Scurt istoric:

 

Menoniţii se trag din anabaptişti, chiar Menno Simons a fost „botezat” de un anabaptist.

 

Numele de Anabaptism a fost dat acelei mişcări ce s-a dezvoltat în timpul Reformei din secolul XVI a cărei caracteristică generală a fost protestul faţă de „botezul” pruncilor practicat de Biserica Romano-Catolică şi de Bisericile Protestante, „botez” pe care îl considerau nescriptural şi invalid. Cuvântul „Anabaptist” înseamnă „re-botezător” şi a fost aplicat lor de către duşmani, în sens peiorativ. Ei afirmau că „botezul” pruncilor nu este un „botez” validat de Scripturi, de aceea nu poate fi numit: botez. Ei considerau că botezul valid era doar cel aplicat unor persoane suficient de mature pentru a-şi exprima propria credinţă în Cristos. Aveau credinţa că fiecare om este liber să aleagă ce doreşte să creadă sau în ce biserică să fie membru, indiferent de statul în care se află.

 

Mişcarea Anabaptistă se încadrează în ceea ce istoricii numesc „aripa stângă a Reformei” sau „Reforma radicală”. Această aripă cuprindea o largă varietate de idei şi de grupuri între care nu exista cooperare; ci, mai degrabă rivalitate.

 

Henry Bullinger, secundul lui Zwingli, a încercat o clasificare a lor, sugerând existenţa a treisprezece grupări diferite (vezi: Christian, A History of the Baptists, Vol. 1, p. 87), dar numărul grupărilor era chiar mai mare. Sebastian Franck, un alt contemporan, nota varietatea existentă printre radicali: „mi se pare că nu există doi care să fie de acord unul cu altul în toate punctele” (Christian, op. cit., p. 87).

 

Johann Mosheim a văzut aceasta când a scris, în 1726, Fundamentele istoriei ecleziastice”: „Dacă originea acestei secte discordante care a cauzat atâta pagubă atât în comunitatea civilă cât şi în cea religioasă trebuie căutată în Elveţia sau în Olanda şi Germania, sau în vreo altă ţară nu este important de ştiut şi imposibil de determinat pe deplin. În opinia mea, nu se poate afirma decât că în acelaşi timp, – adică nu mult după începerea Reformei de Luther – s-au ridicat oameni de acest fel în mai multe ţări diferite. Aceasta se poate deduce din faptul că aproape toţi liderii timpurii de o anumită vază printre Anabaptişti erau fondatori ai unor secte diferite. Căci deşi toţi aceşti reformatori ai bisericii, sau mai degrabă, aceşti proiectanţi de biserici noi, sunt numiţi Anabaptişti, deoarece toţi negau că pruncii sunt subiecţii potriviţi pentru botez şi botezau din nou solemn pe cei ce fuseseră botezaţi în pruncie, cu toate acestea, chiar de la început, la fel cum este şi astăzi, erau împărţiţi în grupuri variate care se contraziceau şi disputau asupra unor puncte nu de mică importanţă” (p. 686).

 

Fritz Blanke, în Anabaptism and the Reformation” spune: „Pe lângă canalul principal al Reformei, curgeau trei alte curente: Anabaptismul, spiritualismul şi anti-Trinitarianismul. Deşi existau tranziţii şi fenomene de frontieră între aceste curente, ele pot totuşi fi socotite ca diferite în esenţă. Anabaptismul la rândul său poate fi împărţit în patru ramuri: Fraţii Elveţieni, Fraţii hutteriţi în Moravia, Melchioriţii, notorii pentru împărăţia lor apocaliptică de la Munster, 1534-35; şi Menoniţii.” (Hershberger, The Recovery of the Anabaptist Vision, p. 57).

 

Mai recent, George Williams a realizat una din cele mai complete catalogări a diferitelor grupări care formau împreună „aripa stângă a Reformei”. „Toţi participanţii în Reforma Radicală au avut în comun dezamăgirea faţă de aspectele morale ale Protestantismului teritorial, aşa cum a fost articulat de Luther şi Zwingli, şi o negare directă a mai multor doctrine şi instituţii ale acestuia. Printre disidenţi în Reforma Radicală există trei mai grupuri: „Anabaptiştii” propriu zişi, „Spiritualiştii” şi „Raţionaliştii Evanghelici.” (Spiritualist and Anabaptist Writings, p. 20)

 

Raţionaliştii erau în mare majoritate unitarieni (anti-trinitarieni). Erau numeroşi în Polonia şi Transilvania, unde în a doua jumătate a sec. XVI trecuseră la socinianism. Reprezentaţii lor sunt Michael Servetus, Faustus şi Laelius Socinus, iar în Geneva lui Calvin, îi aveau de partea lor pe Castellius şi Crellius, unii din cei mai înfocaţi apărători ai libertăţii conştiinţei.

 

Spiritualiştii erau numiţi astfel deoarece credeau în inspiraţia imediată a Duhului. Puneau accent pe „cuvântul interior”, considerându-l superior Scripturilor scrise. Urmăreau crearea unei biserici noi, de credincioşi, dar nu considerau necesară o întoarcere la modelul Noului Testament. Respingeau botezul în general, la fel ca celelalte sacramente. Se opuneau asocierii Bisericii cu puterea civilă. Erau porecliţi „Schwarmer”, entuziaşti, fanatici.

 

Anabaptiştii, la rândul lor, sunt clasificaţi de Williams în 3 mari grupuri: evanghelici, contemplativi şi revoluţionari. Cu toţii voiau o biserică spirituală. Toţi botezau adulţii. Toţi militau pentru libertate religioasă. Cu toate acestea, cele trei grupări difereau unele de altele în puncte importante, iar cooperarea dintre ele, în rarele momente când exista, era redusă.

 

Aşa numiţii: „Evanghelicii” reprezentau principalul curent al Anabaptismului. Printre liderii lor mai cunoscuţi se regăseau: în Elveţia: Conrad Grebel (ca. 1498-1526), Felix Manz (ca. 1498-1527), Georg Blaurock (ca. 1492-1529); în landurile germane sudice, Austria şi Moravia: Michael Sattler (ca. 1490-1527), Wilhelm Reublin (m. după 1559), Balthasar Hubmaier (1480?-1528), Pilgram Marpeck (m. 1556); în Olanda: Menno Simons (1496-1561), Dietrich (Dirk) (1504-1568) şi Obbe Philips (ca. 1500-1568), în prima parte a lucrării sale.

 

Ei credeau în libertatea individului de a crede ceea ce îi dicta conştiinţa, credeau într-o biserică constituită din credincioşi veritabili, separată de stat şi de lumea necredincioasă. Se împotriveau uzului armelor şi refuzau să jure sau să servească drept magistraţi, deşi se supuneau ordinelor autorităţii civile. Din trunchiul principal al Anabaptiştilor evanghelici s-au desprins hutteriţii, un segment important condus de Jacob Hutter, care practicau comunitarianismul (posesia în comun a tuturor bunurilor comunităţii).  

 

 Anabaptiştii contemplativi erau cei care, la fel ca Spiritualiştii, puneau un puternic accent pe iluminarea Duhului. Priveau „cuvântul interior” şi litera Scripturii ca 2 talere ale aceleiaşi balanţe. Reprezentanţii lor de seamă au fost Hans Denck (ca. 1500-1527) (pentru un timp el a fost liderul Anabaptiştilor Evanghelici din Augsburg), Hans Hut (m. 1527), (în ultimii săi ani, însă, a lucrat printre Anabaptiştii evanghelici), Ludwig Hatzer (1500-1529), Adam Pastor (m. între 1560-70). Denck şi Hatzer au colaborat la traducerea profeţilor mari din ebraică în germană, anticipând cu cinci ani traducerea lui Luther. Decesul în exil al lui Denck şi execuţia lui Hatzer au oprit traducerea întregului Vechi Testament.

 

Anabaptiştii Revoluţionari erau cei care insistau asupra instaurării Teocraţiei lui Cristos pe pământ. Aceştia se bazau pe profeţiile Vechiului Testament şi pe propria „inspiraţie divină”. Liderii lor, Melchior Hoffman şi Jan Matthijs se considerau cei doi profeţi din cartea Apocalipsei. Matthijs prevestea venirea apocalipsului şi a Împărăţiei, care avea să aibă capitala în oraşul german Munster. După ce au reuşit să pună mâna pe cetate şi să alunge întreaga opoziţie (1534), în aşteptarea venirii lui Mesia, Matthijs şi apoi succesorul său, Jan Bockold de Leyden au condus oraşul asediat de trupele episcopale şi nobiliare spre abuzuri grosolane, printre care şi poligamia. După tragicul sfârşit al dezordinilor de la Munster (iunie 1535), atât Catolicii cât şi Protestanţii s-au grăbit să îi identifice pe toţi Anabaptiştii cu acel grup de fanatici. Rezultatul a fost un teribil val de persecuţie, în urma căruia multe mii de Anabaptişti nevinovaţi au căzut pradă săbiei călăilor sau focului rugului.

 

 

 

MENONIŢII

 

După dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste.

 

În cartea: „Aceasta este moştenirea mea”, la p.52-57, se relatează viaţa lui Menno Simons, precum şi înfiinţarea mişcării mennonite. Confom acestei cărţi Menno Simons s-a născut în anul 1496, în satul: Witmarsun (Olanda de astăzi), ulterior a devenit călugăr în „Biserica” catolică, iar la vârsta de 28 de ani a fost făcut preot, iar timp de 12 ani a executat ceremoniile catolice, după un timp a început să se îndoiască de doctrina transsubstanierii, şi după ce s-s frământat un timp, a cercetat: Biblia şi şi-a dat seama că învăţăturile catolice nu sunt în acord cu Biblia. Apoi el a mai citit lucrările lui Martin Luther.

 

În anul 1533 un croitor a fost executat în public pentru că s-a „botezat” pentru a doua oară, gândindu-se la aceste eveniment, Menno a început să se îndoiască de „botezul” copiilor, cu timpul conştiinţa lui a început să-l chinuie, căci pe de o parte practica ceremoniile catolice, dar conştinţa lui îl mustra. Întrebându-se de ce un om ar fi gata să moară pentru practica botezului, el a început să studieze aspectele botezului din Scriptură. Ca rezultat, a început să aibă şi îndoieli legate de botezul infantil. (Acea execuţie a fost un punct de cotitură şi pentru Obbe Philips (1500?-1568) care avea să devină o figură centrală a anabaptismului şi cel care l-a botezat pe Menno – însă care până la urmă avea să abandoneze credinţa anabaptistă, în anul 1540).

 

El a început să predice în public convingerile la care a ajuns de la amvonul „bisericii” catolice, timp de nouă luni.

 

În 1534, Menno a avut primul contact direct cu anabaptiştii, emisari din Munster. Deşi impresionat de zelul lor, el s-a opus vehement fanatismului lor. A rămas însă gânditor, din cauza vieţii sale anterioare şi a compromisului făcut prin rămânerea în siguranţa şi prosperitatea poziţiei sale pastorale catolice. Această mustrare de conştiinţă a fost intensificată când a auzit de măcelul din aprilie 1535, când 300 de anabaptişti din Munster au căutat adăpost într-o abaţie învecinată, (unul dintre ei fiind fratele lui). În acea perioadă el a continuat să examineze chestiunea “botezului” copiilor, nefiind convins de scrierile lui Luther, Zwingly şi Calvin în această problemă; a început să suspecteze că năpăstuiţii anabaptişti aveau dreptate că “botezul” copiilor nu este biblic. În cele din urmă, nu a mai rezistat – conştiinţa îl mustra pentru că stătea deoparte, în timp ce atât de mulţi anabaptişti neajutoraţi şi dezamăgiţi mureau. Într-o duminică, pe 30 ianuarie 1536 (acelaşi an în care a murit Jacob Hutter) a părăsit amvonul  din care încercase fără succes, timp de 9 luni, să îşi predice noile sale crezuri. A trecut la paşnicii anabaptişti melchioriţi, conduşi de Obbe Philips, de către care a şi fost “botezat”.

 

O vreme s-a îndoit de rolul săi şi s-a retras în estul provinciei Friesland, pentru a cugeta asupra convertirii sale. Acolo a fost contactat de o delegaţie de anabaptişti din Friesland, care l-au rugat să le asigure conducerea. În anul 1537 a fost „ordinat” de către Obbe Philips în mişcarea anabaptistă, ulterior s-a căsătorit cu Gertrude, a avut două fice.

 

Pe măsură ce devenea tot mai cunoscut, Menno a fost obligat să călătorească în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins.

 

În acelaşi timp, el a început o carieră prolifică de cărturar, apărând practica şi doctrina anabaptistă, îndeosebi contra spiritualiştilor profetici post-Munster, cum era David Joris. În 1543, Menno a părăsit Olanda în favoarea nordului Germaniei, unde a putut găsi în fine protecţie, iar următorii 18 ani a continuat să sprijine bisericile. Ultimii săi ani l-au găsit implicat într-o dispută legată de scindarea mişcării. S-a pus problema stricteţii obligativităţii principiului interdicţiei anabaptiste, şi în ce măsură interdicţia poate sau trebuie lăsată deoparte. Până la urmă Menno a susţinut tabăra celor favorabili stricteţii, care au purces să dea "Interdicţia" pentru moderaţi. Moderaţii (care au ajuns cunoscuţi ca waterlanderi) şi-au format apoi propria denominaţie. Waterlanderii semănau în unele aspecte cu baptiştii moderni. Deşi încă pacifişti, ei îngăduiau creştinilor să lucreze în funcţii statale nemilitare. Ei priveau şi celelalte biserici ca fiind valide, chiar dacă ele greşeau, mergând până la îngăduirea căsătoriilor cu credincioşi din biserici de stat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, slăbit de lunga sa luptă pentru biserici.

 

Chiar înainte de moartea lui Menno, s-au început discuţiile cu anabaptiştii lui Marpeck în privinţa unificării celor două mişcări. Deşi ambele părţi se simpatizau reciproc, marpeckienii erau încă conştienţi de implicaţiile avute de doctrinele Trupului celest şi a Interdicţiei menoniţilor. Cu toate acestea, diferenţele dintre waterlanderi, menoniţi, marpeckieni şi anabaptiştii elveţieni rigizi au crescut tot mai mult, devenind mai degrabă o problemă practică decât una doctrinară, acum că spiritualismul fusese abandonat.

 

Menno Simons a scris pe parcursul vieţii lui 24 de cărţi şi broşuri, spre sfârşitul vieţii s-a retras în Danemarca, murind la 31 ianuarie 1561.

 

 

 

Mişcarea menonită după moartea lui Menno Simons:

 

Gruparea lui Marpeck a început să se integreze în curentul menonit. Chiar dacă existau tensiuni (schisma waterlanderilor) – în esenţă, aceste grupări au rămas unite. S-a obţinut toleranţa faţă de menoniţii olandezi în anul 1572, sub Wilhelm de Orania, mulţi menoniţi devenind contribuabili de frunte ai societăţii olandeze.

 

Un conducător al menoniţilor pe nume: Peter Twisck, a scris în anul 1565: „Treizeci şi trei de articole de credinţă”, el s-a căsătorit cu o nepoată a lui M. Simons. Ulterior în 1632, s-a scris „Cele optsprezece articole de credinţă” care au dus la unitatea menonită.

 

Prin anul 1650, cam 200.000 de oameni erau menoniţi. Între anii 1693 şi 1698 între menoniţi elveţieni şi cei din sudul Germaniei a avut loc o mare ruptură. Urmându-l pe Iacob Amman, menoniţi din Alsacia şi o parte din cei din Elveţia, au creat mişcarea Amiş.

 

Menoniţii de la 160.000 de membri în 1700, menoniţii olandezi au suferit treptat o scădere, abandonând principiul lor Sola Scriptura şi îmbrăţişând raţionalismul şi laicizarea Iluminismului. Prin 1873, mai erau doar 15.300 de membri în Olanda, dar de la această dată s-a consemnat o creştere substanţială, pe măsură ce bisericile s-au apropiat de o poziţie mai puţin critică asupra Scripturii. Dincolo de hotarele Olandei, marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda.

 

Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în vreme ce altele (precum Amish, care s-a desprins din sânul menoniţilor elveţieni între anii 1693-1698) au luat o opţiune asemănătoare celei a hutteriţilor – formarea de comunităţi de sine stătătoare.

 

Primii menoniţi migraţi în Statele Unite au ajuns acolo în 1663, iar de atunci a exista un curent stabil în această privinţă. La sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII, unii menoniţi au emigrat în SUA. Mişcarea s-a extins în mai multe ţări. Prin 1984, menoniţii numărau 700.000 de oameni în toată lumea, iar convingerile teologice variau de la o grupare la alta. 

 

 

 

Menoniţii în România:

 

Două ramuri ale menoniţilor au venit şi în România, una cu sediul în Suceava, „Christian aid Ministries”, şi ramura Holdeman, ce reprezentanta: „Gospel Tract and Bible Society”.

 

Întrebările care se ridică sunt: reprezintă grupările menonite creştinismul lăsat de Domnulşi apostolii? Este doctrina loc doctrina Bibliei? Sunt practicile lor apostolice?

 

Să analizăm aceste întrebări în continuare:

 

Este “Biserica” Menonită, biserica lui Cristos?

 

Adunarea (ekklesia) lui Dumnezeu Îl are pe Dumnezeul Bibliei (Ioan 17:3), pe Cristosul Cel Viu şi adevărat (1Corinteni 1:2; 1Tesaloniceni 1:1), şi pe Duhul Sfânt (Fapte 9:31). Ea are Evanghelia Domnului Isus (Fapte 5:42; Romani 15:19), Evanghelia veşnică (Apocalipsa 14:6), ea are învăţătura lui Dumnezeu (Ioan 7:16-18; 2Ioan 1:9), ea păzeşte credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3 - citatele biblice sunt luate din Noua Traducerea Românească 2007 sau din Biblia Cornilescu).

 

Adunarea lui Dumnezeu a fost născută prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea nu se abate de la Cuvântul Evangheliei, ea rămâne la „învăţătura lui Cristos”, nu o i-a înainte (2Ioan 1:9), ea stăruie în „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42).

 

Orice om poate deosebi adunarea lui Dumnezeu, cea biblică, de o grupare religioasă, cercetând învăţătura acelei grupări, dacă ea corespunde cu ceea ce este scris în Biblie sau nu?

 

Însuşi Domnul Isus a spus în Ioan 7:17: Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc dela Mine”.

 

Prin urmare, dacă suntem sinceri, vom ajunge să cunoaştem dacă o învăţătură este de la Dumnezeu sau nu!

 

Apostolul Petru, le scrie creştinilor următorul avertisment: Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică. Mulţi îi vor urma în depravările lor; din cauza lor calea adevărului va fi batjocorită. În lăcomia lor, vor încerca să profite de voi prin cuvântări născocite...”. Apostolul Petru avertizează că vor exista „învăţători falşi”, care vor strecura erezii, şi învăţând ceea ce Domnul nu a învăţat, implicit ei se vor lepăda de Domnul Adevărului!

 

Creştinul este chemat de Dumnezeu să vegheze şi să păstreze singura credinţă (Efeseni 4:5), cea adevărată (Tit 1:1), învăţătura cea sănătoasă (1Timotei 6:3), căci alt fel, a crezut în zadar (1Corinteni 15:1,1Corinteni 15:2)!

 

Un grup care nu are învăţătura lui Dumnezeu, ci are un amestec, de grâu cu paie (Ieremia 23:28), de erezii şi lucruri luate din Biblie, nu poate fi adunarea lui Dumnezeu! Deoarece este scris: Nu ştiţi că puţină drojdie dospeşte tot aluatul? (1Corinteni 5:6 NTR). Iar în altă parte: „Aşa cum muştele moarte strică şi fermentează untdelemnul negustorului, tot aşa puţină nebunie copleşeşte înţelepciunea şi slava”Ecleziast 10:1.

 

Aspecte greşite din „Treizeci şi trei de articole de credinţă”, şi din „Cele optsprezece articole de credinţă” le voi analiza în lucrarea:Sunt anabaptiştii biserica sau trupul lui Cristos?”

 

Să analizăm în continuare crezul menonit actual:

 

În broşura: „Menoniţii – Cine sunt ei? Ce cred ei?”, publicat de „Christian aid Ministries”, se firmă ca text moto:

 

„Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31,Ioan 8:32). Iată doar rămânerea în Cuvântul lui Cristos este garanţia că suntem ucenici ai Lui!

 

Această broşurică, conţine 30 de articole scurte ale credinţei lor, voi cita câteva care nu concordă cu Scripturile:

 

Doctrina despre Dumnezeu:

 

„Cred...1. că Dumnezeirea este compusă din trei persoane divine, Trinitatea: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt (Matei 28:19,Matei 28:20; Galateni 4:4-6; Efeseni 2:13-18; 1Ioan 5:1-13).

 

Învăţătura menonită despre Dumnezeu, este identică cu învăţătura catolică despre Dumnezeu! Să nu uităm că Menno Simons a fost iniţial preot catolic! Menoniţi pur şi simplu au preluat învăţătura catolică despre „Dumnezeu” făcă ca să o cerceteze în lumina Scripturii, căci nici unul din pasajele aduse ca argumente: Matei 28:19,Matei 28:20; Galateni 4:4-6; Efeseni 2:13-18; 1Ioan 5:1-13, nu susţine nici că Dumnezeu ar fi compus din trei persoane divine, nici că trei Dumnezei, respectiv: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, ar compune un singur Dumnezeu!

 

Da, Biblia vorbeşte de Tatăl, Fiul şi de Duhul Sfânt, dar nu ne spune nicăieri că ei ar forma un Dumnezeu. Biblia vorbeşte şi de alte trei persoane: Avraam, Isac şi Iacov, sau de Petru, Ioan şi Iacov, dar nu ar trebui să deducem că ei ar fi o singură fiinţă, doar pentru că apar în unele pasaje împreună!?!

 

Biblia vorbeşte de: Dumnezeu, Isus şi îngerii în 1Timotei 5:21: „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte şi să nu faci nimic cu părtinire.” Dar nu ar trebui să deducem că ei ar forma un Dumnezeu, pentru că apar în acelaşi verset împreună!?!

 

2Corinteni 13:14„Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin.” Chiar dacă şi acest text face referire la  Dumnezeu (Tatăl), Fiul şi Sfântul Duh, textul nu spune că ei sunt o singură Fiinţă, sau că sunt egali aşa cum susţine trinitarismul, ba mai mult, se arată că Fiinţa lui Dumnezeu este separată şi distinctă de Fiul şi de Duhul Sfânt! Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt parte din Dumnezeu!

 

Biblia de la un capăt la altul învaţă că există un singur Dumnezeu adevărat şi real, şi acest lucru reiese din zeci de pasaje biblice, atât din Vechiul Testament precum şi din Noul Testament ca de pildă:

 

Deuteronom: 4:35,39: …ca să cunoşti că DOMNUL El este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El... Să ştii, deci, în ziua aceasta şi pune-ţi în inimă că numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ şi că nu este alt Dumnezeu în afară de El.”

 

Isaia 45:21: „Spuneţi-le şi aduceţi-i încoace, ca să se sfătuiască unii cu alţii! Cine a prorocit aceste lucruri de la început şi le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept şi mântuitor, alt Dumnezeu în afară de Mine nu este.”

 

1Timotei 1:17„A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.”

 

Galateni 3:20: „Dumnezeu, este unul singur” (vezi şi Romani 3:30; Iacob 2:19).

 

Afirmaţiile Scripturii sunt clare, există un singur Dumnezeu, El este Dumnezeul Bibliei. Atunci când El vorbeşte în Biblie, peste tot se exprimă despre Sine la singular (Eu, Mie, al Meu, etc. - Geneza 6:17; 9:9,15; 15:14; Levitic 26:23,Levitic 26:27; Exod 6:7; 13:2), şi nu vorbeşte nicăieri despre Sine la plural (Noi, nostru, etc.).

 

Numai atunci când vorbeşte cu alţii, El spune: „nostru”, „noi” (Geneza 1:26; 3:22). Astfel acest argument ar fi suficient, pentru a arăta că Dumnezeu NU este o pluralitate de persoane (trei persoane).

 

În plus, Biblia nu numai că ne spune că „Dumnezeu, este unul singur” (Romani 3:30; Galateni 3:20), dar ne spune şi cine este Acel unul singur.

 

Învăţătura clară a Domnului Isus, Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind doar Tatăl.

 

În Ioan 6:27, El afirmă: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui.” Cine este Dumnezeu? Conform afirmaţiei lui Isus: Tatăl este  „însuşi Dumnezeu”!

 

Tot la fel în Ioan 6:45, Domnul Isus învaţă: „În proroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine”. Domnul Isus Îl identifică pe Dumnezeu care Îi învaţă pe toţi, cu „Tatăl”, iar cine a primit învăţătura Lui, vine la Mine. Expresiile: „Lui” şi „Mine”, desemnează două persoane distincte. Astfel Dumnezeu nu se arată când ca Tată, când ca Fiu; ci, Tatăl şi Fiul sunt două persoane diferite, şi doar Tatăl este descris de Isus ca Dumnezeu!

 

În Ioan 8:54: „Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru. Domnul Isus descoperă cine este Tatăl Lui, El nu este Altul decât Dumnezeul vostru, al evreilor cu care vorbea Isus, despre care în lege era scris: ca să cunoşti că DOMNUL El este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El” - Deuteronom: 4:35.

 

Domnul Isus, declară în Ioan 17:1,Ioan 17:3, ceva ce contrazice flagrant trinitatea: „…Tată, a sosit ceasul!…Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine SINGURUL DUMNEZEU ADEVĂRAT, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:1,Ioan 17:3). Iată! Domnul Isus, declară că Singurul Dumnezeu Adevărat este Tatăl, la care El se ruga. De fapt poate Dumnezeu să se roage la Dumnezeu? Are nevoie Dumnezeu de ceva sau cineva (Fapte 17:24,Fapte 17:25)? Domnul Isus nu a spus că Adevăratul Dumnezeu este: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; ci, El a afirmat că Dumnezeul adevărat este doar Tatăl.

 

Tot la fel, apostolii au înţeles că Dumnezeu este doar Tatăl, ei învăţau:

 

1Corinteni 8:5,1Corinteni 8:6: „Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”

 

Textul acesta spune clar şi fără echivoc, că pentru creştini nu există decât un singur Dumnezeu; şi că Acesta este: „Tatăl”, iar Tatăl este o altă persoană diferită de Isus, pentru că „de la” El vin toate lucrurile; pe când Isus, are rolul de agent, fiindcă: „prin El …sunt toate lucrurile”. Cel „de la” care vin toate lucrurile, este  diferit de Cel „prin care” vin toate lucrurile!

 

1Petru 1:2,1Petru 1:3: „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos!” Iată că şi apostolul Petru, învăţa ca şi Pavel, că Dumnezeu este Tatăl, şi că Acesta este distinct de Isus Cristos şi de Duhul Sfânt!

 

De fapt, daca citim introducerile de la toate epistolele Noului Testament, vom găsi aproape în toate, această distincţie, între Dumnezeu care este prezentat ca fiind: Tatăl, de Isus Cristos (prezentat ca Fiu sau ca Domn), şi de Duhul Sfânt.

 

Dacă Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind distinct de Fiul şi de Duhul Sfânt, aceasta ar fi fatal doctrinei trinităţii, care Îl include pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, alături de Tatăl în Fiinţa lui Dumnezeu.

 

Romani 15:30: „Vă îndemn, fraţilor, prin Domnul nostru Isus Cristos şi prin dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciuni către Dumnezeu pentru mine” (Noua Traducere românească 2007).

 

În acest pasaj se face aluzie la Domnul Isus, la Duhul Sfânt şi la Dumnezeu, însă nu este vorba de o triadă de persoane într-un Dumnezeu. Nu, Dumnezeu este prezentat distinct de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt, „prin”  care ne luptăm în rugăciuni către Dumnezeu. Prin urmare, Romani 15:30, nu susţine că Dumnezeu este o treime de persoane; ci, susţine că există un singur Dumnezeu, şi alte două persoane intermediare, prin care omul se roagă la Dumnezeu.

 

Iuda :20,Iuda :21,Iuda :25: „Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră Preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică...singurului Dumnezeu, mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci. Amin.” Acesta este un alt text care surprinde diferenţa dintre: Duhul Sfânt prin care ne rugăm, Dumnezeu, şi Isus Cristos. Astfel, persoana „singurului Dumnezeu”, este distinctă de cea a lui Isus Cristos, şi a Duhului Sfânt prin care ne rugăm. Este interesant că această situaţie a unui ‘singur Dumnezeu’, care este altul decât Isus, exista încă înainte de naşterea lui Isus din Maria; căci Dumnezeu nu se schimbă, este acelaşi, mai înainte de epoci, acum şi pentru totdeauna. Întrebarea care se ridică pentru tine iubite cititor, este următoarea: Dumnezeul Tău, este Acelaşi, Unicul, Singurul, diferit de Isus, şi Duhul Sfânt, prin intermediul cărora Îi dăm lui Dumnezeu:slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci.” ???

 

Fie ca fiecare cititor să-şi răspundă personal la această întrebare, pentru a se asigura că îl recunoaşte ca Dumnezeu pe Tatăl, Dumnezeu Bibliei, Dumnezeul lui Isus, Dumnezeul apostolilor, şi nu pe alt Dumnezeu inventat de mintea omenească.

 

 

 

Doctrina despre mântuire:

 

9. că sângele lui Isus Hristos vărsat la Calvar reprezintă singurul mijloc de mântuire din păcat (Ioan 3:16; Evrei 9:14-26).

 

11. că pentru a fi mântuiţi, toţi oamenii ajunşi la maturitate trebuie să creadă în Hristos, să se pocăiască de păcate, să se „nască din nou” şi să trăiască o viaţă nouă (Ioan 3:3,Ioan 3:5; Romani 6:1-7).

 

Menoniţii nu sunt mântuiţi în Domnul Isus! De unde ştim lucrul acesta? Din însuşi mărturia lor de credinţă! La fel ca şi alţii, ei susţin ca agent al mântuirii doar sângele lui Isus! Iar ca condiţii ale mântuirii, doar credinţa şi pocăinţa!

 

Biblia învaţă următoarele despre agenţii mântuirii: după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Cristos: harul şi pacea să vă fie înmulţite! Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Care, după marea Lui îndurare, ne-a născut din nou la o nădejde vie, prin învierea lui Isus Cristos din morţi (1Petru 1:2,1Petru 1:3 NTR – 2007).

 

Care sunt agenţii lui Dumnezeu care lucrează sfinţirea? Conform cu 1Petru 1:2: Duhul şi sângele care lucrează împreună. Încă din V.T. exista imaginea sângelui care lucrează împreună cu undelemnul, undelemnul este simbolul Spiritului Sfânt (comp. 2Corinteni 1:21,2Corinteni 1:22 cu Evrei 1:9). Observaţi cum erau consacraţi preoţii în Exodul 29:21: „Să iei din sângele de pe altar şi din untdelemnul pentru ungere şi să stropeşti pe Aaron şi veşmintele lui, pe fiii lui şi veşmintele lor. Astfel vor fi închinaţi, Aaron şi veşmintele lui, fiii şi veşmintele lor în slujba Domnului”. Iată preotul consacrat prin sânge şi undelemn, tot aşa preotul din noul legământ, creştinul, nu este consacrat, făcut preot doar prin Spirit Sfânt (undelemn); ci, şi prin sângele mielului fără cusur: sângele lui Isus. (vezi şi Leviticul 14:25,28). Este interesant că în acest pasaj din Levitic se arată unde este undelemnul (Duhul Sfânt), şi anume: „în locul unde a pus din sângele jertfei pentru vină”, cu alte cuvinte în lucrarea noului legământ prefigurată de această lucrare, unde este Spiritul Sfânt este şi sângele lui Isus, unde este sângele este şi Spiritul Sfânt!

 

În Evrei 9:12, se afirmă: cu cît mai mult sîngele lui Hristos, care, prin Duhul cel vecinic, S’a adus pe Sine însuş jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!” iată sângele este lucrător şi curăţitor doar prin Duhul Sfânt! Astfel afirmaţia: „că sângele lui Isus Hristos vărsat la Calvar reprezintă singurul mijloc de mântuire din păcat”, este o afirmaţie eretică!

 

Apoi, în legătură cu ceea ce trebuie să facă omul ca să fie mântuit, afirmaţia: „a fi mântuiţi, toţi oamenii ajunşi la maturitate trebuie să creadă în Hristos, să se pocăiască de păcate” este inexactă şi insuficientă!

 

Conform Scripturilor prima dată omul după ce aude evanghelia se pocăieşte şi apoi crede în Isus Cristos!

 

Fapte 20:20,Fapte 20:21: „Ştiţi că n’am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m’am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos. Iată prima dată Pavel vestea pocăinţa şi apoi credinţa, aceasta este ordinea corectă şi biblică (vezi şi Evrei 6:1).

 

Apoi, conform Scripturii nu sunt numai două condiţii; ci, mai multe! Astfel, potrivit întregii Scripturi, mântuirea este prin har şi se dă celui ce reacţionează la harul lui Dumnezeu cu: pocăinţa faţă de păcate, credinţa în Isus, mărturisirea cu gura şi botezul în apă. O dată ce menoniţii nu consideră botezul necesar pentru mântuirea omului, implicit elimină şi mărturisirea cu gura ca condiţie a mântuirii, ce se face înainte de botez, înaintea multor martori văzuţi şi nevăzuţi (1Timotei 6:12). Însă Biblia arată că ea este o condiţie pentru salvare: „Dacă deci Îl mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se primeşte dreptatea şi prin mărturisirea cu gura se primeşte mântuirea (Romani 10:9,Romani 10:10).

 

Tot la fel botezul în apă este o condiţie a mântuirii, în care ne identificăm cu Domnul Isus, cu moartea şi învierea Lui (Romani 6:3-5; Coloseni 2:12), este o condiţie a salvării şi a iertării păcatelor:

 

Fapte 2:38: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Duhului Sfânt!”. Iată apostolul Petru în ziua Penticostei îi îndeamnă pe oameni să se pocăiască şi să se boteze pentru iertarea păcatelor (cuvântul din greacă: eis, are sensul de: pentru în acest text).

 

Astfel cel botezat în apă, era botezat în Numele (persoana) lui Isus şi pentru iertarea păcatelor! Cuvântul Nume are sensul de persoană, vezi Apocalipsa 3:4. Iată când intri în Isus şi El în tine, cu ocazia botezului în apă!

 

Fapte 22:16: „Iar acum, ce aştepţi?! Ridică-te, fii botezat şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Lui!” Iată, când a fost spălat apostolul Pavel de păcate! Nici când s-a întâlnit cu Domnul pe drumul Damascului, nici când şi-a pus Anania mâinile peste el şi a fost vindecat; ci, tocmai în botezul în apă! Şi atunci cu ocazia botezului Anania l-a îndemnat să cheme Numele Domnului, să-L invoce spre salvare (vezi şi Romani 10:12,Romani 10:13)!

 

1Petru 3:21: „aceasta este o imagine a botezului, care vă mântuieşte acum – el nu este o îndepărtare a murdăriei de pe trup, ci răspunsul unei conştiinţe bune înaintea lui Dumnezeu – prin învierea lui Isus Cristos” (NTR – 2007). Tot la fel, vedem că apostolul Petru, învaţă clar că imaginea arcei lui Noe scufundată în apa potopului (v.20), este o imagine „a botezului, care vă mântuieşte acum”. Vedem că botezul nu este un simbol al mântuirii, căci el „vă mântuieşte acum”! Botezul, ca urmare a auzirii Evangheliei, a pocăinţei faţă de Dumnezeu, a credinţei în Domnul Isus, a mărturisirii cu gura este răspunsul omului la dragostea lui Dumnezeu şi este condiţia şi locul unde se primeşte mântuirea!

 

Nu putem elimina nici unul din aceste condiţii ale mântuirii, căci altfel am distorsiona Evanghelia veşnică şi nu am obţine mântuirea! Astfel, a spune că botezul este un simbol al mântuirii şi astfel exterior mântuirii, însemnă a învăţa un lucru nebiblic şi periculos!

 

De fapt, dacă am înţeles că sfinţirea se realizează prin Duhul Sfânt şi sângele lui Isus care lucrează împreună şi simultan, trebuie să ne întrebăm: unde are loc această lucrare a Duhului şi a sângelui? Unde are loc naşterea din nou?

 

Domnul Isus a învăţat despre naşterea din nou: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou”.

 

Iată, Domnul Isus vorbeşte de o singură naştere, o naştere: „din apă şi Spirit” (după o traducere literală din greacă), este o singură naştere, dar din mai multe elemente: 1) apa; 2) Spiritul Sfânt.

 

La aceste două elemente, se adaugă şi sângele lui Isus care lucrează împreună cu Duhul Sfânt conform cu 1Petru 1:2; vezi şi Efeseni 1:7.

 

Faptul că în textul grecesc din Ioan 3:3-5, expresiile nu sunt articulate, toate acestea indică că naşterea de sus reprezintă o singură acţiune, o singură naştere, nu două naşteri separate, una din apă şi alta din Duh.

 

Biblia spune că Isus a venit cu: apă, sânge şi Spirit Sfânt (1Ioan 5:6-8), la care mai adăugăm Cuvântul lui Dumnezeu sau Evanghelia ca agent prin care cele trei elemente: apa, sângele şi Spiritul Sfânt lucrează naşterea din nou (1Corinteni 4:15; Efeseni 5:26; Iacov 1:18; 1Petru 1:23). La aceste elemente divine mântuitoare, se adaugă reacţia omului (1Petru 3:21) prin pocăinţă, credinţă, mărturisirea cu gura şi botezul în apă, această reacţie umană este esenţială ca cele patru elemente divine să fie lucrătoare şi să acţioneze născând pe om din Dumnezeu.

 

Iată unde are loc înnoirea, regenerarea, naşterea din nou! În botez, unde înviezi împreună cu Cristos (Romani 6:1-5; Coloseni 212). De fapt, apostolul petru arată că naşterea din nou are loc în botez, pentru că vorbeşte că „prin învierea lui Isus Cristos din morţi”, oamenii sunt renăscuţi (1Petru 1:3), sau sunt botezaţi (1Petru 3:21). Dacă comparăm 1Petru 3:21, cu 1Petru 1:3, vedem că atât botezul se realizează prin învierea lui Isus Cristos, cât şi naşterea din nou (renaşterea) se realizează prin învierea lui Isus Cristos. Astfel, renaşterea (naşterea din nou) nu are loc înainte de botez; ci, cu ocazia botezului, şi botezul este implicat în lucrarea renaşterii.

 

Astfel, botezul este locul unde primeşti pe baza lucrării divine a harului lui Dumnezeu, şi a jertfei lui Isus: renaşterea, regenerarea, înnoire, sfinţirea, curăţirea, iertarea, mântuirea, îndreptăţirea.

 

Aparent uitându-ne la apa botezului, nu vedem nimic miraculos, nimic supranatural sau divin, este o simplă apă, oamenii fireşti o privesc doar ca un simbol al curăţirii, purificării, apa are însuşirea de a dizolva, de a îndepărta impurităţile şi a curăţi. Însă conform Bibliei, botezul în apă nu este un simbol, este o lucrare mai mult decât ce se vede cu ochiul omenesc. Scufundare în apa botezului ca urmare a pocăinţei şi credinţei este o scufundare în Cristos (Fapte 2:38; Romani 6:3). Apa este locul unde Duhul Sfânt lucrează regenerarea, aşa a hotărât Dumnezeu, ca lucrarea renaşterii să nu aibă loc în aer, în faţa amvonului, sau altundeva; ci, în apă. Aşa cum Namaan sirianul (2Împăraţi 5:1-14), cel care avea lepră, a primit vindecarea în apă, nu printr-un alt mod. Sau cum, în timpul lui Isus, oameni erau vindecaţi în scăldătoarea Betesda, atunci când un înger tulbura apa (Ioan 5:1-7). Însă cu siguranţă că nu apa Iordanului, sau apa din scăldătoare avea în sine, proprietăţi vindecătoare; ci, prezenţa îngerească care se cobora în scăldătoare îi dădea apei proprietatea de a vindeca. Tot la fel, Domnul Isus Cristos este prezent în apa botezului, şi lucrează: regenerarea, curăţirea, sfinţirea, înnoirea! Astfel, botezul este atât condiţia pentru a te naşte din nou, dar şi locul, unde are loc regenerarea, ea nu poate avea loc pe genunchi, în biserică, în faţa amvonului, sau în altă parte. Ea are loc în apă! Aşa a hotărât Domnul, noi aşa învăţăm şi aşa credem, pentru că nu vrem să trecem peste ceea ce este scris!

 

Repet din nou, şi sper să înţelegi iubite cititor, că există o singură naştere, dar din mai multe elemente. Conform tuturor pasajelor despre naşterea din nou din Biblie, sunt trei elemente care mărturisesc şi lucrează în unitate: apa, Duhul Sfânt şi sângele lui Isus (1Ioan 5:6-8). Iar această lucrare are loc prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu (1Petru 1:23).

 

Aşa zisa naştere din nou, proprovăduită de menoniţi nu coincide cu mărturia Domnului Isus (Ioan 3:3-5) şi cu a apostolului Ioan (1Ioan 5:6-8). Martorii la naşterea din nou a lor, nu este decât un Cuvânt răstălmăcit, o Evanghelie diluată, o altă Evanghelie (2Corinteni 11:4), şi un alt duh, pe când la naşterea noastră din nou, a celor cu adevărat copii ai lui Dumnezeu, avem patru martori: APA, DUHUL SFÂNT, SÂNGELE şi CUVÂNTUL ADEVĂRULUI! Ai şi tu iubite cititor pe aceşti patru martori care mărturisesc: naşterea ta din Dumnezeu?!

 

 

 

Doctrina despre botez:

 

Apoi mărturia despre botez a menoniţilor este nebiblică, ei afirmă: 15. că botezul creştin este poruncit şi că administrarea lui prin turnarea apei simbolizează turnarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu (Matei 28:19,Matei 28:20; Fapte 1:5; 2:2; 16:18,41; 10: 44-48). Botezul menonit nu este biblic, din mai multe motive simple:

 

1) Ei cred că botezul este un simbol, aşa cum susţine şi crezul: „Treizeci şi trei de articole de credinţă”: „este un simplu simbol sau dovadă a harului şi sângelui lui Hristos care spală păcatele şi pe care omul, prin credinţă, regenerare şi har, a primit-o în inimă înaintea botezului”. Această teorie este falsă şi nebiblică! Am văzut că potrivit Bibliei, naşterea din nou are loc în botez, şi că botezul este atât condiţia mântuirii (1Petru 3:21), cât şi locul unde mântuirea sau iertarea de păcate se obţine (Fapte 2:38; 22:16). Un simbol nu poate mântui! În botez are loc, curăţirea, schimbarea inimii (Evrei 10:22), învierea împreună cu Cristos (Romani 6:2-5; Coloseni 2:11-12), îmbrăcarea cu Cristos (Galateni 3:27), botezul este numit: „baia renaşterii” (Tit 3:5  Noul Testament 1993 CLV).

 

2) Nicăieri în Noul Testamnent nu apare un botez prin turnare! verbul „a boteza” şi substantivul „botez” sunt transliterări ale termenului „baptizo” şi „baptisma”. Acest termen are un singur sens primar şi istoric după cum adeveresc lexicoanele de limbă greacă. (Exemplu: ,,a scufunda, a afunda, a cufunda” - A Greek-English Lexicon, de Liddell şi Scott). Astfel având în vedere că înţelesul termenului este conform lexicoanelor de: „a scufunda, a imersa, a afunda sub”, nu putem spune că peste cineva care este turnată apă este botezat (scufundat). 

 

În plus, limba greacă are alt cuvânt pentru turnare (gr. epiccheo) dar acest cuvânt nu sunt folosit în Noul Testament în legătură cu botezul. Acest cuvânt este evitat cu grijă când se vorbeşte de rânduiala botezului. Scriitorii biblici restricţionează această lucrare la un singur termen = „baptizo” (cufundare).

 

Astăzi în Grecia, toate denominaţiunile ce folosesc în alte ţări stropirea sau turnarea de apă, în Grecia fac botezul prin scufundare (imersie). De ce? Deoarece grecii ştiu ce înseamnă acest termen: „baptizo”, şi ştiu că ei nu vor accepta botezul în altă formă decât prin scufundare, deoarece ei cunosc termenul.

 

 

 

Doctrina despre slujitorii bisericii:

 

14. că Dumnezeu asigură bisericii lideri necesari precum păstori principali, prezbiteri, evanghelişti, diaconi (Efeseni 4:11-16; 1Timotei 3:1-13).”

 

Această afirmaţie de credinţă are câteva probleme: în primul rând nu există în Biblie: „păstori principali” căci slujba de păstor nu diferă de cea de prezbiter. Biblia învaţă clar în Fapte 20:17,Fapte 20:28, că Pavel i-a chemat pe bătrânii adunării din Efes la el, iar în v.28, pe aceştia îi numeşte: supraveghetori” (episcopi), şi arată rolul lor de a păstori turma. Prin urmare, conform acestui pasaj şi altele (vezi de pildă: 1Petru 5:1-3), cel care este bătrîn (presbiter) este şi păstor şi supraveghetor (episcop). Astfel rânduiala din „biserica” meninită nu este rânduiala din biserica lui Dumnezeu!

 

Apoi, „Biserica menonită” pretinde că este biserica lui Dumnezeu, dar lasă cele mai importante slujbe de o parte, cea de apostol şi profet! Nicăieri în Biblie nu se învaţă că aceste două categorii de slujitori: apostoli şi profeţi, sunt doar pentru biserica primară! Conform Bibliei, nu pot exista alte slujiri dacă nu există aceste două, fie le acceptăm pe toate slujbele date de Domnul Isus în biserica Sa, fie le respingem pe toate!

 

Biblia învaţă clar că biserica lui Dumnezeu, cea adevărată va avea şi aceste două slujbe până la revenirea lui Cristos.

 

În 1Corinteni 12:28, se spune clar: Dumnezeu a desemnat în biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând învăţători, apoi pe cei care fac minuni, apoi pe cei care au daruri de vindecare, de ajutorare, de administrare şi pe cei ce au darul feluritelor limbi”. Vedem că este scris că Dumnezeu a desemnat sau rânduit, mai întâi, ce însemnă aceasta? Că apostolatul este chemarea cea mai înaltă şi darul cel mai bun! Apostolia şi profeţia sunt darurile cele mai bune, după care apostolul Pavel îi îndemna pe corinteni să le dorească cu înflăcărare (1Corinteni 12:31a). Doreşte cu înflăcărare şi „Biserica” Menonită aceste daruri? Nu, ea nu le mai recunoaşte ca fiind actuale, ea nu mai are nevoie de ele, pentru ea, slujba de păstor este cea mai importantă!

 

Biblia în acest pasaj, învaţă clar că Dumnezeu a pus în biserică, apostoli şi profeţi, nu în biserica (din Corint), nici în biserica (primară), nici în biserica (primului secol); ci, Dumnezeu a desemnat în biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi...”. Ceea ce denotă că Biserica lui Dumnezeu (din toate timpurile) are apostoli şi profeţi, dacă nu are, ea nu este Biserica lui Dumnezeu; ci, un grup religios fără sfeşnic, fără rânduiala divină! (comp. cu Apocalipsa 1:20; 2:5). Căci de fapt, biserica lui Cristos, cea biblică şi autentică, ea nu poate exista fără apostoli şi profeţi, din următoarele motive:

 

1) Adunarea este construită de apostoli, ei sunt meşteri zidari ai adunării:

 

1Corinteni 3:9,1Corinteni 3:10 (BC): „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra.” Domnul Isus Cristos i-a rânduit pe ei să construiască adunarea numită şi clădirea lui Dumnezeu, ei sunt meşterii zidari, arhitecţii, ei pun temelia. Cine a pus temelia bisericii baptiste?

 

Cu siguranţă, nu oamenii care au fost rânduiţi de Domnul ca apostolii Săi!

 

2) Apostolii şi profeţii au primit revelaţia (descoperirea) despre trupul lui Cristos:

 

Efeseni 3:4-7 (BC): „Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui.” Apostolii şi profeţii au primit revelaţia despre adunare, care este trupul lui Cristos, ei au primit-o într-un mod adânc, ceresc şi profund. Ei cunosc tiparul sau modelul ceresc după care trebuie să fie făcută şi să funcţioneze adunarea. Chiar dacă păstorii şi învăţătorii pot avea şi ei lumină asupra funcţionării adunării, ei nu pot avea revelaţia supranaturală şi profundă despre adunare aşa cum o au apostolii şi profeţi prin Duhul Sfânt.

 

3) Adunarea este zidită pe apostoli şi profeţi:

 

Efeseni 2:20 (BC): „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.” Adunarea universală este zidită în primul rând, pe Cristos, iar în al doilea rând pe apostoli şi profeţi! Însă nu doar pe un Cristos istoric, care a lucrat şi a învăţat în primul secol d.H., şi pe apostolii cei 12 şi pe profeţii istorici; ci, pe un Cristos viu, şi pe apostoli şi profeţi vii! Adunarea lui Dumnezeu, se  întemeiază nu doar pe un Cristos istoric, ci pe un Cristos viu, pe un cap viu care relaţionează cu trupul Său, în mod asemănător, orice adunare locală trebuie să fie zidită pe apostoli şi profeţi vii, aceste daruri oameni prin care Cristos îşi zideşte adunarea, alături de păstori, învăţători, evanghelişti.

 

Cât vor dura aceste slujbe? Conform cu Efeseni 4:11-14 (NTR): „El i-a desemnat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru echiparea sfinţilor pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toţi la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri şi purtaţi de orice vânt de învăţătură dată prin viclenia oamenilor care înşală prin şiretlicurile lor”. De ce Domnul Isus a desemnat în biserică: apostoli, profeţi, evangheişti, păstori şi învăţători? Răspuns: „pentru echiparea sfinţilor pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos”. Cum va fi zidit trupul lui Cristos fără cele mai importante slujbe: apostolii şi profeţii? Cum vor fi echipaţi sfinţi pentru lucrarea de slujire fără primele şi cele mai importante slujiri? Cu siguranţă vor fi echipaţi în mod defectuos, dar nu numai atât, aşa cum am afirmat, fără apostoli şi profeţi nu există nici păstorii, nici celelalte slujbe, prin urmare nu vor fi echipaţi nicidecum corespunzător, vor fi doar nişte păstori falşi care uzrpă dreptul biblic de a conduce a apostolilor şi care nu vor putea duce decât la rătăcire şi ruină!

 

Conform cu acest text, până când vor fi aceste slujbe în Biserică? Răspunsul biblic este: până când vom ajunge toţi la unitate în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos” Au ajuns toţi creştini la maturitatea în Cristos? Cu siguranţă: NU! Atunci este încă nevoie de aceste slujbe!

 

Pot exista păstori sau prezbiteri fără apostoli? Conform Bibliei: Nu! Vedem în Noul Testament că apostolii sau delegaţii lor au rânduit prezbiterii, vedem că apostolii Pavel şi Branaba au rânduit prezbiteri (Fapte 14:14-23); apostolul Timotei (comp. 1Tesaliniceni 1:1 cu 2:6), a rânduit supraveghetori şi diakoni (1Timotei 3:1-13); şi delegatul lui Pavel: Tit (Tit 1:5).

 

Prin urmare, dacă „Biserica” Mennită nu mai are apostoli ea nu poate fi biserica lui Dumnezeu şi nu poate avea nici păstori sau prezbiteri care în Biblie erau rânduiţi cu punerea mâinilor de către apostoli (comp. cu 1Timotei 5:19-22).

 

Doctrina despre Cina Domnului:

 

16. că pâinea şi paharul la Cină sunt simboluri ale trupului şi sângelui lui Hristos...(1Corinteni 10:16-21; 11:23-26)”.

 

Ca o reacţie a învăţăturii transsubstanţierii care este falsă, Menno Simons a căzut în cealaltă extremă care susţine că pâinea şi vinul sunt doar simboluri ale trupului şi sângelui lui Isus! Un conducător al menoniţilor pe nume: Peter Twisck care a scris cele „Treizeci şi trei de articole de credinţă” a fost influenţat de doctrina lui Calvin, el învăţa: „ deşi la Cină gustă cu gura dor vin şi pâine obişnuită, prin credinţă primesc, după Duhul, trupul şi sângele Domnului Hristos, pe care El le-a dat ca răscumpărare pentru omenire, şi ale căror semne, imagini şi reprezentări sunt pâinea şi vinul fireşti” Această interpretare este similară cu ceea ce Calvin a învăţat despre cină!

 

Însă Biblia nu învaţă nicăieri că Cina Domnului este doar un simbol! Domnul Isus a spus: În timp ce mâncau, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi! Acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a adus mulţumiri, l-a dat ucenicilor şi a zis: „Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului, care este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26-28 NTR).

 

Domnul Isus nu a spus: „Acesta simbolizează trupul Meu”, nici „acesta simbolizează sângele Meu”; ci a spus: „Acesta este trupul Meu...„Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu”

 

Apoi, să nu uităm că Pavel, explică cuvintele Domnului, potrivit căreia, pâinea este o părtăşire cu trupul lui Isus, şi tot la fel rodul viţei este o părtăşire cu sângele Domnului (1Corinteni 10:16)! De ce Pavel care comentează ulterior cuvintele Domnului, nu a spus că pâinea şi vinul este o împărtăşire cu simbolul trupului şi al sângelui, şi de ce spune el în 1Corinteni 10:16 că: „Paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este oare părtăşia cu sângele lui Isus Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare părtăşia cu trupul lui Cristos?” Astfel dacă pâinea şi rodul viţei ar fi doar un simbol, Pavel ar fi putut spune că este o părtăşie cu simbolul trupului şi a sângelui, dar el spune clar că prin cină, noi avem „părtăşie cu sângele lui Cristos…părtăşie cu trupul lui Cristos”!

 

Conform Scripturilor, pâinea şi vinul nu se transformă în trupul şi sângele lui Isus în sens metafizic, aşa cum susţine Biserica Catolică, prin învăţătura transsubstanţierii; dar nici nu este doar un simbol! Conform Scripturilor la care nu vrem nici să adăugăm, nici să scoatem, pâinea şi vinul, conform Scripturii, rămâne pâine şi vin şi după ce se binecuvântează şi se mulţumeşte pentru ele (vezi: 1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:28), dar tot conform Scripturilor, după mulţumire, pâinea este trupul Domnului, iar rodul viţei este sângele Domnului (1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:29)! Acestă realitate dublă a pâinii şi vinului, este adevărul Scripturii! Din punct de vedere material, fizic, şi după binecuvântare  pâinea şi vinul, rămâne pâine şi vin, dar din punct de vedere spiritual, pâinea şi vinul este trupul şi sângele Domnului!

 

Menoniţii nu pot fi biserica lui Dumnezeu în primul rând, deoarece ei nu au credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3).

 

 

 

Să analizăm în continuare:

 

„Biserica lui Dumnezeu în Christos menonită”

 

Scurt istoric la ramura Holdeman:

 

Conform cărţii: „Aceasta este moştenirea mea”, p.77-84. La sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII, unii menoniţi au emigrat în SUA. Conform acestei cărţi John Holdeman a fost liderul unei treziri în rîndurile menoniţilor, el s-a născut în Ohio, în anul 1832. În anul 1858, el împreună cu un grup de 19 persoane s-a separat de mişcarea veche menonită, datorită a mai multor motive şi au întemeiat: „Biserica lui Dumnezeu în Christos menonită”. În anul 1882, el cu congregaţia s-a mutat în Missouri. El a îmbrăţişat cele „Trezeci şi trei de articole de credinţă”, şi cele „Cele optsprezece articole de credinţă”. El a scris lucrări în engleză şi germană.

 

Această ramura menonită, care lucrează prin „Gospel Tract and Bible Society”, a venit şi în România, în continuare am să analizez prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu, principiile lor de credinţă.

 

În lucrarea: „Principii de credinţă”, publicat de „Biserica” Menonită, după ce a trecut prin mai multe comitete de verificare, şi aprobată de adunarea anuală din Montezuma Kansas, din 4 aprilie 1961. Tipărită la Arad, în anul 2000, se afirmă la următoarele teme:

 

„Dumnezeu (Sfânta Treime):

 

Există un Dumnezeu veşnic...dezvăluit în trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – trei în una, una în trei, coexistând din veşnicie în veşnicie. Psalmul 90:2; Romanii 11:33; 1Ioan 5:7; Isaia 45:22; Deuteronom 33:27...Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Isus a zis: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). „Căci trei sunt care mărturisesc în Cer: Tatăl, Cuvântul [Isus, Fiul lui Dumnezeu] şi Duhul Sfânt: aceştia trei sunt una (1 Ioan 5:7). „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1)”.

 

Şi ramura Holdeman, ca şi alte grupuri menonite susţin doctrina trinităţii! O doctrină preluată de la „creştinătatea” apostată din sec IV d.H. condusă de un păgân: Constantin.

 

Este demn de menţionat că cuvântul TRINITATE sau SFÂNTA TREIME, nu apare în Sfânta Scriptură, nici vreo formulare directă a acestei doctrine. Astfel, cei ce cred în trinitate se bazează în special pe argumente deductive din Biblie şi nu pe prezentări Scripturale clare a acestei învăţături.

 

Astfel cei ce cred în trinitate dacă sunt sinceri, îşi pot pune următoarele întrebări:

 

&    Pot găsi un text care să menţioneze clar că Dumnezeul Bibliei este o trinitate?

 

&    Reiese de undeva din Biblie că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt formează un singur Dumnezeu, având toţi aceiaşi natură divină?

 

&    Spune undeva Biblia, că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt egali în toate privinţele?

 

&    Dacă cineva ar citi Biblia în întregime, fără nici o idee preconcepută referitoare la existenţa unei Trinităţi, ar ajunge oare aceea persoană, la concluzia că Dumnezeu coexistă în trei persoane?

 

Faptul că cuvântul Trinitate nu apare nicăieri în Biblie, ne dă de asemenea motiv de meditare. Noi nu trebuie să ne cramponăm de tradiţii religioase sau de ceea ce au stabilit Conciliile, dacă ele contrazic Scripturile. Credinţa noastră trebuie să se sprijine solid pe învăţăturile Sfintei Biblii. Isus a spus: „Cuvântul Tău [al lui Dumnezeu] este adevărul” (Ioan 17:17).

 

În The Oxford Companion to the Bible, cuvintele de deschidere sub articolul Trinitatea sunt edificatoare, acolo se precizează: „Din cauză că Trinitatea este o parte atât de importantă a doctrinei Creştine ulterioare, este remarcabil că termenul nu apare În Noul Testament. Asemănător, concepţia dezvoltată a trei co-egali parteneri în Divinitate găsită în formulările ulterioare ale crezului nu pot fi detectate cu claritate în cuprinsul canonului [Noului Testament]” (Bruce Metzger şi Michael Coogan, editori, 1993, p. 782, - sublinierea îmi aparţine).

 

Termenul ulterior este o cheie vitală în înţelegerea cauzei pentru care credinţa generală creştină a fost încărcată cu doctrina Trinităţii, ea s-a dezvoltat de-a lungul veacuri1or. Astfel, în Noul Dicţionar al Bibliei [New Bible Dictionary]: „Termenul Trinitate nu este găsit el însuşi în Biblie… dar a primit circulaţie largă şi elucidare formală numai în secolele IV şi V". (1996, „Trinity” – sublinierea îmi aparţine).

 

Doctrina Trinităţii şi-a început lenta dezvoltare de-a lungul unei perioade de sute de ani. Ideile trinitariene ale filozofilor greci, cum ar fi Platon, care au trăit cu câteva secole înainte de Cristos, s-au infiltrat treptat în învăţăturile bisericii. Aşa cum spune The Church of the First Three Centuries: Susţinem că doctrina Trinităţii a apărut în mod treptat şi relativ târziu; că îşi are originea într-o sursă complet străină de cea a Scripturilor ebraice şi creştine; că ea s-a dezvoltat şi a fost introdusă în creştinism cu ajutorul Părinţilor platonicieni; că în timpul lui Iustin, şi mult după aceea, s-a susţinut fără excepţie natura distinctă şi inferioritatea Fiului; şi că numai primele contururi vagi ale Trinităţii au devenit atunci vizibile”. [sublinierile îmi aparţin].

 

Tot la fel observaţi ce afirmă The Encyclopædia Britannica: „În Noul Testament nu apare nici cuvântul «trinitate», nici doctrina explicită a Trinităţii. Isus şi continuatorii săi nu au intenţionat nici ei să contrazică Şema [o rugăciune evreiască] din Vechiul Testament: «Ascultă, Israele: DOMNUL Dumnezeul nostru este un singur DOMN» (Deut. 6:4)”.

 

New Catholic Encyclopedia face o afirmaţie similară în legătură cu originea Trinităţii: „Exegeţii şi teologii biblici, inclusiv un număr mereu crescând de romano–catolici, recunosc că nimeni nu ar trebui să vorbească despre Trinitarianism în Noul Testament fără o calificare serioasă. De asemenea, istoricii dogmei şi teologii sistematici recunosc în mod asemănător că atunci când cineva vorbeşte despre un trinitarianism necalificat, s–a deplasat din perioada originilor creştine, ca să zicem aşa, în ultimul pătrar al secolului al 4–lea. Abia atunci, ceea ce s–ar putea numi dogma trinitariană definitivă despre «un Dumnezeu în trei Persoane» a devenit temeinic asimilată în viaţa şi gândirea creştină. . . .Formula însăşi nu reflectă percepţia imediată a perioadei originilor; ea a fost produsul a trei secole de dezvoltare doctrinală.” (New Catholic Encyclopedia, 1967, Volumul XIV, pagina 295).

 

Doctrina trinităţii nu apare în Biblie, ea a fost formulată în sec. IV d.H. în forma actuală, iar protestanţii, anabaptiştii şi neoprotesanţii au preluat-o de la catolici, fără a o verifica prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu!

 

Nici un argument din crezul menonit nu susţine un Dumnezeu în trei persoane! Pasajul din 1Ioan 5:7, este de fapt o interpolare şi nu face parte din Cuvântul lui Dumnezeu, dar el a fost folosit, arătând prin asta în realitate, continuitatea catolică a doctrinei trinităţii, prin menoniţii. Ei au luat doctrina treimii şi pasajul falsificat nu de la Biserica primară sau de la Biserica lui Dumnezeu care ţinut şi ţine învăţătura Domnului Isus, ci de la catolici!

 

După apariţia primei ediţii, în care Erasmus nu a pus acest verset, o furie excepţională s-a ridicat din partea prelaţilor Catolici, ceea ce l-a constrâns pe Erasmus să se apare, explicând că nu a găsit acest pasaj în nici un manuscris grecesc. In anul 1520, codex 61, a apărut, scris de Roy (sau Froy) la Oxford, după care Erasmus s-a găsit obligat să introducă acest pasaj în ediţia a 3 a versiunii scrisă de el în anul 1522.

 

În toate manuscrisele greceşti, până în sec. XVI, paranteza Ioanidă nu apare în text. Dr. Constantine Tischendorf spune: „Consider ca o necuviinţă a continua publicarea acestei adăugiri nelegitime ca parte a Epistolei”.

 

Profesorul T.B. Wolsey întreabă: „Oare nu cer adevărul şi onestitatea ca un astfel de text să fie scos afară din Bibliile noastre engleze — un pasaj pe care Luther nu l-a exprimat în traducerea sa şi care nu s-a strecurat în Biblia germană până după aproape cincizeci de ani de la moartea sa?”

 

Cu privire la acest pasaj trinitarian, criticul F. H. A. Scrivener a scris: „Nu trebuie să ezităm să ne declarăm convingerea că aceste cuvinte controversate nu au fost scrise de Sf. Ioan, ci au fost introduse iniţial în copiile latineşti din Africa, în cadrul unei note marginale, unde au fost inserate ca o pioasă şi ortodoxă adnotare la v. 8, că ele s-au strecurat din latină în două sau trei codice greceşti târzii şi de aici în textul grecesc tipărit, unde nu aveau un loc legitim“. — A Plain Introduction to the Criticism of the New Testament” (Cambridge, 1883, ed. a III-a), p. 654.

 

Un alt comentariu afirmă: „Astăzi este în general recunoscut, ca aşa numita „Gomma Johanneum” nu este decât un comentariu care cu timpul a fost asimilat în textul vechi latin şi în Vulgata, şi care abia în sec. XV si XVI este regăsit şi în textul grecesc.” („Comentariul catolic al Sfintei Scripturi”, Thomas Nelson & Sons, 1951, pag. 1186).

 

Concluzia este evidentă, puse într-o argumentele în favoarea interpolării sunt copleşitoare, astfel unii scribi trinitarieni şi-au permis să modifice Cuvântul lui Dumnezeu pentru a susţine trinitatea. Probabil în primă fază l-au introdus într-o notă marginală, apoi l-au introdus în text. Iată la ce s-au pretat susţinătorii trinităţii, la falsificarea Cuvântului lui Dumnezeu!

 

Iar „Biserica Menonită” a susţinut falsul şi l-a introdus chiar în mărturia ei de credinţă, atât în cele noi, precum şi în mărturia veche: „Treizeci şi trei de articole de credinţă”. Aşa ceva Biserica lui Dumnezeu nu face, ea este stâlpul şi susţinerea adevărului (1Timotei 3:15)!

 

În ce priveşte celelalte argumente: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Textul nu se referă la unitatea de substanţă aşa cum cred trinitarienii, căci şi ucenicii Domnului sunt una cu Tatăl şi Fiul (Ioan 17:20-22), să facă şi ei parte din fiinţa lui Dumnezeu? Biserica lui Dumnezeu nu scoate textele din context pentru a susţine dogme babilonice, aşa cum fac menoniţii punând acest pasaj ca dovadă la trinitate, când contextul pasajului se referă la faptul că Tatăl şi Fiul sunt în unitate în ce priveşte păstrarea olilor în viaţa veşnică (Ioan 10:28-30). Iar Domnul spune clar despre Tatăl: Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi” (Ioan 10:29). Iar dacă Tatăl este mai mare ca toţi, El este mai mare şi ca Fiul Său! Astfel când Domnul spune: „Eu şi Tatăl una suntem”, se referă că sunt una sau în unitate în ce priveşte ţinerea olilor în mâna lor, ca nimeni să nu le poată smulge! Textul nu se referă că sunt una în ce priveşte substanţa, esenţa sau natura!

 

Un alt argument postat în crez este: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1)”. Susţine acest pasaj trinitatea? Nu, căci acest pasaj nu se vorbeşte de trei persoane într-un Dumnezeu, nici de două persoane într-un Dumnezeu, ci de doi Dumnezei! Unul care este Cuvântul şi altul cu care era Cuvântul! Ca şi cum ai spune, eu sunt cu omul dar şi eu sunt om, însă trebuie să reţinem, eu nu sunt omul cu care sunt, ci un altul!

 

În întreaga Biblie, termenul „Dumnezeu” apare şi referitor la creaturi ca: îngerii (comp. Psalmul 8:5 cu Evrei 2:7) şi oamenii (Exod 7:1; Ioan 10:35), atunci când el nu este folosit pentru a-L desemna pe Creator, acest termen Dumnezeu, are un sens restrâns şi nu deplin.

 

În Ioan cap. 1, se vorbeşte de doi Dumnezei, unul care este „ho Theos” (articulat): „Dumnezeul” şi unul (Cuvântul) care este numit: „Theos” (nearticulat): „Dumnezeu”, iar în v.18, Cuvântul este numit în cele mai bune manuscrise: „Dumnezeu unic-născut”. Deci avem doi Dumnezei! Unul suprem, ne-născut, Cel care L-a născut pe Fiul, iar unul născut, şi supus căci Fiul este numit Cuvântul lui Dumnezeu (Ap. 19:13).

 

Însă având în vedere că există doar un Dumnezeu adevărat care este Tatăl (Ioan 17:3; 1Corinteni 8:6), atunci Cuvântul, adică Isus, este un Dumnezeu ne-egal cu Tatăl, după cum vom vedea în continuare:   

 

În timp ce crezul menonit spune: „ARTICOLUL 5 Despre faptul că aceştia trei sunt un singur Dumnezeu adevărat

 

  Despre aceasta, mărturisim că: aceasta trebuie să decurgă din faptul că Fiul a ieşit sau a venit din aceeaşi esenţă eternă cu Tatăl, iar că Duhul Sfânt vine cu adevărat de la Tatăl şi de la Fiul, în singura şi eterna Fiinţă Divină.1

 

Mai mult, lucrul acesta este mărturisit şi confirmat din abundenţă prin lucrările şi atributele divine, care sunt prezentate de Sfintele Scripturi atât cu privire la Tatăl, cât şi la Fiul şi Duhul Sfânt, de care nu sunt capabili nici îngerii din ceruri, cu atât mai puţin făpturile de pe pământ, ci care sunt proprii numai lui Dumnezeu.

 

Printre acestea sunt: crearea, conducerea şi susţinerea tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute; trimiterea Evangheliei harului din ceruri; trimiterea apostolilor să predice în toate popoarele acelaşi lucru; învierea omului din morţi şi dăruirea vieţii veşnice. Ca urmare, ei sunt în mod perfect una nu numai în voinţă, cuvinte şi fapte, ci şi în esenţă şi în indescriptibila divinitate eternă... fiind egal cu Tatăl Lui în esenţă, formă şi atribute; egal în veşnicie, atotputernicie, sfinţenie şi persoană...” - „Treizeci şi trei de articole de credinţă”. Biblia învaţă altceva:

 

 

 

TATĂL ESTE SUPERIOR FIULUI

 

Tatăl cu Fiul nu sunt egali:

 

În 1Corinteni 11:3, se menţionează: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos”. Iată că Cristos are un cap, pe Dumnezeu (Tatăl), asta indică clar că Tatăl este superior ca poziţie dar şi ca natură, pentru că natura divină cuprinde tot ce este Dumnezeu (comp. cu 2Petru 1:4-11), dacă Dumnezeu este capul lui Cristos, această virtute face parte din natura Lui!

 

Domnul Isus este numit: Robul lui Dumnezeu, atât cât a fost pe pământ, cât şi după înviere (Fapte 4:27,Fapte 4:30). Cum poate robul lui Dumnezeu să fie egal cu Dumnezeu? Cum poate robul lui Dumnezeu să fie Însuşi Dumnezeu!

 

Sau, când Isus a fost numit: „Bunule Învăţător”, de ce El nu a acceptat acest titlu ca apelativ, spunând că unul singur este Bun: Dumnezeu, cu referire la Tatăl (Luca 18:19)? Deoarece El ştia că doar Dumnezeu este bun în sens absolut, iar El reflectă această bunătate, iar creştinii reflectă bunătatea lui Isus. Domnul Isus nu este bun prin El Însuşi, căci El a spus: nu fac nimic de la Mine Însumi, ci că spun aceste lucruri aşa cum M-a învăţat Tatăl” (Ioan 8:28 NTR), sau: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine, ci doar ceea ce-L vede pe Tatăl făcând. Ceea ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19 NTR).

 

De repetate ori, Isus s-a referit la Tatăl său folosind expresia „Dumnezeul meu”, chiar şi după ce a revenit la gloria cerească (Matei 27:46; Ioan 20:17; Apocalips 3:2,12). Numai un inferior, un închinător se poate referi la altcineva folosind expresia „Dumnezeul meu”. Dar cum se face că nu găsim nici măcar o singură dată că Tatăl se adresează Fiului sau Duhului Sfânt, folosind expresia „Dumnezeul meu”? Şi de ce nu citim niciodată că Tatăl sau Fiul se adresează Duhului Sfânt, folosind expresia „Dumnezeul meu”?

 

Pentru că doar tatăl este Dumnezeu în deplinătatea cuvântului!

 

Tatăl cu Fiul nu sunt egali ca putere şi autoritate:

 

Chiar dacă Isus, are toată autoritatea, o are deoarece Tatăl, i-a dat-o, nu o are prin Sine (Matei 28:18; Ioan 17:2). Domnul Isus mai spune că El va sta la dreapta puterii (Matei 26:64), ceea ce însemnă că El îl consideră pe Tatăl – izvorul (sursa) „puterii”, sau persoana care are ‚puterea’ în sensul absolut.

 

El a mai spus în Ioan 10:29: „Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” În acest pasaj, sensul expresiei „este mai mare”, este de mai tare, deoarece nimeni nu poate smulge oile din mâna Lui.

 

În 1Corinteni 15:24-28, se afirmă clar: 1 Corinteni 15:24: „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, într-adevăr „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că în afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” Isus se supune, El poate nimici orice putere şi domnie, deoarece Tatăl a pus totul sub picioarele Lui şi I-a supus Lui totul.

 

Tatăl şi Fiul nu sunt egali ca cunoştiinţă:

 

Isus nu cunoaşte ceea ce cunoaşte Tatăl, în Marcu 13:32 se spune clar: „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Deci cum putea Isus să fie egal în cunoştinţă cu Dumnezeu, dacă El nu cunoştea ziua şi ceasul sfârşitului, şi doar Tatăl le cunoştea?

 

Dar nici chiar după înviere, nu există o egalitate în cunoaştere şi înţelepciune, căci se afirmă că informaţiile despre timpuri şi perioade sunt sub stăpânirea Tatălui (Fapte 1:7). Iar izvorul şi posesorul înţelepciunii este descris în Romani 16:27,  unde se precizează: „a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.” Vedem aici că Pavel, inspirat fiind, spune despre Dumnezeu (prezentat aici distinct de persoana lui Isus) că „singur este înţelept”; deci doar El singur este înţelept, în sensul suprem şi absolut, doar El are înţelepciunea în sensul unic. În mod similar, Ioan spune în Apocalipsa 1:1, că revelaţia aceasta, Cristos a primit-o de la Dumnezeu. Ce nevoie avea Isus, dacă era Dumnezeu Atotcunoscător, să primească revelaţie sau descoperire de la Dumnezeu? Dacă Isus cunoaşte totul, nu are nevoie să mai primească informaţii de la nimeni.

 

Tatăl şi Fiul nu sunt egali ca stăpânire:

 

Chiar dacă Isus a primit stăpânirea, autoritatea, domnia, alături de Tatăl (Apocalipsa 513), această stăpânire este pentru un timp, şi Fiul o exercită după voinţa Tatălui, prin puterea şi înţelepciunea Tatălui (Ioan 5:30; 12:49; 14:31). În plus, trebuie să precizăm că există lucruri pe care Tatăl nu le-a delegat Fiului. În Fapte 1:6,Fapte 1:7, se precizează: „Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” Iată că Tatăl a păstrat timpurile şi perioadele „sub stăpânirea Sa” (vezi şi Marcu 13:32; Ap. 1:1), Tatăl Îi va ordona Fiului când să vină pe pământ, Tatăl va întinde sceptrul puterii Sale şi va spune: ‚du-te şi Domneşte în mijlocul duşmanilor Tăi’ (Psalmul 110:1,2,5).

 

Un alt aspect, Isus spune în Matei 20:23: „Şi El le-a răspuns: „Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu: dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea, nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” Iată că nu atârnă de El locurile în împărăţie, ci de hotărârea Tatălui. Atunci se poate spune atunci că Fiul este egal cu Tatăl în toate privinţele, aşa cum susţin trinitarienii?

 

Tatăl şi Fiul nu sunt egali ca LUCRARE:

 

Lucrarea pe care o face Fiul este a Tatălui, şi o face după voia şi porunca Tatălui (Ioan 4:34; 5:30; 6:38; 9:31), nu putem spune despre cineva care este sub ordine şi face voia Altcuiva, cu puterea Aceluia că este egal cu Acela! În plus, planul făcut înainte de întemeierea lumii, Tatăl l-a făcut singur, chiar dacă l-a făcut în Cristos, alegându-ne în El, ca mădulare a Lui, totuşi planul este numit: „taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi” (Efeseni 1:4-9). Când Domnul Isus a fost pe pământ El a spus despre lucrările ce le-a făcut, că nu El, le-a făcut; ci „Tatăl, Care locuieşte în Mine, Îşi face lucrările Lui” (Ioan 14:10 NTR).

 

Tatăl şi Fiul nu sunt egali ca Titluri:

 

Cu siguranţă că raporturile de titluri dintre Tatăl şi Fiul, sunt de: rob – Domn, Stăpân (Fapte 4:27,Fapte 4:30; Matei 6:13; 11:25; Luca 10:2); Fiu – Tată (2Ioan 1:3); Mijlocitor, Mare Preot – Dumnezeu (1Timotei 2:5; Evrei 4:14-16; 7:25,26; 9:11,12,24); nu indică egalitate; ci, subordonare, o subordonare datorită inferiorităţii Fiului faţă de Tatăl!

 

Tatăl este mai mare ca Fiul:

 

Biblia arată că Fiul nu este egal sau „deopotrivă” cu Tatăl (Filipeni 2:6); ba chiar Isus Însuşi, a afirmat: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28), căci Tatăl este mai mare ca toţi (Ioan 10:29).

 

În concluzie, Domnul Isus, atât înainte de întrupare, precum şi ca om, şi după înălţare la cer, este inferior Tatălui, ca un Fiu supus şi dependent de Tatăl. De fapt, toată autoritatea lui Isus, şi toate titlurile sale de: Stăpân, Judecător, Domn, Salvator, Mare Preot, Mijlocitor, etc., nu le are de la El (prin Sine), ci le-a primit de la Tatăl (Matei 28:18; Ioan 5:21,Ioan 5:22; 17:2; Fapte 5:31).

 

Are nevoie Dumnezeul Atotputernic să primească de la cineva ceva? Sau are nevoie ca Altul să-I supună toate lucrurile (1Corinteni 15:27)? De fapt, la sfârşitul domniei sale de o mie de ani, El va preda domnia în mâna Tatălui (1Corinteni 15:24-28).

 

Deci, în toate timpurile, se aplică principiul autorităţii din 1Corinteni 11:3, care este descris prin cuvintele: Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos”, Adevărul că acest principiu se aplică în toate timpurile reiese şi din context, deoarece bărbatul este capul femeii încă de la facere, căci femeia este făcută din coasta bărbatului; tot aşa, Isus este născut din Tatăl (1Corinteni 11:3-9). Iar după cum bărbatul este capul femeii; tot aşa, Dumnezeu este capul lui Cristos, adică conducătorul suprem în toate timpurile. În plus, Dumnezeu este prezentat ca fiind capul lui Cristos, tocmai pentru că în viziunea apostolilor, Dumnezeu era Tatăl, şi distinct de Fiul, care avea astfel ca cap pe Dumnezeu, adică pe Tatăl. 

 

Să vedem în continuare doctrina despre Fiul:

 

„Dumnezeu Fiul. Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu; El a fost şi este coexistent cu Tatăl...Ioan 1:1, 3,4,14. Isus s-a referit la Sine ca fiind „Fiul lui Dumnezeu” şi de asemenea, „Fiul omului”. El a fost în acelaşi timp Dumnezeu şi om...totuşi n-a fost o fiinţă aşa cum suntem noi, ci mai degrabă a fost ca Dumnezeu-om (Matei 1:18).

 

Natura Sa divină de Fiu este recunoscută:

 

-         De înger „Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfîntul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1:35);

 

-         De Tatăl „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Matei 17:5);...

 

-         De Ioan Botezătorul: „Şi eu am văzut lucrul acesta, şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1:34);...

 

-         De Pavel: propovăduia în sinagogi „că Isus este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 8:37);

 

-         De Cristos Însuşi: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:43; Ioan 10:36)”.

 

Expresia: „Dumnezeu Fiul” nu apare în Biblie! Apoi Ioan 1:1; 3:4,14, nu susţine ideea că Fiul este coexistent cu Tatăl din veşnicie, ci, textul spune clar: „La început era Cuvântul”, de când era (exista) Cuvântul? De la început, nu din veşnicie ca Iehova Dumnezeu (Psalmul 90:2)!

 

Biblia spune şi despre Isus că a fost creat / zidit / născut, în început:

 

& „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul. Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă. Înainte de a fi fost întemeiaţi munţii şi înaintea văilor eu am luat fiinţă.” (Proverbe 8:22-25 BO).

 

&  „...şi ieşirile Lui, din început, din zilele veacului.”  (Mica 5:2 - Biblia de la Blaj 1795 – Biblie catolică).

 

& „...El este începutul...” (Coloseni 1:18 BC).

 

& „Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început...V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început...” (1Ioan 2:13,1Ioan 2:14).

 

& „...începutul creaţiei lui Dumnezeu...”. (Apocalipsa 3:14 BCR).

 

De ce Cuvântul „era la început cu Dumnezeu” (Ioan 1:2 – nu în veşnicie era cu Dumnezeu, pentru că veşnicia nu are început), tocmai pentru că Cuvântul există din început! Biblia afirmă negru pe alb: „La început era Cuvântul” (Ioan 1:1, NTR), de când ERA (exista) Cuvântul? De la început!

 

În 1Ioan 2:13,1Ioan 2:14 se menţionează clar: Cel ce este de la început”! De când este Fiul? Răspunsul Bibliei: de la început”!

 

De ce există Fiul (Înţelepciunea, Cuvântul) de la început? Deoarece atunci a fost zidit/întemeiat/născut (Proverbe 8:22-25), creat (Coloseni 1:15-18; Apocalipsa 3:14)!

 

Şi apoi a creat tot în acel început al primei zile de creiere, Dumnezeu prin Fiul: cerurile şi pământul (Geneza 1:1-5).

 

De fapt, toate lucrurile şi fiinţele (deci şi Fiul) au fost create în cele şase zile de creiere (Exod 20:11), doar că unele au fost create în începutul primei zile de creaţie, iar restul în prima zi de creaţie după început, şi în perioada următoare de cinci zile de creaţie.

 

Prin urmare, Isus are un cauzator, o origine (obârşie) şi deci un început, un punct de plecare, când s-a născut, sau a ieşit din Tatăl, şi astfel El nu este co-etern, nici egal în ce priveşte vârsta cu Tatăl, nici ne-cauzat, nici ne-născut ca Tatăl, Tatăl nu are origine, nu este cauzat, derivat, născut, provenit din altcineva. Având în vedere această diferenţă, Isus prin Sine, nu este Dumnezeu deplin şi absolut ca Dumnezeu Tatăl, care este izvorul sau sursa primară a tuturor creaturilor (Romani 11:36; 1Corinteni 8:6; Fapte 17:25).

 

Crezul menonit pe de o parte afirmă că Fiul este co-etern cu Tatăl, dar pe de altă parte că El este Fiul lui Dumnezeu! O contradicţie în termeni, cineva etern, fără început, nu poate fi „Fiu”! Numai o creatură poate fi „Fiu”, numai cineva care are un început, un moment al naşterii poate să fie Fiu! Este o contradicţie în termeni să mărturiseşti pe cineva fără început dar care să fie Fiu, născut din Dumnezeu!

 

Învăţătura trinităţii este anti-cristă, ea neagă că Isus este în realitate, Fiul lui Dumnezeu, născut în început din Tatăl, că El este: „începutul creaţiei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 3:14 GBV - 1990), că El este cel întîi născut din toată zidirea” (Coloseni 1:15). Că Isus este sau există,  de la început” (1Ioan 2:13,1Ioan 2:14).

 

Apoi învăţătura nebiblică potrivit căreia Isus pe pământ a avut două naturi, că a fost în acelaşi timp Dumnezeu şi om...totuşi n-a fost o fiinţă aşa cum suntem noi, ci mai degrabă a fost ca Dumnezeu-om (Matei 1:18)”. Este o altă învăţătură anti-cristă!

 

Domnul în cer alături de Dumnezeu avea chipul lui Dumnezeu, însă atunci când a venit pe pământ El s-a golit de Sine, tocmai de această înfăţişare divină, şi a luat chip de rob, în asemănarea oamenilor (Filipeni 2:5-8).

 

În ce priveşte Isus ca natură după golirea de Sine, putem spune pe baza Bibliei, că Isus nu a avut două naturi (divină - umană); ci, una singură, căci Cuvântul a devenit sau „S-a făcut carne” (Noul Testament Traducerea Fidelă – 2008). Cuvântul nu şi-a păstrat parţial existenţa ca spirit ce o avea înainte, textul nu spune, că „S-a făcut şi carne”; sau: „a fost pus într-o carne sau într-un trup”; ci: „S-a făcut carne”. Astfel Isus când S-a golit de Sine, El S-a golit nu doar de glorie sau poziţie; ci, chiar de natura Sa spiritual-divină.

 

Dacă Isus era Dumnezeu (Spirit) – Om (carne), atunci El nu putea să fie „mai prejos decât îngerii” (Evrei 2:9). Iar dacă Isus a fost doar om, atunci cade teoria potrivit căreia Isus a fost şi Dumnezeu şi Om prin Sine, având o dublă natuă de la naşterea Sa din Maria.

 

Chiar Isus foloseşte deseori descrierea de „Fiul omului” despre Sine (Matei 17:22; 18:11; 20:28; 26:24; etc.). El era Fiul lui Dumnezeu, deoarece El  provenea din Dumnezeu în existenţa sa pre-umană. Însă El era Fiu al omului fiind născut ca om (Galateni 4:4), El nu a avut o dublă natură, chiar dacă El a venit din cer, deoarece înainte de a veni din cer, El s-a dezbrăcat de forma divină de existenţă.

 

Astfel teoria menonită că Isus a avut două naturi pentru că El a fost numit: „Fiul lui Dumnezeu” dar şi „Fiul omului” este o scorneală nebiblică! El este numit „Fiul lui Dumnezeu” pentru că viaţa Lui provine din cer, de la Tatăl, şi „Fiul omului”, pentru că s-a născut prin om, prin Maria! Nu pentru că avea două naturi!

 

De fapt, Biblia îl prezintă pe Isus ca om (Romani 5:12-19), apostolii Îl numesc: om (Fapte 2:23; 1 Corinteni 15:21), sau ca echivalent al lui Adam (1Corinteni 15:45,1Corinteni 15:47), nu Dumnezeu - OM.

 

Înainte de a veni ca om pe pământ, Isus a fost supus Tatălui (Filipeni 2:6,Filipeni 2:7; Ioan 12:49,Ioan 12:50). Când a fost pe pământ Isus a fost echivalentul lui Adam, un om perfect (Romani 5:12-19; 1Corinteni 15:45).

 

El s-a numit pe Sine Om (Ioan 8:40), iar Scriptura descrie caracteristici umane despre El cum ar fi: I-a fost foame (Matei 4:2); i-a fost sete (Ioan 19:28); a obosit (Ioan 4:6), a fost ispitit (Evrei 4:15).

 

Dacă Isus era ‚Dumnezeu’, atunci prin moartea Sa, trebuia să răscumpere păcatele unui Dumnezeu, dar Adam a fost om, nu Dumnezeu; tot aşa Isus s-a făcut om, dar un om perfect fără de păcat, echivalentul lui Adam (Evrei 2:6-9; 4:15) pentru a aduce o răscumpărare corespunzătoare (1Corinteni 15:21).

 

Un alt text precizează: „Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce Sunt ispitiţi.” (Evrei 2:18).

 

Dumnezeu nu poate fi ispitit. Unde se spune asta? În Iacov 1:13. Dumnezeu nu poate fi ispitit. O persoană care vede totul de la început până la sfârşit nu poate fi ispitită, dar Cristos a fost cu adevărat ispitit, aşa spune Scriptura, şi El trebuia să fie ispitit pentru a ne putea ajuta. Prin urmare El nu putea fi şi Dumnezeu şi om, ci doar un om ce putea fi ispitit!

 

De asemenea Dumnezeu nu poate muri, în Habacuc 1:12, se spune: „O, Dumnezeul meu, Sfântul meu, tu nu mori” (NW, vezi şi n.s. de la NTR; vezi şi Deut. 32:39,40; Daniel 6:26),  Isus a murit de dragul nostru, aceasta n-a fost o scenă, un rol pretins doar; ci o realitate! Ce indică aceasta? Că Isus Cristos nu a fost Dumnezeu; ci, om!

 

Însă doctrina trinităţii atacă aceste adevăruri şi ca atare este o învăţătură anti-cristă!

 

Probabil că una din cele mai mari tragedii ale gândirii creştine este aceea că Domnul Isus Cristos nu a primit respectul care i se cuvenea pentru victoria Sa asupra lumii, păcatului şi a Diavolului. Intens susţinuta doctrină a „trinităţii” face din Isus: Dumnezeu Însuşi. Însă, având în vedere că Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacov 1:13) şi că nu are posibilitatea de a păcătui, înseamnă că Cristos nu a trebuit să lupte cu adevărat împotriva păcatului. Viaţa Sa pe pământ ar fi fost deci o înşelătorie, trăind experienţa umană, dar fără nici un sentiment real faţă de dilemele spirituale şi fizice ale rasei umane, din moment ce El nu a fost personal afectat de acestea, fiind şi Dumnezeu.

 

Ni se aduce aminte în Biblie, că „Dumnezeu nu este un om” (Numeri 23:19; Osea 11:9); totuşi Cristos a fost clar „Fiul omului”, aşa după cum este adesea numit în Noul Testament. El era „Fiul Celui Prea Înalt” (Luca 1:32). Faptul că Dumnezeu Tatăl este „Cel Prea Înalt” indică faptul că El era Stăpânul suprem; Isus fiind „Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt” (Luca 8:28), arată că nu putea fi Dumnezeu Însuşi.

 

Simplele cuvinte Tată şi Fiu folosite pentru Dumnezeu şi Isus, ne arată clar că nu sunt unul şi aceiaşi Fiinţă divină. Deşi Fiul poate semăna cu Tatăl său, ei nu pot fi una şi aceeaşi Fiinţă, iar Fiul nu poate avea aceeaşi vârstă cu Tatăl. Există de asemenea o serie de diferenţe evidente între Dumnezeu şi Isus, care arată clar că Isus nu este Dumnezeu Însuşi.

 

Atunci când suntem ispitiţi, suntem nevoiţi să alegem între păcat şi supunere faţă de Dumnezeu. Adesea alegem să nu ne mai supunem lui Dumnezeu; Cristos a avut aceleaşi posibilităţi de a alege, dar întotdeauna a ales să se supună. Deci El a avut posibilitatea de a păcătui, deşi nu a făcut-o niciodată. Este de ne-conceput ca Dumnezeu să aibă posibilitatea de a păcătui, căci Biblia spune despre El: „El este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte. Dumnezeu este credincios şi în El nu este nedreptate, El este drept şi cinstit” (Deut. 32:4). Iar în Psalmul 89:14, se spune: „Dreptatea şi judecata sunt temelia tronului Tău; îndurarea şi credincioşia merg înaintea Ta”. Dumnezeu nu-şi poate schimba natura, dreptatea şi perfecţiunea sunt temeilia domniei Sale eterne!

 

Însă, sămânţa lui David promisă în 2Samuel 7:12-16, era Solomon, care Îl prefigura pe Cristos. În versetul 14 vorbeşte despre Cristos ca Fiu, şi Dumnezeu ca Tată, dar şi despre posibilitatea lui Cristos de a păcătui: „Dacă va face răul, îl voi pedepsi”. Cred că este clar că Dumnezeu nu poate face răul (Habacuc 1:13; 3Ioan 1:11), şi atunci Isus nu este Dumnezeu!

 

Tot la fel profeţia despre Emanuel (Isus) indică clar că acesta când a fost prunc mic nu a avut discernământ, astfel în Isaia 7:14,Isaia 7:15, se spune: „...va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mânca smântână şi miere, până va şti să lepede răul şi să aleagă binele.” Profetul Isaia spune că înainte ca copilul să crească, El nu va putea distinge binele de rău. Prin urmare, atunci când Isus a fost mic, el nu putea fi Dumnezeu-om, căci nu a avut discernământ, fiind doar un prunc.

 

Cuvântul „natură” se referă la ce suntem noi în mod natural, fundamental. Biblia vorbeşte doar despre două naturi – cea a lui Dumnezeu şi cea a omului. Prin natura Sa, Dumnezeu nu poate muri, nu poate fi ispitit, etc. Este evident că Cristos nu a avut natura lui Dumnezeu pe parcursul vieţii Sale. El a avut prin urmare o natură umană. Era absolut necesar ca Cristos să fie ispitit asemenea nouă (Ev. 4:15), astfel încât, prin depăşirea ispitei, El să devină un Mare Preot milos, care să poată simţi împreună cu noi când suntem ispitiţi, să poată avea empatie, şi să poată mijloci din perspectiva a cineva care a experimentat puterea ispitei şi a încercărilor! Era necesar ca Cristos să aibă natura umană pentru a putea trăi şi depăşi aceste ispite, dacă era şi divin, Isus nu ar fi fost expus ispitei, natura divină iar fi dat putere să treacă cu uşurinţă peste ispite, şi atunci nu ar fi putut fi un Mare Preot plin de milă pentru cei ce sunt ispitiţi (Evrei 1:17,Evrei 1:18)!

 

În Evrei 2:9-18, se afirmă: „Dar pe Acela care a fost făcut „pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii” adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor...Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi. Acest pasaj subliniază faptul că Isus a avut o natură umană: El a fost mai prejos decât îngerii; El a fost desăvârşit prin suferinţe, Dumnezeu nu poate fi perfecţionat, Isus este descris ca fiind părtaş la carne şi sânge, adică la natura umană, El nu avea natura îngerilor, deoarece El era sămânţa lui Avraam, care venise pentru a aduce mântuire credincioşilor care deveniseră sămânţa lui Avraam. Datorită acestui fapt, era necesar ca Hristos să aibă doar natura umană.

 

În orice fel, El „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi” (Ev. 2:17), astfel încât Dumnezeu să ne dăruiască iertarea prin sacrificiul lui Cristos. De fiecare dată când credincioşii botezaţi păcătuiesc, ei pot veni la Dumnezeu, să-şi mărturisească păcatele în rugăciuni prin Cristos (1Ioan 1:9); care va mijloci pentru ei, din perspectiva faptului că El a fost ispitit în toate, dar fără păcat (Evrei 4:14-16). De aceea, Dumnezeu, de dragul lui Cristos, ne poate ierta, deoarece Cristos a murit în locul nostru, nu în locul unui Dumnezeu, ca să răscumpere pe acel Dumnezeu (Efeseni 4:32).

 

Este de aceea extrem de important să înţelegem, cum Cristos a fost ispitit asemeni nouă, şi că trebuie neapărat ca El să aibă doar natura umană, pentru ca acest lucru să fie posibil.

 

Evrei 2:14, declară că Cristos avea o natură „din carne şi sânge”. În contrast „Dumnezeu este duh” (Ioan 4:24) prin natură, şi chiar dacă El are un trup, ca „duh” el nu poate fi din carne şi sânge. Cristos fiind din „carne” înseamnă că nu a avut în nici un fel, natura lui Dumnezeu în timpul vieţii Sale.

 

Scrierile din Evanghelie ne oferă multe exemple despre natura omenească a lui Isus. Se spune că era obosit şi că a trebuit să se aşeze pentru a putea bea dintr-o fântână (Ioan 4:6). Mai mult decât toate acestea, scrierile ce descriu suferinţele Sale finale ar trebui să ne dovedească pe deplin natura sa omenească: „Acum sufletul Meu este tulburat”, a recunoscut El în timp ce Îl ruga pe Dumnezeu să-l salveze de la moartea pe cruce (Ioan 12:27). El „s-a rugat, zicând: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta; Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu (Mat. 26:39). Acest lucru indică faptul că, într-un fel, „voinţa”, sau dorinţa lui Cristos era diferită de cea a lui Dumnezeu. Ceea ce contrastează cu crezul menonit care spune: „Ca urmare, ei sunt în mod perfect una nu numai în voinţă, cuvinte şi fapte, ci şi în esenţă şi în indescriptibila divinitate eternă” - „Treizeci şi trei de articole de credinţă”. Din Matei 26:39, reiese că Fiul a avut o voinţă diferită de cea a Tatălui, astfel crezul menonit este o minciună care vine de la cel rău, căci nici o minciună nu vine din adevăr (Ioan 8:44; 1Ioan 2:21).

 

Isus „a adus rugăciuni şi cereri, cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel (Dumnezeu) ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi a fost ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5:7). Faptul că Cristos a trebuit să-L roage pe Dumnezeu să-L mântuiască de la moarte, neagă orice posibilitate ca El să fi fost Dumnezeu Însuşi. După învierea lui Hristos, moartea „nu mai are nici o stăpânire asupra Lui” (Rom. 6:9), rezultând că înainte a avut.

 

Majoritatea Psalmilor profeţesc despre Isus; când anumite versete despre Cristos din Psalmi sunt citate în Noul Testament, putem presupune că multe alte versete din Psalmi se referă tot la El. În mai multe rânduri, este subliniată nevoia lui Cristos de a fi mântuit (salvat) de către Dumnezeu:

 

Psalmul 91:11,12, este citat cu referire la Isus în Matei 4:6. În Ps. 91, se profeţeşte despre modul în care Dumnezeu va oferi mântuirea lui Isus: „Îl voi sătura cu viaţă lungă, Şi-i voi arăta mântuirea Mea. Ps. 69:21 se referă la crucificarea lui Hristos (Matei 2734); întregul Psalm descrie gândurile lui Hristos pe cruce: „Scapă-Mă Dumnezeule… Apropie-Te de sufletul Meu şi izbăveşte-l… Dumnezeule, ajutorul Tău să Mă ridice” (versetele 1,18,29). Ps. 89 este un comentariu despre promisiunea lui Dumnezeu către David referitor la Cristos. Despre Isus, Ps. 89:26, prevesteşte: „El îmi va zice (lui Dumnezeu): Tu eşti tatăl Meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele”.

 

Rugăciunile lui Cristos la Dumnezeu să-l mântuiască au fost auzite; El a fost auzit datorită evlaviei Lui, şi nu datorită locului Său în cadrul trinităţii (Evrei 5:7).

 

Faptul că Fiul a murit şi că Dumnezeu L-a înviat pe Isus şi L-a proslăvit cu nemurirea, este o temă majoră din Noul Testament, vezi: (Fapte 2:24,Fapte 2:32,Fapte 2:33; 3:13,15; 5:30, 31).

 

Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu Însuşi, atunci toată această subliniere ar fi deplasată, deoarece Dumnezeu nu poate muri. Isus nu ar fi avut nevoie să fie mântuit dacă ar fi fost Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu este cel care L-a înviat pe Isus, demonstrează superioritatea lui Dumnezeu în faţa lui Isus şi diferenţa dintre Ei.

 

O altă întrebare care se ridică este: cum putea Isus, dacă este o parte a divinităţii Atotputernice să fie mai prejos ca îngerii aşa cum Îl descrie Scriptura în Evrei 2:9? Însă dacă era om, ca echivalentul al lui Adam, putea, nu-i aşa?

 

Unii trinitarienii argumentează că Fiul avea două naturi, prin faptul că El a făcut miracole. Însă aceştia uită că şi profeţii din V.T. şi unii creştini din N.T. au făcut miracole.

 

 

 

Să analizăm în continuare doctrina despre Duhul Sfânt:

 

„Dumnezeu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este a treia persoană a Dumnezeirii...La fel ca Fiul a coexistat cu Tatăl înainte de venirea Sa pe pământ. În al doilea verset al Bibliei citim: „şi Duhul lui Dumnezeu se mişca peste întinderea apelor”.

 

Faptul că în Geneza 12, Duhul se mişca pe suprafaţa apelor, nu sugerează că El ar fi etern, fără început ca şi Dumnezeu, aşa cum susţine crezul menonit! El lucra în Geneza 1:2, pentru că El a venit în existenţă în început, El nu a coexistat dintotdeauna cu Dumnezeu, căci Biblia nu spune aşa ceva! Dar ce învaţă ea?

 

Duhul Sfânt, a venit în existenţă după Fiul, fiind născut din Tatăl, însă prin Fiul în început. Biblia afirmă clar în 1Corinteni 2:12:  Spiritul Cel din Dumnezeu (Noul Testament Traducerea Fidelă - 2008), tot la fel în 1Ioan 4:2, apare în greacă: ek = din, (tradus în Cornilescu cu „de la”), indicând că Spiritul este „din Dumnezeu”. Trinitatea susţine că Fiul şi Duhul Sfânt au coexistat dintotdeauna lângă Tatăl, pe când Biblia afirmă negru pe alb, că atât Fiul este născut din Dumnezeu” (1Ioan 5:18), precum şi Duhul Sfânt a ieşit „din Dumnezeu”, deci El are un moment al naşterii Sale.

 

Această naştere, este prin Fiul, deoarece toate sau create prin Fiul (Ioan 1:1-3; Coloseni 1:15-17), cu excepţia Fiului care a fost născut direct de Tatăl (Ioan 1:14,Ioan 1:18; 1Ioan 5:18), şi toată creaţia (inclusiv Fiul şi Duhul Sfânt) au fost creată în cele şase zile de creiere (Exod 20:11), de nici Fiul, nici Duhul nu sunt născuţi în veşnicie!

 

Această venire a Duhului Sfânt în existenţă, a avut loc la început, în începutul primei zile de creaţie, imediat după naşterea Fiului din Tatăl în început (Coloseni 1:15-18; 1Ioan 2:13,1Ioan 2:14; Apocalipsa 3:14). Căci nu putea exista „Duhul Fiului” (Galateni 4:6), înainte de Fiul (Proverbe 30:4). Duhul Sfânt a fost creat la început ca şi Fiul, înainte de restul creaţiei, tocmai pentru a fi împreună cu Fiul, un agent al creaţiei (Geneza 1:2; Psalmul 33:6), precum şi un susţinător al vieţii creaţiei (Geneza 6:3).

 

Să vedem în continuare:

 

FIUL ESTE SUPERIOR DUHULUI SFÂNT

 

Conform Scripturilor, Tatăl este superior Fiului, iar Fiul este superior Duhului Sfânt, atât în poziţie cât şi în atribute (însuşiri, calităţi) – Ioan 16:13-15.

 

Dumnezeu Tatăl trăieşte prin Sine, Fiul trăieşte prin Tatăl (Ioan 6:57; 2Corinteni 13:4), iar Duhul Sfânt prin Fiul este menţinut în existenţă (Coloseni 1:15-17; Coloseni 1:3). Doar Dumnezeu Tatăl are aseietatea, adică existenţa prin Sine, El este singurul care are nemurirea prin Sine, şi nu are nevoie de nimeni să existe (Fapte 17:24-28; 1Timotei 1:17; 6:16; Apocalipsa 4:11).

 

Doar Dumnezeu Tatăl este Atocunoscător (Iov 12:13; Psalmul 92:5; Romani 11:33-36), El „singur este înţelept” în mod absolut (Romani 16:27), Fiul nu cunoaşte anumite lucruri (Marcu 13:32; Fapte 1:6,Fapte 1:7), şi cunoaşterea pe care o are, a primit-o de la Tatăl (Ioan 5:19,Ioan 5:20; 12:49,50; Apocalipsa 1:1), iar Duhul Sfânt cercetează lucrurile lui Dumnezeu (1Corinteni 2:10), o persoană atotcunoscătoare nu mai are nevoie să cerceteze, ea cunoaşte totul!

 

Duhul Sfânt este inferior Fiului şi suspus Acestuia (Ioan 16:13-15); puterea Lui este deci mai mică decât a Tatălui şi a Fiului, iar Duhul Sfânt îşi foloseşte puterea, şi execută diferite lucrări după voia lui Dumnezeu, fiind trimis fie de Tatăl (comp. Luca 24:49, cu Fapte 1:4,Fapte 1:8; Ioan 14:26) fie de Fiul (Ioan 15:26), El nu acţionează independent; ci, după voia lui Dumnezeu (Romani 8:26,Romani 8:27; Evrei 2:4). Astfel atât în atribute cât şi în poziţie Duhul este inferior Fiului şi Fiul faţă de Tatăl! Teoria „papistaşă” prelută de menoniţi precum că cei trei sunt egali, este eretică şi falsă!

 

Să vedem în continuare o altă doctrină menonită greşită:

 

 

 

Legea:

 

„Biblia. Legea civilă şi cea ceremonială s-au împlinit şi s-au încheiat cu moartea lui Isus ca jertfă. Legea morală a fost întrupată în Noul Testament, dându-i-se guvernare deplină prin aplicarea ei în har...”

 

Conform crezului menonit, doar legea civilă şi cea ceremonială s-au încheiat la moartea Domnului, ceea ce însemnă că de pildă cele 10 porunci nu s-au abrogat la mortea lui Isus! Una din cele 10 porunci era cea privitoare la sabat (porunca a patra). Dar ţin menoniţii sabatul (sâmbăta) ? Nu! Ei nu ascultă de propriul crez atunci!

 

Conform Bibliei întreaga lege a fost ştearsă la cruce (Coloseni 2:14-17; Efeseni 2:11-17).

 

Să vedem în continuare o altă doctrină menonită greşită:

 

 

 

Naşterea din nou:

 

„Naşterea din nou. Doar cei ce prin credinţă şi adevărată pocăinţă acceptă lucrarea de răscumpărare a lui Cristos sunt mântuiţi din păcat. Înfierea noastră de către Dumnezeu depinde de naşterea noastră din nou şi de părtăşia în ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Ioan 3:3-16; Fapte 4:12; 1Ioan 1:6,1Ioan 1:7; Evrei 12:22,Evrei 12:23; Marcu 1:15; Fapte 17:30; 20:21...Convertirea sau naşterea din nou este efectuată de Duhul Sfânt”.

 

Această afirmaţie de credinţă are două greşeli, prima condiţionează naşterea din nou doar de credinţă şi pocăinţă, şi învaţă că agentul naşterii este doar Duhul Sfânt.

 

Menoniţii nu au cum să se nască din nou, pentru că ei au un alt Isus, co-etern şi co-egal cu Tatăl, nu născut din Tatăl în început, au un alt Duh care a coexistat cu Tatăl din veşnicie, nu pe Duhul Sfânt care s-a născut din Tatăl prin Fiul în început. Ei au o altă evanghelie care priveşte un alt Fiu, nu pe Fiul unic – născut din Tatăl: Isus, inferior Tatălui şi nu egal cu El. Învăţătura lor despre naşterea din nou este greşită, Domnul a învăţat de o naştere „din apă şi duh”, nu doar din duh! (vezi Ioan 3:5; 1Ioan 3:6-8). Apoi condiţia naşterii din nou este pocăinţa şi apoi credinţa (Fapte 20:20,Fapte 20:21), dar şi mărturisirea cu gura şi botezul în apă (Fapte 2:38; 22:16; Romani 6:2-5; 10:9,10), unde are loc naşterea din nou, căci botezul este „baia renaşterii” (Tit 3:5 Noul Testament 1993 CLV).

 

 

 

Biserica:

 

„Biserica. Biserica este trupul lui Cristos alcătuit din cei „născuţi din nou” şi care s-au unit cu Biserica vizibilă prin botezul în apă...Efeseni 4:4-6; Coloseni 1:18; 1Corinteni 12:13; Evrei 12:22-24; Fapte 20:28...Există daruri diferite în această biserică sau trup de credincioşi. Acestea sunt: apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători. Ei sunt daţi pentru desăvârşirea sfinţilor”.

 

O dată ce menoniţii nu experimentează naşterea din nou ei nu pot fi nici biserica lui Dumnezeu! Apoi este o contradicţie să te uneşti cu biserica invizibilă (universală) prin naşterea din nou, dar cu cea vizibilă (locală) prin botez!?!

 

Cine face parte din biserica universală, din trupul lui Cristos, face parte şi din biserica locală, ele nu sunt două biserici, ci una singură, numai că ea fie este exprimată la nivel mondial ca trup, sau la nivel local ca trup! Nu există în Biblie învăţătura că eşti în biserica universală dar nu eşti în biserica locală, aceasta este o erezie!

 

Apoi, ei mărturisesc următoarele categorii de slujitori: „apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători. Ei sunt daţi pentru desăvârşirea sfinţilor”. Există apostoli şi profeţi în gruparea menonită? Nu! Atunci ei nu pot fi biserica, şi nu pot exista nici prezbiteri şi diakoni, pentru că tocmai apostolii îi rânduiesc pe aceştia în slujbă (Fapte 14:14-23; 1Timotei 3:1-13).

 

 

 

Botezul:

 

„Botezul. Credincioşii pocăiţi care sunt născuţi din nou trebuie admişi în Biserica vizibială prin botezul în apă, la fel cum sunt admişi în Biserica invizibilă prin Cristos, naşterea din nou...Scripturile indică în mod simbolic spre botezul prin turnare ca fiind modul corect de administrare al botezului. Matei 28:19; Fapte 1:5; 2:16,17; 38,41; 1Petru 3:21, Romani 6:3,Romani 6:4. Botezul în apă urmează după pocăinţă şi iertarea păcatelor...”botezându-i în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). „...botezul...este mărturia unui cuget curat..” (1Petru 3:21). „Nu este o curăţire de întinăciunile cărnii”.

 

Din nou aceiaşi teorie eretică, nimeni nu poate fi în biserica universală, dacă în primul rând nu a fost botezat în cea locală, tocmai că botezul în apă, unde primeşti Duhul Sfânt are rolul de a încorpora un suflet în trupul lui Cristos. Biblia este clară, în 1Corinteni 12:13, Biblia Bucureşti din 1688 sau Dumnezeiasca Scriptură, care redă cel mai bine acest pasaj, spune: „Pentru că şi într-un Duh noi toţi, într-un trup ne-amu botezat”. Iar în Romani 6:3 Biblia Cornilescu, se spune: Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” Iată că tocmai botezul ne introduce în Cristos, în trup!

 

Apoi, afirmaţia: „Scripturile indică în mod simbolic spre botezul prin turnare ca fiind modul corect de administrare al botezului. Matei 28:19; Fapte 1:5; 2:16,17; 38,41; 1Petru 3:21, Romani 6:3,Romani 6:4.” Este o erezie, nicăieri în Biblie nu apare ca vreun credincios în Domnul Isus să fie botezat prin turnare.

 

Totuşi menoniţii în literatura lor aduc următoarele argumente pe care o să le analizăm în continuare în lumina adevărului:

 

1.    Botezul cu Duhul Sfânt se face prin turnare (Ioel 2:28), şi astfel şi botezul în apă trebuie făcut tot prin turnare;

 

2.    Israeliţii au fost botezaţi în Marea Roşie iar norii au turnat apă (Psalmul 77:16,17).

 

3.    Tot la fel şi Noe şi familia sa, au fost botezaţi în mod simbolic, când au trecut prin potop, atunci norii au turnat apă peste arcă, ea nu a fost scufundată în apă (Geneza 7:18; 1Petru 3:20,1Petru 3:21).

 

4.    Metoda de turnare a fost folosită când s-au consacrat preoţii şi când s-au uns împăraţii lui Israel (Levitic 8:12; 1Samuei 10:1).

 

5.    Există profeţii despre botez care susţin stropirea cu apă nu scufundarea (Isaia 44:3; Ezechiel 36:25).

 

6.    În Marcu 7:4, se vorbeşte de botezul (spălarea) paturilor, ori este puţin probabil că ar fi vorba de o cufundare, mai degrabă turnare de apă peste paturi cu scopul de curăţire. Astfel expresia „baptizo”, unii trag conluzia că are şi sensul de turnare.

 

7.    Botezul prin turnare sau stropire, poate avea loc ori şi unde, în camera unui bolnav, în case particulare, în închisoare.

 

8.    În unele cazuri este imposibil botezul prin scufundare fiind prea mulţi oameni (Fapte 2:41), sau lipsa de apă sau a unui loc adecvat ca şi în cazul botezului efectuat într-o casă (Fapte 10:24,Fapte 10:25,Fapte 10:48).

 

Dacă cercetăm cu atenţie argumentele, vedem că ele nu susţin că primii creştini au efectuat astfel de botezuri, nu există nici un exemplu de botez prin turnare sau stropire în Noul Testament. Iar argumentele aduse sunt speculative şi deductive pe baza unor prefigurări. Însă în stabilirea unei doctrine nu prefigurările sau deducţiile primează; ci, textele clare, iar textele directe în ce priveşte botezul susţin scufundarea în apă.

 

Dar să trecem printr-o analiză aceste argumente:

 

1. Botezul în apă trebuie efectuat prin turnare ca şi cel cu Duhul Sfânt, cei ce fac această afirmaţie, uită că botezul cu Duhul Sfânt se toarnă nu numai peste credincios, ci şi în credincios (Ioan 14:17), atunci ar trebui să-i turnăm apă pe gura credinciosului ca să facem o paralelă la botezul cu Duhul Sfânt?

 

Cu siguranţă că botezul cu Duhul Sfânt este o turnare de Duh peste credincios, dar este şi o umplere, şi o baie sau scufundare în Duhul a credinciosului, având în vedere că înţelesul cuvântului botez este cufundare, căci verbul „a boteza” şi substantivul „botez” sunt transliterări ale termenului „baptizo” şi „baptisma”. Acest termen are un singur sens primar şi istoric după cum adeveresc lexicoanele de limbă greacă. (Exemplu: ,,a scufunda, a afunda, a cufunda” - A Greek-English Lexicon, de Liddell şi Scott). face ca acest prim argument să fie invalid, deoarece botezul cu Duhul nu este doar o turnare de Duh, ci şi o baie a credinciosului în Duhul.

 

2. Botezul evreilor de la Marea Roşie susţine atât a) înconjurarea cu apele Mării Roşii (Psalmul 78:13,14), precum şi b) turnarea de apă (ploaie) din nori (Psalmul 77:17). Cele două elemente prefigurează atât de bine cele două elemente din naşterea din nou, care formează o singură naştere: a) scufunarea în apă (botezul în apă) prefigurată de înonjurarea cu apele Mării Roşii care erau cu mult desupra lor ca înălţime; b) turnarea de apă (ploaie) din nori reprezintă primirea Duhului Sfânt cu ocazia botezului în apă, aşa cum explică: Origen (185-254 d.H.),: norul care a picurat apă reprezintă pe Duhul Sfânt, iar Marea Roşie prin care au trecut evreii reprezintă apa botezului (Omilii Num. XXII).

 

Şi chiar dacă acel botez al evreilor, nu a fost o scufundare propriu zisă în apă, să nu uităm că nicăieri în Biblie nu se spune că acel botez este o paralelă PERFECTĂ pentru cel nou testamental. Botezul înspre Moise în mare şi în nor, doar prefigurează botezul creştin, şi este doar o umbră sau o paralelă imperfectă a realităţii botezului creştin!

 

3. Arca salvată prin potop prefigurează botezul, însă nici acel eveniment, nu este o paralelă PERFECTĂ pentru botezul nou testamental. El este doar un antitip, o imagine, o preînchipuire, o prefigurare imperfectă. Nu pe această prefigurare se stabileşte doctrina botezului, ci pe afirmaţiile clare despre botez ale Noului Testament!

 

4. Ungerea cu undelemn din vechime prefigurează mai degrabă ungerea cu Duhul Sfânt decât botezul în apă (Zaharia 4:6,Zaharia 4:12; 2Corinteni 1:21,2Corinteni 1:22).

 

5. Profeţiile din Isaia 44:3; Ezechiel 36:25, nu vorbesc despre botezul în apă; ci, de convertirea Israelului prin turnarea Duhului Sfânt ce va avea loc în viitor, când va veni Domnul (Zaharia 12:10).

 

6. În Marcu 7:4, se vorbeşte de botezul (spălarea) căldărilor, şi a paturilor, şi unii trag concluzia că este vorba de o turnare de apă peste paturi cu scopul de curăţire. Astfel expresia „baptizo”, unii trag concluzia că are şi sensul de turnare. Acest argument este o supoziţie, deoarece chiar dacă textul spune: „Şi când se întorc din piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum: spălarea paharelor, a ulcioarelor, a căldărilor şi a paturilor, totuşi atât căldările de aramă, cât şi paturile, care nu erau decât o rogojină întinsă (Matei 9:6; Marcu 2:9; Luca 5:24; Ioan 5:8,Ioan 5:9), putea fi spălate prin scufundare, într-un rău sau bazin de spălare. Deci nu este vorba de paturi cu picioare, ca şi în zilele noastre, de piese de mobilier solide. Demn de precizat este că expresia: „şi a paturilor”, nu apare în manuscrisele cele mai bune, ceea ce invalidează şi mai mult acest argument.

 

7. Botezul prin turnare, poate avea loc ori şi unde; problema acestui argument este că nu răspunde la întrebarea: conform Bibliei cum trebuie făcut botezul?

 

8. Argumentul că botezul s-a parcticat în biserica primară prin turnare sau stropire, deoarece nu au existat bazine suficiente nu corespunde cu realitatea.

 

În Ierusalim, cât şi în alte oraşe evreieşti şi greceşti găsite de arheologii moderni, existau suficiente bazine cu apă unde se puteau boteza cei convertiţi, fie în ziua Cincizecimii sau cu alte ocazii. Iar casele de atunci de obicei aveau băi închise (piscine în interiorul casei) mai ales casele oamenilor proeminenţi cum a fost sutaşul Corneliu.

 

În urma săpăturilor arheologice din apropierea Muntelui Templului din Ierusalim s-au descoperit aproape 100 de băi rituale, sau bazine, datând din secolele I î.H. şi I d.H.. O inscripţie de pe o sinagogă din secolele al II-lea sau al III-lea d.H.. arată că astfel de băi erau la dispoziţia „vizitatorilor care au nevoie de ele”. Alte bazine s-au descoperit în sectorul Ierusalimului locuit cândva de familii bogate şi preoţeşti. Aproape fiecare casă avea propria baie rituală.

 

Aceste băi erau nişte bazine dreptunghiulare tăiate în stâncă sau săpate în pământ, căptuşite cu cărămidă sau piatră şi apoi tencuite, pentru a se evita scurgerea apei. Majoritatea bazinelor măsurau aproximativ 1,8 m lăţime şi 2,7 m lungime. Pentru a direcţiona spre ele apa de ploaie, erau făcute nişte canale. Apa avea cel puţin 1,2 m adâncime pentru ca persoana, lăsându-se în jos, să se poată cufunda complet.

 

Dar cum am mai spus, situaţiile excepţionale, şi prefigurările, nu sunt criteriul principal în stabilirea unei doctrine, ci argumentele directe.

 

Dar cum am spus, nu prefigurările sunt criteriul principal în stabilirea unei doctrine, ci argumentele directe, deci să vedem în continuare argumentele directe:

 

I.       Etimologia cuvântului botez:  verbul „a boteza” şi substantivul „botez” sunt transliterări ale termenului „baptizo” şi „baptisma”. Acest termen are un singur sens primar şi istoric după cum adeveresc lexicoanele de limbă greacă. (Exemplu: ,,a scufunda, a afunda, a cufunda” - A Greek-English Lexicon, de Liddell şi Scott). Astfel având în vedere că înţelesul termenului este conform lexicoanelor de: „a scufunda, a imersa, a afunda sub”, nu putem spune că peste cineva care este turnată apă sau este stropit cu apă ca fiind botez (scufundare, afundare, imersiune). 

 

II.     În plus, limba greacă are alte cuvinte pentru turnare (gr. epiccheo) şi pentru stropire (gr. rantizo), dar aceste cuvinte nu sunt folosite în Noul testament în legătură cu botezul, curios nu? Deşi sunt folosite în alte situaţii în Noul Testament, ele sunt evitate cu grijă când se vorbeşte de rânduiala botezului. Scriitorii biblici restricţionează această lucrare la un singur termen = „baptizo” (cufundare).

 

III.  Existenţa unor ape suficient de adânci: de pildă despre Ioan Botezătorul se spune în Evanghelia după Ioan 3:23: „Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape; şi oamenii veneau ca să fie botezaţi.” Ce nevoie avea Ioan de ‚ape multe’ dacă botezul se făcea prin turnare şi nu prin cufundare?

 

IV. Intrarea în apă a celui botezat: „Şi Isus, fiind botezat, S-a ridicat îndată din apă…” (Matei 3:16 BCR) deci Isus a fost cufundat în apă de a trebuit să se ridice din apă. În alte texte se spune: „Şi îndată, când ieşea Isus din apă…” (Marcu 1:10); „A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen.”  (Fapte 8:38). Ce rost are intrarea în apă când Ioan putea doar la marginea apei să ia apă în pumni şi să o toarne pe cap, tot la fel şi Filip putea face cu Famenul? Însă intrarea în apă indică nevoia de cufundare pentru o clipă, aceasta era botezul.

 

V.   Botezuri în Grecia: astăzi în Grecia, toate denominaţiunile ce folosesc în alte ţări stropirea sau turnarea de apă la botez, în Grecia fac botezul prin scufundare (imersie). De ce? Deoarece grecii ştiu ce înseamnă acest termen: „baptizo”, şi ştiu că ei nu vor accepta botezul în altă formă deoarece cunosc termenul.

 

VI. Existenţa băilor: Arheologii moderni au confirmat că oraşele evreieşti şi grecii aveau băi publice, ce erau mai mult decât suficiente pentru a boteza. Iar multe case aveau în incinta lor băi închise, suficient de spaţioase pentru a se realiza o imersie (o scufundare).

 

VII.                      Semnificaţia botezului reclamă cufundare: având în vedere că botezul înseamnă a fi îngropat împreună cu Isus (Romani 6:4; Coloseni 2:12), acestă semnificaţie pretinde deci scufundarea în apă pentru a avea loc îngroparea împreună cu Cristos.

 

Iată ce se spune într-o lucrare de referinţă: „Relatările din Noul Testament care descriu efectuarea unor botezuri lasă să se înţeleagă că cel botezat era cufundat în apă” (The Oxford Companion to the Bible). 

 

În primele secole ale creştinismului, cufundarea totală se făcea în râuri, în mare sau în băi particulare, oriunde era suficientă apă. Într-o enciclopedie în limba franceză citim: „Primii creştini primeau botezul prin cufundare oriunde se găsea apă” (Larousse du XXe Siècle, Paris, 1928).

 

În concluzie, botezul prin turnare nu este biblic, şi prin urmare el este invalid.

 

Dar botezul menonit mai are două probleme grave! Ei afirmă în crez: „Botezul în apă urmează după pocăinţă şi iertarea păcatelor...”botezându-i în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). „...botezul...este mărturia unui cuget curat..” (1Petru 3:21). „Nu este o curăţire de întinăciunile cărnii”.

 

În opinea lor, înainte de botez omul primeşte iertarea păcatelor şi apoi se botează, aşa ceva Biblia nu învaţă! Dar ce învaţă ea? Că în botez omul primeşte mântuirea (1Petru 3:21) şi iertarea păcatelor (Fapte 2:38; Fapte 22:16).

 

Textul din 1Petru 3:21, nu este înţeles corect de menoniţi, textul afirmă după o redare corectă din greacă: „aceasta este o imagine a botezului, care vă mântuieşte acum – el nu este o îndepărtare a murdăriei de pe trup, ci răspunsul unei conştiinţe bune înaintea lui Dumnezeu – prin învierea lui Isus Cristos” (Noua Traducere românească 2007). Textul afirmă clar despre botez că el „vă mântuieşte acum”, deci mântuirea nu se primeşte înainte de botez! Apoi, botezul nu este „o îndepărtare a murdăriei de pe trup”, adică el nu are rolul să cureţe din punct de vedere fizic trupul vreunui om, ci botezul este „răspunsul unei conştiinţe bune înaintea lui Dumnezeu”. Nu este vorba de o conştiinţă curată cum redau unele traduceri, astfel nu se referă la o conştiinţă curată spălată în sângele lui Isus cum cred unii. Ci se referă  faptul că unii oameni, chiar înainte de mântuire, au o conştiinţă bună [gr. agthos = bună, acelaşi cuvânt apare şi la 1Timotei 1:5]. O conştiinţă bună, este o conştiinţă sinceră (2Corinteni 2:12), ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 13:18), sensibilă, ea nu este împietrită sau insensibilă (1Timotei 4:2).

 

Poate un om avea o conştiinţă bună, înainte de naşterea din nou? Răspunsul Bibliei este: Da (vezi: Fapte 2:37,Fapte 2:38; 16:14,15; 23:1; Romani 2:15; 2Timotei 1:3). Pavel spune în 2Corinteni 4:2 (NTTF -2008): „prin arătarea adevărului, ne recomandăm către orice conştiinţă a oamenilor, înaintea lui Dumnezeu”. Cu atât mai mult Cuvântul lui Dumnezeu poate fi primit într-o conştinţă bună şi care să dea roade (Iacov 1:21). Astfel omul cu o conştiinţă bună, face botezul pentru că el este ascultător, însuşi conştiinţa lui îl îndeamnă la această lucrare împreună cu Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu (comp. cu Romani 9:1). El este din adevăr şi ascultă glasul Domnului care îi porunceşte să se boteze (Ioan 18:37).

 

Pe lângă toate acestea, dacă comparăm 1Petru 3:21, cu 1:3, vedem că atât botezul se realizează prin învierea lui Isus Cristos, cât şi renaşterea (naşterea din nou) se realizează prin învierea lui Isus Cristos. Astfel, renaşterea nu are loc înainte de botez; ci, cu ocazia botezului, şi botezul este implicat în lucrarea renaşterii. Astfel, datorită învierii lui Isus, botezul care este un răspuns la dragostea lui Dumnezeu, răspuns dat de o conştiinţă bună, ascultătoare la porunca lui Dumnezeu experimentează în botez: renaşterea.

 

          Pe lângă toate acestea botezul menonit este unul ne-mântuitor, căci ei îl fac în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, cum se poate să dai la Dumnezeu un răspuns tot în Numele lui Dumnezeu! Ar fi ca şi cum te-ai ruga la Dumnezeu în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, ar fi ascultată o astfel de rugcăiune?

 

În „Treizeci şi trei de articole de credinţă”, se mărturiseşte: „Despre botezul creştin noi mărturisim că: este o practică şi rânduială creştină evanghelică...şi i-a trimis pe apostoli, poruncindu-le să predice Evanghelia tuturor popoarelor şi să-i boteze pe toţi cei ce ar fi auzi şi crezut cu adevărat, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi să-i înveţe să păzească toate cele poruncite de El.

 

Ca slujitori ascultători ai lui Dumnezeu, apostolii au făcut lucrurile în felul acesta, pornind din Ierusalim şi predicând Evanghelia în toate ţările. Şi toţi cei ce au auzit, au crezut şi au primit cu bucurie învăţătura aceasta cerească, au fost făcuţi ucenici şi urmaşi, au fost botezaţi cu apă în numele Dumnezeului triunic, intrând astfel în legământ cu Hristos,pentru a păzi toate cele poruncite de El... Despre modul în care, ascultători de această poruncă, apostolii au predicat Evanghelia şi au botezat numai pe cei ce au auzit, au crezut şi de bună voie au primit mesajul ei, citim: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete.” (Fapte 2:37, 38, 41)”.

 

Conform acestui crez, Domnul i-a trimis pe apostoli să boteze în „în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”, dar cum au procedat apostolii? Tot acest crez ne răspunde: „Despre modul în care, ascultători de această poruncă, apostolii au predicat Evanghelia şi au botezat numai pe cei ce au auzit, au crezut şi de bună voie au primit mesajul ei, citim: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. Iată că apostolii au botezat în Numele lui Isus Hristos, nu în Numele Sfintei Treimi? Au greşit ei? Nu, căci biserica este zidită pe ei, oamenii botezaţi de ei au primit Duhul Sfânt, Cristos nu ar da Duhul Sfânt unor oameni botezaţi într-o formă eretică! Atunci de ce Matei 28:19, spune despre un botez în Numele Sfintei Treimi, iar peste tot apostolii şi alţi creştini au botezat în Numele lui Isus (Vezi şi Fapte 8:12; 10:48; 19:5)?

 

Astfel, citind cu atenţie, observam, că tocmai apostolii care au primit de la Isus instrucţiunea de mai sus, niciodată nu au pus-o în aplicare aşa cum este ea formulată în Matei 28:19!

 

Aceasta este într-adevăr o problema şi trebuie sa ne întrebam în mod onest cum este posibil aşa ceva? Cum se poate, ca o formula aşa de uşor de reţinut, cu un conţinut aşa de deosebit, să nu fie folosită ca atare? Erau ucenicii lui Isus uituci de felul lor? Cu siguranţă nu! Ei au urmat cu fidelitate porunca Domnului, ei au călcat fidel pe urmele Lui (1Corinteni 11:1). S-au mai degrabă s-a strecurat vreo greşeală în raportul biblic? Sau cei ce au copiat manuscrisele au făcut o modificare asupra textului potrivit cu concepţia lor personală? Este posibil acest lucru? Da! Uneori scribii, la textul care îl copiau dintr-un manuscris, mai adăugau cuvinte sau fraze pentru ca cititorului să fie uşurată înţelgerea textului, alteori pentru a susţine opinia scribului, sau pentru a atenua anumite texte sau fraze mai şocante ei introduceau fraze sau cuvinte.

 

Apoi, dacă copiatorii au observat că vreun evanghelist prezintă acelaşi eveniment prin cuvinte mai puţine decât altul, ei au adăugat în textul mai scurt, cuvintele care sunt redate în textul mai lung. Exemplu: La rugăciunea Tatăl Nostru, redată de Luca în c.11:1-4, copiatorii au adăugat mai târziu cuvintele pe care aceeaşi rugăciune le are în plus, în redarea din Evanghelia după Matei în c.6:9-13.

 

Biserica catolică trinitariană, a influenţat în timp redarea Bibliei, ca să susţină trinitatea şi alte doctrine. De pildă, indroducându-se în text fraza: Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei una sunt”, în pasajul din 1Ioan 5:6-8. Care este realitatea despre acest pasaj?

 

Cu privire la acest pasaj trinitarian, criticul F.H.A.Scrivener a scris: „Nu trebuie să ezităm să ne declarăm convingerea că aceste cuvinte controversate nu au fost scrise de Sf. Ioan, ci au fost introduse iniţial în copiile latineşti din Africa, în cadrul unei note marginale, unde au fost inserate ca o pioasă şi ortodoxă adnotare la v. 8, că ele s-au strecurat din latină în două sau trei codice greceşti târzii şi de aici în textul grecesc tipărit, unde nu aveau un loc legitim“. — A Plain Introduction to the Criticism of the New Testament” (Cambridge, 1883, ed. a III-a), p. 654.

 

Un alt comentariu afirmă: „Astăzi este în general recunoscut, ca aşa numita „Gomma Johanneum” nu este decât un comentariu care cu timpul a fost asimilat în textul vechi latin şi în Vulgata, şi care abia în sec. XV si XVI este regăsit şi în textul grecesc.” („Comentariul catolic al Sfintei Scripturi”, Thomas Nelson & Sons, 1951, pag. 1186).

 

Deci în secolul al IV-lea d.H., într-un tratat în latină, un trinitarian înfocat a inclus într-o notă marginală următoarea frază: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei una sunt ”, ca şi cum aceste cuvinte ar fi fost scrise de apostolului Ioan, cu toate că ele nu au o origine Ioniană. Mai târziu, acest pasaj a fost inclus chiar în textul biblic în manuscrisele în limba latină, dar în manuscrisele de limba greacă s-a introdus mult mai târziu.

 

Prin urmare, revenind la Matei 28:19, oare nu se putea întâmpla şi cu acest pasaj, ce s-a întâmplat cu 1Ioan 5:7,1Ioan 5:8? Astfel, de pildă, dacă în minte lui, un scrib avea liturghia catolică cu fraza trinitară despre Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, el când a ajuns cu copiatul unui manuscris la acest pasaj din Matei 28:19, putea fie din greşală, fie intenţionat să-l insereze din obişnuinţă în text. Sau dacă ei copiau un text mai vechi, mai bun, însă dacă în minte lor pe baza tradiţiei, aveau o altă frază, o treceau pe cea familiară lor.

 

Conybeare un erudit în critica textuală, declară: „In cazul pe care l-am examinat (Matei 28:19), trebuie notat ca nici un singur manuscris sau o versiune mai antica n-a păstrat pentru noi o citare intacta. Dar asta nu e o surpriza pentru noi, aşa cum Dr. C.R.Gregory, unul din cei mai mari critici textuali, ne aduce aminte ca manuscrisele Greceşti ale textului Nou Testamental deseori au fost alterate de scribi, care au adăugat citări care erau familiare pentru ei, şi despre care credeau ca sunt adevărate citări.

 

Biblia Ierusalim, din 1966, un romano-catolic, prezintă la nota de subsol de la Matei 28:19, următoarea opinie: „Se poate ca această formulă ... este o reflectare a folosirii liturgice stabilită mai târziu în comunitatea primitivă. Acesta va fi amintit faptul că Faptele vorbeşte despre botezul în numele lui Isus”.

 

Adică nu Domnul Isus a spus aceste cuvinte; ci, scribi au adăugat această frază care lor li se părea familiară, sau era în mintea lor atunci când au copiat Evanghelia după Matei şi au înserat-o în text sau ca notă marginală, ca ulterior să se fi strecurat în textul biblic.

 

Probabil acestă modificare a avut loc în sec. II d.H. Conform cu unii cercetători:

 

Hastings Encyclopedia of Religion, Vol. 2, pag. 377, 389, spune: Botezul creştin a fost întotdeauna realizat folosind cuvintele „în Numele lui Isus”...până pe vremea lui Iustian Martirul[1] [Iustian a trăit între anii 100-160 d.H.]. Ei susţin că iniţial formula de botez a fost „în Numele lui Isus”, dar ulterior odată cu introducerea doctrinei trinităţii, şi formula de botez s-a schimbat, inserându-se fraza: „botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

 

Iar în Enciclopedia Britanică, Vol. 3, pag. 365, afirmă că botezul a fost schimbat din „Numele lui Isus”, în cuvintele „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”[2]  în secolul al-II-lea d.H. Deci după moartea apostolilor.

 

Anumiţi cercetători recunosc că fraza despre botezul întreit, din textul din Matei 28:19, este o interpolare.

 

Apoi, dacă se va studia textul grecesc al acestui pasaj, observăm că nici cuvintele ‚botezându-i’ (pe ei, la masculin, în greacă: autous) şi ‚învăţându-i’ (pe ei, la masculin, în greacă: autous), nu se acordă în gen cu ‚naţiunile’ (în greacă: ta ethne, la neutru). Ca să fie un acord, în gen, în loc de autous, ar trebui să fie auta; vezi în acest sens, nota de subsol de la Noul Testament Traducerea Fidelă  - 2007 (NTTF - 2007), şi traducerea Noul Testament 1993, CLV care spune: „Cuvântul „botezându-i” nu se acordă în gramatical cu naţiunile (în gr. Neutru), ci cu cei care au devenit ucenici (botezându-i – în gr. Masculin)...”

 

Prin urmare, acest pasaj a fost modificat ulterior, dar fără a ţine seama de gen, atunci când probabil s-a interpolat fraza: ,,botezându-i în numele Tatălui, al Fiului, şi al Duhului Sfânt”, deoarece nicăieri în Scripturi nu mai apare fraza: în numele Tatălui, al Fiului, şi al Duhului Sfânt”.

 

Nici o doctrină sau nici un verset din Biblie în afară de Matei 28:19, nu susţine un botez pe baza a trei Nume. Nicăieri în Scripturi nu găsim ceva să se facă ,,în numele… Sfântului Duh”. Astfel dar toate lucrările au fost făcute în vechiul legământ: ,,în numele lui Iehova” (1Cronici 16:2; 21:19; Matei 21:9; 23:39 NW; SS 1874), „în numele Tatălui” (Ioan 5:43; 10:25), iar în Noul Legământ, creştini, vindecau, se rugau, slujeau, făceau minuni, scoteau demoni, etc. ,,în numele lui Isus” (Fapte 3:6,Fapte 3:16; 4:18; 5:40; 16:18; 1Corinteni 5:4; 6:11; 1Tesaloniceni 4:1).

 

De pildă, există un alt verset care vorbește de trei Nume (Apocalipsa 3:12), dar curios, surpriză, nu se vorbeşte de Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, ci doar de Numele Tatălui, al Fiului şi al cetăţii Noului Ierusalim.

 

Toate versetele din Faptele Apostolilor sânt foarte clare şi nu se contrazic între ele. Totusi cum se poate explica contradicţia evidentă dintre Matei :28,Matei :19 şi versetele din Faptele Apostolilor?

 

Posibilitatea, ca atât Petru, cât şi Filip şi Pavel să fi făcut vreo greseala, nu este plauzibilă, pentru că nu există nici un text în Cuvântul lui Dumnezeu, care sa ne spună sau să indice ca botezul practicat de apostoli ar fi fost în dezacord cu Adevarul învăţat de Isus sau că Dumnezeu i-a dezaprobat.

 

Ba mai mult, apostolul Petru, a fost de faţă în timpul vieţii pământeşti a lui Isus, când Isus a poruncit botezul, El le explicat modul în care se face botezul şi în Numele cui (Ioan 3:22-Ioan 4:2). În timpul serviciului Său pământesc, ucenicii şi alţi oamenii au utilizat Numele Său pentru a scoate draci şi a face vindecări şi pentru alte lucrări (Marcu 9:37,Marcu 9:39,Marcu 9:41; Luca 9:49; 10:17). Ei nu au utilizat trei nume sau un Nume pentru trei persoane.

 

Apoi, din raportul corelat al acestor versete, reiese clar că botezul practicat de apostoli a fost încununat cu succes şi cei care au fost botezaţi în Numele Domnului Isus au primit Darul Duhului Sfânt. Era imposibil ca apostolii să fi botezat printr-un nume incorect şi ca acei oameni să primească Duhul Sfânt, să fie aprobaţi de Dumnezeu, atât apostolii cât şi cei botezaţi de ei.

 

De asemenea, putem spune că formularea de botez aşa cum o găsim în cartea Faptele şi în epistole, adică: „pentru numele Domnului Isus” se armonizează şi cu botezul făcut în Marea Roşie de către poporul Israel, care a fost botezat ,,pentru Moise” (1Corinteni 10:2), care a fost mediatorul Vechiului Legământ, în mod asemănător, apostolii au botezat „pentru numele Domnului Isus” (Romani 6:3), mediatorul Noului Legământ (1Timotei 2:5; vezi şi: Fapte 7:37; Evrei 3:1-6).

 

Un alt argument indirect este: - 1Corinteni 6:11 unde se spune: ,,Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos (botezul în apă), şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” (vezi şi 1Corinteni 1:12-15).

 

Pe lângă toate acestea, botezul este o identificare cu moartea şi învierea lui Isus (Romani 6:3,Romani 6:4; Coloseni 2:12), căci prin botez noi suntem ,,îngropaţi (scufundaţi) împreună cu Isus”, şi deci „identificaţi cu El, printr-o asemănare cu moartea Lui...” prin botez (îngropare) noi ne identificăm cu Isus, însă noi nu ne putem identifica cu Tată ceresc care nu a murit (Deuteronom 32:4), nici cu Duhul Sfânt, care este un duh de viaţă şi nu poate să moară (Apocalipsa 11:11); ci, doar cu Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu singurul care a murit şi a înviat (Romani 6:8-10).

 

În mod similar, botezul este şi o identificare cu Cristos care a fost botezat în apă de Ioan Botezătorul, căci prin botez eşti una cu El şi îmbrăcat cu El (Galateni 3:27,Galateni 3:28), şi începi să calci pe urmele Lui. Iar după cum ştim, nici Dumnezeu Tatăl nu a fost botezat în apă, nici Duhul Sfânt, ci doar Isus, atunci cum putem fi botezaţi noi în Numele lor? Numele invocat de candidat la botez, era Numele Domnului, adică Numele lui Isus Cristos (Fapte 22:16; vezi şi Fapte 10:43; 1Corinteni 6:11; Romani 10:9-13).

 

Să vedem în continuare ale punct de doctrină greşite:

 

„Doctrina creştină. Botezul în apă serveşte ca ritual prin care un credincios , o persoană convertită, născută din nou, intră în legământ cu biserica (Matei 28:19).”

 

Unde învaţă Biblia aşa ceva că botezul în apă serveşte ca ritual prin care o persoană născută din nou intră în legământ cu biserica? În primul rând cum poate fi o persoană născută din nou înainte de botez? Căci naşterea din nou este din apă şi Duh, nu este doar din Duh! Apoi, botezul nu este un legământ cu Biserica, ci este legământul cel nou în care intri, un legământ făcut de Dumnezeu prin Cristos cu toţi care cred în El, botezul având rolul de a-l circumcide pe om de firea păcătoasă, şi de a-l face una cu Cristos (Coloseni 2:11,Coloseni 2:12; Galateni 3:26-29).

 

O altă doctrină elementară dar deforată de menoniţi este cea referitoare la:

 

 

Cina Domnului:

 

„Cina a fost instituită de Cristos înainte de a fi suferit şi murit, pâinea şi vinul folosit reprezentând trupul Său zdrobit şi sângele vărsat...(Luca 22:19-20)...Cina sfântă. Pâinea şi paharul semnifică (simbolizează) trupul şi sângele lui Isus...Cercetarea de sine constă într-o cercetare plină de atitudine rugativă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi trebuie să ne cercetăm dacă avem în noi dragostea dintâi.”

 

Însă Biblia nu învaţă nicăieri că Cina Domnului este doar un simbol! Domnul când a dat cina, nu a pus: că pâinea ar fi un simbol al trupului, sau că rodul viţei un simbol al sângelui (Matei 26:26-28). Apostolul Pavel prin inspiraţie, spune că Cina este o părtăşie cu trupul şi sângele Domnului (1Corinteni 10:16), nu cu simbolul trupului şi al sângelui!

 

Conform Scripturilor la care nu vrem nici să adăugăm, nici să scoatem, pâinea şi vinul, conform Scripturii, rămâne pâine şi vin şi după ce se binecuvântează şi se mulţumeşte pentru ele (vezi: 1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:28), dar tot conform Scripturilor, după mulţumire, pâinea este trupul Domnului, iar rodul viţei este sângele Domnului (1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:29)! Acestă realitate dublă a pâinii şi vinului, este adevărul Scripturii! Din punct de vedere material, fizic, şi după binecuvântare  pâinea şi vinul, rămâne pâine şi vin, dar din punct de vedere spiritual, pâinea şi vinul este trupul şi sângele Domnului!

 

Apoi legat de cercetare, ea avea un alt scop decât cel descris în articolele de credinţă menonite! Ei nu se cercetau dacă au dragostea dintâi, sau dacă sunt suficient de sfinţi pentru a lua cina! Cercetarea la care face referire Pavel, era pentru altceva, şi anume să deosebească pâinea obişnuită de pâinea care era „trupul Domnului”. Ca să înţelegem cercetarea ce trebuiau să o facă corintenii, trebuie să înţelegem modul cum luau ei cina.

 

Creştinii din oraşul Corint, după modelul Cinei Domnului din noaptea în care Domnul a fost vândut, luau o masă compusă din pâine şi rodul viţei, după cum Domnul Isus a mâncat azimile de Paşte şi a băut vin de Paşte (obicei introdus înainte de venirea Lui pe pământ), iar la sfârşitul cinei pascale a introdus Cina noului legământ (Luca 22:15-20).

 

În mod asemănător, corintenii frângeau pâinea, apoi o muiau în bolul cu vin, ei mâncau pâine şi beau vin adus de ei de acasă, şi doar la sfârşitul cinei, se introducea o singură pâine şi un singur pahar, iar după ce se mulţumea, el devenea trupul şi sângele Domnului şi apoi se dădea la toţi şi astfel toţi creştinii, consumau trupul şi sângele Domnului (1Corinteni 11:20-22). Corintenii însă pentru că erau egoişti, mâncau şi beau, nu se aşteptau unii pe alţii, şi chiar amestecau pâinile de la prima parte a Cinei Domnului cu pâinea de la sfârşitul Cinei, ce era trupul Domnului, şi au ajuns astfel sub osândă (1Corinteni 11:21,1Corinteni 11:27-29).

 

De aceea, Pavel le-a scris corintenilor, pentru a pune în rânduială Cina Domnului, ca corintenii să nu mai i-a Cina în chip nevrednic, prin faptul că ei nu mai deosebeau, pâinea care era trupul lui Cristos, de cele care se dădeau în prima parte a Cinei, care din punct de vedere spiritual nu era trupul lui Cristos. Astfel Pavel nu spune că corintenii nu deosebeau ‘simbolul trupului’, nu; ci, ei trebuiau „să distingă trupul Domnului” de pâinea care nu era trupul Domnului! (1Corinteni 11:27-29). În teologia lui Pavel, pâinea binecuvântată nu era doar un simbol al trupului lui Cristos; ci, chiar trupul lui Cristos, bineînţeles că nu din punct de vedere fizic; ci, spiritual.

 

Mişcarea menonită nu poate fi Biserica lui Dumnezeu, pentru că ea nu a păstrat rânduiala cinei aşa cum este scris, iar pentru ea, cine este un simbol, pentru biserica adevărată ea este trupul şi sângele Domnului aşa cum este scris, noi nu vrem să trecem peste ceea ce este scris (1Corinteni 4:6), nici să ne considerăm mai înţelepţi ca Dumnezeu care a inspirat Scriptura (2Timotei :3176,2Timotei :17).

 

O altă doctrină elementară dar deforată de menoniţi este cea referitoare la:

 

 

 

Acoperirea capului femeii:

 

Ei afirmă: „Acoperirea devoţională a capului. Fiecare femeie creştină, în special în timpul servicilor de închinare şi rugăciune (că trebuie să ne rugăm neîncetat trebuie de asemenea menţionat) trebuie să aibă capul acoperit cu un batic devoţional...”

 

Menoniţii, introducând remarca: „că trebuie să ne rugăm neîncetat trebuie de asemenea menţionat”, ar sugera că femeia ar trebui tot timpul să poarte învelitoare. Susţine Biblia aşa ceva? Înţelegem că cuvântul lui Dumnezeu ne explică elocvent când ne spune aşa de clar: ,,rugându-se sau profeţind. Cei care susţin că tot timpul trebuie să-l poarte, se descoperă ca fiind nedrepţi, căci ei ca bărbaţi în zile de iarnă poartă căciuli, ori dacă le cer femeilor să fie acoperite tot timpul, atunci pentru a fi consecvenţi, ar trebuie ca şi ei să fie tot timpul cu capul descoperit, însă un bărbat trebuie să fie descoperit doar când se roagă sau profeţeşte după cum spune v.4: ,,Orice bărbat, care se roagă sau prooroceşte cu capul acoperit, îşi necinsteşte Capul său.” (BC).

 

Iar argumentul lor că Pavel spune: ,,De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei” (v.10 BC), ar susţine interpretarea potrivit căreia femeia trebuie să poarte tot timpul batic, este falsă căci acest pasaj nu răspunde la întrebarea: când trebuie să poarte femeia învelitoare? Ci, textul răspunde la întrebarea: De ce trebuie să poarte femeia învelitoare?

 

Tot la fel argumentul că deoarece o femeie trebuie să se roage neîncetat (1Tesaloniceni 5:17), trebuie să poarte neîncetat batic este un argument forţat, deoarece şi bărbaţii trebuie să se roage neîncetat şi atunci tot timpul şi în miezul iernii ei trebuie să meargă cu capul gol. Acestă aplicare este forţată, deoarece nu ştiu câte femei au ajuns la nivelul de a se ruga literal „neîncetat”. Ele trebuie să tindă spre acest deziderat sau obiectiv, (tot la fel şi bărbaţii), însă una este dorinţa noastră şi alta este realitatea.

 

Eu îţi spun simplu, dacă te rogi neîncetat, atunci poartă învelitoarea neîncetat, dacă nu te rogi însă neîncetat, atunci poart-o doar când te rogi sau profeţeşti.

 

Dacă Pavel dorea ca femeile să o poarte tot timpul nu menţiona ocazia profeţirii, sau credeţi că o femeie profeţeşte tot timpul? În concluzie, este clar că o femeie nu este obligată să poarte tot timpul o învelitoare pe cap, doar atunci când se roagă sau spune mesaje profetice.

 

Am văzut la menoniţi, traducătoare, care traducea, rugăciunile, predica, etc. şi care era fără învelitoare, cu capul descoperit, cum este posibil acest lucru?

 

Menoniţii au introdus în crezul lor, un punct care nu are de a face cu Noul Legământ:

 

Barba:

„Barba. Bărbaţii nu trebuie să-şi tundă barba. Levitic 19:27; 21:5; Genesa 1:26; Romani 12:1,Romani 12:2.”

 

Nici unul din pasajele menţionate nu susţine o astfel de interdicţie!

 

În „Dicţionar enciclopedic de iudaism”, la titlu: BARBĂ, se afirmă: „Interdicţia totală sau parţială a bărbieritului se întemeiază pe un verset biblic: “Să nu vă tundeţi rotund marginea capului vostru, nici să îndepărtaţi marginile bărbii voastre” (Lev. 19, 27). Reluată şi explicitată de legea orală, această dublă regulă constă, pe de-o parte, în interdicţia de a-şi rade perciunii (peiot), adică “marginile capului”, şi pe de altă parte, în interdicţia de a îndepărta “marginile bărbii” care sunt în număr de cinci: două pe fiecare obraz şi una în bărbie (Raşi la Lev. 19, 27)”.

 

Prin urmare, la ce se referea legea lui Dumnezeu care le poruncea bărbaţilor israeliţi să ‘nu-şi taie rotund colţurile părului’ şi să ‘nu-şi radă colţurile bărbii’? Această poruncă le arăta bărbaţilor israeliţi că nu era bine să imite practicile religioase extremiste ale naţiunilor păgâne din jur. — Leviticul 19:27; Ieremia 9:25, 26; 25:23; 49:32.

 

Legea lui Dumnezeu nu interzicea raderea bărbii; ci, tunderea rotundă a marginilor bărbii aşa cum făceau popoarele păgâne, idolatre.

 

Apoi menoniţii au o barbă tunsă scurt, ori ei nu imită la acest capitol pe Domnul Isus, care au avut o barbă care nu era tunsă scurt, care putea fi smulsă uşor. Despre Domnul a fost profeţit: Mi-am dat spatele celor ce Mă loveau şi obrajii celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de insulte şi de scuipat” (Isaia 50:4).

 

În anumite ocazii Dumnezeu a poruncit raderea bărbii, vezi Lev. 14:9; Ezechiel 5:1.

 

Dar cel mai important lucru este că în poruncile Noului Legământ nu găsim vreo poruncă despre a nu-ţi rade barba, şi oricine adaugă la poruncile Domnului, Dumnezeu îi va adăuga urgiile descrise în această carte” (Ap. 22:18).

 

Apoi, semnul diferenţierii dintre sexe este părul de pe cap, care la bărbaţi este scurt, iar la femei lung (1Corinteni 11:14-16).

 

O altă doctrină menonită care indică spiritul de care ei sunt călăuziţi şi anume nu Spiritul lui Cristos; ci, un spirit fariseic, legalist, aşa cum ne-am putut da seama şi la doctrina învelitorii, a bărbii, este următoarea doctrină:

 

„Abuzul sau lipsa de cumpătare. Creştinii trebuie să se abţină de la folosirea drogurilor, băuturilor spirtoase...”

 

Dovezile aduse de ei: Proverbe 20:1; 31:4,5; Efeseni 5:18; 1Corinteni 6:10. În toate aceste pasaje se vorbeşte de execesul de alcool, de beţie şi beţivani, nici unul din aceste psaje nu interzic aşa cum fac menoniţii abţinerea de la băuturi spirtuoase. Atât în vechiul legământ, precum şi în Noul, oamenii lui Dumnezeu au consumat băuturi alcoolice într-un mod cumpătat. Alcoolul în sine nu este ceva necurat în faţa lui Dumnezeu, căci El a creat viţa de vie, cerealele şi pomii fructiferi din care se extrage şi se fac diferitele băuturi alcoolice, chiar Biblia spune că vinul este un dar de la Dumnezeu (Psalmul 104:14,15). De asemenea, Biblia nu condamnă consumul moderat al acestora (Deuteronom 14:26; Ecleziast 9:7; Matei 11:19; Ioan 2:1-10; 1Timotei 3:3,1Timotei 3:8; 5:23). Chiar Domnul Isus a consumat vin şi nu doar la Cina Domnului (Matei 11:19). Spiritul care este peste menoniţi nu este Spiritul lui Cristos! Ci un spirit de înţelepciune drăcească şi al morţii, cu cerinţe extremiste dincolo de sfatul Domnului!

 

O altă doctrină eretică este învăţătura despre:

 

 

 

Venirea Domnului:

 

„Întoarcerea Domnului. ...Va veni nu în smerenie, nici pentru a domni aici pe pământ în mod literal cu poporul Său...Domnul nu va pune picioarele pe pământ...”.

 

Scriptura afirmă că va veni într-un mod vizibil şi chiar va pune picioarele pe pământ, mai precis pe Muntele Măslinilor de unde a plecat: Ci Domnul Se va arăta, şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S’a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miază noapte, iar jumătate spre miazăzi” (Zaharia 14:3,Zaharia 14:4).

 

Fapte 1:9-12: După ce a spus aceste lucruri, pe cînd se uitau ei la El, S’a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor. Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe cînd Se suia El, iată că li s’au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, şi au zis: „Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S’a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaş fel cum L-aţi văzut mergînd la cer.” Atunci ei s’au întors în Ierusalim din muntele numit al Măslinilor, care este lîngă Ierusalim, departe cît un drum în ziua Sabatului”.

 

Domnul Isus s-a înălţat la cer de pe muntele Măslinilor, îngerii lui Dumnezeu i-au învăţat pe ucenici căci El se va reîntoarce „în acelaşi fel”, dar doctrina menonită spune că nu, că el nu va atinge pământul!!! Pe cine să credem? Cuvântul lui Dumnezeu sau doctrina menonită?

 

 

 

În concluzie, este „Biserica menonită”, Biserica lui Dumnezeu?

 

Biserica lui Dumnezeu, păzeşte credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3). Adunarea lui Dumnezeu a fost născută prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea nu se abate de la Cuvântul Evangheliei, ea rămâne la „învăţătura lui Cristos”, nu o i-a înainte (2Ioan 1:9), ea stăruie în „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42).

 

Ea nu amestecă paiele cu grâul (Ieremia 23:28), ereziile, cu versete din Scriptură.

 

Nici dovezile istorice nu probează că anabaptiştii sau menonoţii sunt de la apostoli, iar din doctrina lor reiese clar că ei nu au avut niciodată doctrina lui Cristos, ei niciodată nu au avut Duhul lui Cristos, Evanghelia Veşnică, botezul în Numele lui Isus, cel biblic, mântuirea, naşterea din nou aşa cum o găsdim pe paginile Scripturii.

 

Mărturisirile de credinţă menonite învaţă de un alt Dumnezeu, un alt Isus, un alt duh şi o altă evanghelie, ele introduc pe furiş erezii nimicitoare (2Petru 2:1,2Petru 2:2). Prin urmare, ei nu pot fi Biserica lui Dumnezeu, care este stâlpul şi susţinerea adevărului (1Timotei 3:15).

 

Biblia arată că de cunoaşterea singurul Dumnezeu adevărat, depinde viaţa veşnică! Domnul Isus a spus că „viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristosa, pe Care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3 NTR). Toţi cei ce mărturisesc trinitatea, un Dumnezeu în trei persoane, nu-L cunosc nici pe Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat, nici pe Isus Cristos trimisul Său, ei singuri se descalifică pentru viaţa veşnică! Învăţătura despre Dumnezeu este cea mai importantă învăţătură a Scripturii, toţi care denaturează adevărata identitate a lui Dumnezeu, se închină şi au o relaţie cu un Dumnezeu fals, plăsmuit şi inventat de mintea bolnavă a unora care abat pe oameni de la adevăr.

 

Conform adevărului, Dumnezeu Triunic nu este Dumnezeul Bibliei, prima poruncă din cele 10, era: „Eu sunt Domnul [„Iehova” Sfânta Scriptură 1874], Dumnezeul tău, Care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine!” Dumnezeul Bibliei este Iehova! Dumnezeu ne interzice să avem alţi Dumnezei, să ne închinăm lor, sau să-i invocăm (Deut. 11:26). Pedeapsa pentru închinarea la dumnezei falşi este nimicirea, după cum se spune în Deut. 11:28: „Dar dacă vei uita de Domnul [„Iehova” Sfânta Scriptură 1874], Dumnezeul tău, şi te vei duce după alţi dumnezei, dacă le vei sluji şi te vei închina înaintea lor, te asigur astăzi că vei fi nimicit. Chiar dacă trinitarienii folosesc expresii luate din Biblie, în închinarea lor, Dumnezeul lor Triunic este un Dumnezeu fals, Dumnezeul lor este un alt Dumnezeu, Cristosul lor, este un alt Cristos şi Duhul Sfânt al lor, este un alt Duh, învăţătura lor este o altă Evanghelie (2Corinteni 11:4)! Oricine predică o Evanghelie despre un Isus co-egal cu Tatăl, şi un Duh co-egal cu Fiul, este o Evanghelie falsă, este anatema (blestemat) – Galateni 1:6-8.

 

Isus al trinitarienilor nu este Fiul lui Dumnezeu născut la început din Tatăl aşa cum învaţă Biblia, şi oricine nu crede în Fiul Său unic născut din Tatăl a şi fost judecat căci nu a crezut în Numele Singurului Său Fiu născut din El (Ioan 1:14; 3:18).

 

Toţi cei care predică şi cred într-un Duh egal cu Tatăl şi Fiul, ei cred şi primesc un alt duh, nu pe Duhul Sfânt, care este născut din Tatăl prin Fiul, inferior şi supus lor!

 

Toţi cei care învaţă doctrina trinităţii, ei predau o altă Evanghelie, nu cea pe care o găsim în Sfintele Scripturi. Biblia spune că cine vesteşte o altă Evanghelie să fie blestemat (Galateni 1:6-8).

 

Învăţătura că Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu trinitar este o blasfemie, o hulă, o minciună!

 

Viaţa noastră veşnică depinde dacă rămânem în Evanghelia vestită prin apostoli, dacă rămânem în credinţa sfinţilor dată o dată pentru totdeauna, alt fel am crezut în zadar (1Corinteni 15:1,1Corinteni 15:2; Iuda 1:3). Dacă nu rămânem în învăţătura lui Cristos acceptând filozofia trinităţii, acela nu-L are pe Dumnezeu, numai cine rămâne în învăţătura adevărului, acela Îl are pe Tatăl şi Fiul (2Ioan :9,2Ioan :10). Căci Diavolul este: „Tatăl tuturor minciunilor” Ioan 8:44, Today English Version. Şi „nici o minciună nu vine din adevăr” (1Ioan 2:21).

 

Dragă cititor, te îndemn în final, ca să cercetezi doctrina despre Dumnezeu, ca apoi să ai o relaţie intimă, vie şi reală, cu Dumnezeul Cel viu şi adevărat, prin Fiul Său Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt. Roagă-te lui Dumnezeu pentru înţelepciune şi descoperire (Efeseni 1:17; Iacob 1:5), şi cercetează Cuvântul Său (Ioan 5:39), ca în ziua judecăţii să fi găsit în adevăr.

 

 


[1] Vezi : http://www.alvorada.us/0008.htm

[2] Vezi: http://www.prime.org/harlot.html