Dumnezeu dă Duhul Sfânt doar în dar, datorită harului Său, adică a bunătăţii Sale nemeritate (Efeseni 3:7; Evrei 6:4). Duhul Sfânt este un dar nemeritat, primit de noi oameni păcătoşi, dat de Dumnezeu celor ce cred în El şi se pocăiesc de păcatele lor în mod sincer (Fapte 2:38; 3:19; Efeseni 1:13-14).

Pentru a primi Duhul Sfânt trebuie să fim sinceri şi să ne recunoaştem păcătoşenia, neputinţa, trebuie să ne expunem adevărului lui Dumnezeu (Efeseni 1:13-14), lăsând ca el să ne descopere în adevărata noastră stare. Nu este uşor! Cuvântul lui Dumnezeu însă este ca o oglindă, care ne va arăta murdăria noastră, va descoperii starea omului, ca fiind din calea afară de păcatosă, şi va demască religiozitatea, forma de evlavie, sau anumite acţiuni bisericeşti ca find doar o spoială, şi incapabile de a ne salva, şi de a ne face să primim Duhul Sfânt sau de a produce în noi viaţa veşnică!

Doar pe baza HARULUI (favoarea sau bunătatea nemeitată) lui Dumnezeu, şi a JERTFEI lui Isus Cristos,  putem primi Duhul Sfânt (1Corinteni 6:11; Efeseni 1:7-14; 3:7; Evrei 9:14; 1Petru 1:2), El nu se dă pe bază de merite persoanle, de fapt nici unul dintre noi nu-L merităm, „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23).

Totuşi Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie anumite mijloace ale harului Său bogat, iar dacă le vom folosi vom putea primi Duhul Sfânt, şi astfel vom putea deveni copii ai lui Dumnezeu (Romani 8:15-16). Duhul Sfânt, ne va ajuta să trăim viaţa de creştini, să avem viaţa din belşug (Ioan 10:10), El ne va da putere să învingem păcatul (Romani 8:13), ne va da putere să umblăm în sfinţenie (1Corinteni 6:11; 1Petru 1:22), să Îl mărturisim pe Domnul Isus Cristos (Fapte 1:8; 2Corinteni 4:13), să avem un comportament bun (Galateni 5:22), să avem putere în rugăciune (Zaharia 12:10; Iuda 1:20), să fim plini de bucurie şi pace (Fapte 13:52; Romani 15:13).

Omul care doreşte să primească Duhul Sfânt, trebuie să se roage şi să-l ceară de la Dumnezeu (Luca 11:13), trebuie să ceară ca Dumnezeu să-l convingă de păcatul lui, de asemenea trebuie să se expună Cuvântului lui Dumnezeu care este ca o oglindă (Iacob 1:22-25) şi ne arată pe faţă murdăria noastră.

Noi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să facă ca Cuvântul Lui să pătrundă în noi şi să ne dea pocăinţa şi credinţa salvatoare ce vine prin Cuvântul lui Cristos (Romani 10:17). Ca să primim Duhul Sfânt, noi trebuie să reacţionăm la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu pocăinţă (Fapte 2:38):

CĂINŢĂ: Cuvântul pocăinţă, însemnă o căinţă adâncă, şi fapte în virtutea acestei căinţe. Cuvântul pentru „pocăinţă” în Noul Testament a venit din grecescul „metanoeo”, tradus însemnă „schimbarea minţii”, dar include nu doar o schimbare interioară, a gândirii, atitudinii şi voinţei, ci şi una exterioară a comportamentului şi stilului de viaţă, căci o schimbare în gândire şi atitudine, duce la un alt mod de a trăi!

Unii oamenii au o pocăinţă falsă sau o întristare după voia lumii, dar nu după voia lui Dumnezeu (2Corinteni 7:9-11; Evrei 12:16-17). Astfel ei manifestă o întristare (chiar lacrimi), motivată de pierderea prestigiului, a avantajelor, a poziţiei sau privilegiilor, din Societate sau biserică, când s-a aflat de păcatul lui. Însă el nu recunoaşte că este un păcat împotriva lui Dumnezeu, că a adus o pată numelui lui Dumnezeu, nu îşi dă seama de cât rău a produs păcatul Său, în relaţia lui cu Dumnezeu, şi cât rău a produs semenilor săi acest păcat direct sau indirect. Însă, pocăinţa adevărată trebuie să atingă întreaga fiinţă: intelectul, sentimentele şi voinţa, la unii pocăinţa înseamnă să plângă, dar nu însemnă să ia unele decizii (acte de voinţă) în viaţa lor, la alţii ştiu ce au de făcut pentru a duce roadă vrednică de pocăinţă dar nu fac, iar alţii încearcă să facă, însă nu vor să-şi deschidă inima pentru a se lăsa atinşi emoţional de Spiritul lui Dumnezeu pentru a aduce roadă din inimă.

Atunci când cuvântul „pocăinţă” era folosit în vremea lui Isus şi a apostolilor, conceptul era construit pe o baza istorica din Vechiul Testament. În Isaia 1:16-17, profetul Isaia strigă: „Spălaţi-vă, deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!”

Pocăinţa era mai mult decat o părere de rău pentru pacate, ea înseamna oprirea faptelor rele şi începerea faptelor bune. Sfatul lui Daniel pentru Nebucadneţar era: Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” (Daniel 4:27). Ideea ce rezidă din text, este că pocăinţa înseamnă: a te elibera de un stil de viaţa vechi, în favoarea unui stil de viaţă nou. A te intoarce la Dumnezeu şi a te pocăi (Fapte 3:19), înseamnă o intoarcere de la preocuparile inimii tale, la precupările inimii lui Dumnezeu.

Când Ioan Botezatorul a predicat în deşertul iudaic, el le-a spus mulţimilor: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă”.  El le-a explicat practic cum pot face asta: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel” (Luca 3:2-11).

Tot la fel apostolul Pavel, îşi descrie serviciul prin cuvintele: „Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor (Fapte 26:20). Iată pocăinţa nu este doar o schimbare a minţi, sau o emoţie, o părere de rău, un sentiment; ci, ea implică şi sentimente, şi voinţă, dar ea trebuie să ducă la fapte vrednice de pocăinţă!

Ca să primim Duhul Sfânt, noi trebuie să reacţionăm la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu credinţă (Efeseni 1:13):

CREDINŢA: Cuvântul grecesc „pistis”, înseamnă atât credinţă cât şi credincioşie. Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile în care nădăjduim (Evrei 11:1), o încredere în Dumnezeu (Evrei 11:6), în Cristos (Ioan 14:1), în promisiunile lui Dumnezeu (Evrei 6:12).

A crede în Isus, nu înseamnă doar a crede că El există, sau că El este Fiul lui Dumnezeu, a crede în Isus, însemnă a te încrede în El, atât în ce priveşte salvarea ta, nebizuindu-te pe faptele tale bune, pe evlavia ta, pe religia ta; ci, pe El şi jertfa Lui, dar ea implică a ne încrede în El în toate domeniile vieţii, şi a asculta în toate de El. Biblia este clară şi învaţă: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36 BCR).

Mulţi spun că cred în Isus, dar în realitate, ei nu cred, mărturisirea lor este doar una cu buzele, căci inima lor este departe de Isus Ei nu-şi pun încrederea cu adevărat în El în toate domeniile vieţii. Unii nu cred în Isus pentru că se încred în altceva: propria înţelepciune, propria putere, metodele proprii, lor le place să ducă o viaţă independentă, în care ei să conducă, ei să controleze totul, lor nu le place ca Dumnezeu să conducă cu adevărat şi să-i ducă pe drumuri necunoscute, să-i surprindă. De fapt ei nu-şi dedică viaţa necondiţionat lui Dumnezeu pentru că nu au realmente încredere în Tatăl ceresc şi de aceea încearcă să-şi conducă şi controleze singuri viaţa. Sunt unii care doar spun că au credinţă, dar nu au, pentru că duc o viaţă în care nu doresc să se implice, să se sacrifice, să sufere, pentru că a crede în Isus implică: renunţare la tine, când te încrezi deplin în altcineva şi în principiile Lui, nu te mai încrezi în tine şi în principiile tale (Luca 6:46; Ioan 3:36; 12:46; 14:12).

Dacă credinţa este încredere neclintită în ceea ce sperăm, nădăjduim, credincioşia este efectul credinţei, comportarea credinciosului faţă de Dumnezeu, este umblarea în ascultare pe baza credinţei, este loialitatea şi dedicarea faţă de El, datorită încrederii în El.

Ca să primim Duhul Sfânt, noi trebuie să reacţionăm la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu prin ascultare (Fapte 5:32):

ASCULTAREA DE DUMNEZEU: Ascultarea de Dumnezeu este o condiţie clar exprimată în Scripturi ca să primim Duhul Sfânt. În Fapte 5:32, se spune: „Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.Tot la fel se spune şi în 1Ioan 3:24: „Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat”.

Dacă nu ai primit încă Duhul Sfânt, însemnă că nu ai ascultat de Dumnezeu, dacă nu asculţi de Dumnezeu, cu siguranţă nici nu te-ai pocăit de păcate şi nici nu crezi cu adevărat în Domnul Isus!

Lipsa ascultării poate lua multe forme, unii spun că cred şi ascultă de Isus, dar nu vor să-i urmeze exemplu şi să se boteze în apă ca şi El (Marcu 1:9-11; 16:16; Fapte 2:38), alţii vor să experimenteze puterea Spiritului Sfânt dar nu doresc să asculte în chestiuni ca: sfinţenia şi evlavia, ei vor să fie plini cu Spiritul Sfânt, însă dacă se poate fără a asculta de porunca: de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22:37-40). Uneori lipsa ascultării în ce priveşte smerenia este vitală, căci mândria este o mare piedică împotriva primirii Spiritului ca şi egoismul, lăcomia şi zgârcenia (Fapte 5:32; 8:18-23; 1Ioan 3:24; 1Petru 5:5-6). Alţii cochetează încă cu lumea, ei vin şi la adunare (biserică) pentru a deveni creştini, dar inima lor este împărţită, încă nu sunt dispuşi să renunţe la lume, ei sunt încă prieteni cu lumea, cum să primească aceştia Spiritul Sfânt când în ei locuieşte spiritul lumii? (compară 1Corinteni 2:12 cu Iacob 4:1-10).

Ascultarea mai implică: lepădare de sine, a lua crucea zilnic şi a-L urma pe Domnul (Matei 16:24; Luca 9:23), a i te dedica Lui pe deplin (2Corinteni 8:5).

Ca să primim Duhul Sfânt, noi trebuie să reacţionăm la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu botezându-ne în apă (Fapte 2:38; 1Corinteni 12:12; Galateni 3:27).

BOTEZUL ÎN APĂ: În limba greacă pentru botez este expresia:baptizo”, ce înseamnă: „scufundare, cufundare, afundare, imersiune”. Astfel, botezul în apă este o scufundare completă în apă pentru o clipă, care se face în Numele lui Isus Cristos mediatorul Noului Legământ (Fapte 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:2; Galateni 3:27). Prin botezul în apă, noi exprimăm moartea faţă de păcat, faţă de lume, când ne-am scufundat în apă, iar când am ieşit din apă, exprimăm învierea împreună cu Cristos la o viaţă nouă pentru Dumnezeu (Romani 6:2-3,Romani 6:11; Coloseni 2:12). În botez ne scufundăm în Isus Cristos şi în iertarea păcatelor (Fapte 2:38; 22:16). Botezul este „cererea” sau „angajamentul” (1Petru 3:21 Biblia Bucureşti 2001, n.s.) faţă de Dumnezeu, pentru a trăi „după voia lui Dumnezeu” (1Petru 4:1-2). El mai este „baia renaşterii” (Tit 3:5 CLV), adică locul unde ne naştem din nou, din apă şi Duh (Ioan 3:5), şi unde experimentăm: îmbrăcarea noastră cu Cristos (Galateni 3:27), unde inimile noastre sunt: stropite şi curăţite de un cuget rău” (Evrei 10:22). Botezul realizează toate aceste lucruri, doar dacă cel care s-a botezat, înainte de botez a avut o pocăinţă şi credinţă autentică.

Iubite cititor, prin citirea acestui articol ai primit mărturie despre adevăr, fie ca Dumnezeu să te călăuzească tot mai mult în adevărul Lui (Ioan 16:13-15).