Cultul romano-catolic ca şi ortodocşii, susţin că au tradiţiile de la apostoli.

În Catehismul Bisericii Catolice partea I, secţiunea I, capitolul II, se spune: Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi, călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândeascã prin propovăduire”.

Însă realitatea este alta! Când sau introdus tradiţiile catolice? Au fost ele din primul secol? Nu, observaţi o listă şi anul introducerii unor tradiţii:

ANUL:300 - Rugăciunea pentru morţi

ANUL:300 - Facerea semnului crucii

ANUL:375 - Închinarea la sfinţi şi la îngeri

ANUL:394 - Instituirea Împărtăşaniei

ANUL:431 - Maria este proclamata divină

ANUL:500 - Preoţii încep să se îmbrace altfel decât laicii

ANUL:526 - Mir ungerea

ANUL:593 - Apare învăţătura despre purgatoriu

ANUL:600 - Liturghia este fixata în limba latina

ANUL:600 - Încep rugăciunile adresate Mariei

ANUL:607 - Bonifaciu III este proclamat cel dintâi Papă 

ANUL:709 - Sărutarea papucului papal

ANUL:786 - Închinarea la imagini şi la relicve 

ANUL:850 - Folosirea „apei sfinţite”

ANUL:995 - Canonizarea sfinţilor morţi

ANUL:998 - Postul de Vineri şi din preajma sărbătorilor mari

ANUL:1079 - Celibatul preoţilor

ANUL:1090 - Rugăciuni pe bani

ANUL:1184 - Inchiziţia 

ANUL:1190 - Vânzarea indulgenţelor

ANUL:1215 - Transsubstanţierea

ANUL:1229 - Biblia este interzisă laicilor

ANUL:1439 - Doctrina despre purgatoriu

ANUL:1439 - Doctrina celor şapte sacramente

ANUL:1508 – „Ave Maria” este aprobata ca rugăciune liturgica

ANUL:1534 - Fondarea ordinului Iezuit

ANUL:1545 - Tradiţia primeşte aceiaşi autoritate ca şi Biblia 

ANUL:1546 - Adăugarea apocrifelor la cărţile Bibliei

ANUL:1854 - Doctrina despre concepţia imaculata a Mariei

ANUL:1870 - Infailibitatea Papală

ANUL:1930 - Condamnarea şcolilor publice care nu au profil catolic

ANUL:1950 - Doctrina înălţării la cer a Mariei

ANUL:1965 - Maria proclamata ca Mamă a Bisericii

 

Chiar argumentele biblice aduse în favoarea tradiţiei catolice, sunt de fapt în devafoarea lor, căci observaţi ce spune Biblia chiar în propria lor versiune: „Vă laud că vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am transmis”. – 1Corinteni 11:2, Noul Testament, catolic (sigla: NTC), traducere şi note de pr. Alois Bulai şi pr. Anton Budau, publicat de Editura Sapienţia, Iaşi 2002.

Însuşi acest pasaj susţine că tradiţiile trebuie ţinute aşa cum au fost transmise de apostoli! Şi cum putem verifica aceste tradiţii dacă sunt sau nu apostolice? Prin compararea lor cu învăţătura apostolică din Biblie (Fapte 2:42; 2Timotei 3:16-17), acest lucru Îl spune chiar Pavel prin inspiraţie divină în 2Tesaloniceni 2:15, NTC: Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră.

Iată scrisoarea a doua către Tesaloniceni conţinea tradiţiile apostolice, ele coincideau cu tradiţiile transmise pe cale orală, prin cuvânt. Ele nu sunt separte; ci, Cuvântul lui Dumnezeu este unul, fie că este vorbit, sau scris! Cuvântul oral sau scris transmite aceiaşi învăţătură, însă cel care are greutate pentru noi după 2000 de ani, este cel scris! De ce?

Deorece el sigur provine de la Domnul prin apostoli!!! Învăţăturile orale, pot fi modificate, în timp se pot adăuga datini, obiceiuri, care nu sunt de la origine, care nu fac parte din credinţa sfinţilor dată o dată pentru totdeauna în primul secol (Iuda 1:3).

Ilustrare:

Dacă un om şi-ar lăsa o imensă bogăţie moştenire urmaşilor săi, dar la câteva generaţii distanţă de el, cum ar face-o? Pe cale orală? Poate după câteva generaţii cineva ar putea adăuga sau scoate din mesajul iniţial al acelui om bogat. După mai multe generaţii s-ar putea dilua, pierde, deturna dorinţele acelui om, moştenirea s-ar pierde sau ar fi furată! Singura cale ar fi cea scrisă, cea autentificată în mai multe exemplare printr-un notar! În acest caz o moştenire ar putea ajunge şi după multe generaţii fără a fi deturnată!

Dumnezeu este Cel care a lăsat omenirii o preţioasă moştenire: Cuvântul Său scris care este mai de preţ ca aurul curat (Psalm 19:7-11). Dumnezeu în repetate rânduri, a poruncit slujitorilor Săi, să scrie ceea ce văd sau ceea ce aud de la El (Exod 17:14; Exod 34:27; Psalm 101:19; Ieremia 30:2).

Iubite cititor, este de preţ Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru tine? Îl citeşti zilnic aşa cum avem poruncă? Meditezi asupra lui zi şi noapte? Îl împlineşti tu? Trăieşti tu după poruncile lui? (Psalm cap. 1).

Dacă cercetăm tradiţiile catolice ele nu corespund cu Scriptura, de pildă:

 

Venerarea „Mariei”:

În “Scurtă prezentare a credinţei catolice”[1], se explică: Trebuie să o cinstim pe Fecioara Maria pentru că Isus Cristos a cinstit-o mai întâi, iar noi suntem invitaţi să-l imităm pe Isus. Poate să existe în lume un fiu care s-o fi iubit şi cinstit mai mult pe propria mamă decât aşa cum a făcut-o Domnul nostru Isus Cristos? Şi dacă el a cinstit-o şi a iubit-o atât de mult pe Fecioara Maria, cum să nu o cinstim noi şi să nu o iubim din toată inima?

Noi o venerăm pe Fecioara Maria, pentru că trupul omenesc cu care Isus ne-a mântuit pe noi pe cruce i l-a dat chiar ea...”

Domnul Isus nu şi-a cinstit mama aşa cum şi-o cinstesc catolicii pe “Maria” a lor!!! El nu s-a rugat la ea, nu a venerat-o! Iar trupul lui Isus nu ea la creat; ci, Dumnezeu este Creatorul! Nu ea a făcut ca Fiul să vină din cer pe pământ, nici ca fătul să se dezvolte în ea. Conform Bibliei Dumnezeu face să crescă, el dezvoltă fătul în burta mamei, toată lauda şi cinstea este a Lui  (Iov 10:2-12; Psalm 139:14-16).

Catolicii se închină la Zeiţa mamă, nu la Adevăratul Creator care lucrează totul în toţi (1Corinteni 12:6).

Cum a considerat-o Isus Însuşi pe mama sa?

Ioan 2:3-4, BC: „Când s-a terminat vinul [la ospăţul de nuntă din Cana], mama lui Isus I-a zis: «Nu mai au vin». Isus i-a zis: «Femeie, ce am Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul»“.

Când era copil, Isus le-a fost supus mamei sale şi tatălui său adoptiv. Dar acum, când era matur, a respins cu amabilitate, dar ferm, îndrumarea Mariei, iar ea a acceptat cu umilinţă corectarea.

Luca 11:27-28, BC: „Pe când spunea Isus aceste cuvinte, o femeie din mulţime şi-a ridicat glasul şi I-a zis: «Ferice de pântecele care Te-a purtat şi de sânii pe care i-ai supt!» Dar El a zis: «Ferice mai degrabă de cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!»“ Isus ar fi avut acum o excelentă ocazie de a-i acorda onoare deosebită mamei Sale dacă lucrul acesta ar fi fost potrivit. Dar Isus nu a făcut aşa!

Ioan 19:26-28 (VBA): „Atunci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a zis mamei Sale: „Femeie, iată, fiul tău!” Apoi i-a zis ucenicului: „Iată, mama ta!” Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. După aceea, ştiind Iisus că de-acum toate s’au săvârşit, ca să se plinească Scriptura...”.

Când Domnul era pe cruce, El a încredinţat-o pe mama Lui apostolului Ioan fiul lui Zebedei, spunându-i că din acel moment ea era mama lui Ioan, iar Ioan era Fiul Său. Iar Ioan s-a conformat luând-o la el acasă pe Maria!

Apostolul Petru nu o menţionează deloc în scrierile sale inspirate. Apostolul Pavel nu a amintit deloc numele ei în scrisorile sale inspirate, ci s-a referit la ea doar cu termenul „femeie”. - Galateni 4:4.

De unde provine închinarea aceasta?

Închinarea falsă s–a infiltrat progresiv în creştinătatea apostată, începând cu secolul: IV–lea e.n. Lucrul acesta s–a petrecut îndeosebi după 325 e.n., cînd conciliul de la Niceea a adoptat doctrina nescripturală potrivit căreia Cristos era Dumnezeu. Odată ce această idee eronată a fost acceptată, era uşor să se dea învăţătura că Maria era „mama lui Dumnezeu“. Referitor la acest lucru, iată ce se spune în The New Encyclopædia Britannica: „Se pare că titlul [de ’mamă a lui Dumnezeu‘] a apărut probabil în practica religioasă din Alexandria în secolul al III–lea sau al IV–lea (. . .) Pînă la sfîrşitul secolului al IV–lea, noţiunea Theotokos a prins rădăcină în diferite grupări din biserică.“ În New Catholic Enyclopedia se menţionează că doctrina a fost acceptată în mod oficial „de la conciliul din Efes din 431 e.n.“.

Este interesant de notat unde şi de ce s–a întrunit conciliul acela. În cartea The Cult of the Mother–Goddess (Cultul Zeiţei–Mame), E.O. James spune: „Conciliul din Efes s–a întrunit în basilica lui Theotokos în 431. Acolo, chiar în oraşul notoriu pentru închinarea la Artemis, sau Diana — cum îi spuneau romanii —, şi unde se spunea că imaginea ei a căzut din cer, acolo deci, la umbra marelui templu dedicat lui Magna Mater [Marea Mamă] încă din 330 î.e.n., şi adăpostind, potrivit tradiţiei, o locuinţă temporară a Mariei, titlul de ’născătoare de Dumnezeu‘ nu se putea în nici un caz să nu fie promovat.“

Deci ca şi în cazul Sfintei Treimi, doctrina despre „mama lui Dumnezeu“ este o învăţătură păgână sub masca unei concepţii creştine. Ea a deţinut un loc proeminent în religiile păgîne cu sute de ani înainte de Cristos. Iată ce se spune în The New Encyclopædia Britannica sub titlul „Zeiţa–Mamă“: „Oricare dintr–o multitudine de zeităţi feminine şi simboluri materne ale creativităţii, ale naşterii, ale fertilităţii, ale unirii sexuale, ale hrănirii şi ale ciclului de dezvoltare. Termenul a fost aplicat şi unor personaje foarte diverse, cum ar fi aşa–numitele Frumuseţi ale Epocii Pietrei şi Fecioara Maria. (. . .) Nu există nici o cultură care să nu fi folosit vreun simbol matern la descrierea zeităţilor ei. (. . .) Zeiţa–Mamă este protectoarea şi furnizoarea de hrană a unui copil divin şi, prin extensiune, a întregii omeniri.“ Iată de ce preotul catolic Andrew Greely afirmă următoarele în cartea sa The Making of the Popes 1978 (Alegerea papilor 1978): „Simbolistica Mariei face o legătură directă între creştinism şi religiile [păgîne] antice care venerau Zeiţa–Mamă.“

Pentru Mai multe informaţii, vezi: Este Maria: „pururea fecioară”, „Mama lui Dumnezeu”, şi mijlocitoare în rugăciune ?

 

Adorarea statuilor şi a sfinţilor:

În “Scurtă prezentare a credinţei catolice” se argumentează: „Ce înseamnă „a adora”? „A adora” înseamnă: a oferi unei fiinţe onorurile ce trebuie date lui Dumnezeu. Noi, catolicii, nu oferim unei statui sau unui sfânt onorurile ce trebuie date lui Dumnezeu!... Noi, catolicii, venerăm statuile şi sfinţii. Iar „a venera” este foarte diferit de „a adora”. „A venera” înseamnă a arăta un mare respect faţă de cineva. Noi îi venerăm pe sfinţii reprezentaţi de statui, pentru că aceştia merită un adevărat respect.”

Dacă îi întrebăm pe catolicii de rând, care este diferenţa dintre venerare şi adorare, cred că majoritatea nu vor putea demarca clar linia de despărţire!!!

Una este respectul pentru cineva, ca om, şi alta este invocarea, implorarea ca Salvator, Izbăvitor, ca Ajutor prin rugăciune!!!

Unde apare în Cuvântul lui Dumnezeu scris o astfel de practică?!?

Atunci această „tradiţie” de unde vine, dacă Biblia nu o susţine?

Ba mai multe, ea este contrară Scripturii, căci nici Vechiul nici Noul Legămînt nu susţine construirea de statui pentru ajutor în închinare, pentru a ne aduce aminte de „Domnul”!!!

Dumnezeu interzice construirea de statui în Numeri 33:52; 1Regi 14:9; Daniel cap. 3; Apocalipsa 21:8).

Ba mai mult, se explică motivul:

Să nu vă întoarceţi spre idoli, şi să nu vă faceţi dumnezei turnaţi. Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru”Levitic 19:4, BC. Dacă Dumnezeul Bibliei este spirit (Isaia 31:3; Ioan 4:24), atunci statuile nu au nimic de a face cu el! Ajutorul în rugăciune nu Îl găsim în statui de aducere aminte, nici în cărţi de rugăciune; ci, în Spiritul Sfânt care îi va ajuta pe adevăraţi creştini, le va aduce aminte (Ioan 14:26), şi le va da Spirit de rugăciune (comp. Zaharia 12:10 cu Iuda 1:20).

Iar în Levitic 26:1, BC: „Să nu vă faceţi idoli, să nu vă ridicaţi nici chip cioplit, nici stîlp de aducere aminte; să nu puneţi în ţara voastră nici o piatră împodobită cu chipuri, ca să vă închinaţi înaintea ei; căci Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru”. Dumnezeul Bibliei şi închinarea la El este în contrast cu a avea statui, chipuri cioplite, stâlpi de aducere aminte!!!

De fapt, din punct de vedere Biblic, idol nu însemnă doar a face un chip cioplit sau o icoană, a altui Dumnezeu şi a te închina la acel Dumnezeu fals, diferit de Adevăratul Dumnezeu, de Iahve! Nu, idol mai poate însemna, conform Bibliei: închinarea la Adevăratul Dumnezeu prin imagini, chipuri cipoplite sau simboluri!

Voi da un exemple din Biblie, că idol înseamnă înceercarea de închinare la Dumnezeul Adevărat Iahve (Exod 34:6; Ioan 17:3), printr-un chip cioplit!!!

Toţi care au citit Biblia, ştiu că viţelul de aur făcut de Aron, din Exod 32, era un idol, dar mulţi nu realizează ca el a fost făcut cu intenţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu, pe Iahve Dumnezeul lui Israel care l-a scos pe Israel din Egipt. Exod 32:4-5 (Biblia Ortodoxă), spune: „Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului! Văzând aceasta, Aaron a zidit înaintea lui un jertfelnic; şi a strigat Aaron şi a zis: „Mâine este sărbătoarea Domnului!”.  A călcat Aron şi poporul Israel, porunca lui Dumnezeu de a nu face chipuri cioplite şi de a nu se închina decât Lui? Păi potrivit teoriei tradiţionale cu privire la statui, nu a călcat, căci doareau să-L cinstească pe Iahve, prin viţel, ei nu au dorit să cinstească un Zeu străin! Doar să-şi aducă aminte de Iahve Dumnezeu prin viţel şi să-L sărbătorească pe Dumnezeu. Observaţi sărbătoarea nu este în cinstea viţelului, ci în cinstea Domnului, în original în cinstea lui Iahve. Care a fost reacţia lui Dumnezeu?

În Exod 32:7-10, se descrie reacţia lui Iahve: „Atunci a zis Domnul către Moise: „Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit. Curând s-au abătut de la calea pe care le-am poruncit-o, şi-au făcut un viţel turnat şi s-au închinat la el, aducându-i jertfe şi zicând: „Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!” Şi a mai zis Domnul către Moise: „Eu Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice; Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!”

Curios Dumnezeu nu susţine teoria cultelor tradiţionale. Dumnezeu nu-i spune lui Moise: ‚ce bine că au făcut ceva să-şi aducă aminte de Mine şi să mă sărbătorească, şi aşa le-am dat cam puţine sărbători’. Nu, El a descrie fapta lor ca act de idolatrie, ca o răzvrătire, o abatere de la calea Lui, şi în consecinţă Dumnezeu doreşte să-i distrugă.

Apostolul Petru, Pavel, Ioan, etc. nu avut statui, nu au venerat „sfinţi”, ci închinarea lor a fost simplă în spirit şi adevăr aşa cum Domnul i-a învăţat (Ioan 4:23-24).

În Sfânt scriptură: găsim porunci şi precedente care sunt contrare veneraării sfinţilor şi statuielor!

Chiar când postolii au fost în viaţă, ei nu au permis plecăciuni adresate lor după cum reiese din Fapte 10:25-26, NTC, aici apostolul Petru spune: În timp ce Petru intra, Corneliu i-a ieşit în întâmpinare, a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat şi i-a zis: „Scoală-te! Sunt şi eu doar un om(vezi şi Fapte 14:11-15). Să ne gândim, dacă apostolul Petru nu a permis plecăciuni adresate lui, şi le-a respins ca fiind idolatrie! Cuvântul în greacă este: „proskyneo”: venerare, plecăciune, respect şi nu „latreia”: adorare, slujire, serviciu sacru. Atunci cu atât mai mult după mortea sa el respinge venerarea lui!

Domnul Isus în noul legământ, a învaţat clar, că atât venerarea („proskyneo”), precum şi adorarea („latreia”) îi aparţine strict lui Dumnezeu! El a spus: „Pleacă, Satană! Căci este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora („proskyneo”) şi numai lui îi vei sluji („latreia”)Matei 4:10, NTC, vezi şi Luca 4:8. Prin urmare nici adorarea nici venerarea nu trebuie dată altcuiva, decât lui Dumnezeu!

În Biblie, plecăciunea în faţa unui obiect şi sărutul lui, însemna: idolatrie!

Când profetul Ilie se plânge la Iahve, că a rămas singur dintre închinătorii adevăraţi, Dumnezeu îi spune în 1Regi 19:18 (BO): „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!”

Noul Testament susţine acelaşi lucru. În Romani 1:22-25.

 

Botezul copiilor:

În Scurtă prezentare a credinţei catolice”, se explică: „Pentru a face o favoare mare unui minor şi pentru a-l elibera de un mare rău, nu este necesar să i se ceară permisiunea. Oare îi displace unuia faptul că un înaintaş al său, care a murit când el era încă mic, i-a lăsat moştenire o avere mare fără a-i cere permisiunea? Oare trebuie să-i cerem permisiunea copilului pentru a-l hrăni, pentru a-l vaccina împotriva diferitelor boli sau pentru a-l înscrie în registrul civil, ca să poată avea mai apoi acte în faţa statului? Oare îi cerem permisiunea pentru a-l vindeca de bolile sale sau pentru a-l învăţa cum trebuie să se comporte în viaţă? Pentru ceea ce este absolut bun şi necesar nu trebuie să i se ceară permisiunea minorului! Iar Dumnezeu este Binele absolut!”

Această linie de argumentare pleacă de la premiza că botezul este binele în orice condiţii!!! Însă Biblia prezintă condiţiile ca botezul să fie aprobat de Dumnezeu (Fapte 2:38; Fapte 22:16; 1Petru 3:21), altfel el nu relizează curăţia (comp. cu Fapte 8:13-23).

Însă o lucrare făcute înainte de vreme, poate face mult rău! Sau o lucrare care nu este făcută în cadrul normelor prevăzute pentru aceea lucrare!

De pildă, a da pe mâna unui copil un automobil, sau a căsători doi copii, sau a lucra la o instalaţie electică fără protecţie, în construcţii fără cască, etc.

Biblia este clară, chiar Biblia catolică: Dar când l-au crezut pe Filip care predica vestea cea bună despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Isus Cristos, bărbaţi şi femei primeau botezul. – Fapte 8:12, NTC. Cine s-a botezat? Cine a crezut! Cine a crezut? Bărbaţi şi femei!

În Coloseni 2:12, NTC, se mai spune: „Înmormântaţi fiind împreună cu el prin botez, aţi şi fost înviaţi, prin credinţă, împreună cu el, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, cel care l-a înviat pe el din morţi”.

O scufundare în apă fără credinţă este o baie fără nici un efect! Doar PRIN credinţa în Dumnezeu cel scufundat este înviat împreună cu Cristos la o viaţă nouă!

Domnul Isus îi boteza pe cei ce erau deja discipolii Săi care Îl urmau! În Ioan 4:1, NTC, se precizează: Aşadar, când Domnul a aflat că fariseii auziseră că Isus făcea mai mulţi discipoli şi boteza mai mulţi decât Ioan”. Iată Domnul Isus făcea discipoli învăţându-i Cuvântul Său, şi apoi îi boteza, nu invers!

 


[1] http://www.credinta-catolica.ro/50-explicatii/