Colecţia sau lista cărţilor acceptate ca Scripturi inspirate şi autentice este denumită adesea canonul Bibliei. Iniţial, trestia (în ebraică: qane´ în greacă kanon) servea drept instrument de măsurat, dacă nu era la îndemână o bucată de lemn. Apostolul Pavel a aplicat termenul grecesc kanón la o ‚regulă’ (Galateni 6:16; Filipeni 3:16), acest termen se referă astfel la lista cărţilor recunoscute, adică lista cărţile canonice, cele cu adevărat inspirate şi demne de a fi utilizate, precum şi că aceste cărţi devin regula de viaţă, îndreptarul în stabilirea credinţei, a doctrinei şi a conduitei corecte.

Biblia conţine 66 de cărţi, primele 39 de cărţi, au fost scrise în principal în ebraică, doar mici fragmente în arameică[1]. Pe acestea 39 de cărţi le putem numi: „Scripturile ebraice” şi sunt cărţile de la Geneza la Maleahi, şi descriu creaţia precum şi istoria de la început a omenirii, precum şi relaţia lui Dumnezeu cu poporul Israel.

Evreii au grupat cărţile formând 22 de cărţi sau suluri, după cum urmează: cartea Rut alături de Judecătorii, iar Plângerile alături de Ieremia, Samuel (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte), Regi (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte), Cei doisprezece profeţi (Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi, alcătuiau o singură carte), Ezra şi Neemia (o singură carte); Cronici (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte).

Aceste 22 de suluri, adică Scripturile ebraice erau împărţite în vechime în trei părţi aşa cum recunoaşte şi Domnul Isus în Luca 24:44. După cum urmază: legea (primele cinci cărţi ale Bibliei), Psalmii sau Scrierile (următoarele 17 cărţi) şi Profeţii ce conţin (ultimele 17 cărţi).

Ultimele 27 de cărţi (Noul Testament), le putem numi mai corect: Scripturile Creştine, iar ele conţin cărţile de la Matei la Apocalipsa, cu excepţia Evangheliei după Matei scrisă în limba ebraică, celelalte cărţi ale Scripturile creştine, au fost scrise în limba greacă. Şi sunt împărţite în patru categorii de scrieri: Evangheliile (primele patru cărţi ale Scripturilor Creştine); Faptele Apostolilor; Epistolele (20 de scrisori de la Romani la Iuda) şi Apocalipsa (Revelaţia).

Scripturile Creştine conţine: Evangheliile, unde se descrie viaţa, lucrarea şi învăţătura Domnului Isus, conţine cartea Faptele Apostolilor, unde se descrie viaţa, lucrarea şi învăţătura apostolilor şi a primilor creştini. Scripturile creştine conţin şi mai multe epistole, care sunt scrisori, scrise sub inspiraţie divină, şi ultima carte: Apocalipsa, care este o carte profetică, ce descrie viziuni şi profeţii primite de Ioan pe Insula Patmos.

Cărţile Bibliei sunt inspirate de Dumnezeu şi reprezintă canonul Bibliei.

Cele 39 din Scripturile Ebraice sunt: Geneza (Facerea), Exodul (Ieşirea), Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua, Judecători, Rut, 1Samuel, 2Samuel, 1Regi, 2Regi, 1Cronici, 2Cronici, Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalm, Proverbe, Ecleziastul, Cantarea Cantarilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia, Maleahi.

Cele 27 din Scripturile Creştine sunt: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Fapte, Romani, 1Corinteni, 2Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1Tesaloniceni, 2Tesaloniceni, 1Timotei, 2Timotei, Tit, Filimon, Evrei, Iacob, 1Petru, 2Petru, 1Ioan, 2Ioan, 3Ioan, Iuda, Apocalipsa.

Dumnezeu a vegheat ca să nu se strecurare în cartea Sa dată omenirii, cărţi ne-inspirate divin.

De asemenea, credem că omul, prin conciliile, cataloagele scrise despre canonul Biblic de pe parcursul timpului, nu au stabilit canonul; ci, mai degrabă l-au recunoscut.

De fapt, cărţile canonice au fost canonice din momentul în care au fost scrise, nu a fost necesar să se aştepte până când diferite concilii le-au examinat şi atestat ca canonice, ele au fost considerate Cuvântul lui Dumnezeu imediat după scrierea lor. Oamenii lui Dumnezeu prin Spiritul lui Dumnezeu au judecat şi au înţeles spiritual care cărţi provin de la Dumnezeu (1Corinteni 2:10-16). De pildă, Petru considera scrierile lui Pavel ca fiind „Scripturi” (2Petru 3:16), adică Scripturile adăugate la„celelalte Scripturi” adică la Scripturile Ebraice, ele au fost din start canonice datorită inspiraţiei şi peceţii divine din ele.

Oamenii şi conciliile precum şi cataloagele cu listele de cărţi canonice scrise ulterior, nu au făcut decât să recunoască ceea ce era adevărat datorită inspiraţiei şi valorii intrinseci a acestor cărţi. Nici o carte a Bibliei nu a devenit canonică prin decizia vreunui conciliu bisericesc, acestea nu au fost decât recunoscute pe baza unor criterii solide care cărţi sunt inspirate.

Noi credem că Dumnezeu a vegheat asupra Cuvântului Lui (Ieremia 1:11,Ieremia 1:12), şi a călăuzit poporul Său, oamenii Săi, să strângă cărţile inspirate laolaltă, şi astfel să se formeze cartea ce o numim noi în prezent: Biblia sau Sfânta Scriptură.

 

Ce sunt cărţile apocrife? Sunt scrieri pe care unii le-au inclus în anumite versiuni, dar care au fost respinse de alţii, deoarece nu oferă dovada faptului că ar fi fost inspirate de Dumnezeu. Cuvântul grecesc apókryphos se referă la lucrurile„ascunse” (Marcu 4:22Luca 8:17; Coloseni 2:3), deoarece sensul cuvântului grec: „apokryphos” are sensul de „ascuns”, adică inaccesibil celor ne-iniţiaţi, al doilea sens al termenului „apokryphos” este acela de „fals” sau de „scriere de provenienţă suspectă”. În sfârşit, cel de-al treilea sens al termenului „apokryphos” este acela care se referă la caracterul ne-canonic al acestora.

Termenul le este aplicat cărţilor a căror autoritate sau paternitate este discutabilă sau celor care nu oferă dovada inspiraţiei divine. Asemenea cărţi erau ţinute separat şi nu se citeau în public, de unde şi ideea de „ascunse”. Dovezile interne confirmă diferenţa netă care s-a făcut între scrierile inspirate şi lucrările false şi ne-inspirate.

Scrierile apocrife sunt categoric false şi adeseori fanteziste şi puerile, ele sunt inexacte, conţinând, basme, mituri, şi deci nevrednice de a fi incluse în canonul biblic.

Versiunile catolice şi cele ortodoxe au câteva cărţi în plus în Vechiul Testament, considerate însă ca fiind ne-canonice lipsindu-le pecetea inspiraţiei divine.

La Conciliul de la Cartagina, din 397 e.n., s-a propus ca şapte cărţi apocrife să fie adăugate la Scripturile ebraice, împreună cu unele adăugiri la cărţile canonice Estera şi Daniel.

Însă abia în 1546, la Conciliul de la Trent, Biserica Romano-Catolică a confirmat în mod explicit acceptarea acestor adaosuri în catalogul ei de cărţi biblice. Aceste cărţi adăugate erau Tobit, Iudita, adăugiri la Estera, Înţelepciunea, Ecleziasticul, Baruh, trei adăugiri la Daniel, I şi II Macabei.

Însă Istoricul iudeu Josephus Flavius, din secolul I e.n., face referire în lucrarea sa Împotriva lui Apion (I, 38–41 ) la toate cărţile care au fost recunoscute de evrei drept sacre, lista lui coincide cu canonul celor 39 de cărţi al Scripturilor Ebarice, în lista lui nu apar aceste cărţi ne-canonice ale Bibliei catolice şi ortodoxe.

În felul acesta, Josephus arată că, de fapt, canonul Scripturilor ebraice fusese fixat cu mult timp înainte de secolul I e.n. El chiar a scris: „Nu există deci la noi o sumedenie de cărţi care se contrazic şi se luptă între ele, ci doar douăzeci şi două[echivalentul celor 39 de cărţi actuale], unde se află analele din toate timpurile, bucurându-se pe bună dreptate de încrederea dumnezeiască.

Tot la fel Biblistul Ieronim, care a încheiat traducerea Vulgata latină a Bibliei prin 405 e.n., a adoptat o poziţie categorică faţă de cărţile apocrife. După ce a făcut lista cărţilor inspirate, folosind aceeaşi numărătoare ca Josephus şi considerând cele 39 de cărţi inspirate ale Scripturilor ebraice, echivalentul celor 22 de cărţi sau suluri, în numărătoarea ebraică, însă unele cărţi erau cumulate într-una singură, în realitate fiind 39.

Există şi cărţi necanonice ce se doresc a fi parte din Noul Testament, dar care conţin basme despre viaţa mântuitorului.

Însă, observaţi următoarele declaraţii ale unor erudiţi cu privire la aceste cărţi necanonice:

„Problema nu este cine le-a exclus din Noul Testament; ele s-au exclus de la sine.” - The Apocryphal New Testament, paginile xi, xii.

Sau un altul declară: „Este suficient să comparăm cărţile Noului Testament în ansamblu cu altă literatură de acelaşi gen ca să înţelegem cât de adâncă este prăpastia care le desparte. Se spune adesea că evangheliile necanonice sunt, de fapt, cea mai bună dovadă a canonicităţii celorlalte.” - G. Milligan, The New Testament Documents, pagina 228.

Astfel avem convingerea că cuprinsul Biblie cu cele 66 de cărţi, conţin cărţi insuflate de Dumnezeu prin Spiritul Său (2Timotei 3:16,2Timotei 3:17; 2Petru 1:21).

Astfel, fiecare credincios este responsabil în faţa lui Dumnezeu de modul cum utilizează Scripturile, atât pentru propriul folos spiritual precum şi pentru folosul altora (1Timotei 4:15,1Timotei 4:16).

Dumnezeu ne-a transmis Cuvântul Său scris şi fiecare suntem datori să-l citim, să-l analizăm, să medităm asupra Lui, să-l întipărim în minte şi inimă, să cerem lumină de la Dumnezeu, să înţelegem mesajul Lui precum şi să-l trăim apoi în viaţa noastră (Deuteronom 6:6-9; Psalm 119:1,Psalm 119:9-11,Psalm 119:15,Psalm 119:18,Psalm 119:24,Psalm 119:33,Psalm 119:34,Psalm 119:72,Psalm 119:97,Psalm 119:176; Evrei 8:10; 10:16; 1Ioan 2:3-6).

 


[1] Când arameica, limba caldeenilor, a ajuns să fie folosită pe scară largă de israeliţii aflaţi în exil, Dumnezeu a comunicat uneori cu ei în această limbă, deoarece poporul o înţelegea. În arameică au fost scrise pasajele din: Ezra 4:8-6:18; 7:12-26; Daniel 2:4b-7:28; Ieremia 10:11.