Cronologia biblică lasă sa se înţeleagă că s-au scurs circa 6.000 de ani de la crearea univerului si a omului în cele 6 zile ale creaţiei descrise în Geneza cap. 1.
Însa teoria evolutiei, învată de o perioada imensă de timp, a zeci sau sute de miliarde de ani.
Pentru a pastra aceasta problema într-o perspectivă corectă, nu trebuie sa uitam ca nimeni nu poate sti cu adevarat ce s-a intâmplat înainte ca oameni sa observe şi să înregistreze ce s-a întâmplat!
„Metoda stiintifică” este descrisa astfel: Fenomenul este supus observaţiei; pe baza observatiilor este formulată o teorie care ar putea fi adevărată; teoria este verificată cu ajutorul altor observaţii si experimente si se verifică dacă previziunile bazate pe teorie se confirmă.
Este aplicată această metodă de cei ce cred în învaţatura evolutionistă si o predau?
Evolutionistul Loren Eiseley a recunoscut: „După ce le-a facut reproşuri teologilor ca s-au bazat pe mit si pe miracol, stiinţa se vedea pusă în trista situaţie de a trebui sa-si creeze propria mitologie, si anume sa presupuna ca ceea ce, după eforturi îndelungate, nu s-a putut dovedi ca se produce astăzi s-ar fi produs la nasterea lumii”. - The Immense Journey (New York, 1957), p. 199.
Fizicianul H. S. Lipson a spus: „Singura explicatie plauzibilă este creatia. Stiu ca lucrul acesta le repugna fizicienilor si, de altfel, si mie, dar nu trebuie sa respingem o teorie întemeiata pe fapte concrete doar pentru că nu ne place” - Physics Bulletin, 1980, vol. XXXI, p. 138.
Prin urmare, stiinţa inseamnă „cunoastere” si esenţa metodei stiinţifice este observatiă experimentala.
Nimeni n-a fost prezent sa vada când au fost asezate straturile de roci din coloana geologica (cu exceptia, desigur a acelor roci vulcanice care au fost formate prin eruptii în timpurile istorice), asa ca nu poate exista nici o dovadă directă referitoare la vârstele lor. Orice determinare este deci indirectă si ea va fi în cel mai bun caz nesigură fiind bazată pe diferite presupuneri si variabile.

Care este realitatea despre metoda datarii cu carbon 14?
Nimeni n-a putut realmente sa observe uraniul descompunându-se timp de milioane de ani ca sa vadă ce se întâmpla. Pentru a obtine o dată preistorică deci, este necesar sa utilizam un oarecare proces fizic care operează destul de încet pentru a fi masurat si destul de stabil pentru a produce schimbari semnificative.
De vreme ce nu exista nici un mod în care presupunerile sa fie testate, nu există o cale sigură de a cunoaste adevarata vârsta a oricarei formatiuni geologice.
Astfel vârstele determinate cu ajutorul proceselor fizice sunt: “ghiciri savante”, speculatii, presupuneri si nu pot fi în realitate: stiinta pura! Ele exprima în cele mai multe cazuri: credinţa omului, conceptia savantului repsctiv despre lume si viată, si nu adevarul adevarat!
În lucrarea: „Combate datarea cu radio carbon: Biblia?” Dr. Don Batten, afirma: „Dacă ar exista un obiect cu o vechime mai mare de 50.000 de ani, teoretic n-ar trebui sa mai ramâna C14 detectabil  în aceea monstră. Din cauza aceasta, datarea cu radio carbon nu poate avea ca rezultat milioane de ani”.
O alta revistă stiinţifică spune ca fizicianul Robert Gentry „consideră ca toate datele stabilite prin dezintegrare radioactiva erau, dupa toate probabilitatile, exagerate nu doar cu câtiva ani, ci enorm de mult”. Articolul menţionează ca descoperirile sale duc la concluzia ca „omul se află pe pamânt nu de 3,6 milioane de ani, ci s-ar putea sa fi venit în existenta doar acum câteva mii de ani”. - Popular Science (noiembrie 1979), p. 81.
La încheierea lucrărilor unei conferinte care a reunit la Uppsala‚ în Suedia‚ specialişti din întreaga lume‚ inclusiv arheologi si geologi‚ s-a redactat un raport care a dat de înteles ca s-a constatat ca ipotezele fundamentale pe care se întemeiau datarile s-au dovedit‚ într-o masură mai mare sau mai mică‚ nedemne de încredere. Spre exemplu‚ s-a constatat ca proportia de carbon radioactiv din atmosferă nu a fost constanta în trecut si ca aceasta metoda nu este demnă de încredere în datarea obiectelor care provin din jurul anului 2000 înainte de Cristos (prescurtat: î.C.) sau înainte de acea data.
În această privinţa‚ reţineţi ce a scris în Science fizicianul nuclear şi laureat al premiului Nobel W.F. Libby‚ unul dintre pionierii în domeniul datarii cu radiocarbon: „Cercetările în dezvoltarea tehnicilor de datare s-au facut la două nivele: datarea esantioanelor provenind din epocile istorice si respectiv din cele preistorice. Arnold [un colaborator] şi cu mine am avut primul şoc atunci cînd consilierii noştri ne-au informat ca istoria nu începe decît cu 5.000 de ani în urma. (. . .) Se citesc declaratii potrivit carora cutare civilizaţie sau cutare aşezare arheologică datează de 20.000 de ani. Noi am aflat într-o maniera mai degraba brutala ca aceste cifre‚ aceste epoci nu sînt cunoscute cu certitudine.


Exista dovezi solide ca lumea datează doar de câteva mii de ani?
În lucrarea: „Dovada unei lumi tinere”, Russell Humphreys, doctor în fizică, prezintă mai multe fenomene naturale, care contrazic ideea evoluţionistă ca universul are o vîrstă de miliarde de ani, după cum uremază:

Galaxiile se rotesc prea rapid în jurul propriei axe: Stelele propriei noastre galaxii, Calea Lactee, se rotesc în jurul centrului galaxiei cu viteze diferite, cele mai apropiate de centru rotindu-se mai repede decît cele mai departate. Vitezele de rotatie observate sunt atît de mari, încît daca galaxia noastra ar fi fost mai veche de cîteva sute de milioane de ani, ea ar fi acum un disc inform de stele si nu ar avea forma spiralata din prezent. Si totuşi galaxia noastra se presupune a avea o vîrstă de cel putin 10 miliarde de ani. Evoluţioniştii numesc această discrepanţă "dilema rotirii", pe care ei o cunosc de cel putin 50 de ani. În consecinţă, au nascocit multe teorii pentru a încerca sa o explice, fiecare dintre ele esuînd după o scurtă perioadă de popularitate. Aceeaşi dilemă a rotirii se aplică şi la alte galaxii. În ultimele decenii, cea mai populara încercare de a rezolva problema a fost o teorie complexă numita teoria "valurilor de densitate". Teoria are probleme conceptuale, trebuie sa fie rodul întîmplării si totusi foarte fin reglata, si a fost pusa serios sub semnul întrebării prin descoperirea de catre Telescopul Spatial Hubble a unei structuri spiralate foarte detaliate în centrul axului galaxiei supranumită "Virtej", M51.  

Multe straturi sunt "împăturite" prea strîns: În multe zone muntoase, straturi de mii de metri grosime sunt îndoite si "împaturite" în forma acului de par. Scala temporala geologica conventională spune ca aceste formaţiuni au fost îngropate adînc si solidificate timp de sute de milioane de ani înainte de a fi îndoite. Cu toate acestea, "împăturirea" a avut loc fara rupere, cu raze atît de mici încît întreaga formatiune trebuia sa fie încă umeda si nesolidificata în momentul îndoirii. Aceasta implica faptul că "împaturirea" a avut loc la doar cîteva mii de ani dupa depozitare.

Materialul biologic se descompune prea rapid: Radioactivitatea naturală, mutatiile si descompunerea degradeaza rapid ADN-ul şi alte materiale biologice. Masuratori ale ratei mutatiilor suferite de ADN-ul mitocondrial i-au fortat recent pe cercetatori sa revizuiasca vîrstă "Evei mitocondriale" de la 200.000 de ani pînă la doar 6.000 de ani. Expertii în ADN insista asupra faptului ca ADN-ul nu poate exista în medii naturale mai mult de 10.000 de ani, si cu toate acestea siruri intacte de ADN par a fi fost recuperate de la fosile presupuse a avea o vîrsta mult mai mare: oase de neanderthalieni, insecte prinse în chihlimbar, si chiar de la fosile de dinozauri. Bacterii presupuse a avea o vechime de 250 de milioane de ani, au fost reînviate, se pare fara nici o stricaciune a ADN-ului. Tesut superficial si celule sanguine de la un dinozaur i-au uluit pe experti.

Radioactivitatea fosilelor scurteaza "erele" geologice la cîtiva ani: Radiohalourile sunt cercuri de culoare formate în jurul particulelor microscopice de minerale radioactive din cristale. Ele sunt dovezi fosile ale degradarii radioactivitatii. Radiohalourile Poloniului-210 "comprimat" indica faptul ca formatiunile din Jurasic, Triasic si Eocen din platoul Colorado au fost depozitate la doar cîteva luni unul de celalalt, si nu la sute de milioane de ani distanta, cît i-ar fi trebuit conform scalei temporale conventionale. In radiohalourile Poloniului-218 "orfan" nefiind de gasit vreo urma a elementelor lor "mama", ne conduce la concluzia unei degradari nucleare accelerate si la o formare foarte rapida a mineralelor asociate.

Prea mult heliu în minerale: Uraniul si toriul generează atomi de heliu pe masura ce se descompun în grafit. Un studiu publicat în Journal of Geophysical Research a aratat ca o asemenea cantitate de heliu produsă în cristalele de zirconiu din piatra granitica precambriana încinsă, din adînc, nu a avut timp sa se evacueze. Cu toate ca pietrele contin produse nucleare de descompunere care ar corespunde unei perioade de 1,5 miliarde de ani, masuratorile recente ale ratelor de pierdere a heliului din zircon arata ca heliul se scurge doar de 6.000 (+/- 2000) de ani. Această nu este doar o dovadă a tinereţii pamîntului, ci si explicatie pentru ratele de înjumatatire foarte accelerate ale nucleilor, comprimînd enorm, în cîteva mii de ani, scalele temporale bazate pe radioizotopie.

Prea mult carbon 14 în straturile geologice din adîncime: Cu perioada sa scurtă de înjumatatire - 5.700 de ani -, nici un atom de carbon 14 nu ar trebui sa mai existe în zacamintele de carbon mai vechi de 250.000 de ani. Totusi toate sursele naturale de carbon gasite mai jos de straturile din Pleistocen (Epoca de Gheata) contin cantităti semnificative de carbon 14, cu toate ca asemenea straturi se presupune ca ar avea milioane sau miliarde de ani vechime! Laboratoarele care opereaza cu carbon 14, convenţional cunosc aceasta anomalie înca de la începutul anilor "80, s-au straduit sa o elimine, şi nu pot oferi nici o explicatie pentru ea. În ultima vreme, cele mai bune laboratoare din lume - care au învaţat în ultimele doua decenii de masuratori cu C-14 sa opereze astfel încît sa nu contamineze probele din exterior - fiind contactate de creationişti, au confirmat asemenea observatii pentru probe de carbune si chiar pentru cam o duzina de diamante, care nu pot fi contaminate cu carbon recent. Aceste probe se constituie într-o foarte puternică dovada a faptului ca pamîntul este vechi doar de cîteva mii, iar nu milioane de ani!

În cartea The Last Two Million Years se afirma: „Omul nu a lasat marturii scrise decît pentru ultimii 5.000 de ani.” Faptul ca documentele fosile arată ca omul modern a aparut brusc pe pamînt si ca documentele istorice demne de încredere sînt foarte recente si se află în deplina armonie cu cronologia biblica privitoare la viata omului pe pămînt.

În concluzie, ar trebui să ne reamintim, ca istoria reala există numai de câteva mii de ani încoace! De ce atunci sa punem la îndoiala Biblia? De ce sa cadem în cursa sa credem parerile oamenilor, crezurile si opiniile lor schimbatoare, speculatiile si nu Cuvântul lui Dumnezeu care nu se schimbă?

Este trist ca oameni care cred ca Biblia este revelaţia lui Dumnezeu, inventează interpretari fortate, chiar eretice sau cred anumite teorii de pe piaţă ce încearcă sa împace evoluţia si creaţie, si se abat la adevărurile simple din Geneza cap. 1,2 pentru a se potrivi cu chipul lumii acesteia care trece (comp. cu 1Corinteni 7:31). 

De ce sa dam Cuvântul lui Dumnezeu neschimbator si care nu poate fi desfinţat (Ioan 10:35) pe speculatiile unor oameni imorali, lumesti, unii fara scrupule, chiar falsificând fosilele pentru a-şi sustine teoriile (exemplu: cazul cu omul de Piltdown)!

Domnul Isus Însuşi a confirmat adevarurile din Geneza în vorbirile Sale, pazind ziua a şaptea (Luca 4:19; Luca 13:10), şi vorbind despre ziua de odină (Marcu 2:27), ceea ce însemnă că implicit El a recunoscut cele sase zile ale creaţie, aşa cum au facut si apostolii Săi (Fapte 13:27; Evrei 4:7). El a vorbit de un singur barbat şi o femeie (Matei 19:4). Chiar genealogia Lui este pusă în legătură cu Adam. A nega adevărurile din Geneza cap. 1,2, înseamnă a nega Cuvântul lui Cristos!