Mulţi cred că pot ieşi din lume prin metoda izolării, adică retragerea în singurătate, precum călugării, rupţi de societate. 

Dar din păcate aceste metode nu ne separă de lume, după cum ne-a învăţat Domnul Isus (Ioan 17:16), deoarece izolarea şi abţinerea de la anumite lucruri, care în sine nu sunt rele, depinde în ce direcţie le foloseşti. Abținerea de la lucruri îngăduite de Dumnezeu, sunt tot metode lumești și nu spirituale, după cum se spune în Coloseni 2:16-23: „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale LUMII, de ce ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu atinge?”

Da, aplicare acestor metode de izolare sau abţinere sunt tot lumeşti, deorece satan care se preface în înger de lumină (2Corinteni 11:14), te oprește de la ele, inducându-ți impresia că așa vei fi “sfânt”, dar de fapt tu asculți de el!

Să vedem în continuare un scurt istoric al întemeierii călugăriei:

Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean în secolul IV d. Ch., deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah în anul 250, a fost Sfântul Pavel Tebeul.

Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul Vasile cel Mare (330-379, d.Ch.), ca fondator al regulilor monahale.

Sfântul Benedict de Nursia (480-547 d.Ch.), a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat întemeietorul monahismului apusean.

Cuvântul: călugăr, vine din greacă, de la καλλόγερον „bătrân frumos”.

Monahmonahie (din gr μόνος, „singur”), persoană care adoptă un stil sfânt de viață, retras.

Femeile care au jurat să slujească credința lor o viață întreagă și să rămână necăsătorite (celibatare) sunt numite maici.

Să vedem în continuare:

 

Care sunt motivele apariției călugărilor?

Întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuie apariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a „convertirii” împăratului Constantin cel Mare la creștinism și al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului.

Aceasta a pus capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea numărului “creștinilor cu numele” în Biserică.

Ca reacție la creștinismul nominal, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești a creștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața în post și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare.

Iată cum apostazia duce la rătăcire, în anul 313 d. Ch. majoritatea adunărilor creștine pierd sfeșnicul și acceptă conducerea lui Constantin în poporul lui Dumnezeu, el prezidând chiar conciliul de la Nicceea din 325, și el un păgân nebotezat hotărând care este crezul corect!?!

De multe ori oamenii cad dintr-o extremă în alta, călugăria arată că unii au căzut din extrema unui cult lumesc și nominal, în extrema singurătății și a vieții de călugăr!

Un alt motiv al călugăriei este lipsa de biruință asupra lumii, ceea ce a dus că mulți să se retragă în singurătate sau în mănăstiri a fost faptul că ei nu pot rămâne în societate fără a fi influențați, crezând că retrăgându-se vor fi ispite mai puține și astfel vor birui așa căci în societatea oamenilor, în orașe și sate nu au reușit să se înfrâneze!

Însă s-au înșelat amarnic! Ispita și păcatul vine din lăuntrul nostru din omul cel vechi, despre Iacob scrie, în Iacob 1:14-15, BO: Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta saApoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte”.

Iar apostolul Pavel îndeamnă pe creștini în Coloseni 3:5, BO: Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli”.

Dacă suntem tari în credință nu avem nevoie de un mediu protejat pentru a trăi, căci Domnul a demonstrat că El trăia în lumea fizică dar nu era DIN lumea lui satan!

Domnul a venit în lume (Ioan 1:10), dar lumea păcătoasă nu l-a ademenit ca să facă lucruri nelegiuite, ba mai mult, el a biruit ispitele lui satan şi ale lumii, El a biruit lumea (Luca 4:1-13; Ioan 16:33).

Biruinţa lui NU a constat prin faptul că El s-a izolat de lume, şi astfel nu a făcut faptele lumii!

Știm că El a particpat la nunat din Cana (Ioan 2:1), la mese (Luca 7:36; Luca 14:1), etc.

Chiar dacă au fost momente de retragere în părtăşia cu Tatăl ceresc, biruinţa Sa asupra lumii a fost prin faptul că satan şi lumea nu avea nimic ÎN El!!! – Ioan 14:30. Modul de gândire al lumii bazat pe mândrie, iubire de sine, moarte, înțelepciune carnală, bazat pe lucrurile fizice, trecătoare nu l-a acaparat pe Fiul lui Dumnezeu!

Interiorul Lui era curat în legătură doar cu Tatăl, şi astfel şi exteriorul, adică faptele Sale erau curate!!! -  Matei 23:26.

Biruinţa Lui a constat în faptul că L-a iubit pe Tatăl în întreagă inima Sa, în întreagă minte a Sa, în întreg suflet al Său (Matei 22:37, vezi traducere: SCC).

Biruinţa nu a constat într-o izolare bolnăvicioasă!

Tocmai de aceea Iisus a mâncat şi băut cu păcătoşii (Matei 11:18-19), bineînţeles în mod cumpătat, chiar a participat la o nuntă (Ioan 2:1-11), şi la o masă dată pentru El de nişte oameni păcătoşi (Luca 5:29-32; Luca 7:34-36).

Chiar dacă Iisus era în mijlocul lumii fizice, dar prin comportamentul Lui, El a arătat că este în sfera cerului a voinței Tatălui, și că nu este din lumea lui satan.

Tot la fel, creştinii nu prin izolare dau dovadă de înţelepciune  (comp. cu Proverbe 18:1), ci prin faptul că ei strălucesc ca lumini în lume! – Filipeni 2:15-16.

De aceea lumina faptelor noastre bune de zi cu zi, nu trebuie puse sub o baniţă, deci nu trebuie să ne retragem în munţi sau în altă parte; ci, să ne arătăm virtuţile în mijlocul lumii fiind o mărturie pentru ei (Matei 5:14-16), la locul de muncă, la şcoală, pe stradă, etc.

Practicarea monahismului și călugăriei nu are legătură cu Biblia, unde primii creștini erau cu trupul în lume, dar spiritul lor era în locurile cerești (Efeseni 2:6), mintea lor era la lucrurile de sus (Coloseni 3:1-3).

În contrast cu această libertate binecuvântată de a fi în lume, dar a nu face ce face lumea, de a putea să fi biruitor prin credință asupra lumii (1Ioan 5:4), monahi și călugării din mănăstiri sunt tot lumești, scandalurile sexuale, abuzurile, înșelătoriile, mita la mai mari lor să primească grade mai bune în mănăstire, faptul că unele mănăstiri primesc zilnic ziarele lumii, învățătura lor idolatră, în care fiecăruia călugăr i se repartizează un “sfânt” la care să se închine, de fapt un demon, căci sfinții lui Dumnezeu nu primesc închinare (Fapte 10:25-26). Toate acestea indică că ei tot nu sunt biruitori ai lumii!

Creștinii sunt chemați să facă o lucrare în această lume, să iubească (Galateni 5:14), să panseze (Luca 4:18), să mângâie (1Tesaloniceni 5:14), să predice Evanghelia cu comapsiune (Matei 24:14), să meargă în lume și să facă ucenici (Matei 28:19-20), să trasmită toată dragostea lui Dumnezeu pentru această lume pierdută și rătăcită de Satan, a fugi de ea, și de durere ei, de la rana ei, nu reflectă dragostea Mântuitorului!