Putem să ne închinăm la cruce?
În Noul Testament, nu ni se spune nicăieri că primii creştini îşi făceau semnul crucii, sau că se închinau la ea sărutând-o, aceste practici ne fiind practicate decât la câteva sute de ani de la Cristos.
Totuşi religile tradiţionale susţin închinarea la cruce, cinstirea ei, sărutul ei, facerea semnului crucii.
Cinstirea crucii a început într-un mod pregnant în timpul împăratului Constantin cel Mare.
Un scurt istoric:
Cinstirea Cruci a căpătat o pondere deosebită, mai ales după ce împarateasa Elena, mama Impăratului Constantin cel Mare, se zice că a descoperit la Ierusalim: lemnul crucii de pe Golgota (la anul 326 d.H., cu puţin înaintea morţii ei), iar Constantin însuşi adoptase deja crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312 e.n., cand îl înfruntase pe rivalul sau Maxentiu, semnul crucii i se aratase pe cer, ca garanţie a biruinţei şi cuvintele: In hoc signo vinces - „În acest semn vei invinge”. El a ridicat chiar în inima Romei, o cruce impunătoare (prototipul troiţelor de mai tarziu).
Astfel crucea a luat amploare în creştinism sub domnia împăratului Constantin, conform tradiţiei relatate de Eusebiu. După ce acesta a avut o viziune înainte de a da bătălia de la podul Milivan, în care a văzut o cruce pe cer şi cuvintele: ,,În acest semn vei invinge”. În următoarea zi, adică pe 28 octombrie 312 e.n. el a mers la luptă sub stindardul crucii şi a biruit. Este interesant că cu toate că Constantin primise această viziune, el nu a renunţat la ghicitori, ce foloseau metode identice cu cele ale împăratului Babilonului (vezi: Ezechiel 21:21). În plus, pentru cei din armata sa care se închinau la zeul Mitra, crucea nu era ceva nou, căci ei de multe ori au luptat sub crucea de lumină a zeului Mitra. Mai târziu sub influenţa acestui împărat, crucea s-a introdus în biserică tot mai mult cu acordul episcopiilor corupţi şi orbiţi de splendoarea de la curtea împărătească.
Cu toate că Constantin a aderat la creştinism, devenind un simpatizant şi susţinător al acestuia, totuşi după apropierea lui de creştinism, el a comis câteva crime printre care şi uciderea propriei sale soţii şi a propriului Său fiu. De fapt creştinismul lui Constantin, era un amestec de păgânism cu creştinismul, ceea ce nu poate fi acceptat în faţa lui Dumnezeu (2Corinteni 6:14-18).
Iată ce se recunoaşte în studiu introductiv - Viaţa lui Constantin Cel mare - de Eusebiu de Cezareea [EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNA BUCUREŞTI – 1991]: „Constantin n-a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului şi, la fel ca tatăl său, care fusese monoteist, el considera soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni...pînă în anul 322 chipurile vechilor divinităţi, mai ales al lui Sol (soarelui), mai sînt reprezentate, mai cu seamă pe monede, totuşi treptat apar şi simbolurile creştine.”
Se spune că el s-a convertit în amurgul vieţii; totuşi el s-a botezat când era pe patul de moarte. În lucrarea „The Early Church” (Biserica timpurie), Henry Chadwick spune despre el: „Ca şi tatăl său, Constantin se închina soarelui invincibil; nu trebuie să vedem în convertirea sa un efect al favorii divine (. . .) ci un calcul al unui conducător militar. Înţelegerea sa asupra doctrinei creştine n-a fost niciodată prea clară. Dar el era sigur de un lucru: victoria în luptă a fost un dar de la Dumnezeul creştinilor.”
Ulterior lui Constantin, sinodul al şaptelea ecumenic (Niceea, 787 e.n.) a stabilit definitiv ca modul de cinstire al cruci este asemenea cu cinstirea icoanelor, ea reprezentand semnul distinctiv şi plin de putere al credinţei şi evlaviei creştine. Bisericile creştine tradiţionale sunt construite în forma de cruce şi poartă crucea în varf, ca semn distinctiv.
Folosirea cotidiană a semnului cruci şi veneraţia de care se bucură el după secolele III-IV e.n., este menţionată în operele numeroşilor scriitori bisericeşti din acel timp.
După încetarea persecuţiilor în sec. IV e.n. crucea, apare în forme simple, iar din secolul V e.n. începe să fie împodobită cu flori şi pietre scumpe, Crux grammata. Din secolul VI e.n., mai ales în arta apuseană, se impune Crucifixul, adică crucea cu trupul Mântuitorului răstignit pe ea.
Împăraţii Teodosie şi Valentinian interzic prin edicte severe sculptarea, pictarea sau gravarea crucii în locuri necuviincioase sau în care ar risca să fie profanată prin călcarea cu picioarele. Acelaşi lucru este hotărât şi de Sinodul VI Ecumenic (680-681 e.n.).
Există şi sărbători ale crucii.
Dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii cruci, cea mai veche şi mai importantă este „Înălţarea Sfintei Cruci” oficiată la 14 septembrie, când se sărbătoreşte amintirea a două evenimente deosebite din istoria ei: Aflarea crucii şi înălţarea ei solemnă în văzul poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua 14 septembrie 335 e.n. [crucea pe care împarateasa Elena, mama Impăratului Constantin cel Mare, se zice că a descoperit la Ierusalim] şi readucerea cruci de la Perşi în anul 629 e.n., de către împăratul bizantin Heraclios, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Martyrion din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor la 14 septembrie 630 e.n.
O altă sărbătoare a cruci, mai puţin importantă (fără ţinere) este ziua de întâi august, care coincide cu începutul postului Sfintei Marii, şi se numeşte „Scoaterea Cinstitului lemn al Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”, în amintirea minunii liberării grecilor din robia saracinilor, pe timpul împăratului Manuel Comnenul, cu ajutorul cruci. La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul cruci, iar în unele biserici ruseşti se făcea sfinţirea apei mici.
Altă sărbătoare a cruci, tot fără ţinere este la 7 mai, când se prăznuieşte apariţiei semnului cruci pe cer, în timpul împăratului Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, fapt petrecut, după câte se pare, în 351 e.n. şi relatat de către Sfântul Chiril al Ierusalimului într-o scrisoare împăratului Constanţiu. Slujba zilei aminteşte acest eveniment, slăvind Crucea.
În serviciul bisericesc zilnic al Bisericii ortodoxe, mai există două zile pe săptămână consacrate cinstirii speciale şi permanente a cruci, miercurea şi vinerea. În aceste zile, slujbele cinstesc cu Patimile Domnului şi crucea răstignirii, altarul pe care Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă sângeroasă pentru mântuirea noastră.
Dar să vedem în continuare:
 
Susţine Cuvântul lui Dumnezeu, închinarea la cruce, venerarea sau cinstirea unui obiect?
Cuvântul lui Dumnezeu este clar atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament cu privire la obiectul închinării şi la modalitatea de a ne închina lui Dumnezeu prin Duh, şi înterzicere venerării şi închinării la lucruri sau obiecte făute de mâini omeneşti, de fapt, interzice închinarea la creaţie, la obiecte de orice fel.
Prima şi a doua poruncă, din cele zece porunci afirmă clar, în Exod 20:3-5 (BC): „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplitnici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământulSă nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc.” Această poruncă interzice cioplirea de chipuri, sau creierea vreunei înfăţişări care seamănă cu vreun obiect sau fiinţă, din: cer, pământ, sau sub pământ, şi închinarea la ele.
Această poruncă nu face excepţie, nu există nimic în ea, care să spună că anumite obiecte care au avut legătură cu evenimente sau persoane sfinte, ar face excepţie de la această lege.
Un alt pasaj şi mai clar găsim în Deuteronom 4:12-26 (BC), unde se porunceşte: „Şi Domnul v-a vorbit din mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, dar n-aţi văzut nici un chip, ci aţi auzit doar un glas...Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit sau o înfăţişare a vreunui idol sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui dobitoc de pe pământ sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui dobitoc care se târăşte pe pământ sau chipul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului. Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ţi ochii spre cer şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul, Dumnezeul tău, le-a făcut şi le-a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg...Vegheaţi asupra voastră, ca să nu daţi uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi Domnul, Dumnezeul vostru şi să nu faceţi vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare oarecarepe care ţi-a oprit Domnul, Dumnezeul tău, s-o faci. Căci Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos. Când vei avea copii şi copii din copiii tăi şi vei fi de multă vreme în ţară, dacă vă veţi strica, dacă vă veţi face chipuri cioplite, asemănarea vreunui lucru, dacă veţi face ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului vostru, ca să-L mâniaţi, iau astăzi martor împotriva voastră cerul şi pământul, că veţi peri de o moarte repede din ţara pe care o veţi lua în stăpânire dincolo de Iordan şi nu veţi avea zile multe în ea, căci veţi fi nimiciţi de tot”.
Deoarece Dumnezeu este duh (Ioan 4:24), şi nevăzut de oameni, nu se poate face un chip a Lui, şi de asemenea, Dumnezeu interzice să se facă un chip cioplit sau„asemănarea vreunui lucru”, având în vedere că crucea se aseamănă cu multe din natură, din lucrurile omului, cum ar fi: catargul de corabie, anumite steaguri, anumite unelte, în plus, păgânii au folosit crucea în închinarea înainte de Cristos, este de la sine înţeles că şi „crucea”, este sub incidenţa acestei porunci, de a nu face „chipuri cioplite, asemănarea vreunui lucru” cu scopul de a deveni un obiect de veneraţie şi închinare.
Chiar şi cărţile necanonice, acceptate de religiile tradiţionale ca făcând parte din canonul Biblic, susţin acelaşi lucru. În Iudita 8:18, se afirmă: „Căci nu se află nici unul în neamul nostru şi în ziua de astăzi nu este nici seminţie, nici familie, nici popor, nici cetate care să se închine la idoli făcuţi de mână omenească, cum s-a întâmplat aceasta odinioară”. Iată evreii au înţeles porunca lui Dumnezeu ca o interzicere de a te închina, pleca în faţa la „idoli făcuţi de mână omenească”
Nici un text din Cuvântul lui Dumnezeu din V.T. sau din N.T. nu ni se spune că regula cu privire la venerarea unui chip cioplit s-a schimbat.
Biserica Ortodoxă susţine că ei nu se închină la cruce, doar o cinstesc. În limba greacă sunt două cuvinte: „latreia”, după teologi cuvânt rezervat strict pentru închinarea la Dumnezeu, şi „proskyneo”, referindu-se la cinstirea lui Dumnezeu, dar nu numai. În Biblie şi regii, profeţii, oamenii proieminenţi sunt onoraţi („proskyneo”).
Însă ne întrebăm, cum poate ştii un simplu om, când plecăciunea lui este „latreia” şi când este „proskyneo”? Dacă El îşi face cruce sau sărută crucea, ca să fie ajutat, salvat, oare nu este aceasta o închinare idolatră, deoarece numai Dumnezeu prin Isus, salvează oamenii? În Biblie plecăciunea în faţa unui obiect şi sărutul lui însemna oare idolatrie?
Când profetul Ilie se plânge la Iahve, că a rămas singur dintre închinătorii adevăraţi, Dumnezeu îi spune în 1Regi 19:18 (BO): „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!”
Iar cât despre cinstirea crucii şi a icoanelor sfinţilor, ne întrebăm, unde este linia de demarcaţie între cinstirea unui obiect şi închinarea la el? Cine o poate stabili? Cum poate un simplu credincios să facă diferenţa dintre cinstirea proskyneo, şi închinarealatreia? Să luăm notă de ceea ce recunoaşte un teolog ortodox în cartea: „Biserica Trupul lui Hristos” la p.124, unde se spune: „Este adevărat că oamenii mai simpli, confundând distincţia dintre închinare de cinstire şi adorare, înţeleg greşit cinstirea relativă a sfinţilor şi închinarea la icoane dându-se naştere la multe superstiţii.” Şi adăugăm noi, la idolatrie, căci închinarea la o creatură este idolatrie după cum vom vedea în N.T.
Noul Testament susţine acelaşi lucru. În Romani 1:22-25 (Biblia Ortodoxă), se spune:„Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor...Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” Nu se poate nega că crucea indiferent din ce material e făcută, lemn, aur, argint, piatră, fier, aramă, etc. este un obiect creat de mâna omului, chiar crucea pe care a fost răstignit Isus a fost un obiect creat de mâna omului.
Apostolul Pavel avertizează că nu cinstim făptura, sau creatura, în locul Creatorului sau Făcătorului, adică în locul lui Dumnezeu.
N.T. mai avertizează:
1Corinteni 10:14 (BO): „De aceea, iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli”.
2Corinteni 6:16 (BO): „Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”.
O dată ce Dumnezeu locuieşte în noi, El ne este suficient, nu mai avem nevoie de obiecte exterioare făcute de om, deoarece Biblia avertizează în 1Ioan 5:21„Fiilor, păziţi-vă de idoli”.
Care este consecinţa idolatriei?
În Apocalipsa 21:8, se spune: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”. Iar în Apocalipsa 22:15, se întăreşte din nou acest adevăr, când se spune:„Afară [din Noul Ierusalim unde este iezerul de foc sunt] câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!”
Religiile tradiţionale susţin că crucea, icoanele, etc, nu sunt idoli, deoarece oamenii nu se închină lor, şi prin intermediul lor ajung la Dumnezeu şi la Cristos.
Dar ce este un idol?
Din punct de vedere Biblic, idol nu însemnă doar a face un chip cioplit sau o icoană, a altui Dumnezeu şi a te închina la acel Dumnezeu fals, diferit de Adevăratul Dumnezeu, de Iahve! Nu, idol mai poate însemna (conform Bibliei şi dicţionarelor teologice): închinarea la Adevăratul Dumnezeu prin imagini, chipuri cipoplite sau simboluri!
Vă voi da mai multe exemple din Biblie, că idol înseamnă să mă închin la Dumnezeul Adevărat Iahve (Exod 34:6; Ioan 17:3), printr-un chip cioplit.
Toţi care au citit Biblia, ştiu că viţelul de aur făcut de Aron, din Exodul 32, era un idol, dar mulţi nu realizează ca el a fost făcut cu intenţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu, pe Iahve Dumnezeul lui Israel care l-a scos pe Israel din Egipt. Exodul 32:4-5 (Biblia Ortodoxă), spune: „Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului! Văzând aceasta, Aaron a zidit înaintea lui un jertfelnic; şi a strigat Aaron şi a zis: „Mâine este sărbătoarea Domnului!”.  A călcat Aron şi poporul Israel, porunca lui Dumnezeu de a nu face chipuri cioplite şi de a nu se închina decât Lui? Păi potrivit teologiei religilor tradiţionale cu privire la icoane-cruce, nu a călcat, căci doareau să-L cinstească pe Iahve, prin viţel, ei nu au dorit să cinstească un Zeu străin! Doar să-şi aducă aminte de Iahve Dumnezeu prin viţel şi să-L sărbătorească pe Dumnezeu. Observaţi sărbătoarea nu este în cinstea viţelului, ci în cinstea Domnului, în original în cinstea lui YHWH (Iahve). Care a fost reacţia lui Dumnezeu?
În Exod 32:7-10, se descrie reacţia lui Iahve: „Atunci a zis Domnul către Moise: „Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit. Curând s-au abătut de la calea pe care le-am poruncit-o, şi-au făcut un viţel turnat şi s-au închinat la el, aducându-i jertfe şi zicând: "Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!” Şi a mai zis Domnul către Moise: „Eu Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice; Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!”
Curios Dumnezeu nu susţine teologia cultelor tradiţionale. Dumnezeu nu-i spune lui Moise: ‚ce bine că au făcut ceva să-şi aducă aminte de Mine şi să mă sărbătorească, şi aşa le-am dat cam puţine sărbători’. Nu, El a descrie fapta lor ca act de idolatrie, ca o răzvrătire, o abatere de la calea Lui, şi în consecinţă Dumnezeu doreşte să-i distrugă.
În lucrarea: ,,Dicţionar al Noului Testament” făcut de EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE p. 216, se spune despre această relatare cu viţelul de aur: „israeliţii n-aveau intenţia să adore un zeu egiptean; dar totuşi influenţaţi din perioada când au asistat la o asemenea adorare, au reprezentat şi ei, sub forma unui viţel, pe Iahve care-i eliberase din Egipt”. Iată că acest dicţionar ortodox, recunoaşte că viţelul nu a fost un alt Zeu; ci o reprezentare a lui Iahve. Oare câte biserici ortotoxe nu au reprezentări ale lui Iahve pictate în interiorul lor? Iahve potrivit teologiei ortodoxe, este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, câţi oameni, nu îngenunchiază, sărută, se roagă în faţa unei astfel de interpretări, ca de pildă icoana lui Isus, a doua persoană a Dumnezeirii. Care este diferenţa între ei şi Israel?
Unii ar obiecta că icoanele lor reprezintă chipul lui Isus, crucea lui Isus, lucruri sau persoane care apar în evanghelii, nu un viţel din religiile păgâne! Unde face Cuvântul lui Dumnezeu o listă cu lucruri permise şi nepermise prin care să-L reprezentăm, să ne închinăm la Dumnezeu prin ele?
Ca să nu mai vorbim de faptul că există zeci de reprezentări ale crucii sau ale lui Isus pe cruce, unele diferă mult de altele. Unii chiar se pleacă şi sărută crucea simplă, fără trupul lui Cristos pe ea, dar indiferent cum este, idolul este tot idol. Sclpturile şi picturile lui Cristos pe cruce, nu doar că sunt falsuri ale Cristosului Celui Adevărat, dar unele reprezentări nu sunt făcute doar din imaginaţia pictorului, ci sunt auto portrete ale pictorului, sau portrete după un model uman din timpul lui. Cu alte cuvinte plecarea în faţa unui statui, icoane, înseamnă plecarea în faţa unul Cristos fals, unui Cristos contrafăcut.
Câteva exemple: Nicolae Grigorescu care a pictat Mănăstirea Agape, a pictat un băiat din zonă pe postul lui Isus. Pictorul Corneliu Baba, a picatat Capela Hasaş, iar pentru Cristos din capelă, şi-a făcut autoportretul. În Biserica Sfinţii Apostoli, pictorul Eulalios, îşi face autoportretul şi aşa dă naştere la pictura: „Cristos Pantocrator” (Cristos stăpân peste toate). Iată cine poate fi Isus la care se închină oamenii !?!
Iubite cititor, crede în Cuvântul lui Dumnezeu, din Scripturi reiese clar că Dumnezeul Adevărat este un Dumnezeu gelos, şi plin de mânie contra idolatriei, chiar dacă este făcută cu scopul de al cinsti pe El, gândeşte-te bine, ca nu cumva să stârneşti mânia şi gelozia lui Dumnezeu care a spus în Isaia 42:8„Eu sunt Domnul şi acesta este numele Meu. Nu voi da nimănui slava Mea şi nici chipurilor cioplite cinstirea Mea.
O a doua relatare o găsim în Numeri 21:8,Numeri 21:9, unde conform Bibliei Ortodoxe, se relatează: „Iar Domnul a zis către Moise: "Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăiŞi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia”.
Iată că în anumite situaţii, Însuşi Iahve Dumnezeu a poruncit ca oamenii lui să facă chipuri cioplite sau imagini ca şi în cazul templului din Ierusalim. În ce scop? Nu de închinare. În cazul şarpelui cu scopul vindecării poporului.
Am putea spune că şarpele de aramă Îl reprezenta pe Cristos, după cum se recunoaşte şi în lucrarea: ,,Dicţionar al Noului Testament” făcut de EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII   ORTODOXE ROMÂNE p. 510: „Sfântul Apostol evanghelis Ioan (3,19) aminteşte de şarpele de armă”, pus de Moise pe lemn orizontal ca o preînchipuire a răstigniri pe cruce a Mântuitorului”. Şi cu toate că şarpele de aramă pus pe prăjină Îl reprezenta pe Mântuitor, pe viitorul Mesia, totuşi Dumnezeu nu le-a spus la evreii să se închine lui, şi nici Israel nu s-au închinat lui, ci doar au privit spre el, aşa cum creştini privesc la Cristos prin credinţă şi sunt mântuiţi (Ioan 1:12,Ioan 1:13; Evrei 12:1-3). Iar credinţa nu umblă prin vedere, adică prin imagini, icoane, cruci, sau alte lucruri vizibile ajutătoare (2Corinteni 5:7).
Ceea ce este interesant din această relatare, este că atunci când evreii au început să ardă tămâie înaintea şapelui, Dumnezeu a poruncit distrugerea acestui şarpe care îl reperezenta pe Cristos (Ioan 3:13). Curios!
După ce a poruncit construirea lui, un chip cioplit care Îl reprezenta pe Cristos, cu scop de vindecare, ulterior când evreii L-au folosit ca mijloc vizibil de închinare, Dumnezeu porunceşte distrugerea lui.
În 2 Regi 18:2-4, este relatat: „În anul al treilea al lui Osea, fiul lui Ela, regele lui Israel, s-a făcut rege Iezechia, fiul lui Ahaz, regele Iudei. Acesta era de douăzeci şi cinci de ani când s-a făcut rege şi a domnit douăzeci şi nouă de ani în Ierusalim. Numele mamei sale era Abia, fiica lui Zaharia. Acesta a făcut fapte plăcute în ochii Domnului în toate, cum făcuse şi David, tatăl său, că el a desfiinţatînălţimile, a sfărâmat stâlpii cu pisanii idoleşti, Aşerele, şi a stricat şarpele cel de aramă, pe care-l făcuse Moise; chiar până în zilele acelea fiii lui Israel îl tămâiau şi-l numeau Nehuştan”.
Iată un chip cioplit, poruncit de Însuşi Dumnezeu, ca acesta să se construiască, cu puteri supranaturale de a face minuni, de a vindeca muşcăturile moratele ale şerpilor, un chip cioplit construit de omul lui Dumnezeu: Moise, după descrierea lui Dumnezeu, şi care reprezenta pe Cristos, a doua persoană a Dumnezeirii în teologia tradiţională.
Şi după ce sute de anii, Israelul a avut acest chip cioplit, la un moment dat oamenii din respect faţă de el, îi ard tămâie în faţa lui, şi totuşi Ezechia l-a tăiat în bucăţi şarpele (vezi traducerea GBV), de ce? Deoarece „până în zilele acelea fiii lui Israel îl tămâiau şi-l numeau Nehuştan”. Prin prisma teologiei ortodoxe, am putea spune că Ezechia a greşit, să taie el în bucăţi, crucea cu reprezentarea lui Cristos de pe ea? Mai ales că a şi fost făcătoare de minuni!!! Pe care oamenii au vrut să o cinstească arzând tămâie în faţa ei? Şi totuşi Ezechia nu a greşit, Cuvântul lui Dumnezeu infailibil îl descrie prin cuvintele: „Acesta a făcut fapte plăcute în ochii Domnului în toate, cum făcuse şi David, tatăl său”. Atunci ce este greşit?
Dacă Cuvântul lui Dumnezeu care este infailibil nu poate greşi, dacă Ezechia a făcut numai bine, atunci ce poate fi greşit? Nu poate fi greşit, decât închinarea la Dumnezeu prin intermediul chipurilor cioplite ca de pildă, închinarea la cruce, ce se practică în multe biserici, aşa cum Israelul apostat a practicat-o în V.T. la şarpele de pe prăjină, care era o preînchipuire a răstigniri pe cruce a Mântuitorului”. Să mergem la un alt caz de idolatrie.
Judecători 17:3-5: „El a dat înapoi mamei sale cei o mie o sută sicli din argint; şi mama sa a zis: „Închin cu mâna mea argintul acesta Domnului [lui Iahve], ca să fac cu el fiului meu un chip cioplit şi un chip turnat; şi astfel ţi-l voi da înapoi.” El a dat argintul înapoi mamei sale. Mama sa a luat două sute sicli din argint şi a dat argintul la argintar, care a făcut din el un chip cioplit şi un chip turnat. Chipurile au fost aduse în casa lui Mica.  Mica acesta avea o casă a lui Dumnezeu; a făcut un efod şi terafimi şi a sfinţit pe unul din fiii lui ca preot”.
Iată că Mica care locuia în Israel pe Muntele Efraim, închină Domnului [lui YHWH (Iahve) în original] argintul, nu zeilor falşi. Cu ce scop, ca să-şi facă un chip cioplit şi un chip turnat, ca aceştia să fie puşi într-o camaeră ce servea ca sanctuar.
Oare a acceptat Iahve închinarea făcută de Mica? Putea accepta Dumnezeu invizibil, etern, Atotputernic să fie reprezentat de două statui de argint, una turnată şi una cioplită, care cântăreau împreună: 2400 de grame?
Dumnezeu a dat porunci clare: Exodul 34:17: „Să nu-ţi faci un dumnezeu turnat”. Sau Deuteronomul 27:15  „Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urâciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâini de meşter şi care-l va pune într-un loc ascuns!” Şi tot poporul să răspundă: „Amin!”
Ce a făcut argintarul plătit de Mica, este asemănător cu ceea ce au făcut evreii cu îngăduinţa lui Aron:
„El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: „Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului.”  Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui şi a strigat: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului [Iahve]!” (Exod 32:4,Exod 32:5).
Dumnezeul care este etern, omniştient, omnipotent, omniprezent, etc. nu poate fi asemănat cu ceva de pe pământ sau făcut de mâna omului.
Orice încercare a omului de închina, dedica, idolul, argintul lui Iahve, este o hulă la adresa Dumnezeului Cel viu, El nu acceptă idolii, chiar dacă aceştii se încearcă să fie asociaţi cu El, ca şi cum acei idoli L-ar reprezenta pe pământ. Dar Dumnezeu spune clar: în Isaia 40:18„Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna?”
Prin urmare eu nu pot închina, dedica: icoane, cruci, etc. Dumnezeului Adevărat, şi să rămân aprobat de El.
În 1Regii 12:28 (BO), Ieroboam regele a 10 triburi din Israel, temându-se ca multimea se va întoarce spre regele Roboam a lui Iuda şi Beniamin (două triburi), deoarece acolo la Ierusalim era templul lui Iahve, a conceput un plan: „Şi sfătuindu-se, regele a făcutdoi viţei de aur şi a zis poporului: "Nu trebuie să vă mai duceţi la Ierusalim; iată Israele dumnezeii tăi, care te-au scos din pământul Egiptului!”
În limba ebraică pentru traducerea: „dumnezeii”, este Elohim, aceiaşi expreie care este folosită şi în cazul lui Iahve în Geneza 1:1 şi urm. Aceşti viţei reprezentau pe Dumnezeul care a scos pe Israel din Egipt.
 În DICŢIONARUL BIBLIC ILUSTRAT, se spune: „Principalele forme de idolatrie în care a căzut Israel foloseau *chipuri cioplite şi turnate, stâlpi, *aşera şi *terafimi. masseka, sau chipul turnat, era confecţionat prin turnarea metalului într-un tipar şi apoi modelarea lui cu unelte (Exod 32:4, 24). Nu se ştie dacă acest chip, ca şi viţeii făcuţi mai târziu de Ieroboam, au fost destinaţi să-L reprezinte pe Iahve, sau dacă au fost consideraţi piedestalul pe care era întronat Iahve. Analogia cu heruvimii (cf. 2Samuel 6:2) sugerează a doua idee, care este sprijinită şi de dovezile arheologice (cf. G. E. Wright, Biblical Archaeology, p. 148, o ilustraţie a zeului Hadad călare pe un taur). Heruvimii, însă, erau ascunşi vederii şi aveau o înfăţişare „nepământeană". Ei nu pot indica nici o afiliere inacceptabilă a Dumnezeului întronat, cu paralele pământeşti. Viţeii, pe de altă parte, nu erau ascunşi vederii (din câte sugerează naraţiunea) şi nu puteau decât să indice participarea lui Iahve la religia şi teologia fertilităţii”.
Relatarea continuă cu cuvintele:
1 Regi 12:29-33 (BO): „Şi a pus unul în Betel, iar pe celălalt în Dan. Însă fapta aceasta a dus la păcat, căci poporul a început să meargă pentru a se închina unuia din ei, până la Dan, şi a părăsit templul Domnului. Şi a zidit el şi capişti pe înălţimi şi a făcut preoţi, luaţi din popor, care nu erau fii ai lui Levi. Şi a aşezat Ieroboam şi o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, asemenea cu sărbătoarea care era în Iuda, şi a adus jertfe pe jertfelnic. Tot aşa a făcut el şi la Betel, ca să aducă jertfe viţeilor pe care-i făcuse. Şi a aşezat la Betel preoţi pentru înălţimile făcute de el. Şi a adus jertfe pe jertfelnicul pe care l-a făcut la Betel în ziua a cincisprezecea din luna a opta, lună pe care şi-o alesese el după placul lui pentru sărbătorire. Şi a făcut sărbătoare pentru fiii lui Israel şi s-a apropiat de jertfelnic, ca să săvârşească tămâiere”.
În această închinare la viţei, Ieroboam a încercat să copieze adevărata închinare, a rânduit preoţi ca la Ierusalim (dar nu din tribul lui Iuda), a făcut o sărbătoare la data care se ţinea şi în Ierusalim, a făcut şi altare de închinare.
La care se mai adaugă invenţii proprii, cum şi Ieroboam, a inventat o sărbătoare. Câte sărbători nu sunt inventate de oamenii faţă de cele din Biblie? Dar acesta este un alt subiect.
Închinarea la Dumnezeul care i-a scos din Egipt prin statui era: păcat, după cum spune textul: „fapta aceasta a dus la păcat”.
Biblia însă arată clar mijlocul, prin care ajungem la Dumnezeu în închinare şi anume: Domnul Isus Cristos, Iar la Isus Cristos ajungem nu prin chipuri cioplite sau cruci, ci prin: Duhul Sfânt. Aceasta este învăţătura Scripturii, aceasta este credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Această credinţă a fost dată sfinţilor apostoli de Domnul Isus prin Duhul Sfânt în primul secol e.n. A spune altceva însemnă a falsifica credinţa sfinţilor, adică anasmblul convingerilor creştine autentice, cele de la origine.
Scriptura învaţă următoarele:
 1Timotei 2:5, 6 (BO): „Căci unul este Dumnezeuunul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus[1], Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său”. Acest text nu are nevoie de comentarii, el este suficient de clar şi pentru un copil mic, dar totuşi teologi, care se încurcă ştiinţă susţin mai mulţi mijlocitori: Maria, îngerii, sfinţii, crucea, icoanele, etc.
Şi totuşi Însuşi Biblia Ortodoxă recunoaşte: „unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus”, Slăvit să fie El!
Există şi alte texte care susţin acelaşi lucru:
Ioan 15:16„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.
Ioan 16:23 (BO): „Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da.
Efeseni 5:20 (BC): „Mulţămiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos”.
Coloseni 3:17 (BC): „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl”.
Evrei 13:15 (BO): „Aşadar, prin El [Cristos] să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui”.
Romani 8:33,Romani 8:34 (BO): „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează; Cine este Cel ce osândeşte? Hristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi!”
De ce El este singurul Mijlocitor între oameni şi Dumnezeu? Deoarece El este singurul Mare Preot sau Mare Arihereu. În Evrei 4:14-16, se spune: „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit”. Şi prin urmare, că Isus este Mare Preot, doar El poate să ne salveze. În Evrei 7:24,Evrei 7:25 (BO), se spune: „Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică). Pentru aceasta, şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei”. Şi un alt motiv pentru care numai El poate să ne mântuiască, pe lângă cel că Isus este un Mare Preot etern, este cel prezentat în Evrei 9:12-15 (BO): „El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihanăva curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu? Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferită spre răscumpărarea greşealelor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice”.
Poate să ne răscumpere sau salveze un lemn în formă de cruce? Sau Maria, Îngerii, sfinţii? Nu, ce de? Deoarece doar sângele sfinţeşte şi curăţreşte. În Evrei 9:22-24, se spune: „După Lege, aproape toate se curăţesc cu sânge, şi fără vărsare de sânge nu se dă iertare. Trebuie dar ca chipurile celor din ceruri să fie curăţite prin acestea, iar cele cereşti înseşi cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini - închipuirea celei adevărate - ci chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
Cine a avut putere să se înfăţişeze în faţa lui Dumnezeu şi să aibă îndrăzneală să ceară iertarea oamenirii?
A avut îngerii, crucea de lemn sau din alt material, Maria, apostolii, profeţii, călugării, moaştele, icoanele? Nu doar Fiul lui Dumnezeu care s-a dat ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu a avut această îndrăzneală. Nu îngerii care cad în leşin, înaintea lui Iahve şi a sfinţeniei Sale (Isaia 57:16), şi cu atât mai puţin nici creaturile păcătoase care au trăit pe pământ ca: Maria, apostolii, profeţii sau alţi oameni! Ci doar Cristos, Marele Preot, despărţit şi deosebit de păcătoşi după cum este scris în Evrei 7:25-27 (BC): „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei. Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: Sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuş.
Cine poate avea pretenţia dintre oameni, dintre aşa zisele obiecte sfinte ca fiind:„Sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri”? Cine „S-a adus jertfă pe Sine însuş” ?
În plus, au murit ei pentru noi, în Numele lor ne-am botezat? (Comp. cu 1Corinteni 1:11-13).
Teologii pot să recunoască aceste adevăruri şi totuşi să le răstălmăcească, spunând, da Domnul Isus este singurul Mijlocitor între oameni şi Dumnezeu, însă între noi şi Cristos există alţi mediatori: crucea, icaoanele, Maria, îngerii, sfinţii...
Biblia recunoaşte un singur mijlocitor între creştini şi Cristos, pe Duhul Sfânt.
Închinarea şi rugăciunea se face prin Fiul şi prin Duhul Sfânt la Tatăl.
Duhul Sfânt este singurul care ne duce la Cristos, repet este singurul care ne poate duce în rugăciune la Cristos, iar Cristos este singurul care ne duce la Dumnezeu Tatăl.
Câteva argumente Biblice:
Ioan 15:26 (BC): „Când va veni mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.
Ioan 16:13-15 (BC): „Când va veni mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am ziscă va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.
Dacă lucrarea lui Dumnezeu spre om este prin Fiul şi Fiul la rândul Lui lucrează prin Duhul Sfânt, în sens invers, omul ajunge la Dumnezeu prin aceiaşi succesiune: omul = Duhul Sfânt = Isus Cristos = Dumnezeu Tatăl.
Biblia afirmă clar în Efeseni 2:18 (Biblia Cornilesc Revizuită - GBV): „Căci prin El [Isus]şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh”. Închinarea se face prin Isus şi prin Duhul Sfânt. Închinarea noastră fiind în duh, nu e posibil o închinare fără canalul, transmisia şi ajutorul Duhului Sfânt. Biblia mai afirmă:
Efeseni 6:18„Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii”.
Iuda 1:20„Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră Preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt.
Cum putem ajunge la Fiul? Doar prin Duhul Sfânt, care are rolul de al proslăvi pe Domnul Isus Cristos.
În Romani 8:26,Romani 8:27, se învaţă: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”.
Astfel putem conchide că Biblia nu vorbeşte de cât de doi Mijlocitori, Unul între om şi Cristos: Duhul Sfânt, iar altul între om şi Dumnezeu: Isus Cristos.
Deci cum trebuie să ne închinăm la Dumnezeu?
Prin Fiul şi Duhul Sfânt, şi NU prin intermediul obiectelor, imaginilor, sau altor persoane. Acest lucru Îl înţelegem şi din cuvintele Domnului, că modul corect de închinare este:„în duh şi în adevăr”, dar care este semnificaţia acestor cuvinte? În Biblie, cuvântul„duh” se referă la ceva nevăzut, care nu este materie (Ioan 3:6-8), astfel a te închina„în duh”, înseamnă că închinarea ta poate să aibă loc oriunde şi oricând deoarece duhul nu este mărginit. Astfel închinarea noastră nu trebuie să fie ajutată de lucruri materiale, vizibile, deci nu te închini prin intermediul unor imagini fizice.
Biblia vorbeşte de spiritul sau duhul omului (Proverbe 18:14; Zaharia 12:1; 1Corinteni 2:11). Astfel, expresia: „în spirit”, în majoritatea cazurilor, se referă la spiritul omului, vezi: Psalmi 32:2; Matei 5:3; Luca 1:80; Romani 2:29. Acolo poţi avea cele mai profunde simţăminte cu Dumnezeu.
Despre Isus, Evanghelia spune că Isus a suspinat adânc în spiritul Său (Marcu 8:12), s-a înfiorat în spiritul Lui şi s-a tulburat (Ioan 11:339), s-a tulburat în spiritul Lui (Ioan 13:21).
Apostolul Pavel, spunea că făcea serviciu sacru în [gr. en] spiritul lui, prin faptul că se ruga neîncetat pentru copii lui spirituali (Romani 1:9). Deci unde se ruga el? În spiritul lui!
Aşa după cum reiese şi din alte texte ale Bibliei, expresia aceasta se referă la spiritul omului (Luca 1:80; Romani 1:9; 2:29), sau la partea lăuntrică, inima lui (Romani 15:6; 2Timotei 2:22; Evrei 10:22).
Dar pentru ca închinarea noastră să-i fie plăcută lui Dumnezeu, noi trebuie să ne închinăm şi „în adevăr”, aceasta  înseamnă ca închinarea noastră să fie fără prefăcătorie şi după Cuvântul lui Dumnezeu care este adevărul (Ioan 17:17). Prin urmare, orice formă de închinare care încalcă poruncile Bibliei nu este în adevăr şi este deci dezaprobată de Dumnezeu.
Da este adevărat, Domnul Isus a murit pe o cruce, dar acesta fiind un instrument de tortură în vrema Lui, nu un obiect de închinare pentru evrei sau creştini. Chiar dacă Cristos ne-a savat prin jertfa Sa de pe cruce, sacrificul Său, sângele Său ne curăţeşte de păcate, nu crucea. Astfel nu trebuie să ne închinăm la cruce.
ILUSTRARE: Un om salvează pe un alt om dintr-o mlaştină, folosindu-se de un lemn în formă de cruce, ar fi normal ca omul care era pe punctul de a se îneca, după ce iasă afară din mlaştină, să mulţumească lemnului în formă de cruce, sau omului care l-a salvat din mlaştină? Să cinstească lemnul sau pe omul care l-a salvat? Să mergem la următorul punct al capitolului:
 
Are crucea în sine puterea de salvare (mântuire)?
La ortodocşi crucea este un mijloc de salvare. Într-un „Dicţionar al Noului Testament”editat de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române Bucureşti – 1995; p. 109, afirmă: „Crucea şi semnul crucii cu care se înseamnă fiecare drept-credincios şi se închină – a devenit pentru creştini nu numai simbol al suferinţelor, ci şi mijloc de mântuire şi de proslăvire, cu sfinţii
Biblia nu susţine că prin facerea semnului crucii, închinarea la cruce, sau sărutul crucii, un om poate fi salvat. Ci doar prin credinţa în Isus Cristos. Slăvit să fie El!
Atât mântuirea de vina păcatului, iertarea de păcate, se primeşte prin credinţă, precum şi mântuire (scăparea) de probleme, de boli.
Observaţi afirmaţile Bibliei:
Mântuire cu sensul de scăpare din probleme:
Marcu 5:34 (BC): „Dar Isus i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şifii tămăduită de boala ta.”
Marcu 10:52 (BC): „Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus”.
Luca 18:42 (BC): „Şi Isus i-a zis: „Capătă-ţi vederea. Credinţa ta te-a mântuit.”
 
Mântuire cu sensul de iertare, îndreptăţire, salvare din păcat şi moartea veşnică:
Romani 10:9„Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit”.
Mărturis apostolulor despre Cristos a fost că El este singurul Salvator rânduit de Dumnezeu. Observaţi în Fapte 4:10-12 (BO): „Cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul Israel, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră! Acesta este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului; Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi”.
Astfel sub cer nu este un alt Nume, o altă persoană sau obiect care să mântuiască în afara lui Cristos!
Iar primii creştini, până prin secolele III-IV e.n. nu foloseau în închinare nici cruci şi nici un fel de icoane. (vezi, de exemplu: „Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului Roman” de Edward Gibbon, capitolul XLIX).
Astfel în 431 e.n. s-au introdus crucile în biserici şi în încăperi, iar folosirea crucilor pe turlele bisericilor nu a apărut decât prin 586 e.n.. În secolul 6 e.n. imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma, însă cu ocazia conciliului al doilea din Efes li s-a cerut creştinilor să posede cruci în casele lor particulare. Toate acestea indică că venerarea cruci nu este o practică apostolică, ci este mai de grabă o practică post apostolică, fiind creată după stabilirii credinţei care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3).
Este oare facerea semnului crucii echivalentul unei rugăciuni? Sau este crucea obiectul pe care trebuie să-l venerăm? Aduce semnul crucii iertare de păcate, sau scăparea din situaţii grele? La toate aceste întrebări să răspundem bazându-ne pe Cuvântul lui Dumnezeu.
În Noul Testament, nu ni se spune nicăieri că primii creştini îşi făceau semnul crucii, acest simbol în închinare, ne fiind răspândit decât la câteva sute de ani de la Cristos. Dar să mergem la rădăcina problemei, trebuie să decidem: credinţa în Cristos ne salvează sau facerea semnului cruci şi închinarea la cruce? Biblia spune în Ioan 14:6 BO: „Iisus i-a zis: „Eu Sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Iar în Ioan 6:47 BO se spune: „…Cel ce crede în mine are viaţă veşnică”.
 Deci nu lemnul crucii ne poate împăca cu Dumnezeu, ci sângele curs pe acest lemn (Efeseni 1:7), căci este scris în 1Petru 1:18,1Petru 1:19BC: „căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. Astfel nu lemnul fără viaţă salvează, căci fără vărsare de sânge nu se poate şterge păcatele (Evrei 9:22).
Atunci când Biblia vorbeşte de predicarea crucii (1Corinteni 1:17,1Corinteni 1:18), sau de pricina de prigonire a crucii (Galateni 5:11), ea nu se referă în sine, la lemnul pe care a fost crucificat Domnul Isus, căci Pavel nu predica: dimensiunea lemnului, esenţa lemnului, câte cuie a avut lemnul, sau ce culoare a avut, predicarea crucii se referă la predicarea jertfei lui Cristos care a murit pe cruce (1Corinteni 1:23,1Corinteni 1:24; 2:2), pe acel lemn blestemat, acel instrument al torturii şi al batjocurii.
 În multe cazuri, mai ales în epistole, expresia: „cruce”, este metonimia[2], adică înlocuirea suferinţelor lui Cristos, cu lemnul crucii. Astfel expresia: „cruce” în unele pasaje este prescurtarea, descrierea pe scurt, într-un cuvânt, al suferinţelor lui Cristos, sau a suferinţele creştine în lupta creştină de a răstigni păcatul, şi firea păcătoasă, şi a fi răstigniţi faţă de lume.
A lua crucea însemnă, a lua decizia să crucifici în viaţa ta: păcatul, firea (natura păcătoasă), lumea, plăcerile păcătoase (Galateni 2:20; 5:24; 6:14). A-ţi lua crucea poate însemna şi la a suferi batjocori sau persecuţii pentru Numele Lui; dar se referă la o viaţă de sacrificiu, la o viaţă guvernată de jertfire pentru alţii, căci nici Isus nu a venit să fie slujit; ci, El să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45).
 Purtarea unei cruci fizice la gât, sau sărutarea crucii, închinarea la cruce, nu ne face să ne ducem crucea aşa cum ne-a învăţat Isus prin cuvintele din Matei 16:24 BO: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” A duce crucea lui Isus zilnic, se realizează nu prin închinarea la un obiect, ci prin lepădarea de sine, şi urmarea lui Isus până la moarte indiferent de suferinţele sau încercările prin care trecem. De aceea în final, drag cititor, ai în faţă două opţiuni:
1. Să te închini numai Tatălui ceresc ca Singurul Dumnezeu Adevărat şi doar prin Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt, închinându-te în duh şi adevăr.
2. Sau te vei închina la cruce, la un obiect creat de mâna omului, şi atunci închinarea ta nu va fi în duh şi adevăr făcând din tine un închinător fals, vrednic de judecata lui Dumnezeu.
(După cum se spune şi în Apocalipsa 21:8 BC: „Dar cât despre…închinătorii la idoli,… partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”).
 
Concluzia finală:
 Toate tipurile de dovezi, converg în final că Domnul Isus a murit pe cruce, atât sensul lui ‚stauros’, care chiar dacă iniţial a avut sensul de stâlp, ulterior a primit sensul de ‚cruce’ (din sec. II î.e.n. există citate în acest sens, stauros = cruce). Iar sensul lui xylon e multiplu, el nu are doar sensul de: par, lemn, ci şi de: copac, bănci, construcţie din lemn, care este compusă din mai mult decât un lemn simplu. Prefigurările profetice din V.T. nu sunt unitare şi concludente spre a trage o concluzie clară despre forma lemnului pe care a murit Isus. Există dovezi indirecte cu privire la faptul că mâinile Lui au fost străpunse de două cuie, ceea ce ar indica mai degrabă crucea. Tot la fel, faptul că inscripţia a fost pusă deasupra capului Său şi nu deasupra mâinilor Sale indică că nu este vorba de o pironire pe stâlp, ci pe cruce.
Ca să nu mai vorbim de descrierile părinţilor bisericii ale crucii lui Cristos la câţi-va zeci de ani de la crucificarea Sa, şi despre dovezile istorice, arheologice care susţin că crucea era un simbol al creştinismului din primul veac creştin.
 Pentru creştini, crucea este instrumentul prin care Isus a murit şi şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oameni. Cuvântul „cruce” a fost folosit ca o descriere a suferinţelor lui Isus, şi o descriere sumară a evangheliei mântuirii, că Isus Cristos „a murit pentru păcatele noastre”. Astfel, „propovăduirea Evangheliei” este„cuvântul crucii”, şi „predicarea lui Cristos cel răstignit” (1Corinteni 1:17-23).
Predicarea crucii însă nu înseamnă a predica crucea în sine, ci pe Cristos ca jertfă dată pe cruce pentru păcatele noastre. A predica crucea nu însemnă a predica despre lemnul crucii, despre înălţimea, lungimea, lăţimea, grosimea lemnului, despre esenţa lemnului, din ce copac a fost sau alte lucruri asemănătoare, ci de a predica despre suferinţele Salvatorului nostru pe cruce prin care suntem: răscumpăraţi, vindecaţi, eliberaţi, iertaţi. Crucea pentru creştini este simbol suferinţei lor în crucificarea cărnii păcătoase, a vieţii lor, a lepădării de sine, a separării de lume.
Conform Bibliei, Cuvântului lui Dumnezeu, şi a practicii primilor creştini, până în sec. III e.n. nu trebuie să ne închinăm la cruce, să o venerăm sau cinstim. Noi cinstim nu obiectul, ci sacrificiul care a avut loc pe cruce, cât şi ne închinăm lui Cristos, Regele şi Salvatorului nostru.
Doar în Numele lui Isus este salvare, nici un obiect, chiar dacă a avut legătură cu Cristos nu ne poate mântui, doar Cristos Însuşi, sângele Lui ne spală de păcate (Efeseni 1:7; 1Ioan 1:7).
 Expresiile biblice ca: „sângele crucii” (Coloseni 1:20-22), „a împăcat pe cei doi...prin cruce”, se referă prin metonimia la jertfa lui Cristos şi nu la crucea propriu zisă.
Dumnezeu a împăcat pe evrei şi pe cei dintre Neamuri surpând zidul de despărţire de la mijloc, legea poruncilor (Efeseni 2:14-16). Prin „sângele crucii” Dumnezeu a făcut pace, „împăcând toate lucrurile cu Sine”.
De aceea, a „Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava, acum şi în ziua veşniciei. Amin.” (2Petru 3:18). 

 

 


[1] Iisus este numele Fiului lui Dumnezeu aşa cum apare în Biblia Ortodoxă, alte forme în limba română sunt: Iesus sau Isus, forma cea mai cunoscută.

[2] DEX ’98: „Figură de stil care constă în inversiunea voluntară a categoriilor logice ale întregului prin parte, ale părții prin întreg, ale cauzei prin efect, ale efectului prin cauză, ale abstractului prin concret, ale posesorului prin lucrul posedat etc.”. În cazul nostru inversiunea între efect (suferinţa) şi cauză (pironirea pe cruce).