ISTORIA PAŞTELUI:

 

După patru sute trei zeci de ani de robie în Egipt, Dumnezeu a hotărât să izbăvească pe urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacob din robie. El l-a ridicat pe Moise l-a rânduit să fie conducătorul ieşirii din Egipt (Exod cap. 3,4). Ascultând de chemarea lui Dumnezeu, Moise l-a pus pe Faraon în faţa poruncii lui Dumnezeu: „Lasă pe poporul Meu să plece”. Pentru a-i dovedi lui Faraon seriozitatea mesajului, Moise prin puterea lui Dumnezeu, a chemat plăgile ca pedepse asupra Egiptului, în timpul acţiunii câtorva dintre acestea, Faraon a fost de acord să lase pe Israeliţi să plece; revenea, însă, asupra deciziei sale imediat ce plaga era ridicată. A venit timpul pentru ce-a de a zecea şi ultima plagă, singura care nu va mai da Egiptenilor posibilitate vreunei alternative, silindu-i să scoată pe Israeliţi din Egipt. Dumnezeu a trimis un înger nimicitor peste toată ţara Egiptului ca să lovească cu moartea pe toţi întâii născuţi - atât ai oamenilor cât şi ai animalelor (Exod 12:12).

 

Dat fiind faptul că şi Israeliţi se aflau în Egipt, cum ar fi putut ei să scape de îngerul nimicitor? Dumnezeu a dat o poruncă specială poporului Său; ascultarea de ea va asigura protecţia Sa asupra fiecărei familii de evrei şi asupra întâiului născut al fiecărei familii. Porunca lui Iehova era ca să ia un miel de un an, de parte bărbătească, fără cusur şi să-l înjunghie în seara celei de-a paisprezecea zi a lunii Abib sau Nisan; familiile cu un număr mai mic de membri puteau împărţi un singur miel cu alţii (Exod 12:4). Cu o parte din sân­gele mielului sacrificat trebuia să stropească cei doi stâlpi şi pragul de sus al tocului uşii de la intrarea caselor lor.

 

Când Nimicitorul avea să străbată ţara, el urma să treacă peste casele stropite cu acest sânge (astfel, termenul Paşte, de la ebraicul pesah, înseamnă „a sări peste”, „a trece peste”), în felul acesta, prin sângele mielului înjunghiat, Israeliţii au fost cruţaţi de pedeapsa morţii care a venit peste toţi întâii născuţi egipteni. Dumnezeu a instituit semnul sângelui nu fiindcă El nu ar fi putut distinge altfel pe Israeliţi de Egipteni, ci pentru că El a dorit să-l înveţe pe poporul Său importanţa ascultării şi a răscumpărării prin sânge, pregătindu-l astfel pentru: Mielul lui Dumnezeu” care, secole mai târziu, va ridica păcatul lumii (Ioan 1:29). În acea noapte trebuia ca Israeliţii să fie îmbrăcaţi şi gata de plecare (Exod 12:11). Lor li s-a poruncit să frigă, nu să fiarbă mielul şi să pregătească ierburi şi pâine fără aluat. La apropierea nopţii, trebuia ca ei să fie gata să mănânce hrana si să plece în grabă, atunci când Egiptenii urmau să vină şi să le ceară să părăsească ţara. Toate lucrurile s-au petrecut aşa cum a spus Dumnezeu (Exod 12:29-36).

 

De la vremea plecării din Egipt, în secolul XV î.C. poporul evreu a celebrat Pastele în fiecare primăvară de 14 nisan ca sărbătoare a vechiului legământ făcut la Sinai (Exod 24:1-8)Această sărbătoare le-a reamintit evreilor an de an de la Moise la Cristos (vezi: Galateni 3:19-24), de modul miraculos în care Dumnezeu i-a eliberat din sclavia egiptenilor.

 

Întrebarea care se ridică este: mai trebuie să celebreze creştinii din noul legământ: paştele???

 

 

 

CREŞTINII NU MAI SUNT SUB LEGE CA SĂ SĂRBĂTOREASCĂ PAŞTELE:

 

Legea era o umbră a lucruriilor viitoare (Evrei 10:1). Mielul ce se consuma la paşte prefigura pe Isus, Fiul jertfit, pe Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). 

 

Domnul Isus s-a născut sub lege (Galateni 4:4), şi prin urmare El a împlinit pe deplin: legea lui Moise (Matei 5:17; Ioan 8:46), şi fiind pedepsit în locul oamenilor, El câştigat iertarea pentru toţi oamenii (Romani 5:16,Romani 5:18).

 

Dumnezeu prin Apostolul Pavel, revelează în prima epistolă către Corinteni, că mortea lui Isus ca jertfă pe cruce, este împlinirea Sărbătorii Paştelui. El spune: Pentru că şi paştele nostru, Hristos, a fost jertfit” – 1Corinteni 5:7 GBV 2001. Dumnezeu declară deschis că Cristos este Paştele nostru, adică: Cristos este jertfa noastră de Paşti; El este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Din acel moment nu mai este nevoie de a mai jertfi miei de paşte, iar cei care ţin paştele vechiului legământ se leapădă de Cristos (Galateni 5:1,Galateni 5:4), ei ţin umbra apusă de aproape 2000 de ani, dar biserica adevărată care este un trup spiritual este a lui Cristos (Coloseni 2:15-17), nu a lui Moise!!!  

 

În ultima noapte de paşte îngăduită de Dumnezeu pe pământ, Domnul Isus a instituit un nou legământ (Luca 22:15-20) şi o altă ceremonie, o altă rânduială divină: Cina Domnească! – 1Corinteni 11:23-26.

 

Vechile sărbători ale legii lui Moise: paştele, azimile, sărbătoarea corturilor, sabatele, etc. Sunt abrogate, legea vechiului legământ a fost ştersă la cruce, cu ocazia morţii Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 2:11-22). Creştinii ne-fiind sub acel legământ nu mai trebuie să le ţină, ba mai mult, ţinerea lor constituie un păcat, ca şi cum Cristos nu ar fi introdus un legământ mai bun şi n-ar fi împlinit legea punându-i capăt astfel (Galateni 4:9-11; Galateni 5:1,Galateni 5:4).

 

 

„PAŞTELE” DIN PREZENT – O SĂRBĂTOARE PĂGÂNĂ!!!

 

În unele limbi, cum ar fi engleza şi germana, chiar numele sărbătorii (Easter şi Ostern) aminteşte de originile sale păgâne. În acest sens, Alexander Hislop a scris: „Ce înseamnă termenul Easter? Acesta nu este un nume creştin, ci poartă pecetea originii sale caldeene. Easter nu este altceva decât Astarteea, unul dintre titlurile lui Beltis, regina cerului, al cărei nume ... este Iştar, potrivit descoperirii făcute de Layard pe nişte monumente asiriene. ... Aceasta îi este istoria. Tradiţiile populare din perioada sărbătoririi lui confirmă pe deplin mărturia istoriei cu privire la caracterul babilonian al acestei sărbători. Plăcintele calde cu semnul crucii din Vinerea Mare şi ouăle vopsite din Duminica Paştelui apăreau în ritualurile caldeenilor exact ca în prezent”. — TheTwo Babylons (New York, 1943), p. 103, 107, 108; compară cu Ieremia 7:18.

 

„Paştele. [Easter] Iniţial era sărbătoarea primăverii în cinstea zeiţei teutonice a luminii şi a primăverii, zeiţă cunoscută în ţările Anglo-saxone cu numele Eastre. În jurul secolului al 8-lea numele ei a fost transferat de anglo-saxoni în cadrul unei sărbători creştine desemnată să celebreze „învierea lui Cristos.“ 
The Westminster Dictionary of theBible (Philadelphia, 1944) de John D. Davis, pagină 145.

 

Numeroase obiceiuri de Paşte şi-au avut începutul printre religiile necreştine. Să dăm câteva exemple:

 

 
Ouăle de Paşte:

 

De unde provine „oul”?

 

Oul era un simbol sacru printre babilonieni, care credeau o legendă veche despre un ou de o mărime uimitoare, care a căzut din Cer în râul Eufrat. Din acest ou minunat - potrivit mitului antic - a ieşit zeiţa Astarte (Easter), şi oul a devenit simbolul ei.

 

Druizii antici purtau un ou ca simbol sacru al ordinului lor idolatru. Procesiunea lui Ceres în Roma era precedată de un ou.În tainele lui Bacchus se consacra un ou. În China se foloseau ouă vopsite sau colorate în sărbătorile lor sacre. În Japonia, un obicei antic era acela de a da o culoare arămie oului sacru. În Europa de nord, în vremurile păgâne, ouăle erau colorate şi folosite ca simboluri ale zeiţei primăverii. Ilustraţia prezintă două moduri în care păgânii îşi reprezentau ouăle sacre. În partea stângă se află Oul lui Heliopolis; în partea dreaptă, Oul lui Tifon. Printre egipteni, oul era asociat cu soarele - „oul de aur"." Ouăle lor vopsite erau folosite ca jertfe sacre în timpul Paştelui.

 

Ouăle sunt vopsite, ascunse, căutate şi mâncate.

 

Unii, ca ortodocşi îşi ciocnesc oule vopsite să vadă care e mai tare şi rostesc: „Hristos a înviat”, iar replica este „Adevărat că a înviat”.  

 

Acest obicei este o blasfemie la adresa Fiului lui Dumnezeu, o lucrare a satanei!!! De ce?

 

Obiceiul cu ouăle este preluat de la păgânii din antichitate! Ce reprezintă el?

 

The Encyclopedia Britannica spune: „Oul ca simbol al fertilităţii şi al vieţii reînnoite apare la egiptenii şi perşii antici, care aveau şi obiceiul de a vopsi şi de a mânca ouă în timpul sărbătorii lor de primăvară”.

 

„Pretutindeni se caută ouăle multicolore de Paşte, aduse de iepuroaica Paştelui [Easter]. Acesta nu este doar un joc de copii, ci vestigiul unui ritual al fertilităţii, deoarece atît ouăle cît şi iepuroaica sînt simboluri ale fertilităţii.“ — Funk & WagnallsStandard Dictionary of Folklore Mythology and Legend (New York, 1949), vol. I, pagină 335.

 

„Multe obiceiuri păgâne, care celebrau venirea primăverii, au fost asociate cu Paştele. Oul este simbolul germinării care are loc la începutul primăverii. ... Iepurele este un simbol păgân care a reprezentat întotdeauna fertilitatea“. — The CatholicEncyclopedia (1913), vol. V, p. 227.

 

Ciocnirea ouălor reprezintă fecunditatea, oamenii prin asta Îl hulesc pe Cristos astfel falsele sărbători nu-L onorează pe Fiul, ci Îl necinstesc!!! Toţi care participă la ele Îl batjocoresc pe Isus Cristos!!!

 

 

 

Iepurele:

 

Un alt citat din The Catholic Encyclopedia priveşte iepurele de Paşte: „Iepurele este un simbol păgân şi a fost totdeauna un semn de fertilitate”. Iar în The Encyclopedia Britannica se spune: „Ca şi oul de Paşte, iepurele de Paşte a ajuns în creştinism din antichitate. Iepurele este asociat cu luna în legendele Egiptului antic şi ale altor popoare... Prin faptul că um, cuvântul egiptean pentru iepure, înseamnă şi ,deschis' şi ,perioadă', iepurele a ajuns să fie asociat cu ideea de periodicitate, atât lunară, cât şi omenească, şi cu începutul unei vieţi noi atât în cazul tânărului, cât şi al tinerei, şi deci un simbol al fertilităţii şi al renaşterii vieţii. În această calitate, iepurele a ajuns să fie asociat cu ouăle de... Paşte”. Aşadar, atât iepurele de Paşte, cât şi ouăle de Paşte erau simboluri cu semnificaţie sexuală, simboluri ale fertilităţii. Sunt murdării satanice ce nu au nici o legătură cu Adevăratul Isus Cristos!!! Şi nici adevăraţii creştini nu i-au parte la astfel de sărbători păgâne, satanice!!!

 

 
Focul:

 

Obicei păgân: „Focul de Paşte este aprins pe vârful munţilor dintr-un foc nou, obţinut prin frecarea a două bucăţi de lemn; acesta este un obicei de origine păgână la modă în toată Europa, semnificând victoria primăverii asupra iernii. Episcopii au emis edicte aspre împotriva focurilor profanatoare de Paşte, dar n-au reuşit să le desfiinţeze pretutindeni”. Şi atunci ce s-a întâmplat? Observaţi cu atenţie. „Biserica a adoptat practica în cadrul sărbătorii Paştelui”.

 

Catolicii şi Ortodocşi fac un foc lângă locaşurile lor de cult, obicei rămas mai ales la sate.

 

Acesta nu-L premăreşte pe Domnul Adevărului: Isus, ci duhurile ce stăpânesc gândirea neregenerată a oamenilor care nu cunosc adevărata Evanghelie!

 

Postul:

 

După ce catolicii au adoptat alte credinţe legate de sărbătoarea primăverii, n-a mai fost decât un singur pas până la adoptarea şi a vechiului „post” ce preceda „sărbătoarea”.The Catholic Encyclopedia subliniază foarte onest faptul că „scriitorii din secolul 4 erau înclinaţi să descrie multe practici (de ex. postul mare de patruzeci de zile) ca fiind instituite de apostoli, care cu siguranţă că n-aveau nimic în ele care să pretindă a fi privite în felul acesta”. Doar în secolul 6 a poruncit papa în mod oficial ţinerea postului Paştelui, numindu-l „post sacru", în timpul căruia oamenii trebuiau să se abţină de la carne şi de la alte câteva mâncăruri.

 

Învăţaţii catolici ştiu şi recunosc că există obiceiuri în cadrul bisericii lor care au fost împrumutate din păgânism.

 

Legenda spune că Tamuz a fost ucis de un mistreţ pe când avea patruzeci de ani. Hislop subliniază faptul că patruzeci de zile - câte o zi pentru fiecare an în care a trăit Tamuz pe pământ - erau puse deoparte pentru „a-l plânge pe Tamuz”. În vremurile străvechi, aceste patruzeci de zile erau ţinute cu plâns, post şi auto-pedepsire - pentru a-i câştiga din nou favoarea -, aşa încât el să iasă din lumea subterană şi să facă să înceapă primăvara. Această practică n-a fost cunoscută numai în Babilon, ci şi printre fenicieni, egipteni, mexicani, Un cercetător a afirmat: „Printre păgâni”, spune Hislop,„acest post al Paştelui pare să fi fost o condiţie indispensabilă marii sărbători anuale pentru comemorarea morţii şi învierii lui Tamuz”

 

Pentru o vreme, chiar printre israeliţi apostaţi care au îmbrăţişat păgânismul l-a plâns pe Tamuz (Ezechiel 8:13-14), cu toate că Iehova care este singurul Dumnezeu adevărat le-a poruncit în moc clar:

 

După ce Domnul Dumnezeul tău va nimici dinaintea ta naţiunile la care mergi să le stăpâneşti şi le vei alunga şi vei locui în ţara lor, ia seama la tine însuţi să nu fii prins în cursă după ele, după ce vor fi nimicite dinaintea ta; şi să nu întrebi de dumnezeii lor, zicând: «Cum au slujit naţiunile acestea dumnezeilor lor? voi face şi eu la fel»...Luaţi seama să faceţi orice lucru pe care vi-l poruncesc; să nu adăugaţi la el şi să nu scădeţi din el.”

 

 

 

CONSECINŢELE NEASCULTĂRII:

 

În mod asemănător, în prezent, mulţi pretind că sunt „creştini”, însă ei uită, sau nu cunosc, sau nu doresc să respecte porunca: „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu ceinecredincioşi; pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? Şi ce înţelegere are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: „Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“. De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi“, spune Domnul; şi „nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice“, spune Domnul Cel Atotputernic.” 2Corinteni 6:14-18 GBV 2001.

 

Domnul a dat porunci clare adunării (bisericii) Sale prin apostoli, Pavel chiar privitor la Cina Domnului explică: „Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat” (1Corinteni 11:23), el ne-a dat instrucţiuni privitoare la Cina Domnului. Ce se lua foarte frecvent la primii creştinii (Fapte 2:46), dar El nu ne-a dat: „sărbătoarea paştelui”, nici obiceiuri sau simboluri ca: iepuri, ouă roşii, focuri şi alte obiceiuri!!!

 

Este gravă nesocotirea instrucţiunilor Domnului?

 

2Ioan 1:6-9 (GBV 2001): „Şi aceasta este dragostea: să umblăm potrivit poruncilor Lui. Aceasta este porunca, după cum aţi auzit de la început, ca să umblaţi în ea...Luaţi seama la voi înşivă, ca să nu pierdem ce am lucrat, ci să primim răsplată deplină. Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu-L are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul.”

 

Apocalipsa 21:8 (GBV 2001): „Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi păcătoşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor esteîn iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a doua moarte“.