Una dintre doctrinele menoniţilor, ce se pretind a fi biserica lui Dumnezeu este: sfânta triunitate! 

Ei explică: „încercările noastre de a explica sfânta triunitate mai mult complică lucrurile, decât să le lămurească. Întreita existenţă a Fiinţei divine nu este un obiect pentru înţelegerea raţională, aşa cum bine sublinia Gerrit Roosen (1612-1711): „Aceasta problema va rămâne pururi neînţeleasă de mintea omeneasca: cum se face că există un Tata care are un Fiu, dar care nu este tot una cu Fiul şi un Fiu care are un Tata, dar nu este confundabil cu El, şi pe deasupra mai exista şi un Duh Sfint, distinct de cei doi şi totuşi în relaţie de desăvârşită unitate cu ei, şi cum se face ca aceştia trei sunt în chip desăvârşit una şi aceeaşi persoană în întreita personalitate. Mintea noastră fireasca nu se poate ridica la înălţimea supranaturalului, şi făptura divina va rămâne pentru noi o taină pe care trebuie să o acceptam prin credinţă.” (The Doctrines of the Mennonites, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1950, p.129).

Prin care credinţă trebuie să o acceptăm? Prin credinţa ce vine prin Cuvântul lui Dumnezeu? (Romani 10:17) Sau prin credinţa catolică venită de la oameni? Poate fi cineva mântuit printr-o dogmă de neînţeles?

Credinţa într-un Dumnezeu trinitar nu o găsim în Biblie! Nu găsim ca Avraam, Moise, David, profeţii, apostolii, să fi crezut într-un Dumnezeu compus din trei persoane!

Dar ce găsim în Biblie? Un singur Dumnezeu adevărat!

Biblia de la un capăt la altul învaţă că există un singur Dumnezeu adevărat şi real, şi acest lucru reiese din zeci de pasaje biblice, Atunci când El vorbeşte în Biblie, peste tot se exprimă despre Sine la singular (Eu, Mie, al Meu, etc. - Geneza 6:17; Geneza 9:9,Geneza 9:15; Geneza 15:14; Levitic 26:23,Levitic 26:27; Exod 6:7; Exod 13:2), şi nu vorbeşte nicăieri despre Sine la plural (Noi, nostru, etc.).

Dumnezeu este doar Tatăl!

Învăţătura clară a Domnului Isus, Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind doar Tatăl.

În Ioan 6:27, El afirmă: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui.” Cine este Dumnezeu? Conform afirmaţiei lui Isus: Tatăl este  „însuşi Dumnezeu”!

Tot la fel în Ioan 6:45, Domnul Isus învaţă: „În proroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine”. Domnul Isus Îl identifică pe Dumnezeu care Îi învaţă pe toţi, cu „Tatăl”, iar cine a primit învăţătura Lui, vine la Mine. Expresiile: „Lui” şi „Mine”, desemnează două persoane distincte. Astfel Dumnezeu nu se arată când ca Tată, când ca Fiu; ci, Tatăl şi Fiul sunt două persoane diferite, şi doar Tatăl este descris de Isus ca Dumnezeu!

În Ioan 8:54: „Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru. Domnul Isus descoperă cine este Tatăl Lui, El nu este Altul decât Dumnezeul vostru, al evreilor cu care vorbea Isus, despre care în lege era scris: ca să cunoşti că DOMNUL El este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El” - Deuteronom 4:35. Iar Acest Dumnezeu era un altul decât Isus, căci Isus precizează că dacă El Însuşi se slăveşte, slava Lui este nimic, doar dacă Altul, adică Dumnezeu (Tatăl Lui) Îl slăveşte, El este trimisul Lui cu adevărat (vezi Ioan 8:42), căci El nu a venit în Numele Lui propriu (Ioan 5:43-44)!

Domnul Isus, declară în Ioan 17:1,Ioan 17:3, ceva ce contrazice flagrant dogmele menţionate la începutul acestui tract: „…Tată, a sosit ceasul!…Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine SINGURUL DUMNEZEU ADEVĂRAT, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:1,Ioan 17:3). Iată! Domnul Isus, declară că Singurul Dumnezeu Adevărat este Tatăl, la care El se ruga.

De fapt poate Dumnezeu să se roage la Dumnezeu? Are nevoie Dumnezeu de ceva sau cineva (Fapte 17:24-25)? Domnul Isus nu a spus că Adevăratul Dumnezeu este El, sau că este: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; nici că este: Tatăl şi Fiul; ci, El a afirmat că Dumnezeul adevărat este doar Tatăl.

Tot la fel, apostolii au înţeles că Dumnezeu este doar Tatăl, ei învăţau:

1Corinteni 8:5-6: „Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”

Textul acesta spune clar şi fără echivoc, că pentru creştini nu există decât un singur Dumnezeu; şi că Acesta este: „Tatăl”, iar Tatăl este o altă persoană diferită de Isus, pentru că „de la” El vin toate lucrurile; pe când Isus, are rolul de agent, fiindcă: „prin El …sunt toate lucrurile”. Cel „de la” care vin toate lucrurile, este  diferit de Cel „prin care” vin toate lucrurile!

1Petru 1:2-3: „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos!” Iată că şi apostolul Petru, învăţa ca şi Pavel, că Dumnezeu este Tatăl, şi că Acesta este distinct de Isus Cristos şi de Duhul Sfânt!

De fapt, daca citim introducerile de la toate epistolele Noului Testament, vom găsi aproape în toate, această distincţie, între Dumnezeu care este prezentat ca fiind: Tatăl, de Isus Cristos (prezentat ca Fiu sau ca Domn), şi de Duhul Sfânt.

Care este originea doctrinei trinităţii?

ORICÎT de mult ne întoarcem în antichitate, chiar pînă în epoca babiloniană, constatăm că închinarea la grupuri de trei dumnezei păgîni, numite triade, era ceva obişnuit. Cu secole înainte de venirea lui Cristos şi pînă după moartea sa, influenţa acestei practici s-a făcut simţită în Egipt, în Grecia şi în Roma.

După moartea apostolilor, credinţele păgîne au început să invadeze „creştinismul”.

Istoricul Will Durant remarcă în această privinţă: „Creştinismul nu a distrus păgînismul; el l-a adoptat (. . .). Ideea de Trinitate divină a provenit din Egipt.“ Cît despre Siegfried Morenz, el declară în cartea Egyptian Religion (Religia egipteană): „Pentru teologii egipteni Trinitatea era cea mai importantă disciplină (. . .). Ei considerau o asemenea reunire de dumnezei drept o singură fiinţă, despre care se poate vorbi la singular. În felul acesta se constată că forţa spirituală a religiei egiptene dezvăluie legătura directă cu teologia creştină.“

La sfîrşitul secolului al III-lea şi în secolul al IV-lea, în Egipt, unii clerici din Alexandria, ca de pildă Atanasie, au transmis această influenţă prin idei pe care ei le-au formulat şi care au condus la Trinitate. Acei bărbaţi şi-au cîştigat ei înşişi o mare celebritate, aşa încît Morenz consideră „teologia alexandrină drept un intermediar între moştenirea religioasă egipteană şi creştinism“.

În prefaţa cărţii History of Christianity (Istoria creştinismului) de Edward Gibbon, putem citi: „Dacă este adevărat că creştinismul a triumfat asupra păgînismului, nu este mai puţin adevărat că păgînismul a reuşit să corupă creştinismul. Biserica din Roma a înlocuit deismul pur al primilor creştini (. . .) prin incomprehensibila dogmă a Trinităţii. În mod asemănător, numeroase doctrine păgîne inventate de egipteni şi idealizate de Platon au fost adoptate pentru că erau considerate demne de încredere.“

Potrivit lucrării A Dictionary of Religious Knowledge (Dicţionar de cunoştinţe religioase), Trinitatea „este o învăţătură coruptă, împrumutată de la religiile păgâne şi grefată pe credinţa creştină“. După cum arată cartea The Paganism in Our Christianity, Trinitatea este „de origine complet păgînă“.

Iată de ce James Hastings declară în Encyclopædia of Religion and Ethics: „În religia indiană, de exemplu, întîlnim treimea lui Brahma, Şiva şi Vişnu; în religia egipteană, triada lui Osiris, Isis şi Horus (. . .). Ideea unei Trinităţi o găsim nu numai în religiile istorice. Atragem atenţia mai ales asupra concepţiei neo-platoniciene cu privire la Realitatea supremă sau absolută“ care este „reprezentată sub o formă trinitară.“

Dar, ce legătură există între filozoful grec Platon şi Trinitate?

SE CREDE că Platon a trăit între anii 428 şi 347 înainte de Isus Cristos. Cu toate că el nu a predat Trinitatea sub forma pe care ea o îmbracă astăzi, filozofia sa a deschis calea acestei doctrine. Mai tîziu, s-au născut diferite mişcări filozofice care propagau credinţe trinitare şi erau influenţate de concepţia platoniciană despre Dumnezeu şi despre natură.

Nouveau Dictionnaire Universel de Maurice Lachâtre, spune despre influenţa exercitată de Platon: Trinitatea platoniciană care nu a fost, de fapt, ea însăşi decît un fel de aranjare, de nouă dispunere a triadelor mai vechi ale popoarelor care existaseră înainte, pare să fie în realitate Trinitatea filozofică, raţională, adică Trinitatea de atribute care a dat naştere triplicităţii de ipostaze sau de persoane divine ale bisericilor creştine. (. . .) Această concepţie a Trinităţii divine a filozofului grec (. . .) se găseşte pretutindeni în vechile religii [păgîne].“

Lucrarea The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge descrie influenţa filozofiei greceşti: „Doctrinele Logosului şi ale Trinităţii au primit această formă începînd de la Părinţii greci care (. . .) erau, direct sau indirect, puternic influenţaţi de filozofia lui Platon. (. . .) Este incontestabil faptul că această filozofie a constituit pentru biserică o sursă de eroare şi corupţie.“

În cartea The Church of the First Three Centuries citim: „Doctrina Trinităţii a apărut în mod treptat şi relativ tîrziu; (. . .) originea sa este complet străină de Scripturile ebraice şi creştine; (. . .) ea s-a dezvoltat şi a fost introdusă în creştinism cu ajutorul Părinţilor platonicieni.“

În a sa A Statement of Reasons (Expunere de motive), Andrews Norton, spune despre Trinitate: „Noi putem să reconstituim istoria funestei doctrine şi să descoperim originea sa nu în revelaţia creştină, ci în filozofia lui Platon (. . .). Trinitatea nu este o doctrină predată de Cristos şi apostolii săi, ci o născocire datorată şcolii platonicienilor tîrzii.“

Astfel, în secolul al IV-lea, apostazia (lepădarea de credinţa adevărată) prezisă de Isus şi apostolii săi a ajuns la deplina sa dezvoltare. Formarea dogmei Trinităţii nu este, de altfel, decât principala ei manifestare.

DE CE, timp de milenii, nici un profet al lui Dumnezeu nu a predat poporului Său ca învăţătură: Trinitatea? Logic ar fi fost ca Isus, Marele Învăţător, să le fi explicat cel puţin discipolilor săi această dogmă. Dacă Trinitatea ar fi „doctrina fundamentală“ a credinţei, ar fi inspirat oare Dumnezeu sute şi sute de pagini ale Scripturilor, fără să consacre cît de puţin din spaţiul acestora dogmei Trinităţii?

Pot oare creştinii să creadă că, după secole de la venirea Fiului său şi după ce a inspirat redactarea Bibliei, Dumnezeu ar fi aprobat introducerea unei doctrine care le fusese necunoscută slujitorilor săi timp de milenii, care este „un mister inexprimabil“, care „depăşeşte înţelegerea omenească“, a cărei origine păgînă este recunoscută şi care a fost „prin esenţă rezultatul preocupărilor politice ale bisericii“?

Cum s-a dezvoltat doctrina Trinităţii?

Un prim pas important spre trinitate a fost în anul 325 e.n., cu ocazia Conciliului de la Niceea.

La Conciliul de la Niceea s-a afirmat că Hristos este de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu, fapt care a pus temelia teologiei trinitare posterioare; dar nu a fost întemeiată Trinitatea, deoarece Duhul nu a fost prezentat ca cea de-a treia persoană a unei divinităţi triunice.

MULŢI ani ideea potrivit căreia Isus este Dumnezeu a fost combătută cu vehemenţă pe baze biblice. Încercînd să pună capăt conflictului, împărătul roman Constantin i-a convocat pe toţi episcopii la Niceea. Numai o parte dintre ei, adică aproximativ 300, s-au dus acolo.

Constantin nu era creştin. Se spune că el s-a convertit în amurgul vieţii; totuşi el s-a botezat cînd era pe patul de moarte. În lucrarea The Early Church (Biserica timpurie), Henry Chadwick spune despre el: „Ca şi tatăl său, Constantin se închina soarelui invincibil; nu trebuie să vedem în convertirea sa un efect al favorii divine (. . .) ci un calcul al unui conducător militar. Înţelegerea sa asupra doctrinei creştine n-a fost niciodată prea clară.“

Ce rol a jucat la Conciliul de la Niceea acest împărat care nu era botezat? Iată ce se poate citi în această privinţă în Encyclopædia Britannica: „Constantin a prezidat. El a condus în mod activ discuţiile şi a propus (. . .) formula esenţială care avea să exprime relaţia lui Cristos cu Dumnezeu în crezul adoptat de conciliu; şi anume: ’de aceeaşi substanţă cu Tatăl‘ (. . .) Intimidaţi de împărat, episcopii, cu excepţia a doi, au semnat crezul, lucru pe care mulţi l-au făcut împotriva voinţei lor.“

Rolul lui Constantin a fost deci hotărîtor, el prin ameninţarea cu exilul din Imperiul roman a forţat pe unii să semneze împotriva conştiinţei lor. După două luni de dezbateri înflăcărate între episcopi, acest împărat păgân a decis în favoarea celor pentru care „Isus” era din fiinţa lui Dumnezeu. De ce? În mod sigur nu din cauza unei convingeri întemeiate pe Scripturi. Într-adevăr, după A Short History of Christian Doctrine, „Constantin nu a înţeles, ca să spunem aşa, nimic din problemele pe care le ridica teologia greacă“. Înţelegea, în schimb, că divizarea religioasă era o ameninţare pentru imperiul său, a cărui unitate voia să o consolideze.

DUPĂ Conciliul de la Niceea, discuţiile au continuat timp de zeci de ani. Cei care nu au văzut în Isus egalul lui Dumnezeu şi-au redobîndit chiar superioritatea pentru un anumit timp. Totuşi, împăratul Theodosiu a sfîrşit prin a reglementa situaţia în detrimentul lor. El a impus crezul de la Conciliul de la Niceea în regatul său, iar în anul 381 e.n. a convocat Conciliul de la Constantinopol, pentru clarificarea acestei formule.

Acest conciliu a plasat Duhul pe acelaşi loc cu Dumnezeu şi Cristos.

Totuşi, chiar şi după Conciliul de la Constantinopol, nu toţi au acceptat Trinitatea. Mulţi s-au opus acesteia şi mulţi au constituit obiectul unei violente persecuţii. A trebuit să se aştepte secole pentru ca Trinitatea să primească o formulare precisă prin simboluri sau crez. The Encyclopedia Americana remarcă: „Ideea de Trinitate a ajuns la deplina sa dezvoltare în Evul mediu, în Occident, cînd scolastica a început s-o explice prin intermediul filozofiei şi psihologiei.“

Concluzie:

Menoniţii au preluat doctrina trinităţii de la catolici, astfel cea mai importantă doctrină despre Dumnezeu, este un fals inventat de satan prin intermediul catolicilor!!!

Această erezie nebiblică îi descalifică pe menoniţi din statutul de „biserică”, ei nu pot fi adunarea lui Dumnezeu în Cristos! Doar cei care au adevărata învăţătură despre Dumnezeu pot fi!

Adunarea (ekklesia) lui Dumnezeu Îl are pe Dumnezeul Bibliei (Fapte 20:28), pe Tatăl ceresc, doar El este Dumnezeu (Ioan 17:3; 1Corinteni 8:6).

Adunarea se închină prin Isus care este Fiul lui Dumnezeu, şi Mijlocitorul (Matei 16:16; 1Timotei 2:5), Cristosul Cel Viu (1Corinteni 1:2; 1Tesaloniceni 1:1), ei trăiesc şi se roagă prin Spiritul Sfânt, care este supus lui Dumnezeu şi lui Isus (Ioan 14:26; Ioan 15:26; Ioan 16:13-15; Fapte 9:31).

Adunarea are Evanghelia Domnului Isus (Fapte 5:42; Romani 15:19), Evanghelia veşnică (Apocalipsa 14:6), ea are învăţătura lui Dumnezeu (Ioan 7:16-18; 2Ioan 1:9), ea păzeşte credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3 - citatele biblice sunt luate din Noua Traducerea Românească 2007).

Adunarea lui Dumnezeu a fost născută prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea nu se abate de la Cuvântul Evangheliei, ea rămâne la „învăţătura lui Cristos”, nu o i-a înainte (2Ioan 1:9), ea stăruie în „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42). Ea nu se duce după străini, ea nu ascultă de ei (Ioan 10:1-5), aşa cum ascultă menoniţi de doctrina catolică a trinităţii, şi de botezul în numele treimii!!!

Cu toate că apostolii L-au făcut totdeauna în Numele Domnului Isus Cristos, care este o singură persoană (Fapte 2:38; Fapte 8:16; Fapte 10:48; Fapte 19:5; Romani 6:3; 1Corinteni 1:12-13; Galateni 3:27). Şi orice lucrare creştină ei au făcut-o în Numele lui Isus (Coloseni 3:17).

De ce prcatică menoniţii o lucrare în numele a trei persoane?

Deorece urmează falsurile catolice!

Biserica catolică trinitariană, a influenţat în timp Biblia, adăugând la ea fraze, ca să susţină trinitatea şi alte doctrine. De pildă, 1Ioan 5:7. Care este realitatea despre acest pasaj?

În Biblia Cornilescu, fraza: (Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei una sunt), este pusă în paranteze, arătând că această frază apare doar în manuscrisele târzii. Alte traduceri ale Bibliei nici măcar nu introduc această frază în textul Bibliei. Vezi în acest sens, traducerile Bibliei: BCR, CLV, NT – Pascal, TLRM; TLRC, NT - Sapienţia, BB 2001, NTTF – 2008; şi notele de subsol din BB 2001, CLV,  NT - Sapienţia şi NTR (2007).

Acest pasaj este o adăugire, şi nu apostolul Ioan a scris fraza din v.7 cu trinitatea!

Din toate timpurile a existat acest pericol de a nu ţine învăţăturile date de Domnul Isus prin apostoli (Fapte 1:2), ci să ţinem alte învăţături promovate de învăţători falşi, care au mers până acolo încât au încercat să falsifice chiar şi Sfânta Scriptură. Aceasta a inclus: falsificarea formulei de botez, prin introducerea frazei botezându-i în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh”, în textul Bibliei.

Această adăugire, nu aparţine naraţiunii originale scrise de apostolul Matei sub inspiraţie. Acestă modificare a avut loc în sec. II d.C.conform cu unii cercetători:

Hastings Encyclopedia of Religion, Vol. 2, pag. 377, 389, spune: Botezul creştin a fost întotdeauna realizat folosind cuvintele „în Numele lui Isus”...până pe vremea lui Iustian Martirul[1] [Iustian a trăit între anii 100-160 d.C.]. Ei susţin că iniţial formula de botez a fost „în Numele lui Isus”, dar ulterior odată cu introducerea doctrinei trinităţii, şi formula de botez s-a schimbat, inserându-se fraza: „botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

Iar în Enciclopedia Britanică, Vol. 3, pag. 365, afirmă că botezul a fost schimbat din „Numele lui Isus”, în cuvintele „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”[2]  în secolul al-II-lea d.C.

Deci după moartea apostolilor. Anumiţi cercetători recunosc că fraza despre botezul întreit, din textul din Matei 28:19, este o interpolare. De fapt, creştinii fac ucenici învăţându-i; nu fac ucenici botezându-i !!!

În „Biblia Herder” editată în 1965, în introducerea la anexa pag. 37: „formula de botez trinitariană (lungă) s-a dezvoltat în biserica primară din formula simplă „În Numele lui Isus”. Prin aceasta Biserica catolică recunoaşte că a modificat formula simplă a apostolilor şi odată cu aceasta a falsificat Biblia.

Ce urmeză menoniţii? Otrava adugătoare de moarte a catolicilor venită din păgânism, şi din idolatrie!

Liderii lor, fără să cereceteze Scripturile au preluat doctrine de la catolici, chiar prin aceasta indicând că ei nu au avut izvorul ca grupare în primul secol în vremea apostolilor! Pentru că nu au rămas la învăţătura lor!

În New Bible Dictionary: „Termenul Trinitate nu este găsit el însuşi în Biblie… dar a primit circulaţie largă şi elucidare formală numai în secolele IV şi V". (1996, „Trinity” – sublinierea îmi aparţine).

Iar în The Church of the First Three Centuries: Susţinem că doctrina Trinităţii a apărut în mod treptat şi relativ târziu; că îşi are originea într-o sursă complet străină de cea a Scripturilor ebraice şi creştine; că ea s-a dezvoltat şi a fost introdusă în creştinism cu ajutorul Părinţilor platonicieni; că în timpul lui Iustin, şi mult după aceea, s-a susţinut fără excepţie natura distinctă şi inferioritatea Fiului; şi că numai primele contururi vagi ale Trinităţii au devenit atunci vizibile”. [sublinierile îmi aparţin].

În The Oxford Companion to the Bible, cuvintele de deschidere sub articolul Trinitatea sunt edificatoare, acolo se precizează: „Din cauză că Trinitatea este o parte atât de importantă a doctrinei Creştine ulterioare, este remarcabil că termenul nu apare În Noul Testament. Asemănător, concepţia dezvoltată a trei co-egali parteneri în Divinitate găsită în formulările ulterioare ale crezului nu pot fi detectate cu claritate în cuprinsul canonului [Noului Testament]” (Bruce Metzger şi Michael Coogan, editori, 1993, p. 782, - sublinierea îmi aparţine). Termenul ulterior este o cheie vitală în înţelegere. Teologii învăţaţi în şcolile de filozofie, de după primul secol, au conceput iniţial această doctrină, şi alţii au adăugat şi au dezvoltat-o de-a lungul veacuri1or. Astfel doctrina despre Sfânta Treime, ţine mai degrabă de reflecţia teologilor, mai degrabă a filozofilor, decât de revelaţia Biblică.

Liderii catolici s-au depărtat de la simplitatea Evangheliei, de la simplitatea şi curăţia în Cristos, ce se poate spune despre tine iubite cititor, susţii o teorie complicată, o filozofie, care „va rămâne pururi neînţeleasă de mintea omeneasca”, sau susţii adevărul simplu al Bibliei! Căci cum poate fi cineva mântuit printr-o dogmă de neînţeles, printr-o filozofie?!?

La aceasta te încurajăm iubite cititor, ca să compari cu Biblia tot ceea ce crezi, ca să rămâi pe terneul solid al adevărului lui Dumnezeu (Proverbe 30:4-6; 2Timotei 3:16-17).

 


[1] Vezi : http://www.alvorada.us/0008.htm

[2] Vezi: http://www.prime.org/harlot.html