pentru el, o complectare, o parteneră așa cum nu putea fi vreun soi de animal.

Ca urmare a venirii lui Dumnezeu (Theofania – îngerul lui Dumnezeu) cu femeia la bărbat, Adam exclamă: „În sfârşit, aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din bărbat.” Prin aceste cuvinte Adam o acceptă ca soție, ca complectare a lui, provenind din el, dându-i și un nume: «femeie».

Mai târziu, Moise complectează această relatare prin inspirație divină, cu cuvintele pentru cei care se căsătoresc și își părăsesc părinții: „De aceea bărbatul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui, iar ei vor deveni un singur trup”.

 

LEGEA DIN EVANGHELIE:

Aceasta este legea căsătoriei, pe care Domnul o reiterează în Evanghelii astfel:

Matei 19:4-9, SCC: Dar de la început de creaţie, Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie. Din cauza aceasta va lăsa un om pe tatăl lui şi pe mama şi se va alipi de nevasta lui. Şi cei doi vor fi într-o carne; aşa că nu mai sunt doi, ci o carne. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, un om să nu despartă! Apoi, în casă, discipolii L-au întrebat iarăşi despre aceasta. Şi El le zice: care are să lase nevasta lui, şi are să se însoare cu alta; comite adulter faţă de ea. Iar dacă ea, lăsând bărbatul ei, se mărită cu altul; comite adulter.

 

LEGEA DIN EPISTOLA LUI PAVEL:

Aceiași lege predată de omului Iesus, este predată de Pavel, care a primit Evanghelia prin dezvăluire de la înviatul și glorificatul Iesus Christos (Galateni 1:11-12).

 „Pentru că femeia măritată, este legată prin lege de bărbatul cel vieţuind; dar, dacă bărbatul are să moară, este eliberată de sub legea bărbatului ei. Ca urmare deci, vieţuindu-i bărbatul, va fi numită adulteră, dacă va fi cu alt bărbat; dar dacă bărbatul ei are să moară, este liberă de lege, pentru a nu fi ea adulteră, fiind cu alt bărbat al ei”.

Deci legea care îi leagă pe un bărbat și o femeie în prezent într-o căsătorie, este legea lui Dumnezeu dată prin Christos în Evanghelii (Matei 5:32; Matei 19:4-9; Marcu 10:11-12; Luca 16:18) și prin epistole (Romani 7:1-3; 1Corinteni 7:10-11,1Corinteni 7:39).

 

O ultimă întrebare care se ridică, expresia: „legea bărbatului ei”, la ce se referă?

Legea bărbatului este legea sau poruncile pe care bărbatul în calitate de cap (conducător) al familiei le emite pentru membrii familiei în timpul vieți, în toate domeniile vieții (spirituale, gospodărești, etc.) pentru prosperitatea și o bună organizare a familiei.

Dreptul ca bărbatul să emită o lege pentru soție (și pentru copiii), izvorăște din aranjamentului divin al familiei, în care soția este supusă capului, adică bărbatului (Efeseni 5:22-23; Coloseni 3:18), așa cum adunarea este supusă lui Christos (Efeseni 5:24).

Doar moartea soțului o eliberează pe femeia creștină de supunerea față de soț, de supunerea față de poruncile (legea) acestuia în calitatea lui de cap (conducător) al familiei.

 


[1] Căsătorii care nu cereau nicio formalitate. Era suficient că cei doi să înceapă să locuiască împreună (honor matrimonii) cu intenţia de a forma o familie (afectio maritalis). Dacă erau îndeplinite şi celelalte condiţii căsătoria era validă.

[2] Căsătorie în cadrul căreia femeia intra sub autoritatea bărbatului.