„Bisericile” presbiteriene îşi trag numele de la cuvântul grecesc „Presbuteros”, care înseamnă „bătrân”, „matur”, „om cu experienţa vieţii.” În structura presbiteriană, acest termen se aplica atât celor specializaţi în propovăduirea Cuvântului, cât şi celor care cârmuiesc activitatea Bisericii.

Fiecare Biserica „presbiteriana” este guvernata de o pluralitate de lideri, numiţi „presbiteri”. Ei sunt aleşi din sânul membrilor adunării locale şi puşi să conducă adunarea pe o anumita perioada de timp. Cu un profund caracter democratic, structura presbiteriana stă la baza tuturor instituţiilor social-politice din Statele Unite ale Americii.

Autoritatea este înţeleasă de ei ca autoritate împărţită credincioşilor individuali şi delegată de către El prezbiteriilor care Îl reprezintă. Acesta înseamnă că autoritatea divină exercitată la nivelul prezbiteriilor.

Cum funcţionează autoritatea?  În cadrul mai multor adunări: la nivelul bisericii locale: sesiunea (prezbiterieni) sau consistoriul (la reformaţi);

- la nivelul zonelor: presbiterii (prezbiterieni) sau classis (la reformaţi);

- sinodul: un număr egal de prezbiteri laici şi preoţi;

- adunarea generală: cel mai înalt nivel, compus din reprezentanţi laici şi din rândul membrilor prezbiteriului.

Deciziile se iau de organul de conducere la fiecare nivel. Ele sunt analizate şi revizuite la nivelul superior.

Sistemul prezbiterian nu este egal cu cel episcopal, pentru că în cadrul lui este un singur nivel: al prezbiteriului sau al pastorului. Autoritatea aparţine organului care alege, nu oficiului sau celui ce-l ocupă. Există o coordonare deliberată a clerului şi laicilor: atât unii, cât şi alţii sunt incluşi în echipele de conducere.

Bineînţeles ca între Bisericile care au constituţii presbiteriene trebuie să le numim în primul rând, pe cele numite chiar aşa „Presbiteriene.”

Alte Biserici de acest tip sunt cele Adventiste, Lutherane şi chiar foarte multe din Bisericile „Comunita Churches”, „Calvar Chapels” şi chiar baptiste din vremea modernă.

 

Ce învaţă Biblia?

În Biblie găsim că adunarea din primul secol, avea episcopi (supraveghetori) prin punerea mâinilor, aceştia erau numiţi şi bătrâni (presbiteri), dar şi păstori (Fapte 20:17,Fapte 20:28).

Apoi, găsim că fiecare membru al adunării participa la anumite decizii, ca cele de excludere (1Corinteni 5:4), reprimire (2Corinteni 2:5-11); alegerea sau recomandarea pentru slujbe (Fapte 6:2-3).

Însă conform rânduieli divin, apostolii sunt cei care rânduie bătrânii (presbiterii) – Fapte 14:14-23, iar o grupare fără apostoli ca şi mişcarea presbiteriană, nu are nici presbiteri autentici.

De fapt, presbiterii care nu au puterea de a vindeca bolnavi nu sunt presbiteri, ci nişte impostori – citeşte în propria ta Biblie: Iacob 5:14-16.

 

Din Biblie reiese două metode, de rânduire a slujitorilor, pe care eu le voi numi: 1) Metoda Ierusalim; 2) Metoda Antiohia.

Dar înainte de a descrie aceste metode, sau tipuri de adunări, şi de rânduială, aş dori să spun tare şi răspicat, că nu există adunare fără apostoli şi profeţi. Fără apostoli şi profeţi vii, nu doar istorici, nu există adunarea aşa cum a gândit-o şi rânduit-o Dumnezeu. De ce spun asta? Există câteva motive:

1) Adunarea este construită de apostoli, ei sunt meşteri zidari ai adunării:

1Corinteni 3:9-10: „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra.”

Isus Cristos i-a rânduit pe ei să construiască adunarea numită şi clădirea lui Dumnezeu, chiar dacă au existat excepţii în Biblie (cazul: Samaria şi Antiohia), aceştia au venit ulterior pentru consolidarea adunării, şi pentru a da ajutor substanţial fără de care nu se putea.

2) Apostolii şi profeţii au primit revelaţia (descoperirea) despre trupul lui Cristos:

Efeseni 3:4-7: „Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui.”

Apostolii şi profeţii au primit revelaţia despre adunare, care este trupul lui Cristos, ei au primit-o într-un mod adânc, ceresc şi profund. Ei cunosc tiparul sau modelul ceresc după care trebuie să fie făcută şi să funcţioneze adunarea. Chiar dacă păstorii şi învăţătorii pot avea şi ei lumină asupra funcţionării adunării, ei nu pot avea revelaţia profundă despre adunare aşa cum o au apostolii şi profeţi prin Duhul Sfânt.

3) Adunarea este zidită pe apostoli şi profeţi:

Efeseni 2:20: „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”

Adunarea universală este zidită pe apostolii cei 12 şi pe profeţii istorici, şi pe Cristosul Cel viu, care este temelia principală, însă tot la fel adunarea locală este zidită pe Cristos, apostoli şi profeţi, însă nu doar pe apostoli şi profeţi istorici, care au existat (dar nu mai există); ci, după cum ea se întemeiază nu doar pe un Cristos istoric, ci pe un Cristos, un cap viu, în mod asemănător orice adunare locală trebuie să fie zidită pe apostoli şi profeţi vii.

Dar să trecem la raţiuni practice, prin care să arată nevoia de apostoli şi profeţi prezenţi în adunările noastre în carne şi oase şi prin aceasta să explic 1) Metoda Ierusalim; şi 2) Metoda Antiohia.

 

1) Metoda Ierusalim:

Aceasta este simplă, Isus a venit pe pământ şi a ales 12 apostoli, apoi pe alţi, la care le-a şi dat autoritate să facă minuni (Matei 10:1-2; Marcu 3:13-15; Marcu 6:7; Luca 9:1-2; Luca 10:1).

Apoi, apostolii la rândul lor au rânduit presbiteri (bătrâni) şi diakoni (Fapte 6:1-6). În primul rând, vedem la Ierusalim, că au fost rânduiţi diakoni, (Fapte 6:1-6), şi apoi bătrâni, deoarece a apărut un grup al bătrânilor pe lângă apostoli (Fapte 15:2-4; Fapte 21:18). De aceea am numit această metodă sau tipar: Ierusalim.

2) Metoda Antiohia:

Adunarea din Antiohia, a fost înfiinţată nu de apostoli (cei 12); ci, de alţi creştini care datorită persecuţiei din Ierusalim, au fugit în Fenicia, Cipru şi Antohia (Fapte 8:1-4). Ei au predicat Cuvântul, şi mai mulţi oameni au crezut, probabil au fost şi botezaţi. Adunarea din Ierusalim a auzit şi l-a trimis pe Barnaba în Antiohia, apoi acesta l-a adus pe Saul (Pavel) în adunare pentru a-i învăţa pe aceşti noi convertiţi (Fapte 11:19-30). 

În adunarea din Antiohia, nu exista încă bătrâni şi diakoni rânduiţi, ea a funcţionat un timp fără ei, având însă câţiva fraţi care conduceau, ei fiind profeţi şi învăţători, fiind în număr de cinci: Barnaba, Simeon, Luciu, Manen şi Saul (Pavel). Adunarea a fost condusă de aceştia (Fapte 13:1-4).

Ce se întâmplă în această adunare condusă de profeţi şi învăţători? Să lăsăm ca Cuvântul lui Dumnezeu să ne răspundă:

Fapte 13:1-4: „În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimeşi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.”

Iată o metodă de rânduire de lucrători, la fel de divină, ca metoda numită de mine: Ierusalim!

Deci iată de ce este nevoie de profeţi! Prin intermediul lor, Domul Isus prin Duhul, a vorbit, şi la chemat pe Barnaba şi pe Pavel la slujba de apostoli, şi i-a trimis să-şi înceapă prima călătorie apostolică.

Pavel şi Barnaba la rândul lor au rânduit bătrâni (Fapte 14:20-23), şi diakoni (comp. Filipeni 1:1 cu 1Timotei 3:7). Şi nu numai ei; ci, şi cei împuterniciţi de ei cum ar fi Timotei şi Tit (1Timotei 31-7; Tit 1:5).

Pentru că pentru rânduirea într-o slujbă este nevoie de câteva elemente supranaturale:

1) Călăuzirea Duhului şi alegerea făcută de Duhul Sfânt, dată în special prin profeţie (Fapte 13:1-4; Fapte 20:28; 1Timotei 4:14). [Majoritatea cultelor nu mai cred în darul profetic, sau în slujba de profet, ceea ce face că numirile de lucrători să fie o alegere omenească, o lucrare omenească].

2) Apostoli rânduiţi de Domnul prin Duhul Lui (Fapte 13:1-4). [În general cultele nu mai cred că apostolii sunt o slujbă actuală, şi atunci rânduirea de presbiteri este una pur umană, neexistând cineva cu autoritate superioară şi biblică, faţă de prezbiteri care să-i ordineze şi să-i controleze].

Grupările care merg doar pe votul membrilor, trec peste elementul profetic de alegere şi peste cei autorizaţi să ordineze; apostolii care sunt însoţiţi de semne şi minuni (2Corinteni 12:12).

 

Concluzie: toate grupările religioase, mişcările de reformă, vor ajunge formale, rituale, moarte spiritual ca catolicismul dacă nu au lucrarea vie şi miraculoasă a lui Dumnezeu prin Fiul şi prin Duhul Sfânt.