Adunarea (ekklesia) lui Dumnezeu Îl are pe Dumnezeul Bibliei (Ioan 17:3,Ioan 17:17), pe Cristosul Cel Viu şi adevărat (1Corinteni 1:2; 1Tesaloniceni 1:1), şi pe Duhul Sfânt (Fapte 9:31). Ea are Evanghelia Domnului Isus (Fapte 5:42; Romani 15:19), Evanghelia veşnică (Apocalipsa 14:6), ea are învăţătura lui Dumnezeu (Ioan 7:16-18; 2Ioan 1:9), ea păzeşte credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3 - Noua Traducerea Românească 2007 - sigla NTLR).

 

Adunarea lui Dumnezeu a fost născută prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea nu se abate de la Cuvântul Evangheliei, ea rămâne la „învăţătura lui Cristos”, nu o i-a înainte (2Ioan 1:9), ea stăruie în „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42).

 

Orice om poate deosebi adunarea lui Dumnezeu, cea biblică, de o grupare religioasă, cercetând învăţătura acelei grupări, dacă ea corespunde cu ceea ce este scris în Biblie sau nu?

 

Se poate cerceta: roada, comportamentul, faptele unei grupări, dacă corespund sau nu cu comportamentul învăţat de Cristos, căci Însuşi Domnul a spus: Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune”Matei 7:16-18.

 

Cu o altă ocazie Domnul a spus: Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţiiIoan 13:34,Ioan 13:35.

 

Pe lângă comportament, se mai poate cerceta manifestările spirituale, dacă sunt de la Duhul Sfânt sau de la alte duhuri, dacă sunt daruri spirituale date de Dumnezeu sau daruri contrafăcute de Satan (comp. Cu 1Tesaloniceni 5:19-21; 1Ioan 4:1).

 

Însă dacă învăţătura sau doctrina unei grupări, nu corespunde cu Biblia, atunci şi roadele şi manifestările spirituale sunt de la alte duhuri, nu de la Duhul Sfânt. Este imposibil ca un izvor de apă să producă şi apă amară şi apă dulce (comp. cu Iacob 3:11).

 

Prin urmare, acest material nu va analiza, roada cultului penticostal sau comportamentul penticostalilor, ci voi anliza învăţătura, doctrina, crezul, dacă ea este biblică sau nu!

 

Însuşi Domnul Isus a spus în Ioan 7:17: Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc dela Mine”.

 

Prin urmare, dacă suntem sinceri, vom ajunge să cunoaştem dacă o învăţătură este de la Dumnezeu sau nu!

 

Apostolul Petru, le scrie creştinilor următorul avertisment: Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică. Mulţi îi vor urma în depravările lor; din cauza lor calea adevărului va fi batjocorită. În lăcomia lor, vor încerca să profite de voi prin cuvântări născocite...”. Apostolul Petru avertizează că vor exista „învăţători falşi”, care vor strecura erezii, şi învăţând ceea ce Domnul nu a învăţat, implicit ei se vor lepăda de Domnul Adevărului!

 

Creştinul este chemat de Dumnezeu să vegheze şi să păstreze singura credinţă (Efeseni 4:5), cea adevărată (Tit 1:1), învăţătura cea sănătoasă (1Timotei 6:3), căci alt fel, a crezut în zadar (1Corinteni 15:1,1Corinteni 15:2)!

 

Un grup care nu are învăţătura lui Dumnezeu, ci are un amestec, de grâu cu paie (Ieremia 23:28), de erezii şi lucruri luate din Biblie, nu poate fi adunarea lui Dumnezeu! Deoarece este scris: Nu ştiţi că puţină drojdie dospeşte tot aluatul? (1Corinteni 5:6 NTR). Iar în altă parte: „Aşa cum muştele moarte strică şi fermentează untdelemnul negustorului, tot aşa puţină nebunie copleşeşte înţelepciunea şi slava”Ecleziast 10:1.

 

Apoi, adunarea lui Dumnezeu este născută din Cuvântul adevărului (Iacob 1:18), dintr-o sămânţă bună, nu dintr-o sămânţă impură (corcită), ea, este curăţită de Cristos prin Cuvânt (Efeseni 5:26,Efeseni 5:27). Ea trebuie să ajungă în final la  cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la omul matur şi la măsura maturităţii plinătăţii lui Cristos”Efeseni 4:13. Este aceasta ţinta adunării tale? Desăvârşirea în cunoştinţă şi în toate!

 

Chiar dacă vine şi amăgirea, duhuri de înşelare, ea primeşte mustrarea, se pocăieşte, se îndreaptă (Apocalipsa 2:14-16; 3:1-3). Iubite cititor, acceptă corectarea adunarea unde mergi? Dacă li se arată cu Biblia că au învăţături greşite, se corectează ei, îşi revizuiesc crezul? Se pocăiesc?

 

Chiar carismaticii mărturisesc: „Noi credem ca Biblia sau Sfanta Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu fara greseala si credem ca ea este infailibila, (unica si finala) autoritate in materie de credinta si conduita. (2Timotei 3:16; 2Petru 1:20)”

 

Însă, este în mod real Scriptura autoritatea pentru ei, în materie de credinţă?

 

Să vedem în continuare:

 

 
Crezuri şi practici „carismatice”:

 

Cercetând mai multe crezuri ale grupărilor carismatice din România, toate au puncte comune, în doctrine esenţiale, după cum urmează:

 

Doctrina despre Dumnezeu:

 

Prima şi cea mai importantă doctrină din Biblie, este doctrina despre Dumnezeu. Ce învaţă carismaticii despre Dumnezeu? Cine este Dumnezeul lor?

 

Crezul lor: „Noi credem intr-un Dumnezeu unic si vesnic, existand in trei persoane distincte si indivizibile: Tatal, Fiul si Duhul Sfant (1Ioan 5:7; Matei 28:19, 2Corinteni 13:14)”.

 

Nici unul din aceste pasaje, respectiv: Matei 28:19, 1Ioan 5:7; 2Corinteni 13:14, nu susţine că Dumnezeu există în trei persoane! Ba mai mult, în 2Corinteni 13:14, se spune: „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin.” Chiar dacă acest text face referire la Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, textul nu spune că ei ar forma un Dumnezeu, ba mai mult, se arată că Fiinţa lui Dumnezeu este separată şi distinctă de Fiul şi de Duhul Sfânt! În acest pasaj Dumnezeu este Unul, iar Fiul şi Duhul Sfânt sunt Alţii în afara Fiinţei lui Dumnezeu!

 

Dacă Dumnezeu este compus şi există în trei persoane, atunci ar trebui să se exprime peste tot la plural, deoarece ar vorbi o pluralitate de persoane. Însă El, când vorbeşte în Biblie peste tot se exprimă despre Sine la singular (Eu, Mie, al Meu, etc. - Geneza 6:17; 9:9,15; 15:14; Levitic 26:23,Levitic 26:27; Exod 6:7; 13:2), şi nu vorbeşte nicăieri despre Sine la plural (Noi, nostru, etc.). Astfel ar fi suficient acest argument pentru a arăta că nu e vorba de o pluralitate de persoane în Dumnezeu, şi astfel un Dumnezeu trinitar, dacă Dumnezeu care este Unul ar fi o pluralitate de persoane ar spune: Noi, nostru, a noastră, etc.

 

În plus, Biblia nu numai că ne spune că „Dumnezeu, este unul singur (Romani 3:30; Galateni 3:20), dar ne spune şi cine este Acel unul singur. Astfel problema este: Cine este UNICUL şi Adevăratul Dumnezeu? Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sau doar Tatăl?

 

Maleahi 2:10: „N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu? Pentru ce, deci, suntem aşa de necredincioşi unul faţă de altul, pângărind astfel legământul părinţilor noştri?” Vechiul Testament arată că Tatăl este singurul Dumnezeu. Tot la fel şi în Noul Testament (Ioan 5:43-44; Ioan 6:27).

 

Iar învăţătura clară a Domnului Isus arată clar că Dumnezeu este doar Tatăl, El declară în Ioan 17:1,Ioan 17:3, ceva ce contrazice flagrant trinitatea: „…Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: Tată, a sosit ceasul!…Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine SINGURUL DUMNEZEU ADEVĂRAT, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:1,Ioan 17:3). Deci Isus declară că Singurul Dumnezeu Adevărat este Tatăl, la care se ruga El. De fapt poate Dumnezeu să se roage la Dumnezeu? Domnul Isus nu a spus că Adevăratul Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; ci, Tatăl. Pe lângă toate aceste argumente, şi apostolii au înţeles tot aşa; anume că, Dumnezeu era cineva care nu-l include pe Fiul sau pe Duhul Sfânt, ci este distinct de ei:

 

1Corinteni 8:5,1Corinteni 8:6: „Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”

 

Textul acesta spune clar şi fără echivoc, că pentru creştini nu există decât un singur Dumnezeu; şi că Acesta este: „Tatăl”, şi nu cum susţin trinitarienii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar Tatăl este diferit de Isus, pentru că „de la” El vin toate lucrurile; pe când Isus, are rolul de canal sau mediator, fiindcă: „prin El …sunt toate lucrurile”.

 

Romani 15:6 (NTR): „pentru ca, dintr-o singură inimă şi dintr-un singur glas, să-L slăviţi pe Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos!”

 

2Corinteni 11:31 (NTR): Dumnezeu şi Tatăl Domnului Isus, Care este binecuvântat în veci, ştie că nu mint”. Sau: Efeseni 1:3 (NTR): „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Cristos!” Cine este Dumnezeu? Dumnezeul creştin este Tatăl Domnului Isus Cristos!

 

Filipeni 4:19: „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos. A lui Dumnezeu şi Tatăl nostru să fie slava în vecii vecilor! Amin.”

 

Iată că Dumnezeul lui Pavel şi Dumnezeul nostru, al creştinilor, este distinct de Isus, şi Acestui Dumnezeu care este Tatăl nostru, „să fie slava în vecii vecilor! Amin.” Ce diferită formulare de cea a închinătorilor trinitarieni care afirmă: „ A Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt să fie slava în vecii vecilor, amin”!

 

De fapt, daca citim introducerile de la toate epistolele Noului Testament, vom găsi aproape în toate, această distincţie, între Dumnezeu, care este prezentat ca fiind: Tatăl, şi Isus Cristos, prezentat ca Fiu sau ca Domn, dar să prezint în continuare câteva exemple în acest sens.

 

Să vedem în continuare:

 

 

 

Doctrina despre Fiul lui Dumnezeu:

 

Carismaticii învaţă: „Noi credem ca Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, unic, de aceeasi esenta cu Tatal, Dumnezeu in intregime si om in intregime, (cu privire la umanitatea sa) conceput de la Duhul Sfant si intrupat din Fecioara Maria. (Luca 1:26-35; Ioan 1:14-18; Isaia 7:14,Isaia 9:6)”.

 

Această credinţă este una falsă, una contra adevărului Scripturii! Biblia învaţă că Fiul în cer înainte de a veni pe pământ a fost de o esenţă asemănătoare Tatălui, nu de aceiaşi esenţă cu Tatăl! Iar când a venit pe pământ, El a fost doar om! Astfel, înainte de întrupare, când Fiul este declarat ca divin (Ioan 1:1), este descris ca fiind mai presus de îngeri (Evrei 1:4-6). El nu şi-a păstrat divinitatea când a fost pe pământ, pentru că doar oamenii sunt descrişi mai prejos ca îngerii (Psalm 8:5) şi oamenii nu sunt Dumnezei-oameni cu o dublă natură: divină-umană! Iar Isus este descris ca fiind pe pământ mai prejos ca îngerii (Evrei 2:7-9).

 

Astfel toată teoria cu cele două naturi este o răstălmăcire drăcească şi o erzie! Ea loveşte în răscumpărarea dată de Cristos, Domnul pe pământ a fost un om fără păcat, echivalentul lui Adam! Căci El nu a răscumpărat păcatele unui Dumnezeu-om, ci a unui om, de aceea El este numit: „Cel din urmă Adam” (1Corinteni 15:45), căci a fost tot un „om” (vezi: Romani 5:12-19).

 

De asemnea, Biblia precizează clar: care, fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce” (Filipeni 2:6-8 GBV). Astfel, după ce şi-a luat chipul de rob, nu L-a mai avut pe cel de Dumnezeu!

 

În ce priveşte esenţa, Dumnezeu are o fire (natură), în greacă „fysis” (Galateni 4:8); expresia natură, substanţă, esenţă, indică ceea ce este cineva, sau substanţa din care este alcătuit. În cartea: Teologie dogmatică — Manual pentru Seminariile teologice”, la p. 99-115, se explică despre termenul fysis (natură): „Termenii natură, fisis, fire sunt consideraţi în general ca sinonimi ca fiinţa, esenţa, arătând materia din care e constituit un lucru sau o fiinţă de ex. natura omului este constituită din trup şi suflet raţional, sau lemnul este natura lemnoasă din care e făcută masa. Natura, firea este comună tuturor inidvizilor sau lucrurilor din aceeaşi specie.”

 

Conform Bibliei, natura lui Dumnezeu, nu constă doar din acele atribute netransmisibile creaţiei: eternitatea, aseietatea, omniputerea, omniprezenţa, omnicunoştinţa, transcendenţa şi imanenţa, aşa cum susţine doctrina trinităţii. Trinitarienii explică că natura se referă strict, doar la structura intrinsecă a lui Dumnezeu, la atributele ne-transmisibile creaţiei. Însă conform cu 2Petru 1:3-11, teoria trinităţii despre natura lui Dumnezeu, este o interpretare greşită! Nu doar aceste calităţi există în Dumnezeu; ci, şi altele cum ar fi: Suveranitatea, dragostea, sfinţenia, dreptatea, adevărul, răbdarea, mila, chiar şi atributele de Stăpân, Domn, Cap, Tată a tuturor, etc. Conform Scripturii, această natură a lui Dumnezeu este în opoziţie cu natura dumnezeilor falşi (idolilor), care din natură nu sunt dumnezei (Galateni 4:8,Galateni 4:9), ei neavând calităţile lui Dumnezeu, de Atot-Stăpânitor, Atot-creator, Atot-susţinător, Atot-puternic, viaţă, etc. Un alt text despre natura lui Dumnezeu, este 2Petru 1:4, şi se referă la calităţile lui Dumnezeu care le pot avea şi copiii lui Dumnezeu, în opoziţie cu stricăciunea din lume. În 2Petru 1:4, natura lui Dumnezeu, se referă la acele calităţi, cum ar fi: credinţa, virtutea, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, drgostea (2Petru 1:3-11).

 

Şi atunci însemnă că explicaţia trinitariană cu privire la natura lui Dumnezeu este falsă, care susţine că natura lui Dumnezeu are doar aceste atribute. Însă după cum am văzut din Scripturi, natura lui Dumnezeu este ceea ce este El, în ea sunt cuprinse toate calităţile lui Dumnezeu, nu doar unele. Şi atunci teoria că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ca funcţii NU sunt egali, dar ca natura DA, este o teorie falsă! Dacă Tatăl este mai mare în funcţie ca şi Fiul, iar Fiul este mai mare în funcţie ca şi Duhul Sfânt, atunci implicit, ei au naturi diferite, iar atunci Tatăl este mai mare în natură ca Fiul, iar Fiul mai mare în natură ca Duhul Sfânt!

 

Dumnezeu Tatăl are atribute sau calităţi pe care le împărtăşeşte cu nimeni, marea majoritate le împărtăşeşte cu Fiul (dar nu deplin) şi cu Duhul Sfânt (dar nu deplin), şi unele atribute, le împărtăşeşte şi cu creaturile spirituale fidele, precum şi cu creştinii care şi ei sunt făcuţi părtaşi la natura divină (2Petru 1:4), dar nu într-un mod deplin, nici ca intensitate a atributelor, nici la toate atributele.

 

Dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ar fi deo-fiinţă, sau ar fi Fiinţa lui Dumnezeu, atunci toţi trei ar trebui să fie identici în toate, adică ceva de genul unor fraţi gemeni care ar semăna leit în toate. Dar atunci însă nu ar mai exista relaţia: Tată - Fiu, nici ierarhia, nici ascultarea Fiului şi a Duhului Sfânt faţă de Tatăl, nici diferenţa dintre Tatăl ca izvor a toate, şi Fiul şi Duhul Sfânt ca agenţi (intermediari) ai Tatălui (1Corinteni 8:6; Ioan 15:26). Astfel Isus şi Duhul Sfânt, nu este identic în toate cu Tatăl, şi astfel nu putem vorbi nici de o egalitate a lor, nici că ei fac parte din aceeaşi Fiinţă divină.

 

Astfel Fiul are o natură divină asemănătoare Tatălui, fiind născut din Dumnezeu, iar Duhul Sfânt provenind direct din Fiul şi indirect din Tatăl, are o natură asemănătoare Fiului. Dar nici Fiul, nici Duhul Sfânt nu au esenţa Tatălui!

 

 

Doctrina despre Duhul Sfânt:

 

Carismaticii declară: „Noi credem ca Duhul Sfant este o persoana in Sfanta Treime, consubstantial cu Tatal si Fiul in Fiinta Divina. (1Ioan 5:7; Matei 28:19-20)”. Nici unul din aceste pasaje citate, şi nici altele din întreaga Biblie nu învaţă că Cei Trei ar fi de aceiaşi substanţă. De fapt, cum poate să existe trei persoane dar o singură fiinţă?! Dacă sunt trei persoane sunt trei fiinţe!

 

Adevărurile Scripturii sunt următoarele:

 

Dumnezeu este distinct de Isus Cristos şi de duhul sfânt

 

Dacă Scripturile Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind distinct de Fiul şi de Duhul Sfânt, aceasta ar fi fatal doctrinei trinităţii, care Îl include şi pe Fiul alături de Tatăl şi de Duhul Sfânt în Fiinţa lui Dumnezeu. Să vedem câteva exemple:

 

Romani 15:30: „Vă îndemn, fraţilor, prin Domnul nostru Isus Cristos şi prin dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciuni către Dumnezeu pentru mine” NTR. În acest pasaj se face aluzie la Domnul Isus, la Duhul Sfânt şi la Dumnezeu, însă nu este vorba de o triadă de persoane într-un Dumnezeu. Nu, Dumnezeu este prezentat distinct de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt, „prin”  care ne luptăm în rugăciuni către Dumnezeu. Prin urmare, Romani 15:30, nu susţine că Dumnezeu este o treime de persoane; ci, susţine că există un singur Dumnezeu, şi alte două persoane intermediare, prin care omul se roagă la Dumnezeu.

 

1Corinteni 12:4-6: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; Sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; Sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi”.

 

Expresia: „Duh”, din text, se referă la Duhul Sfânt, şi expresia „Domn”, se referă la Domnul Isus (vezi v.3). Astfel, în acest text, suntem învăţaţi că Duhul (Sfânt) dă darurile, Domnul (Isus) dă slujbele, iar Dumnezeu (Tatăl) face lucrările. Ne dăm seama în mod evident, că acest pasaj nu susţine un Dumnezeu trinitar, ba chiar este un argument contra trinităţii, deoarece Dumnezeu este descris ca fiind distinct de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt, astfel acest text susţine că Isus şi Duhul Sfânt nu fac parte din Fiinţa lui Dumnezeu.

 

Efeseni 4:6: „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” Iată crezul primilor creştini exprimat simplu, şi studiindu-l în contextul Noului Testament, ne putem da seama că expresia: un singur Duh”, nu se poate referi decât la Duhul Sfânt, mijlocitor în rugăciune (Efeseni 2:18; 6:18), şi deci diferit de „un singur Domn”, care nu este altul decât Isus (1Corinteni 1:3; 2Corinteni 1:2; etc.) şi diferit de „un singur Dumnezeu”. Căci acest singur Dumnezeu, este descris ca fiind: „Tată al tuturor”, şi deci şi Tată al Domnului nostru Isus Cristos (Ioan 20:17; Efeseni 1:17).

 

1Petru 1:2,1Petru 1:3: „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos!” Iată că şi apostolul Petru, învăţa ca şi Pavel, că Dumnezeu este Tatăl, şi că Acesta este distinct de Isus Cristos şi de Duhul Sfânt!

 

Iuda 1:20,Iuda 1:21,Iuda 1:25: „Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră Preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică...singurului Dumnezeu, mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci. Amin.” Acesta este un alt text care surprinde diferenţa dintre: Duhul Sfânt prin care ne rugăm, Dumnezeu, şi Isus Cristos. Astfel, persoana „singurului Dumnezeu”, este distinctă de ce a lui Isus Cristos, şi a Duhului Sfânt prin care ne rugăm. Este interesant că această situaţie a unui ‘singur Dumnezeu’, care este altul decât Isus, exista încă înainte de naşterea lui Isus din Maria; căci Dumnezeu nu se schimbă, este acelaşi, mai înainte de epoci, acum şi pentru totdeauna. Întrebarea care se ridică pentru tine iubite cititor, este următoarea: Dumnezeul Tău, este Acelaşi, Unicul, Singurul, diferit de Isus, şi Duhul Sfânt, prin intermediul cărora Îi dăm lui Dumnezeu:slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci.” ???

 

Fie ca fiecare cititor să-şi răspundă personal la această întrebare, pentru a se asigura că îl recunoaşte ca Dumnezeu pe Tatăl, Dumnezeu Bibliei, Dumnezeul lui Isus, Dumnezeul apostolilor, şi nu pe alt Dumnezeu inventat de mintea omenească.

 

TATĂL ESTE SUPERIOR FIULUI

 

Tatăl cu Fiul nu sunt egali:

 

În 1Corinteni 11:3, se menţionează: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos”. Iată că Cristos are un cap, pe Dumnezeu (Tatăl), asta indică clar că Tatăl este superior ca poziţie dar şi ca natură, pentru că natura divină cuprinde tot ce este Dumnezeu (comp. cu 2Petru 1:4-11), dacă Dumnezeu este capul lui Cristos, această virtute face parte din natura Lui!

 

Domnul Isus este numit: Robul lui Dumnezeu, atât cât a fost pe pământ, cât şi după înviere (Fapte 4:27,Fapte 4:30). Cum poate robul lui Dumnezeu să fie egal cu Dumnezeu? Cum poate robul lui Dumnezeu să fie Însuşi Dumnezeu!

 

Sau, când Isus a fost numit: „Bunule Învăţător”, de ce El nu a acceptat acest titlu ca apelativ, spunând că unul singur este Bun: Dumnezeu, cu referire la Tatăl (Luca 18:19)? Deoarece El ştia că doar Dumnezeu este bun în sens absolut, iar El reflectă această bunătate, iar creştinii reflectă bunătatea lui Isus. Domnul Isus nu este bun prin El Însuşi, căci El a spus: nu fac nimic de la Mine Însumi, ci că spun aceste lucruri aşa cum M-a învăţat Tatăl” (Ioan 8:28 NTR), sau: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine, ci doar ceea ce-L vede pe Tatăl făcând. Ceea ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19 NTR).

 

De repetate ori, Isus s-a referit la Tatăl său folosind expresia „Dumnezeul meu”, chiar şi după ce a revenit la gloria cerească (Matei 27:46; Ioan 20:17; Apocalipsa 3:2,Apocalipsa 3:12). Numai un inferior, un închinător se poate referi la altcineva folosind expresia „Dumnezeul meu”. Dar cum se face că nu găsim nici măcar o singură dată că Tatăl se adresează Fiului sau Duhului Sfânt, folosind expresia „Dumnezeul meu”? Şi de ce nu citim niciodată că Tatăl sau Fiul se adresează Duhului Sfânt, folosind expresia „Dumnezeul meu”?

 

Pentru că doar tatăl este Dumnezeu în deplinătatea cuvântului!

 

Tatăl cu Fiul nu sunt egali ca putere şi autoritate:

 

Chiar dacă Isus, are toată autoritatea, o are deoarece Tatăl, i-a dat-o, nu o are prin Sine (Matei 28:18; Ioan 17:2). Domnul Isus mai spune că El va sta la dreapta puterii (Matei 26:64), ceea ce însemnă că El îl consideră pe Tatăl – izvorul (sursa) „puterii”, sau persoana care are ‚puterea’ în sensul absolut.

 

El a mai spus în Ioan 10:29: „Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” În acest pasaj, sensul expresiei „este mai mare”, este de mai tare, deoarece nimeni nu poate smulge oile din mâna Lui.

 

În 1Corinteni 15:24-28, se afirmă clar: 1Corinteni 15:24: „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, într-adevăr „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că în afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” Isus se supune, El poate nimici orice putere şi domnie, deoarece Tatăl a pus totul sub picioarele Lui şi I-a supus Lui totul.

 

Tatăl şi Fiul nu sunt egali ca cunoştiinţă:

 

Isus nu cunoaşte ceea ce cunoaşte Tatăl, în Marcu 13:32 se spune clar: „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Deci cum putea Isus să fie egal în cunoştinţă cu Dumnezeu, dacă El nu cunoştea ziua şi ceasul sfârşitului, şi doar Tatăl le cunoştea?

 

Dar nici chiar după înviere, nu există o egalitate în cunoaştere şi înţelepciune, căci se afirmă că informaţiile despre timpuri şi perioade sunt sub stăpânirea Tatălui (Fapte 1:7). Iar izvorul şi posesorul înţelepciunii este descris în Romani 16:27,  unde se precizează: „a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.” Vedem aici că Pavel, inspirat fiind, spune despre Dumnezeu (prezentat aici distinct de persoana lui Isus) că „singur este înţelept”; deci doar El singur este înţelept, în sensul suprem şi absolut, doar El are înţelepciunea în sensul unic. În mod similar, Ioan spune în Apocalipsa 1:1, că revelaţia aceasta, Cristos a primit-o de la Dumnezeu. Ce nevoie avea Isus, dacă era Dumnezeu Atotcunoscător, să primească revelaţie sau descoperire de la Dumnezeu? Dacă Isus cunoaşte totul, nu are nevoie să mai primească informaţii de la nimeni.

 

Tatăl şi Fiul nu sunt egali ca vârstă:

 

În general, trinitarienii susţin că Fiul a existat din eternitate alături de Tatăl, ca o entitate şi persoană distinctă de El. Dar ce spune Biblia? Dumnezeu este descris ca fiind fără început şi sfârşit, ca fiind din veşnicie în veşnicie (Psalm 90:2), ca Fiind: „Cel bătrân de zile” (Daniel 7:9,Daniel 7:13,Daniel 7:22 BCR), ca fiind singurul care are nemurirea prin Sine (1Timotei 6:16). Însă, Isus este descris ca având început al existenţei Sale, în Coloseni 1:15, se spune despre El că este: „… cel întâi-născut din toată zidirea”; astfel, El este primul creat, deoarece este pus aici în categoria creaţiei (zidirii), fiind întâiul născut al acesteia. Acest lucru reiese şi din Apocalipsa 1:5; 3:14 unde se spune despre Isus Martorul Credincios şi Adevărat, că este: „…începutul creaţiei lui Dumnezeu” (BCR). Iar în Proverbe 30:4 este descris Isus ca fiind ‚Fiu al Creatorului’; dar de ce este numit Isus: ‚Fiu’, înainte de naşterea Sa din Maria, dacă Acesta nu are început? Poate cineva să fie Fiu, dar să nu fie creat? (vezi şi Proverbe 8:22). Dacă Isus era co-etern cu Dumnezeu, ar fi fost numit: ‚frate cu Dumnezeu’, nu Fiul lui Dumnezeu. În concluzie, Isus nu este egal în ce priveşte vârsta, după cum un tată cu un fiu nu sunt egali ca vârstă.

 

Tatăl şi Fiul nu sunt egali ca stăpânire:

 

Chiar dacă Isus a primit stăpânirea, autoritatea, domnia, alături de Tatăl (Apocalipsa 5:13), această stăpânire este pentru un timp, şi Fiul o exercită după voinţa Tatălui, prin puterea şi înţelepciunea Tatălui (Ioan 5:30; 12:49; 14:31). În plus, trebuie să precizăm că există lucruri pe care Tatăl nu le-a delegat Fiului. În Fapte 1:6,Fapte 1:7, se precizează: „Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” Iată că Tatăl a păstrat timpurile şi perioadele „sub stăpânirea Sa” (vezi şi Marcu 13:32; Apocalipsa 1:1), Tatăl Îi va ordona Fiului când să vină pe pământ, Tatăl va întinde sceptrul puterii Sale şi va spune: ‚du-te şi Domneşte în mijlocul duşmanilor Tăi’ (Psalm 110:1,Psalm 110:2,Psalm 110:5).

 

Un alt aspect, Isus spune în Matei 20:23: „Şi El le-a răspuns: „Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu: dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea, nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” Iată că nu atârnă de El locurile în împărăţie, ci de hotărârea Tatălui. Atunci se poate spune atunci că Fiul este egal cu Tatăl în toate privinţele, aşa cum susţin trinitarienii?

 

Tatăl şi Fiul nu sunt egali ca LUCRARE:

 

Lucrarea pe care o face Fiul este a Tatălui, şi o face după voia şi porunca Tatălui (Ioan 4:34; 5:30; 6:38; 9:31), nu putem spune despre cineva care este sub ordine şi face voia Altcuiva, cu puterea Aceluia că este egal cu Acela! În plus, planul făcut înainte de întemeierea lumii, Tatăl l-a făcut singur, chiar dacă l-a făcut în Cristos, alegându-ne în El, ca mădulare a Lui, totuşi planul este numit: „taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi” (Efeseni 1:4-9). Când Domnul Isus a fost pe pământ El a spus despre lucrările ce le-a făcut, că nu El, le-a făcut; ci „Tatăl, Care locuieşte în Mine, Îşi face lucrările Lui” (Ioan 14:10 NTR).

 

Tatăl şi Fiul nu sunt egali ca Titluri:

 

Cu siguranţă că raporturile de titluri dintre Tatăl şi Fiul, sunt de: rob – Domn, Stăpân (Fapte 4:27,Fapte 4:30; Matei 6:13; 11:25; Luca 10:2); Fiu – Tată (2Ioan 1:3); Mijlocitor, Mare Preot – Dumnezeu (1Timotei 2:5; Evrei 4:14-16; 7:25,26; 9:11,12,24); nu indică egalitate; ci, subordonare, o subordonare datorită inferiorităţii Fiului faţă de Tatăl!

 

Tatăl este mai mare ca Fiul:

 

Biblia arată că Fiul nu este egal sau „deopotrivă” cu Tatăl (Filipeni 2:6); ba chiar Isus Însuşi, a afirmat: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28), căci Tatăl este mai mare ca toţi (Ioan 10:29).

 

În concluzie, Domnul Isus, atât înainte de întrupare, precum şi ca om, şi după înălţare la cer, este inferior Tatălui, ca un Fiu supus şi dependent de Tatăl. De fapt, toată autoritatea lui Isus, şi toate titlurile sale de: Stăpân, Judecător, Domn, Salvator, Mare Preot, Mijlocitor, etc., nu le are de la El (prin Sine), ci le-a primit de la Tatăl (Matei 28:18; Ioan 5:21,Ioan 5:22; 17:2; Fapte 5:31).

 

Are nevoie Dumnezeul Atotputernic să primească de la cineva ceva? Sau are nevoie ca Altul să-I supună toate lucrurile (1Corinteni 15:27)? De fapt, la sfârşitul domniei sale de o mie de ani, El va preda domnia în mâna Tatălui (1Corinteni 15:24-28).

 

Deci, în toate timpurile, se aplică principiul autorităţii din 1Corinteni 11:3, care este descris prin cuvintele: Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos”, Adevărul că acest principiu se aplică în toate timpurile reiese şi din context, deoarece bărbatul este capul femeii încă de la facere, căci femeia este făcută din coasta bărbatului; tot aşa, Isus este născut din Tatăl (1Corinteni 11:3-9). Iar după cum bărbatul este capul femeii; tot aşa, Dumnezeu este capul lui Cristos, adică conducătorul suprem în toate timpurile. În plus, Dumnezeu este prezentat ca fiind capul lui Cristos, tocmai pentru că în viziunea apostolilor, Dumnezeu era Tatăl, şi distinct de Fiul, care avea astfel ca cap pe Dumnezeu, adică pe Tatăl. 

 

 
FIUL ESTE SUPERIOR DUHULUI SFÂNT

 

Conform Scripturilor, Tatăl este superior Fiului, iar Fiul este superior Duhului Sfânt, atât în poziţie cât şi în atribute (însuşiri, calităţi) – Ioan 16:13-15.

 

Duhul sau Spiritul Sfânt, a venit în existenţă după Fiul, fiind născut din Tatăl, însă prin Fiul. Biblia afirmă clar în 1Corinteni 2:12:  „Spiritul Cel din Dumnezeu (Noul Testament Traducerea Fidelă - 2008), tot la fel în 1Ioan 4:2, apare în greacă: ek = din, (tradus în Cornilescu cu „de la”), indicând că Spiritul este „din Dumnezeu”.

 

Trinitatea susţine că Fiul şi Duhul Sfânt au existat dintotdeauna lângă Tatăl, pe când Biblia afirmă negru pe alb, că atât Fiul este născut din Dumnezeu” (1Ioan 5:18), precum şi Spiritul Sfânt a ieşit „din Dumnezeu”, deci El are un moment al naşterii Sale. Această naştere, este prin Fiul, deoarece toate sau create prin Fiul (Ioan 1:1-3; Coloseni 1:15-17), cu excepţia Fiului care a fost născut direct de Tatăl (Ioan 1:14,Ioan 1:18; 1Ioan 5:18), şi toată creaţia (inclusiv Fiul şi Duhul Sfânt) au fost creată în cele şase zile de creiere (Exod 20:11). Această venire a Duhului Sfânt în existenţă, a avut loc la început, în începutul primei zile de creaţie, imediat după naşterea Fiului din Tatăl în început (Coloseni 1:15-18; 1Ioan 2:13,1Ioan 2:14; Apocalipsa 3:14). Căci nu putea exista „Duhul Fiului” (Galateni 4:6), înainte de Fiul (Proverbe 30:4). Duhul Sfânt a fost creat la început ca şi Fiul, înainte de restul creaţiei, tocmai pentru a fi împreună cu Fiul, un agent al creaţiei (Geneza 1:2; Psalm 33:6), precum şi un susţinător al vieţii creaţiei (Geneza 6:3).

 

Dumnezeu Tatăl trăieşte prin Sine, Fiul trăieşte prin Tatăl (Ioan 6:57; 2Corinteni 13:4), iar Duhul Sfânt prin Fiul este menţinut în existenţă (Coloseni 1:15-17; Coloseni 1:3). Doar Dumnezeu Tatăl are aseietatea, adică existenţa prin Sine, El este singurul care are nemurirea prin Sine, şi nu are nevoie de nimeni să existe (Fapte 17:24-28; 1Timotei 1:17; 6:16; Apocalipsa 4:11).

 

Doar Dumnezeu Tatăl este Atocunoscător (Iov 12:13; Psalm 92:5; Romani 11:33-36), El „singur este înţelept” în mod absolut (Romani 16:27), Fiul nu cunoaşte anumite lucruri (Marcu 13:32; Fapte 1:6,Fapte 1:7), şi cunoaşterea pe care o are, a primit-o de la Tatăl (Ioan 5:19,Ioan 5:20; 12:49,50; Apocalipsa 1:1), iar Duhul Sfânt cercetează lucrurile lui Dumnezeu (1Corinteni 2:10), o persoană atotcunoscătoare nu mai are nevoie să cerceteze, ea cunoaşte totul!

 

Duhul Sfânt este inferior Fiului şi suspus Acestuia (Ioan 16:13-15); puterea Lui este deci mai mică decât a Tatălui şi a Fiului, iar Duhul Sfânt îşi foloseşte puterea, şi execută diferite lucrări după voia lui Dumnezeu, fiind trimis fie de Tatăl (comp. Luca 24:49, cu Fapte 1:4,Fapte 1:8; Ioan 14:26) fie de Fiul (Ioan 15:26), El nu acţionează independent; ci, după voia lui Dumnezeu (Romani 8:26,Romani 8:27; Evrei 2:4).

 

Să vedem în continuare:

 

 

 

Doctrina despre salvare şi despre botezul în apă:

 

Iată câteva mărturisiri de credinţă în ce priveşte, salvarea şi „botezul”: „Noi credem ca omul in natura sa este pacatos, despartit de Dumnezeu; singura modalitate de a fi salvat este prin har, prin credinta in Isus Hristos si marturisirea Lui ca Domn si Mantuitor personal (Romani 6:23; Efeseni 2:8).”

 

„Noi credem ca justificarea, nasterea din nou si salvarea sunt efectuate de Duhul Sfant prin credinta omului in harul atotsuficient al lui Dumnezeu si in lucrarea ispasitoare a lui Isus Hristos, primind in schimb dreptul de copil al lui Dumnezeu. (Efeseni 2:8-9; Romani 5:11; Evrei 9:11-22)”.

 

„Noi credem in botezul in apa, prin scufundare, in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant, practicat la maturitate, la cerere, dupa ce omul a fost nascut din nou, ca urmare a ascultarii de porunca Domnului Isus. (Matei 28:19; Fapte 2:37-41, 19:1-6)”.

 

Această declaraţie de credinţă are patru mari erori, care fac ca oameni să nu fie mântuiţi; şi astfel să primească o mântuire falsă.

 

În primul rînd, omul nu este salvat doar prin har, ci şi prin credinţă (Efeseni 2:8).

 

A doua greşală, sunt condiţiile mântuirii, adică răspunsul la har al omului pentru a fi mântuit sau născut din nou, ele nu sunt doar două; credinţa şi mărturisirea, ci, sunt patru! În primul rând, pocăinţa (Fapte 20:21), apoi credinţa şi mărturisirea cu gura şi apoi botezul în apă!

 

A treia greşală, este că ei consideră că naşterea din nou are loc înainte de botez, şi că omul vine la botez deja mântuit, iertat şi născut din nou! FALS! Naşterea din nou tocmai că are loc în botezul în apă!

 

Domnul Isus a învăţat despre naşterea din nou: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou”. - Ioan 3:3-7

 

Iată naşterea de sus, Domnul Isus vorbeşte de o singură naştere, o naştere: „din apă şi Spirit” (după o traducere literală din greacă), este o singură naştere, dar din mai multe elemente: 1) apa; 2) Spiritul Sfânt.

 

La aceste două elemente, se adaugă şi sângele lui Isus care lucrează împreună cu Duhul Sfânt conform cu 1Petru 1:2; vezi şi Efeseni 1:7. Faptul că în textul grecesc din Ioan 3:3-5, expresiile nu sunt articulate, toate acestea indică că naşterea de sus reprezintă o singură acţiune, o singură naştere, nu două naşteri separate, una din apă şi alta din Duh.

 

Conform Scripturilor, regenerarea, îndreptăţirea, iertarea de păcate, se obţine în botezul în apă în Numele lui Isus (Fapte 2:38; 22.16; 1Corinteni 6:9-11; Tit 3:5).

 

Biblia spune că Isus a venit cu: apă, sânge şi Spirit Sfânt (1Ioan 5:6-8), la care mai adăugăm Cuvântul lui Dumnezeu sau Evanghelia ca agent prin care cele trei elemente: apa, sângele şi Spiritul Sfânt lucrează naşterea din nou (1Corinteni 4:15; Efeseni 5:26; Iacob 1:18; 1Petru 1:23). La aceste elemente divine mântuitoare, se adaugă reacţia omului (1Petru 3:21) prin pocăinţă, credinţă, mărturisirea cu gura şi botezul în apă, această reacţie umană prin aceste patru elemente, este esenţială ca cele patru elemente divine să fie lucrătoare şi să acţioneze născând pe om din Dumnezeu.

 

A patra eroare este botezul în numele dumnezeului fals triunic, care este o imposibilitate biblică şi logică!

 

Botezul fiind „cererea” (GBV) către Dumnezeu Tatăl (1Petru 3:21), ce se realizează prin învierea lui Isus Cristos.

 

Botezul carismatic „in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant”, este o cerere ce nu pote fi primită!  Dumnezeu nu poate primi un astfel de botez, o astfel de cerere, după cum o cerere în rugăciune, nu poate fi făcută la Dumnezeu în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, ci doar în Numele lui Isus, Mijlocitorul (Efeseni 5:20; Coloseni 3:17).

 

Pasajul din Matei 28:19, este un pasaj interpolat ca şi cel din 1Ioan 5:7. Fraza: botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” este o adăugire.

 

De fapt, cum poţi boteza pe cineva şi apoi să-l înveţi poruncile Domnului, căci cei care au adăugat fraza cu botezul nu şi-au dat seama că este ceva iraţional şi nebiblic!

 

În cartea „Provocare”, se recunoaşte: „Majoritatea covârşitoare a istoricilor bisericii pun această formulare pe seama părinţilor trinitarieni ai bisericii…”.

 

Marea comisie care a cercetat acest caz din Matei 28:19, susţine că acest text a fost modificat: http://www.dimensionsoftruth.org/great_commission.html

 

Probabil acestă modificare a avut loc în sec. II d.H. Conform cu unii cercetători:

 

Hastings Encyclopedia of Religion, Vol. 2, pag. 377, 389, spune: Botezul creştin a fost întotdeauna realizat folosind cuvintele „în Numele lui Isus”...până pe vremea lui Iustian Martirul[1] [Iustian a trăit între anii 100-160 d.H.]. Ei susţin că iniţial formula de botez a fost „în Numele lui Isus”, dar ulterior odată cu introducerea doctrinei trinităţii, şi formula de botez s-a schimbat, inserându-se fraza: „botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

 

Iar în Enciclopedia Britanică, Vol. 3, pag. 365, afirmă că botezul a fost schimbat din „Numele lui Isus”, în cuvintele „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”[2]  în secolul al-II-lea d.H. Deci după moartea apostolilor.

 

Anumiţi cercetători recunosc că fraza despre botezul întreit, din textul din Matei 28:19, este o interpolare.

 

În cartea ,,Provocarea” la p.63: „Dr.Karlheinz scrie: >>Isus nu a cunoscut nici o trinitate. Porunca de a boteza în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, pusă în gura Celui înviat în Matei, este declarată, de cercetarea critică, în unanimitate, ca fiind o falsificare <<. (Abermahls krahte der Hahn).

 

În primul secol d.H. conform cu relatările din Biblie, botezul s-a efectuat în Numele Domnului Isus, aşa cum este consemnat în Fapte 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:3; 1Corinteni 1:12,1Corinteni 1:13; 6:11; Galateni 3:27.

 

Formula ‚în Numele lui Isus’, s-a folosit la botezurile care au înfiinţat, adunările (bisericile) din: Ierusalim (Fapte 238); Samaria (Fapte 8:16); Cezarea (Fapte 10:48); Efes (Fapte 19:5); Corint (1Corinteni 1:12,1Corinteni 1:13; 6:11); Provincia Galatia (Galateni 3:27); Roma (Romani 6:3,Romani 6:4).

 

Formula s-a folosit la: Evrei (Fapte 2:38); Samariteni (Fapte 8:16); oameni ai naţiunilor (Fapte 10:48; Galateni 3:27); la toţi creştini botezaţi atunci (Romani 6:3).

 

Noul Testament nu pomeneşte nicaieri, ca cineva să fi fost botezat dupa formula din Matei :28,Matei :19.

 

Petru (Fapte 2:38), Filip (Fapte 8:12-15), Pavel (Fapte 19:5; Romani 6:3; Galateni 3:27-29) şi alţii (Fapte 10:45,Fapte 10:48), au predicat botezul în Numele lui Isus Hristos şi nu au botezat niciodata în Numele Tatalui, al Fiului şi al Sfântului Duh. De fapt, cum se poate face o cerere către Dumnezeu „în Numele Tatalui, al Fiului şi al Sfântului Duh”, căci botezul este „cererea” (GBV) către Dumnezeu (1Petru 3:21)!!!  

 

Să vedem un alt punct de doctrină:

 

 

 

Doctrina despre „Cina Domnului”:

 

Uitaţi ce declară carismaticii despre cină: „in importanta participarii credinciosilor la Cina Domnului sau impartasirea din cele doua elemente: painea si rodul vitei, simbolul care exprima partasia noastra la natura divina a Domnului nostru Isus Cristos (2 Petru 1:4), o amintire a suferintelor si mortii Sale, a revenirii Sale (1Corinteni 11:26), fiind o porunca pentru toti credinciosii pana va veni El! (1Corinteni 11:23-32; Matei 26:26-28; Luca 22:17-20)”.

 

Nicăieri Scripturile nu învaţă că pîinea şi vinul sunt un simbol! Pavel prin inspiraţie divină, explică cuvintele Domnului, potrivit căreia, pâinea este o părtăşire cu trupul lui Isus, şi tot la fel rodul viţei este o părtăşire cu sângele Domnului vărsat (1Corinteni 10:16)! De ce Pavel care comentează ulterior cuvintele Domnului, nu a spus că pâinea şi vinul este o împărtăşire cu simbolul trupului şi al sângelui, şi de ce spune el în 1Corinteni 10:16 că: „Paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este oare părtăşia cu sângele lui Isus Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare părtăşia cu trupul lui Cristos?” Astfel dacă pâinea şi rodul viţei ar fi doar un simbol, Pavel ar fi putut spune că este o părtăşie cu simbolul trupului şi a sângelui, dar el spune clar că prin cină, noi avem „părtăşie cu sângele lui Cristos…părtăşie cu trupul lui Cristos”!

 

Conform Scripturilor, pâinea şi vinul nu se transformă în trupul şi sângele lui Isus în sens metafizic, aşa cum susţine Biserica Catolică, prin învăţătura transsubstanţierii; dar nici nu este doar un simbol! Conform Scripturilor la care nu vrem nici să adăugăm, nici să scoatem, pâinea şi vinul, conform Scripturii, rămâne pâine şi vin şi după ce se binecuvântează şi se mulţumeşte pentru ele (vezi: 1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:28), dar tot conform Scripturilor, după mulţumire, pâinea este trupul Domnului, iar rodul viţei este sângele Domnului (1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:29)! Acestă realitate dublă a pâinii şi vinului, este adevărul Scripturii! Din punct de vedere material, fizic, şi după binecuvântare  pâinea şi vinul, rămâne pâine şi vin, dar din punct de vedere spiritual, pâinea şi vinul este trupul şi sângele Domnului!

 

În ce priveşte afirmaţia: „partasia noastra la natura divina a Domnului nostru Isus Cristos (2Petru 1:4)”. Prin cină nu avem părtăşie cu natura divină a lui Isus, ci cu natura sa umană! Dumnezeu nu poate muri (Deuteronom 32:40). Pe pământ Domnul Isus Cristos a avut o singură natură cea umană, El fiind echivalentul lui Adam înainte de căderea lui (Romani 5:12-19; 1Corinteni 15:45).

 

Nu prin cină suntem părtaşi la natura divină a lui Dumnezeu Tatăl, ci prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Cristos (2Petru  1:1-4), cunoaştere pe care carismatici nu o au, pentru că ei au un dumnezeu fals şi un „Isus” fals!

 

Ei cu toate că se laudă cu darurile ce le au, ele nu sunt de la Dumnezeu, căci dacă ei ar fi avut Duhul profetic a lui Dumnezeu, Acesta le-ar fi descoperit adevărul despre Dumnezeu, Isus, Duhul Sfânt, botez, cina Domnului, etc. şi prin urmare şi experienţele lor sunt lucrări de imitaţie a lui satan!

 

Nu este posibil ca cineva să aibă o învăţătură falsă despre Dumnezeu şi el să aibă pe Tatăl şi pe Fiul! Scripturile sunt clare: Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu-L are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul”2Ioan 1:9.

 

Iar Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, El nu lucrează pe terneul minciunii, şi al ereziei! – Ioan 16:13-15.

 

Să vedem în continuare:

 

 

 

Doctrina despre închinare:

 

Carismaticii declară: „Noi credem ca lauda si inchinarea inaintea lui Dumnezeu trebuie sa exprime trairea in duh si adevar prin diferite forme de manifestare biblice”.

 

Conform Scripturilor nu există decât două închinări: cea adevărată şi cea falsă! În cea adevărată: Tatăl este adorat prin Fiul şi prin Duhul Sfânt în duh şi adevăr (Ioan 4:23,Ioan 4:24; Efeseni 2:18; 5:20; 6:18).

 

În cea falsă, oamenii se închină la satan prin dumnezei falşi! Scriptura este clară: Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii.”1Corinteni 10:19,1Corinteni 10:10.

 

„Lauda şi închinarea” carismatică, se dă „unui tată, unui fiu şi unui duh” egali, co-eterni şi co-substanţiali! Şi această închinare se dă „în numele tatălui, al fiului şi al duhului”, auzim uneori această formulare în rugăciuni sau alte lucrări.

 

Ce închinare este aceasta?!? O babilonie, nebiblică şi satanică!

 

Închinarea la dumnezei falşi aşa cum este scris, este o închinare care în final o însuşeşte satan!

 

Dar ce putem spune de închinarea la „Duhul”!  Începând în special din secolul XX, închinarea, lauda, rugăciunea, cântarea la „Duhul Sfânt” a devenit o practică obişnuită mai ales la carismatici.

 

Însă este această închinare la Duhul Sfânt, aprobată de Dumnezeu, confirmată de Biblie, învăţată de Domnul Isus şi practicată de sfinţi din Biblie?

 

Conform Bibliei, Duhul Sfânt este mijlocitor în rugăciune (Romani 8:26,Romani 8:27; Efeseni 6:18; Iuda 1:20) şi prin El şi prin Domnul Isus ne rugăm la Dumnezeu (Efeseni 2:18). Dacă Singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni este: Isus (1Timotei 2:5), singurul între Isus şi oameni este: Duhul Sfânt. Biblia arată că nici un creştin nu-L poate preamări pe Domnul Isus, decât prin Duhul Sfânt. În 1Corinteni 12:3, se spune: „...nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt. Iată că glorificarea Domnului Isus, se realizează nu direct; ci, prin Duhul Sfânt! De fapt Duhul Sfânt Îl premăreşte pe Isus (Ioan 16:14), este normal atunci ca El să fie singurul Mijlocitor între oameni şi Domnul Isus. Duhul Sfânt  transmite rugăciunile noastre la Domnul Isus, iar Isus la Dumnezeu (Efeseni 2:18; vezi şi Romani 15:30).

 

Se ridică totuşi întrebarea: Dacă Duhul Sfânt este mijlocitor în rugăciune, putem să ne rugăm Lui, putem să-i cântăm laude la Duhul Sfânt? Putem să-L glorificăm, slăvim, cinstim?

 

 

 

Învaţă Biblia despre o închinarea la Duhul Sfânt?

 

Trinitarienii, aduc ca argument pentru închinarea la „Duhul”, raţionamentul că el este egal cu Tatăl şi Fiul, şi merită aceiaşi onoare. După cum am văzut această teorie este falsă şi nebiblică, deci acest argument cade. Alte argumente aduse de trinitarieni sunt:

 

Cantarea Cantarilor 4:16: „Scoală-te, crivăţule! Vino, vântule de miazăzi! Suflaţi peste grădina mea, ca să picure mirosurile din ea! Să intre iubitul meu în grădina lui şi să mănânce din roadele ei alese!”

 

Trinitarienii spun că vântul este un simbol al Duhului Sfânt (Fapte 2:1-4). Însă această aplicare făcută de teologii trinitarieni este forţată. E normal ca ei să forţeze, ca Biblia să spună ceea ce nu spune, pentru că ei nu au argumente pe ce să-şi întemeieze teologia. Astfel ei forţează, speculează, vin cu tot felul de sofisme. Este o teologie forţată, să susţii pe baza cuvintelor acestei tinere evreice pe nume Sulamita, care dorea să vină vântul de miazăzi peste grădina ei, o închinare la „Duhul Sfânt”!

 

Astfel acest pasaj nu relatează un precedent de închinare la Duhul Sfânt, nu vedem că I se dă glorie, cinste, onaore! Sulamita era o evreică monoteistă, care se închina doar la Dumnezeul Bibliei care era distinct de Duhul Sfânt încă din Vechiul Testament (Numeri 11:29; Isaia 48:16; 63:11,12; Zaharia 7:12). Şi Noul Testament susţine la fel distincţia dintre Dumnezeu şi Duhul Sfânt: Ioan 16:13-15; Romani 15:30; 1Corinteni 12:4-6; 2Corinteni 13:14; Efeseni 4:4-6. Cu siguranţă că dacă ar trăi astăzi Sulamita şi ar auzi o astfel de interpretare ar respinge-o!

 

Ezechiel 37:9,Ezechiel 37:10: „El [Iehova] mi-a zis: „Proroceşte şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului şi zi duhului: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învieze!” Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei şi au înviat şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr”.

 

Trinitarienii susţin prin acest pasaj biblic, căci putem vorbi cu Duhul Sfânt. Putem vorbi cu Duhul Sfânt, dacă avem o poruncă în acest sens ca şi Ezechiel, Dumnezeu i-a poruncit profetului Ezechiel, să zică: „Duhule, vino din cele patru vânturi”, nu a spus Ezechiel de la el putere, aşa cum fac mulţi prin biserici această chemare, dar Dumnezeu nu le-a poruncit să zică aceste cuvinte!

 

Însă nici această relatare nu susţine o închinare la Duhul Sfânt, aşa cum se parctică în multe biserici prin rugăciuni şi cântări în care: „Duhul” este glorificat, onorat sau slăvit!

 

Deci nu există nici un argument biblic care să susţină o închinare, sau glorificarea „Duhului Sfânt”! Unii ar putea spune, că Biblia nici nu spune să nu ne închinăm Duhului, sau unii ar putea spune că Biblia nu ne spune unele lucruri (vezi: Ioan 21:25). De ce aceste raţionamente sunt greşite?

 

În primul rând o doctrină a Bibliei se face pe ceea ce Biblia afirmă, nu pe ceea ce ea nu afirmă! În al doilea rând, Biblia conţine învăţături clare despre închinare, la cine, prin cine, cui să ne închinăm. Apoi în ea găsim vieţile a zeci de sfinţi care au avut o viaţă de rugăciune. În Biblie nu găsim nici o învăţătură sau referire de închinare la Duhul Sfânt, nici ca învăţătură, poruncă sau exemplu, nu există nici un precedent în acest sens. Să fi avut Domnul Isus, apostolii, profeţii o viaţă de închinare incomplectă, mediocră, au fost ei lipsiţi de înţelepciune în ce priveşte închinarea, privaţi de această învăţătură ce a apărut în special din secolul XX? Deoarece, ei nu s-au închinat NICIODATĂ la Duhul Sfânt?! Cu siguranţă NU! Viaţa lor spirituală a fost complectă şi binecuvântată de Dumnezeu fără închinarea la „Duhul Sfânt”!

 

Răspunsul la cei ce spun că Biblia nici nu spune să nu ne închinăm Duhului, este simplu, Biblia ne spune la cine şi cum să ne închinăm, ea nu omite acest subiect şi această doctrină, ca să ne permită să ne închinăm cum vrem noi sau la cine vrem noi! Prin faptul că ne învaţă, cum să ne închinăm corect, implicit ea ne învaţă cum să nu ne rugăm, adică să nu ne rugăm la Duhul Sfânt!

 

Da, Biblia nu ne dă toate detaliile din viaţa sfinţilor, însă în toată Scriptura care este „insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună(2Timotei 3:16,2Timotei 3:17). iată că Biblia care ne ajută să fim desăvârşiţi şi cu totul destoinici pentru orice lucrare bună, nu ne învaţă să ne rugăm la Duhul Sfânt!

 

Acest tip de rugăciune este nebiblic, rugăciunea la „Duhul”, practicată de unii trinitarieni, nu face parte din credinţa sfinţilor dată o dată pentru totdeauna (Iuda 1:3), din ansamblul convingerilor creştine venite de la Domnul prin apostoli. Această închinare nu poate veni prin încredinţare, prin credinţă, căci „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos(Romani 10:17; 14:23). O dată ce în Cuvântul lui Cristos nu găsim o astfel de practică, sau poruncă cu privire la închinarea la Duhul Sfânt, această lucrare nu vine din încredinţare; ci, din rătăcire, nu din Cuvântul adevărului; ci, din cuvântul oamenilor stricaţi la minte, care predică o altă evanghelie, învaţă de un al duh şi un alt Cristos (2Corinteni 11:4).

 

Un alt motiv pentru care rugăciunea la „Duhul Sfânt” este greşită, este că rugăciunea în care te adresezi „Duhului”, este o rugăciune ce se bazează pe meritele tale proprii, căci tu nu vii la „Duhul Sfânt” prin intermediul a cuiva, a meritelor cuiva! Unii se roagă la „Duhul” prin Cristos, ca şi cum Cristos ar fi mai mic ca „Duhul Sfânt”, însă Însuşi Duhul Sfânt Îl glorifică pe Cristos, este dependent de El, şi se supune Lui (Ioan 15:26; 16:13-15; Coloseni 1:15-17).

 

Astfel atunci când ne rugăm, avem nevoie de un mijlocitor, dacă ne rugăm la Duhul Sfânt, cine este Mijlocitorul nostru?! Nimeni! La Tatăl rugăm prin Fiul (Ioan 16:23; Efeseni 5:20; Coloseni 3:17), şi la Fiul prin Duhul Sfânt (Ioan 16:14; 1Corinteni 12:3; Efeseni 6:18), însă la Duhul Sfânt nu ne putem ruga, căci aceasta ar însemna să venim în rugăciune pe baza meritelor noastre şi nu pe baza vredniciei vreunui Mijlocitor care să fie altul decât noi!

 

Astfel, ne putem ruga Tatălui în Numele lui Isus şi prin Duhul Sfânt (Efeseni 2:18; 5:20; 6:18), sau Domnului Isus prin Duhul Sfânt (Ioan 16:14; 1Corinteni 12:3), ştiind că Domnul Isus va transmite ulterior lui Dumnezeu, care este ascultătorul final al rugăciunii, rugăciunile ce le primeşte El (Psalm 65:1,Psalm 65:2; Ioan 14:16; 16:26) ca Mijlocitor (1Timotei 2:5) şi Mare Preot la Dumnezeu (Evrei 4:14-16; 7:24-26).

 

Însă nu ne putem ruga la Duhul Sfânt, pentru că acest lucru nu numai că este nebiblic, dar intrăm pe terenul sfânt al închinării prin meritele noastre proprii, fără nici un Mijlocitor!

 

Însă, modul de închinare biblic şi corect, este cel care ne duce la singurul Dumnezeu Adevărat, la Tatăl. Biblia învaţă: „căci prin El [Cristos, v.12] şi unii [evreii] şi alţii [neamurile] avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh [Duhul Sfânt](Efeseni 2:18 (BCR).

 

Iubite cititor, ai tu un astfel de mod de închinare? Ai lepădat doctrina trinităţii ca fiind falsă, nebiblică şi păguboasă pentru suflet, şi te închini Tatălui în duh şi adevăr? (Ioan 4:23,Ioan 4:24).

 

Apoi, nu găsim în Scrierile creştine că la întrunirile bisericii se începea cu „cântare şi joc” şi apoi se dădea „un mesaj”, aşa cum sunt întrunirile carismatice!

 

Accentul în biserica lui Cristos era rugăciunea (comp. 1Timotei 2:1-3 cu 1Timotei 3:15; Fapte 2:42), apoi prorocia (1Corinteni 14:1), apoi cântarea, învăţătura şi alte lucruri (Fapte 2:42; Efeseni 5:19,Efeseni 5:20), dar primii creştini nu dansau, ei erau cumpătaţi, serioşi (1Petru 4:7), ştiind că slujesc unui Dumnezeu care este un foc mistuitor şi care cere o închinare cu frică şi respect (Evrei 12:28,Evrei 12:29).

 

Da, evreii au dansat, dar ei s-au închinat la Iehova nu la un dumnezeu fals triunic!

 

Dar dansul lor nu constituie automat un precedent pentru creştini, ei erau în vechiul legământ nu în noul legământ! În vechiul legământ era îngăduită: poligamia, purtarea de podoabe, uciderea, dar aceste lucruri nu sunt permise în noul legământ! Astfel argumentele cu dansul din Vechiul Testament nu constituie un precedent pentru închinarea din noul legământ! Căci nu avem nici un exemplu de dans în noul legământ în biserică!

 

Să analizăm în continuare:

 

 

 

Doctrina despre lupta spirituală:

 

„Noi credem ca biserica este Trupul lui Hristos si are mandatul de a fi o marturie a caracterului Sau, a chema lumea la mantuire si a face ucenici. Totodata are autoritatea si responsabilitatea de a influenta guvernarea tarii prin rugaciune si luare de atitudini si de a media instaurarea Imparatiei Domnului pe pamant (1Corinteni 3:16; Matei 28:19-20).”

 

Carismatici au multe idei greşite despre lupta spirituală, despre exorcizare, despre împărăţia lui Dumnezeu, despre aruncarea lui Satan, etc.

 

Mulţi fac confuzie, sau amestecă diferitele aruncării ale lui Satan sau pierderea lui treptată din poziţie, însă un rol foarte important în stabilirea unei interpretări corecte, îl joacă stabilirea exactă a timpului când se desfăşoară evenimentele. Iar ca să facem distincţie dintre diferitele aruncări ale lui Satan, trebuie să fim atenţi la detalii, detalii care ne pot furniza informaţii valoroase de încadrare a timp a unei relatări în cronologia Biblică.

 

De pildă, Apocalipsa cap. 12, cu aruncarea lui Satan din cer, după unii a avut loc după păcatul lui Adam, când Lucifer a fost aruncat din poziţia de Heruvim, şi a devenit Satan, această interpretare a pasajului din Apocalipsa  12, se bazează pe Ezechiel 28:13-17. După alţii, aruncarea lui Satan a avut loc în timpul serviciului pământesc al lui Isus (Luca 10:17-19; Ioan 12:31; 16:11). După alţii aruncarea lui Satan din cer, va avea loc în viitor.

 

De ce se susţin mai multe variante, chiar cu citate din Biblie? Deoarece Biblia vorbeşte de mai multe aruncări ale Diavolului, iar unii fac confuzie între aceste aruncări şi nu le deosebesc corect.

 

Diavolul a avut parte de mai multe aruncări, după cum urmează:

 

1) Prima ARUNCARE a lui Satan este din poziţia de Heruvim, şi este consemnată în Ezechiel 28:13-17: Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.  Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.”

 

Această profeţie, este una dublă, referindu-se împletit atât la Lucifer şi la împăratul Tirului (vezi v.12)[3]. Probabil Diavolul, în timpul lui Ezechiel, era căpetenia spirituală demonică, a Tirului, ulterior el a fost căpetenia demonică peste ţinutul Babilon (Isaia 14:4-15), iar în timpul apostolului Ioan îşi avea scaunul de domnie în Pergam (Apocalipsa 2:14).

 

Este clar, că în acest pasaj, nu se descrie doar regele Tirului, acesta nu a fost niciodată heruvim, nici în Eden sau cer pe muntele lui Dumnezeu, şi nici nu avuse ca slujbă să dirijeze instrumentele de laudă, spre gloria lui Dumnezeu. Astfel este clar că aici se descrie poziţia lui Lucifer (Isaia 14:12-14), înainte de mândria, rebeliunea, şi aruncarea lui de pe muntele cel sfânt, din grădina Eden cerească[4], din poziţia de heruvim ocrotitor, care avea care avea în slujba sa instrumentele de laudă.

 

Aruncarea din acest pasaj se referă la aruncarea de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare”, adică pierderea poziţiei de heruvim ocrotitor, pierderea gloriei şi a frumuseţii poziţiei cereşti ce o avea, şi cu siguranţă şi aruncarea din slujba de supraveghetor peste instrumentele de laudă (comp. cu Fapte 1:20).

 

Însă această aruncare, este descrisă şi prin cuvintele: te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.” Cu siguranţă că aceste cuvinte se aplicau la Diavol, care nu doar îşi pierde poziţia privilegiată, însă este aruncat la pământ, conform cu Isaia 14:15 este aruncat: „în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” Textul din Isaia, este o profeţie dublă: care se referă pe plan fizic la regele Babilonului, dar pe plan spiritual la Satan, căci profeţia indică gândul lui Satan de a fi ca Dumnezeu: Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” (Isaia 14:12-15). Da, Diavolul, numit iniţial probabil: „Lucifer[5]” simbolizat de steaua de dimineaţă: „Luceafărul”, de aceea mai şi este numit: „fiu al zorilor”, steaua care răsare prima, steaua care ca înger a dat tonul şi iniţiativa în laudele la adresa lui Dumnezeu, a fost aruncat şi a căzut, nu doar pe pământ, ci chiar a fost aruncat până în sheol sau hades, adică: locuinţa morţilor = adânc, abis.

 

Această aruncare la pământ şi până în adâncimile locuinţei morţilor, nu însemnă că Diavolul nu mai avea acces în cerul lui Dumnezeu, însă înseamnă că Edenul, muntele lui Dumnezeu, slujba din cer, poziţia de strălucire a pierdut-o. El nu mai avea loc în cer în rândul slujitorilor lui Dumnezeu, chiar dacă mai putea veni să ne pârască la Dumnezeu, sau putea merge în cer în cadrul şedinţelor îngereşti, însă locul lui era în adâncimile hadesului (locuinţei morţilor).

 

Însă în viitor va pierde şi această posibilitate de-a mai avea acces la al treilea cer (Apocalipsa 12:8). Astfel locul dintâi, cel de favoare şi privilegiu dumnezeiesc, locul unde înainte era acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur”, l-a pierdut. Când? După răzvrătirea lui!

 

De unde ştim, că  Diavolul mai avea acces în cer? Acest lucru reiese şi din relatarea cu Iov (Iov 1:6; 2:1), cât şi din faptul că în V.T.[6], Diavolul şi îngerii lui sunt văzuţi ca venind, şi ca fiind prezenţi la adunarea tuturor îngerilor, fiind astfel în faţa lui Dumnezeu împreună cu îngerii fideli (1Regi 22:19-23; 2Cronici 18:18-22; Iov 1:6,Iov 1:7; 2.1,2). Însă este interesant că Diavolul vine de pe pământ, la adunările îngerilor, astfel casa sau locuinţa lui mai degrabă este pe pământ sau în adânc, decât în cer, în care mergea ca vizitator, fie când era chemat de Dumnezeu, fie când îi raportează lucruri negative lui Dumnezeu, fiind „acuzatorul fraţilor” sau „pârâşul fraţilor” (Apocalipsa 12:10).

 

Această aruncare din Ezechiel 28, nu e similară cu cea din Apocalipsa 12, căci aruncarea din Apocalipsa 12, e precedată de o luptă. În plus, Diavolul are şi îngeri, şi ei nu mai au acces în cer (la Dumnezeu), după lupta descrisă în Apocalipsa  12, pe când după această aruncare din cer, din Ezechiel 28, Satan şi îngerii lui au mai avut acces în al treilea cer (Iov 1:6,Iov 1:7; 2:1,2; Efeseni 6:12).

 

Astfel, Pavel îi descrie pe îngerii-căpetenii, ale celui rău, ca fiind în „locurile cereşti”, adică în cerurile unde şi unii îngeri fideli au poziţii de conducere (comp. Efeseni 1:20,Efeseni 1:21 cu 6:12). Astfel Pavel arată că atât căpeteniile, domniile, stăpânirile, etc. fidele lui Dumnezeu sunt în locurile cereşti, dar şi căpeteniile, domniile, stăpânirile infidele lui Dumnezeu sunt tot în locurile cereşti.

 

În mod asemănător Diavolul a căzut din poziţia Lui şi a fost aruncat pe pământ, chiar are o locuinţă în adânc (comp. cu 2Petru 2:4; Iuda 1:6; Apocalipsa 9:1,Apocalipsa 9:2,Apocalipsa 9:11), până când sămânţa femeii, adică Isus îi va zdrobi capul.

 

 

 

2) PIERDEREA DOMNIEI SALE ASUPRA ANUMITOR ZONE DE PE PĂMÂNT ŞI ASUPRA OAMENILOR DEMONIZAŢI DIN CAUZĂ CĂ ISUS A DAT AUTORITATE DISCIPOLILOR SĂI:

 

Luca 10:17-19: „Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.”

 

Este clară cauza şi efectul acestei căderi a lui Satan. Discipolii Domnului, au scos demonii, împărăţia lui Dumnezeu s-a manifestat cu putere, şi a venit peste oamenii din localităţile unde cei 70 de discipoli au slujit cu puterea lui Dumnezeu.

 

Astfel căderea lui Satan din cer ca un fulger, este pierderea stăpânirii lui de peste acele oraşe şi peste sufletele demonizate care au fost eliberate, prin slujirea discipolilor lui Isus, unde lumina Evangheliei şi a puterii lui Dumnezeu a eliberat multe suflete. Astfel Dumnezeu prin lucrările de putere, a început să domnească, să-şi exercite autoritatea prin copiii Lui în acele teritorii. Astfel oamenii au fost eliberaţi de sub puterea întunericului şi au fost puşi sub autoritatea luminii (comp. cu Fapte 26:18; Coloseni 1:13).

 

Astfel o dată cu misiunea discipolilor (ucenicilor), şi cu împuternicirea dată de Domnul Isus, Satan a căzut din poziţia lui de conducerea şi influenţă ce o avea peste acele zone (Tir, Sidon, Capernaum) unde cei şaptezeci de discipolii au exercitat autoritatea Domnului Isus (Luca 10:1-18).

 

Iar Domnul Isus, le-a dat tot mai multă autoritate, chiar peste toată puterea vrăşmaşului, astfel că apostolii puteau elibera pe oricine de orice influenţă sau posesiune demonică.

 

Deci, în acest pasaj este vorba de o cădere a lui Satan, din locurile cereşti, de unde domnea ca căpetenie îngerească peste localităţile: Tir, Sidon, Capernaum (Luca 10:1-18), el căzând din poziţia lui de căpetenie ce o avea, peste acele localităţi, datorită intervenţiei autorităţii lui Isus, exercitate de discipoli Săi în Numele Lui.

 

Dar să trecem la o altă cădere a Diavolului:

 

 

 

3) ÎNAINTE DE MOARTEA LUI ISUS, DIAVOLUL A FOST JUDECAT  şi aruncat afară:

 

Textele ce vorbesc de acest eveniment sunt: Ioan 12:31; 14:30; 16:11.

 

Conform cu traducerea NTTF – 2008, - în Ioan 12:31 se spune: „Acum este o judecată a lumii aceasta; acum conducătorul lumii aceasta va fi aruncat afară.” (n.s. la conducător: în greacă: arhon = suveran; stăpânitor).

 

Iar în Ioan 14:30 NTTF – 2008, se precizează: „Nu voi mai vorbi multe cu voi; pentru că vine conducătorul lumii. Dar în Mine nu are nimic

 

Iar la Ioan 16:7-11 NTTF – 2008, se mai spune: „Dar Eu vă zic adevărul: Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu am să Mă duc, Mângăietorul nicidecum nu are să vină la voi; însă dacă am să mă duc, Îl voi trimite la voi. Şi venind Acela va dovedi lumea despre păcat, şi despre dreptate, şi despre judecată. Despre păcat: Pentru că ei nu cred în Mine. Despre dreptate: Pentru că Eu merg la Tatăl Meu, şi nu Mă mai vedeţi. Despre judecată: Pentru că conducătorul lumii aceasta a fost judecat.”

 

Chiar dacă textele nu prezintă toate amănuntele acestei judecăţi, şi a aruncării lui Satan afară, totuşi corelat cu alte pasaje, putem conchide, că este vorba de: „o judecată”,  NTTF – 2008, ce a avut loc în cer, înainte de moartea lui Isus, la sfârşitul sau spre serviciului Său pământesc, o judecată, dar nu judecata finală a oamenilor prezentată în Matei 25:31-46 de la venirea lui Isus, sau cea de la fârşitul mileniului: Apocalipsa  20:11-14.

 

O judecată în care lumea deoarece l-a respins şi nu l-a acceptat pe Fiul unic al lui Dumnezeu, a fost judecată nefavorabil potrivit cuvintelor Domnului din Ioan 3:18-21: „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”

 

Observă, oamenii sunt judecaţi însăşi de decizia lor de a nu crede în Isus Cristos. Baza acestei judecăţi este că Isus a venit, a făcut lucrări de putere aşa cum nimeni nu a mai făcut (Ioan 15:24), şi cu toate acestea oamenii nu L-au crezut, deoarece au iubit mai mult întunericul.

 

Faptul că Cristos a fost fidel şi loial Tatălui până la sfârşit, a condamnat lumea, şi astfel pe drept Tatăl a putut judeca lumea păcătoasă, deoarece lumea, nici Satan nu putea să-i reproşeze la Isus nici un păcat, chiar Isus declară: „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine (BC). Da, nici lumea, nici Satan nu avea nimic în Isus. Lumea nu avea astfel un motiv de poticnire în Fiul lui Dumnezeu, şi ne având acest motiv, a fost judecată, şi declarată vinovată deoarece nu l-au primit pe singurul Fiu, unic-născut al lui Dumnezeu.

 

Totuşi Dumnezeu în harul Său, nu a trecut şi la acţiunea de distrugere a lumii, permiţând ca persoane individuale să-l primească pe Isus şi să devină copiii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:10-13).

 

Însă Isus precizează, că după plecarea Lui, va veni Mângâietorul, care va continua lucrarea de demascare a lumii şi de dovedire a stării ei de păcat. Lucrare care pe de o parte, are rol de mărturie şi de salvare a celor ce se decid să creadă în Isus, iar pe de altă parte de mărturie şi condamnare a lumii. De aceea Isus spune: „Şi venind Acela [Mângâietorul] va dovedi lumea despre păcat, şi despre dreptate, şi despre judecată. Despre păcat: Pentru că ei nu cred în Mine. Despre dreptate: Pentru că Eu merg la Tatăl Meu, şi nu Mă mai vedeţi. Despre judecată: Pentru că conducătorul lumii aceasta a fost judecat.”

 

Prin urmare, Mângâietorul va dovedi lumii că este vinovată de păcat, deoarece nu cred în Sigurul Fiu al lui Dumnezeu, aceasta este una din multele lucrări ale Spiritului Sfânt.

 

Va dovedi lumii dreptatea lui Dumnezeu, manifestată prin viaţa lui Isus, căci după ce a fost lăsat pe pământ Isus ca mărturie, a fost luat la cer, dovedind astfel că El era un om drept, şi nu păcătos sau demonizat cum îl descriau iudeii (Ioan 7:20; 9:24). Dacă nu era un om drept, de ce l-ar fi luat Dumnezeu la cer? Tocmai pentru că a fost drept El a înviat şi a fost înălţat la cer (Fapte 2:33; 3:14; 7:52; )

 

Duhul Sfânt va dovedi lumii în ce priveşte judecata, Duhul Sfânt va conştientiza oamenii că conducătorul acestei lumii a fost judecat, a fost găsit mincinos, deoarece el nu a reuşit să-L corupă pe Isus, cu toate că a încercat în repetate rânduri (Matei 4:1-10; 16:22,23). Diavolul nu avea nimic în Isus, ca astfel să-şi dovedească afirmaţiile sale: precum că nu este nici un om fidel Creatorului, precum că Isus era în imposibilitate să răscumpere omenirea. Diavolul nu avea de ce să-l acuze, nu avea nici un motiv întemeiat la adresa Fiului lui Dumnezeu care era fără păcat (Evrei 4:15). Ba mai mult, Diavolul era vinovat că dorea să ucidă un nevionovat, chiar lumea este vinovată căci la urât fără temei (Ioan 15:22-25).

 

Astfel execuţia lui Isus ce urma a doua zi, care avea să fie ‚preţul de răscumpărare’ al întregii omeniri, pentru că Isus era un miel fără cusur (Ioan 1:29; 1Timotei 2:5,1Timotei 2:6)! 

 

În Ioan 12:27-31, se spune: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!” Norodul, care stătea acolo şi care auzise glasul, a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: „Un înger a vorbit cu El!” Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”.

 

Cu aceea ocazie Domnul Isus a cerut ca Numele lui Dumnezeu să fie glorificat, şi astfel s-a auzit glasul Tatălui ceresc, care a spus: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi”, poporul care era de faţă a perceput glasul lui Dumnezeu fie sub forma unui tunet, fie sub forma unui glas, dar fără a înţelege cuvintele. Domnul le-a spus: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”. Domnul Isus nu dorea ca să ceară Tatălui să fie izbăvit din ceasul acela, ci dorea ca Numele lui Dumnezeu să fie proslăvit, glasul lui Dumnezeu, care s-a auzit, a fost ca evrei să conştientizeze că Domnul Isus a venit pentru a împlini voia lui Dumnezeu, El fiind trimisul Tatălui care a venit în Numele Lui (Ioan 5:43). Dar ei nu au conştientizat acest lucru, ei s-au poticnit în cuvintele Domnului neavând inima pregătită să le primească, ei nu aveau credinţă după toate semnele şi minunile ce le-au văzut (Ioan 12:32-37).

 

Însă la ce se referă afirmaţia: „acum conducătorul lumii aceasta va fi aruncat afară? După ce conducătorul lumii, şi reprezentantul lumii, Satan, a fost convocat la judecată, probabil în cer, în sala de judecată a lui Dumnezeu. A avut loc atunci judecata lumii, care a primit verdictul: „vinovată” de respingerea fără motiv a Fiului unic născut al lui Dumnezeu. Nici chiar Satan avocatul şi conducătorul lumii, nu a putut să apare lumea coruptă şi necredincioasă, să găsească un motiv temeinic, pe baza căruia să-l respingă pe Cristos.

 

Şi astfel lumea a fost judecată şi declarată vinovată, pentru că L-au văzut pe Isus, au văzut lucrările lui Dumnezeu din viaţa Lui, şi L-au urât fără temei (Ioan 15:25). Urându-L pe Isus L-au urât şi pe Tatăl care L-a trimis şi L-a împuternicit (Ioan 15:24).

 

Iar conducătorul lumii „acum”, a fost pedepsit, fiind aruncat afară. Da, în acel moment, înainte de moartea Domnului Isus, conducătorul lumii = Satan, a fost aruncat afară, nu doar din sala de judecată, dar şi din poziţia de avocat al lumii, el este aruncat afară ca orice martor sau apărător mincinos, şi orice prezumţie de nevinovăţie a Diavolului, în faţa creaturilor lui Dumnezeu, a căzut la aceea judecată. El este aruncat afară, în sensul că nu mai are drept de apel, pierzându-şi poziţia de apărător al dreptăţii pe care şi-o aroga. El a fost aruncat afară din procesul stabilirii dreptăţii veşnice, el nu mai poate să-şi apere cauza, i s-a dat toate posibilităţiile, dar a pierdut definitiv şi irevocabil în faţa integrităţii lui Cristos şi a fost găsit mincinos şi vinovat!

 

Faptul că Diavolul a fost aruncat afară, nu însemnă că el nu mai avea acces în cer, ca să pârască pe fraţii lui Isus (Apocalipsa 12:10), dar însemnă că statutul lui de criminal, mincinos şi vinovat (Ioan 8:44), a fost stabilit definitiv şi irevocabil şi el nu mai are dreptul la vreun alt proces de stabilire a dreptăţii.

 

Este clar că unii dintre demoni sunt în adânc, alţii sunt în cer chiar stăpânind din „locurile cereşti” (Efeseni 6:12), peste anumiţi oameni, oraşe, zone, ţări sau teritorii (comp. cu Daniel 10:13,Daniel 10:20,Daniel 10:21), însă aceştia pot fi oricând detronaţi prin luptă spirituală de către creştini, care sunt plasaţi deasupra Diavolului şi demonilor, în Cristos în locurile cereşti deasupra oricărei domnii şi stăpâniri (Efeseni 1:20-22; 2:5,6; vezi şi Psalm 149:6-9). Iar datorită ascultării creştinilor a rugăciunilor lor, Dumnezeu poate schimba guverne, regi, preşedinţi, şi chiar îngerul unei ţări dintr-o căpetenie demonică într-o căpetenie îngerească fidelă lui Dumnezeu.

 

Însă unii spun că aruncarea din Ioan 12:31, se referă la aruncarea din Apocalipsa 12, deoarece când Ioan scrie cartea Apocalipsa, în Apocalipsa 2:13 se spune: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, Martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana.” Astfel se sugerează că Satan a fost aruncat pe pământ înainte de a scrie Ioan cartea Apocalipsa. Şi astfel Diavolul şi-a făcut locuinţa în oraşul Pergam. Însă această precizare, vrea să scoată în evidenţă mai degrabă că Satan domneşte peste Pergam şi lucrează acolo puternic în sens negativ, nu că nu mai are acces la cerurile lui Dumnezeu aşa cum se descrie în Apocalipsa 12. Deoarece şi despre adunarea (biserica) din Smirna, se spune în Apocalipsa 2:8-10: „Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat: „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”

 

Conform acestui pasaj, Diavolul este în Smirna nu doar în Pergam, poate vizita şi adâncul, sau cerul, şi chiar era prezent în sinagoga evreilor, şi astfel să genereze un necaz de zece zile pentru creştini.

 

El are „scaunul de domnie”, în Pergam, deoarece domnea din „locurile cereşti” ale Pergamului, peste această localitate, influenţând-o în sens negativ, dar nu în sensul că nu mai are acces în al treilea cer.

 

Este interesant că primul templu al cultului împăratului a fost zidit în Pergam (cca. 29 î.C.) în cinstea Romei şi a lui August. Astfel, oraşul deţinea un loc de frunte în provincie în ceea ce priveşte religia faţă de Cezar. Cu toate că Efesul a ajuns principalul centru comercial, Pergamul a fost locul unde „este scaunul de domnie al Satanei” (Apocalipsa 2:13), datorită idolatriei, existând sanctuarele unor culte păgâne: al lui Zeus, Atena, Dionisius şi Asclepius, ridicate de către regii Ataliei, însă cel ridicat de Asclepius Soter fiind de o importanţă deosebită, susţinând cultul împăratului. Acesta a fost locul unde închinarea la împăratul divin a ajuns să fie piatra de încercare a loialităţii civile, în timpul împăratului Domiţian. Această perioada a fost foarte critică pentru biserica din Asia. Antipa (v. 13) este citat probabil ca un reprezentant (poate primul) al celor care au fost judecaţi şi executaţi aici pentru credinţa lor.

 

Trebuie să spunem, că Satan ca spirit limitat, era prezent, doar într-un loc, în timp şi spaţiu, însă el poate fi prezent în mai multe locuri prin îngerii lui care îl pot sluji ca manifestări sau exprimări ale lui.

 

Satan se poate deplasa în orice loc, fie în cer, fie în locuinţa morţilor, fie în Pergam, sau în Smirna, în trecut a condus peste Tir, şi peste Babilon, apoi peste Tir, Sidon şi Capernaum, ca căpetenie demonică, putând fi prezent şi în temple păgâne sau în sinagogi, el era şi îşi făcea casă, oriunde puterea întunericului avea drepturi, drepturi acordate implicit de neascultarea oamenilor, idolatria lor, etc.

 

Însă Diavolul chiar dacă este limitat într-un corp spiritual, el este prezent peste tot, prin îngerii săi, cu care este conectat, căci el este descris ca fiind: domnul puterii văzduhului, Dumnezeul acestei epoci, şi stăpânitorul lumii (Ioan 12:31; 2Corinteni 4:4; Efeseni 2:2).

 

Însă aceste locuinţe sau scaune de domnie a lui Satan, din anumite localităţi, influenţând în mod pregnant unele localităţi mai mult ca altele, nu demonstrează că Satan a fost aruncat înainte de a fi scris Ioan – cartea Apocalipsa. Deoarece Ioan nu vede ‘ceea ce sa întâmplat în trecut’ ci el vede „lucrurile care trebuie să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1).

 

În Efeseni 1:18-21; 2:5,6 se precizează clar: „...şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor...cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.”

 

Prin urmare, creştinii cu Cristos se află în locuri cereşti într-o poziţie superioare îngerilor de orice grad, chiar peste îngerii fideli, deoarece la ei se referă textul când spune: „de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor”, căci demonii nu vor stăpânii în epoca viitoare.

 

Astfel credincioşi în Cristos, sunt din punct de vedere spiritual, în locurile cereşti cu îngerii şi demonii, însă superiori lor ca poziţie şi autoritate, datorită lui Cristos (Efeseni 3:10; 2Petru 1:12), ei se află deasupra oricărei domni şi stăpâniri satanice (comp. cu Efeseni 6:12).

 

Dar există şi opusul situaţiei, când o ţară sau un conducător prin practici păcătoase, idolatre, să repună în „locurile cereşti” pe dumnezeii falşi, în spatele cărora se află o căpetenie demonică sau mai multe (Deuteronom 32:16,Deuteronom 32:17), şi astfel peste un oraş sau o ţară, datorită dreptului pe care i-l dă păcatul acelor oameni, să conducă nu îngerii fideli, ca de pildă Arhanghelul Mihail (căpetenia îngerească a lui Israel), ci: căpeteniile, domniile, stăpânirile răutăţii (Efeseni 6:12; comp. cu Daniel 10:13,Daniel 10:20,Daniel 10:21). Chiar Dumnezeu se poate folosi de demonii care se află în adânc, nu de cei legaţi cu lanţuri veşnice (Iuda 1:6), ci de cei aruncaţi temporar în adânc (Apocalipsa 9:1,Apocalipsa 9:2,Apocalipsa 9:14,Apocalipsa 9:15).

 

În concluzie, aruncarea lui Satan „afară”, însemnă că a pierdut procesul şi a fost dat afară fără a mai avea drept de apel, sau de a mai avea drept să facă recurs, dar împreună cu el şi lumea a primit o judecată nefavorabilă.

 

Însă după moartea, învierea şi înălţarea Domnului, Diavolul mai are acces la cer, nu ca să-şi mai apere cauza lui, nu, procesul este pierdut de el în mod irevocabil, dar el este descris în Biblie la zeci de ani după judecata lui, fiind „acuzatorul fraţilor” înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:10).

 

Dar şi o parte din îngerii lui prin care el conduce: oameni, oraşe sau teritorii, mai ales comunităţile de oameni, idolatre şi păcătoase sunt în locurile cereşti (Efeseni 6:12).

 

 

 

4) ARUNCAREA LITERALĂ DIN AL TREILEA CER, PE PĂMÂNT ŞI FĂRĂ A MAI AVEA ACCES LA AL TREILEA CER:

 

Apocalipsa 12:7-12: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.  Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

 

Acest eveniment nu a avut loc încă, din următoarele motive:

 

a)      Atât în V.T. cât şi în N.T. Diavolul este prezentat în cer, deci avea acces în cerul lui Dumnezeu, şi după aruncarea din Eden, şi după moartea, învierea şi înălţarea Domnului Isus (Iov 1:6; 2:1; Efeseni 6:12).

 

b)      Această aruncare din Apocalipsa 12, poate avea loc doar după Penticosta, deoarece în lupta lor spirituală credincioşii au folosit: „sângele Mielului” (sângele lui Isus), deci este vorba de creştini care au mărturia lui Isus (vezi v. 11,17). Această mărturie primind-o creştinii să o ducă, doar începând cu Penticosta (Luca 24:47-49; Fapte 1:8).

 

c)       Această aruncare are loc după întemeierea bisericii, deoarece Diavolul înainte de aruncare era „pârâşul fraţilor” creştini, cei care L-au biruit prin: „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.”

 

d)      Aruncarea are loc după scrierea lui Ioan (96 d.H.), deoarece Ioan nu vede ‘ceea ce sa întâmplat în trecut’ ci el vede „lucrurile care trebuie să se întâmple în curând (Apocalipsa 1:1).

 

Dacă această aruncare are loc după Penticosta, după ce creştinii au fost martirizaţi, după ce Ioan a scris cartea, a avut ea loc înainte de timpul când trăim noi, aşa cum susţin unii, sau va avea loc în viitor?

 

Chiar Apocalipsa 12, ne dă câteva indici care arată că această aruncare nu a avut loc, ci va avea loc în viitor, cu trei ani şi jumate, apoximativ, înainte de venirea Domnului şi legarea lui Satan:

 

&   Femeia este hrănită, protejată doar 1260 de zile.

 

&   Balaurul (Satan) are „puţin timp”, nu zeci de ani.

 

&   Balaurul domneşte prin intermediul Fiarei doar 42 de luni, adică trei ani jumate, după care e clar că este legat în adânc.

 

Diavolul pierde lupta, şi este aruncat pe pământ, începe domnia fiarei de 42 de luni (1260 de zile sau trei ani şi jumătate profetici) – Apocalipsa 13:4,Apocalipsa 13:5.

 

În concluzie, aruncarea din cer a lui Satan, din Apocalipsa 12, face ca să înceapă: „timpului sfârşitului” sau perioada numită: „necazul cel mare” (Apocalipsa 7:14). De unde ştim? Biblia spune: „vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. Deci cum a fost aruncat pe pământ începe necazul cel mare, încep vaiurile, deoarece „diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. Această „puţină vreme”, va dura aproximativ trei ani şi jumătate, sau trei timpuri jumate sau 1260 de zile (Apocalipsa 12:6).

 

 

 

5) ARUNCAREA DE PE PĂMÂNT ÎN ADÂNC:

 

În Apocalipsa 20:1-3, se spune: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.”

 

Această aruncare are loc la venirea Domnului domnilor şi Regele regilor (Apocalipsa 19:11-21). Atunci din nou Îngerul DOMNULUI sau Arhanghelul Mihail (comp. Apocalipsa 18:1; 20:1 cu 12:7), trimis de Isus, îl va lua pe Diavolul (şi îngerii lui), şi îl va arunca în abis sau adânc, lângă ceilalţi îngeri căzuţi care nu şi-au păstrat starea de la început, descrişi în Geneza 6:4; 2Petru 2:4; Iuda 1:6. Astfel, şi ceilalţi demoni care au fost activi pe parcursul istoriei omenirii, vor fi aruncaţi şi ei împreună cu Diavolul, chiar dacă consemnarea biblică din Apocalipsa nu consemnează acest lucru. Însă se precizează în Isaia 24:21,Isaia 24:22 NTR: „În ziua aceea Domnul va pedepsi în înălţimi, oştirea cerului, iar pe pământ, pe împăraţii pământului. Vor fi adunaţi împreună, ca prizonierii, într-o groapă. Vor fi închişi într-o închisoare şi, după multe zile, vor fi pedepsiţi”. Deci oştirea de sus (căpeteniile demonice care erau şi în spatele autorităţii împăraţilor pământului), vor fi puşi într-o temniţă, sau „într-o groapă”, adică în adânc.

 

Să vedem ultima aruncare a Diavolului, cea finală şi eternă:

 

 

 

6) ELIBERAREA DIN ADÂNC, DIAVOLUL ESTE DIN NOU PE PĂMÂNT, APOI ESTE ARUNCAT ÎN LACUL DE FOC:

 

Apocalipsa 20:7-10: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării...Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.”

 

În acest pasaj este descris ultima aruncare a lui Satan şi cea definitivă, căci este aruncat în lacul de foc, care este „pedeapsă veşnică”, pentru el, dar nu numai el va suferi pedeapsa veşnică, ci şi îngerii lui, şi toţi oamenii neascultători de Dumnezeu. Pedeapsa pentru toate aceste creaturi rele şi răzvrătite (demoni şi oameni) este identică, şi Isus o numeşte: „focul cel veşnic” sau „pedeapsă veşnică” (vezi Matei 25:41,Matei 25:46).

 

Această aruncare în lacul de foc, are loc după domnia lui Cristos de o mie de ani, când Satan şi îngerii lui vor fi eliberaţi din abis pentru a încerca pentru ultima oară omenirea de pe pământ. Aruncarea lui în lacul de foc, are loc înainte de judecata finală şi generală de la tronul de judecată mare şi alb, judecata şi învierea generală a omenirii, are loc imediat după aruncarea lui Satan şi a îngerilor lui în lacul de foc (Apocalipsa  20:10-14).

 

În concluzie, înţelegem că este important să facem diferenţierea dintre diferitele etape ale vieţii şi căderii lui Satan ca să interpretăm corect şi cronologic profeţiile despre el, şi să înţelegem mai bine Scripturile, precum şi să înţelegem care este poziţia lui actualmente şi care este poziţia creştinului deasupra oricărei domnii în Cristos. Numai cunoscând adevărul despre faptul că el este judecat, că el poate fi alungat, că el poate cădea din locurile cereşti de unde domneşte peste anumite teritorii de pe pământ, vom lua în serios chemarea de a fi lumini şi sarea pământului, şi slujba de a mijloci în rugăciune, şi de a ne lupta spiritual îmbrăcând toată armătura lui Dumnezeu (Efeseni 6:10-18).

 

De aceea, această învăţătură are o latură parctică, nu este vorba de a cunoaşte doar teoretic situaţia celui rău, ci această cunoaştere să ne ajute să fim biruitori în câmpul de lucru şi luptă ce ni l-a însemnat Dumnezeul măsurii (2Corinteni 10:13-16), ca să ieşim biruitori asupra domniilor şi stăpânirilor, ca ele să cunoască prin adunarea lui Cristos, felurita înţelepciune a lui Dumnezeu (Efeseni 3:10).

 

În ce priveşte împărăţia lui Dumnezeu, ea nu se stabileşte pe pământ prin politică sau guvernări umane, căci oamenii din lume, fireşti, îndrăciţi nu se pot supune împărăţiei luminii. Împărăţia se manifestă pe pământ prin biserica lui Cristos! – Coloseni 1:12-14. Iar împărăţia lui Cristos, nu face parte din lumea aceasta, ea este spirituală, şi nu are de a face cu politica, căci ucenicii Domnului nu sunt din lume, ci din Dumnezeu (Ioan 6:15; 15:18,19; 17:11; Efeseni 2:1-3).

 

În ce priveşte stăpânirile din locurile cereşti, în 2Petru 2:10 (GBV 2001), se afirmă: „şi, mai ales, pe cei care umblă potrivit cărnii în pofta necurăţiei şi dispreţuiesc stăpânirea. Îndrăzneţi, încăpăţânaţi, ei nu se cutremură hulind gloriile”. Iar în Iuda 1:8,Iuda 1:9 (GBV 2001): Totuşi, şi aceşti visători întinează în acelaşi fel carnea şi dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile. Dar arhanghelul Mihail, când, împotrivindu-se diavolului, a discutat cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: „Domnul să te mustre!“

 

Conform Scripturilor există următoarele ierarhi îngereşti: arhangheli sau conducători (căpetenii), domnii (glorii), autorităţi, puteri, santinele (străjeri) şi îngeri (Efeseni 1:21Daniel 4:17; 1Petru 3:22).

 

Un arhanghel este conducător peste o ţară (comp. cu Daniel 10:13), domniile sunt peste o regiune dintr-o împărăţie (comp. cu Daniel 6:2),  fiecare oraş are o autoritate peste ea, iar satele sunt conduse de puteri. Dar puterile dau ajutor şi la căpetenii, domnii şi autorităţi. Fiecare domnie are o legiune formată din puteri (ca nişte ofiţeri), din santinele (ca nişte subofiţeri) şi îngeri (soldaţi).

 

Aceste ierarhi sunt atât în cazul îngerilor lui Dumnezeu, cât şi în ce priveşte împărăţia întunericului!

 

Unii din timpul apostolilor, umflaţi de mândrie tratau cu superioritate aceste ierarhi, le batjocoreau, le dispreţuiau şi se considerau superiori lor!

 

Şi în zilele noastre unele grupuri şi lideri religioşi fac la fel! Aşa numiţii „carismatici”, penticostali şi alţii, chipurile: „scot demoni”, „leagă domniile”, „detronează căpeteniile”, se cred atât de superiori cu toate că Domnul nu le-a dat nici o autoritate! Domnul a dat autoritate doar adunări Sale care umblă în smerenie. Şi chiar când adunarea lui Cristos acţionează pe baza unor hotărâri cereşti descoperite lor, în a înlătura domniile sau autorităţile întunericului, ei nu se laudă, şi nu fac din asta o lucrare publică.

 

Adunarea lui Cristos nu i-a în emfază, în batjocoră, în dispreţ, domniile din locurile cereşti, ci ei sunt smeriţi ca arhanghelul Mihail, care nu a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: „Domnul să te mustre!“

 

Toţi aceştia fără să cunoască, visători, ca nişte animale fără minte, umblând potrivit cărnii, îndrăzneţi şi plini de sine, nu se cutremură să batjocorească ceea ce nu cunosc.

 

Ei cred că au autoritate, chiar i-au anumite pasaje din Scripturi şi le folosesc spre pierzarea lor! – 2Petru 3:16.

 

Doar cei care sunt ca şi Cristos în smerenie, umilinţă, supunere, ascultare, li se dă autoritate în unitate cu capul în lupta spirituală – 1Petru 5:5-11.

 

 Nu celor mândri, care îşi i-au ei slava, lăudându-se cu lucrări mincinoase, dar în realitate ei sunt sclavi ai satanei, vrăşmaşi ai oricărei dreptăţi, pentru că în viaţa lor din punct de vedere scriptural şi moral nu este Cristosul Bibliei!

 

Ei sunt amăgiţi de duhuri de îngâmfare care se folosesc de aceşti visători să batjocorească ceea ce nu cunosc, umflaţi de mândria cărnii, oameni care se cred deja pe tronuri, dar care sunt sclavi diferitelor pofte care sunt în lume, oameni robiţi de patimi şi păcate dar care nu se opresc din nebunia lor crezându-se împăraţi, prinţi şi prinţese, care pretind că domnesc, dar care nici trupul lor nu pot să şi-l ţină în stăpânire, cu ei se împlineşte Cuvântul, din 2Petru 2:10-19, (GBV 2001): „şi, mai ales, pe cei care umblă potrivit cărnii în pofta necurăţiei şi dispreţuiesc stăpânirea. Îndrăzneţi, încăpăţânaţi, ei nu se cutremură hulind gloriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc împotriva lor, înaintea Domnului, o acuzaţie batjocoritoare. Dar aceştia, ca animale din fire, fără raţiune, făcute să fie prinse şi omorâtel, hulind în cele ce nu cunosc, vor pieri, de asemenea, în stricăciunea lor, primind răsplata nedreptăţii; socotind plăcere desfătarea în plină zi; pete şi întinăciuni, desfătându-se în înşelăciunile lor, în timp ce se ospătează cu voi; având ochii plini de adulter şi care nu se opresc de la păcat, ademenind suflete nestatornice; având o inimă deprinsă la lăcomie, copii ai blestemului. Părăsind calea dreaptă, s-au rătăcit, urmând calea lui Balaam al lui Bosor, care a iubit răsplata nedreptăţii, dar a fost mustrat pentru călcarea lui de lege: o măgăriţă necuvântătoare, vorbind cu glas omenesc, a oprit nebunia profetului. Aceştia sunt fântâni fără apă şi nori duşi de furtună, cărora le este păstrată negura întunericului. Pentru că, rostind cuvinte mari, umflate de deşertăciune, ademenesc prin pofte ale cărnii, prin destrăbălări, pe cei care tocmai au scăpat de cei care umblă în rătăcire, promiţându-le libertate, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii; pentru că oricine îi este rob aceluia de care este învins”.

 

În zilele noastre mulţi se laudă că fac lucrări supranaturale, auzim tot felul de nebunii, cum că unii au legat pe satan, anumiţi lideri carismatici se lăudau ani trecuţi că au legat căpetenia ţării noastre, vedem tot felul de lideri care pretind că au mari puteri, dar care sunt robiţi de materialism, curvie, mândrie, lux, etc.

 

Din păcate, lumea este tot mai stricată, ţările, oraşele, în care chipurile carismaticii şi alţii au legat „căpetenia”, nu se vede nici o schimbare, ba mai rău!!!

 

Toţi aceştia leagă în chip uşuratic rana oamenilor, spun că va fi mai bine, că ei l-au învins pe satan, că ei sunt stăpâni din locurile cereşti, dar ei în viaţa lor sunt pământeşti, stricaţi la minte, mândri, trăind în lux, făcând lucruri urâcioase.

 

Dar lucrul acesta a fost profeţi că se vor ridica proroci mincinoşi care vor ademeni pe mulţi, şi din cauza aceasta calea adevărului va fi hulită (2Petru 2:1). Calea adevărului este a călca pe urmele smeritului Miel, care nu şi-a deschis gura înaintea celor ce L-au batjocorit, care nu a răspuns la insulte, ci s-a încredinţat dreptului Creator (1Petru 2:21-23). Al cărui glas nu s-a auzit pe străzi, nu s-a certat (Matei 1219), nu a proclmat cu mândrie lucrările lui Dumnezeu care se făceau prin El! Atunci când vindeca spunea: du-te de te arată preotului, sau nu spune la nimeni această minune. Domnul nu s-a lăudat, nu s-a lăsat prins în cursa diavolului, aşa cum fac lucrători falşi!

 

El nu şi-a făcut reclamă, nici Lui, nici grupării de ucenici întemeiate de El! El nu a făcut spectacol aşa cum fac „liderii spirituali” din zilele noastre!

 

Toţi care au Duhul lui Isus, se comportă ca El! Dar cei care au duhul lui satan se comportă ca el, plini de mândrie, crezând că stăpânesc toate, şi când colo ei sunt robi ai rătăcirii, lăudând un Dumnezeu fals, un Dumnezeu triunic, nebiblic, închinându-se la „Sfântul Duh”, dar Mângâietorul, Duhul Adevărului nu primeşte închinare, chiar El Însuşi Îl premăreşte pe Cristos, El fiind doar un Mijlocitor între oameni şi Cristos, nu un obiect al închinării! – Ioan 16:13-15.

 

Dar aceşti lucrători vicleni, care chipurile  scot demoni şi îi eliberează pe oameni, nu le dau oamenilor decât nişte nădejdi închipuite. Domnul şi apostolii nu au învăţat că scăpăm de păcate, vicii, slăbiciuni carnale, prin expulzarea demonilor, ci prin cruce, prin ascultare, prin lepădarea de sine.

 

Cel mai important mijloc de eliberare al oamenilor este ascultarea! Nu expulzarea este mijlocul principal al eliberării, ci ascultarea, supunerea, credinţa, renegarea (2Corinteni 7:1; Coloseni 3:5; Efeseni 4:20-24)!

 

Dar multora le este mai comod să fie „eliberaţi”, dar în realitate să devină mai îndrăciţi decât sunt. Pentru că dacă un demon nu iasă în mod natural prin supunurea faţă de cuvântul lui Dumnezeu, acesta dacă este scos aduce alţi şapte draci pentru că el nu a fost înlocuit prin ascultare, prin calea divină. Căci Dumnezeu dă Duhul Sfânt celor ce ascultă de El (Fapte 5:32), nu celor care nu se silesc la ascultare, dar aleargă la exorcizare!

 

Orice expulzare care nu are în spate ascultarea de Cuvânt, produce o demonizare mai mare! De fapt satan se foloseşte de religia falsă, de aşa zişi „slujitori” ca să-i demonizeze mai tare pe oameni şi să-i înrobească!

 

Aparent se produce o „eliberare”, dracul pleacă, dar pleacă ca să aducă alţi şapte cu el şi starea omului, ulterior este mai rea decât la început! – Matei 12:45.

 

Această lucrare satanică „propăşeşte” deoarece oamenii aleargă la apele otrăvite ale lucrătorilor mincinoşi, fiind mult mai comodă să te laşi „slujit”, „exorcizat”, decât să te pocăieşti, să dai morţi mădularele din tine!

 

Nicăieri nu citim în epistole că apostolii prin Duhul Sfânt au practicat exorcizarea creştinilor fireşti! Epistolele conţin sfaturi, mustrări, îndemnuri la ascultare ca prin ele creştinul să se sfinţească, elibereze prin cruce (Romani 12:1,Romani 12:2; Coloseni cap. 3; Efeseni cap. 5; 1Tesaloniceni cap. 4; 2Petru 1:5-11).

 

Să analizăm o altă doctrină importantă:

 

 

 

Doctrina despre „biserică”:

 

Carismaticii mărturisesc: „Noi credem in unitatea Bisericii Universale ca Trup al lui Hristos si respectam diferenta de inchinare a tuturor bisericilor crestine.

 

12. in Biserica lui Cristos- Adunarea sfintilor, formata din rascumparatii Domnului de-a lungul secolelor compusa din biserici locale considerate organisme suverane, autonome, cu dreptul de autoguvernare si autodeterminare, conform principiilor NouluiTestament, care au menirea de a-L proslavi pe Dumnezeu, de a-i zidi sufleteste pe credinciosi si de a vesti Evanghelia (Fapte 15:22; Matei 16:18; 18:15-20)”.

 

Această declaraţie de credinţă are câteva erori foarte grave: în primul rând, ei vorbesc de „diferenta de inchinare a tuturor bisericilor crestine.” Nu găsim în Scripturi că biserica lui Cristos ar fi divizată şi ar avea mai multe feluri de închinare! Ea este una, şi nu are decât un singur mod de închinare în duh şi adevăr, şi are o

 

singură credinţă, un ansamblu de convingeri lăsate de Cristos prin apostoli, o dată pentru totdeauna (Ioan 4:23,Ioan 4:24; Efeseni 4:4-6; Iuda 1:3; Fapte 1:2).

 

O altă eroare este afirmaţia următoare: biserici locale considerate organisme suverane, autonome, cu dreptul de autoguvernare si autodeterminare, conform principiilor NouluiTestament”.

 

Nu găsim în Noul Testamnent că bisericile locale sunt, citez: „organisme suverane, autonome, cu dreptul de autoguvernare si autodeterminare” !?!

 

Faptele apostolilor, ne relatează o altfel de realitate decât cea a congregaţiei autonome!

 

În situaţia când s-a creat tulburarea cu circumcizia în adunarea din Antiohia, Pavel a apelat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim pentru clarificarea acestei probleme ridicate de iudaizanţi. Cu toate că era apostol şi a întemeiat mai multe adunării fiind îngerul acestora (supraveghetorul lor), el a apelat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim, ca sfat suprem (Vezi: Fapte 15). Găsim scris apoi, că apostolii şi bătrânii au luat decizia prin Duhul Sfânt, de a le scrie o epistolă către adunarea din Antiohia (Fapte 15:22,Fapte 15:23), cu următoarele sfaturi: „...Apostolii şi bătrânii, fraţii voştri, către fraţii dintre neamuri, care sunt în Antiohia, Siria şi Cilicia. Salutare! Fiindcă am auzit că unii care au plecat dintre noi, fără ca noi să le poruncim, v-au tulburat prin cuvintele lor şi v-au necăjit sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea, am hotărât într-un singur gând să alegem nişte bărbaţi pe care să-i trimitem la voi împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au riscat viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos. Aşadar, i-am trimis pe Iuda şi pe Sila, şi ei vă vor spune, prin viu grai, aceleaşi lucruri. Căci ni s-a părut potrivit, Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem nici o altă povară asupra voastră, decât aceste lucruri necesare şi anume: să vă feriţi de ceea ce este jertfit idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de adulter, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi!” (Fapte 15:23-29).

 

Iată, apostolii şi bătrânii din Ierusalim au hotărât pentru adunarea din Antiohia Siriei care era la cca. 300 km de Ierusalim! Dacă biserica din Antiohia ar fi funcţionat pe principiul de organism suveran, autonom, cu dreptul de autoguvernare si autodeterminare”, ar fi rezolvat problema pe plan local, şi Pavel nu ar fi apelat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim!

 

Mai târziu găsim scris următoarele: În timp ce treceau prin cetăţi, ei îi îndemnau pe fraţi să păzească hotărârile care fuseseră luate de apostolii şi bătrânii din Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi” (Fapte 16:4,Fapte 16:5). Iată adunările locale trebuiau să păzească hotărârile luate de apostolii şi bătrânii din Ierusalim, consecinţa acestei ascultări era: Bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi”

 

Astfel, oganizarea principiul autonom, nu este o organizare biblică! Ei au inventat un alt mod de a funcţiona trupul, prin asta ei se consideră mai înţelepţi ca Capul!

 

Acestea nu sunt opţiuni doar, apostolul Pavel a spus în 1Corinteni 11:1,1Corinteni 11:2,NTR): „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt al lui Cristos! Vă laud, pentru că întotdeauna vă amintiţi de mine şi ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am încredinţat. Iar în altă parte el spune prin inspiraţie divină: „De aceea vi l-am trimis pe Timotei, copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul; el vă va reaminti căile mele în Cristos Isus, aşa cum le învăţ eu în toate bisericile (1Corinteni 4:17 NTR).

 

Iată o clară imixtiune în viaţa altor biserici locale, Pavel le-a dat instrucţiuni nu doar bisericii din care făcea parte; ci la alte zeci de biserici din alte localităţi!

 

Apoi, conform Scripturii, cei 12 apostoli au avut slujba de supraveghetori peste poporul lui Dumnezeu, nu doar peste o adunare locală (Fapte 1:20, Slujba lui de supraveghetor GBV 2001), cei 12 erau martorii învierii Domnului, iar Matia a luat locul în slujba aceasta şi apostolia aceasta. Peste bătrânii locali erau apostolii ca păstori, de pildă apostolul Petru, a avut autoritate să sfătuiască pe bătrânii care păstoreau adunările din Babilon (1Petru 5:1).

 

Adunarea este zidită pe Cristos în primul rand, şi în al doilea rând pe apostoli (Efeseni 2:20-22), este clar că cei 12 apostolii, erau o structură de conducere peste conducerile locale ale adunărilor locale.

 

În ce priveşte: Slujitorii bisericii.

 

Pot exista femei în slujbele de apostol, profet, păstor, învăţător?

 

Biblia prezintă uneori adevăruri greu de înţeles, pe care unii le succesc spre pierzarea lor (2Petru 3:16). Unul dintre aceste adevăruri este cel exprimat în Galateni 3:27-29: „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţalui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Şi în Coloseni 3:11: „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.”

 

Unele culte şi grupuri religioase, se folosesc de aceste pasaje ca să susţină egalitatea dintre bărbat şi femeie ca poziţie, să susţină că femeia poate învăţa în adunare, că poate purta haine bărbăteşti, că nu e nevoie să-şi acopere capul când se roagă, sau să aibă părul lung, că poate fi rânduită în slujba de păstor în adunare.

 

De multe ori, vorbind cu oameni din astfel de grupuri şi spunându-le că femeii îi este interzis să vorbească în adunare, sau că nu poate fi rânduită ca păstor în adunare (biserică), am primit următoarea replică: ‚în Cristos nu există bărbat şi femeie’, şi astfel şi femeile (surorile) pot învăţa în adunare.

 

Ba chiar cei ce susţin punctul de vedere biblic cu privire la diferenţierea dintre bărbaţi şi femei, sunt acuzaţi de a fi misogini [Misogin = bărbat care urăşte femeile sau are repulsie faţă de femei] sau cu prejudecăţi învechite.

 

Însă să analizăm textele Biblice prin care se încearcă să se anuleze ceea ce Pavel învaţă prin Duhul Sfânt în 1Corinteni 11:3-15; 14:34-37; 1Timotei 2:11,1Timotei 2:12.

 

În primul rând, trebuie să precizăm că Scripturile fiind inspirate ele nu se contrazic; ci, se complectează, astfel este clar că Pavel nu se contrazice singur, cu atât mai mult cu cât el scrie sub inspiraţie şi afirmaţiile prin care face o diferenţiere între bărbat şi femeie, precum şi cele prin care învaţă că în Cristos nu mai este bărbat şi femeie; ci, este un singur om, un om nou.

 

Observăm din Galateni 3:27-29; Coloseni 3:11, că creştinii prin unirea lor cu Cristos, şi-au pierdut identitatea, naţionalitatea, rasa, sexul, sau chiar starea socială, şi au devenit: una în Hristos”; traducerea corectă din textul grecesc este: „toţi sunteţi unu în Hristos Iesus” (NTTF – 2008).

 

Înseamna aceasta că în Cristos nu mai este bărbat şi femeie? Dintr-un unghi da, dintr-altul nu, căci tot Pavel face o departajare între sexe când spune în 1Corinteni 11:11: „Totuşi, în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie.” Iată că „în Domnul”, există şi femeie şi bărbat, şi tot în Domnul (Cristos), nu există bărbat şi femeie. Este interesant!

 

Acum cu siguranţă că aceste afirmaţii nu se contrazic, nu putem anula o afirmaţie pe baza altei afirmaţii; ci, cu siguranţă că aceste afirmaţii se complectează şi astfel ne oferă un tablou complet din două unghiuri diferite. Cele două tipuri de afirmaţii descriu din unghiuri diferite, starea noastră în Cristos.

 

În timp ce în Galateni 3:27-29; Coloseni 3:11, se arată că credincioşii de diferite sexe, naţionalităţi, nivele sociale, devin „unu”, adică un om nou, o persoană îmbrăcată cu Cristos, o manifestare a lui Cristos, căci textul spune că „Hristos este totul şi în toţi.” În contextul din Galateni 3, Pavel pune în contrast legea care despărţea pe iudeu de celelalte naţiuni, cu omul cel nou, fiu al lui Dumnezeu prin credinţă în Isus, şi îmbrăcat cu Cristos, în care iudeul cu grecul este egal. Iar în contextul din Coloseni 3, Pavel face un contrast dintre starea omului vechi, umblarea lui, şi îmbrăcarea cu omul cel nou, în care nu mai există diferenţe sexuale, naţionale, sociale; ci, Cristos este totul.

 

Iată că în ambele pasaje biblice, este vorba de natura nouă spirituală cu care se îmbracă un creştin, aceea natură nouă, care aduce chipul lui Cristos, prin care creştinul devine manifestarea lui Cristos pe pământ (Galateni 1:15,Galateni 1:16; 2:20; vezi şi 2Corinteni 4:11). Din punct de vedere al calităţilor creştine, a roadei Duhului Sfânt (Galateni 5:22,Galateni 5:23), nu există: bărbat, femeie, iudeu, grec, liber, sclav, ci toţi cei ce sunt în Cristos au aceiaşi roadă, aceleaşi calităţi creştine.

 

Astfel, în Galateni 3:27-29; Coloseni 3:11, creştinul este privit aici din punct de vedere al calităţilor creştine, al omului cel nou, nu din punct de vedere fizic, sau din punct de vedere al diferenţelor de chemare, daruri, slujbe, roluri. Cu siguranţă că omul nou cu calităţi ca: dragostea, bunătatea, bucuria, credincioşia, pacea, etc. (Galateni 5:22,Galateni 5:23) nu are sex, aceste calităţi, acest om nou, fiind prezent şi în femeie şi în bărbat, cu alte cuvinte şi femeia şi bărbatul în Cristos au acelaşi caracter, acelaşi Cristos se manifestă prin ei. Deoarece, credinciosul s-a lepădăt de sine şi murind faţă de el, nu mai trăieşte el, ci Cristos trăieşte în el (Galateni 2:20; Filipeni 1:21; Coloseni :33,Coloseni :4). Astfel, creştinii sunt manifestarea lui Cristos, a calităţilor Lui, aşa cum spune Pavel: „...să descopere pe Fiul Său în mine...” (Galateni 1:15,Galateni 1:16; vezi şi 2Corinteni 4:11).

 

Prin urmare, ei Îl lasă pe El să se manifeste în ei şi prin ei; încât ei îşi pierd într-un fel identitatea, după cum se spune şi în Coloseni 3:11: „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.” (vezi şi Efeseni 2:14,Efeseni 2:15).

 

Un exemplu spiritual în acest sens, este creştinul şi Domnul sunt două persoane, însă ca unire a duhului suntem ‚un singur Duh’ cu El (1Corinteni 6:17).

 

Dacă din acest punct de vedere, bărbatul şi femeia sunt una, fără o diferenţă între ei, există cel puţin trei perspective în care bărbatul cu femeia sunt diferiţi unul de altul, după cum urmează:

 

1) Creştinul este o manifestare a lui Cristos, dar el este şi o parte din Cristos, sau un mădular din trupul lui Cristos care se difernţează de alte mădulare (1Corinteni 12:12-28). Astfel, chiar în Domnul, bărbatul se distinge de femeie, căci în trupul lui Cristos există diferenţă între mădularele tari şi slabe (1Corinteni 12:22), fiindcă fiecare suntem mădulare distincte în trup, cu roluri, slujbe şi lucrări diferite (1Corinteni 11:3,1Corinteni 11:11; 12:12,13).

 

2) Din punct de vedere natural (firesc), bărbatul rămâne tot bărbat, femeia tot femeie. Ei se complectează unul pe altul, au fost creaţi diferiţi anatomic, tocmai pentru a se complecta unul pe celălalt.

 

3) Bărbatul în alte texte se diferenţiază de femeie ca rol şi poziţie, căci el a fost creat primul (vezi 1Timotei 2:11-13), astfel, ca ordine, în rânduiala lui Dumnezeu, bărbatul este capul femeii (1Corinteni 11:3).

 

În adunare toţi suntem unu, toţi purtăm acelaşi chip, aceleaşi calităţi creştine, părtaşi la acelaşi har al vieţii (1Petru 3:7), însă din punct de vedere al rânduielii divine, ca mădulare în trup, există servicii (slujbe) de conducere, care sunt expresia ordinii divine (1Corinteni 12:28-30).

 

Biserica lui Dumnezeu acceptă şi înţelege ambele adevăruri, bărbatul cu femeia pot fi unu (omul nou ce Îl reflectă pe Cristos), însă din alt unghi, ei sunt doi, din punct de vedere fizic, din punct de vedere al mădularelor diferite cu diferite roluri şi slujiri, şi din punct de vedere al rânduielii divine, unde bărbatul este capul femeii.

 

Cei ce nu acceptă ambele adevăruri despre bărbat şi femeie, se opun ordinii, rânduielii, şi diferenţierii create de Dumnezeu, şi acest lucru este o urâciune în faţa lui Dumnezeu (Deuteronom 22:5). Ba mai mult, este o mândrie fantastică să spui că eşti mai deştept ca Dumnezeu şi că Dumnezeu a greşit când a rânduit aceste difernţe şi că acum în sec. XX şi XXI, trebuie rearanjată ordinea corectă. Biblia însă ne învaţă să rămânem la înţelepciunea lui Dumnezeu şi să nu mutăm hotarele rânduite de El (1Corinteni 3:18; Deuteronom 19:14).  

 

În Noul Legământ: Femeilor li se porunceşte să fie supuse, să nu înveţe în adunare, şi ele nu puteau îndeplini funcţia de apostol, profet, păstor şi învăţător (1Corinteni 14:29-37; 1Timotei 2:11-14; 3:1-7).

 

Aceste interdicţii nu s-au dat pentru că Pavel era împotriva femeilor cum interpretează unii, sau pentru că exista un context cultural mai special în vremea aceea; ci, argumentele prezentate de Pavel sunt de la facere şi sunt porunci ale Domnului (1Corinteni 14:37). Căci însuşi Domnul Isus a rânduit 12 apostoli (Luca 6:12-16), dar El nu a numit nici o femeie apostol.

 

În alte domenii însă, femeile puteau să se închine şi să slujească, adică puteau să se roage în adunare dar cu capul acoperit (1Corinteni 11:5), să cânte (Exod 15:20,Exod 15:21; 1Corinteni 14:15), să slujească în diferite feluri (Romani 16:12; 1Timotei 5:10), să predice evanghelia la cei din lume (Filipeni 4:3), cele mai în vârstă pot să le înveţe pe cele tinere (Tit 2:3,Tit 2:4; 2Timotei 1:5), însă ele nu puteau să înveţe în adunare unde erau bărbaţi botezaţi (1Corinteni 14:34-37; 1Timotei 2:11-14).

 

Motivele pentru această interdicţie despre care vorbeşte Pavel prin cuvintele: ,,Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse,” sunt următoarele: 1. Apostolul Pavel aduce un prim argument: ,,cum zice şi Legea”, astfel El se raportează nu la o părere omenească, ci la principiul conducerii şi supunerii din Vechiului Legământ exprimat în spiritul întregii legi date de Dumnezeu, nu de un om, sau de o împrejurare şi un context cultural. 2. Al doilea motiv pentru care femeile nu pot învăţa, vorbi, pune întrebări, este că făcând aşa îi eclipsau pe soţii lor, de aceea Pavel spune în continuare: ,,Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică.” 3. Al treilea motiv prezentat la 1Corinteni 14:34-37 este că: ,,ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului.” Deci această interdicţie nu este părerea lui Pavel; ci, o poruncă a Domnului Isus. Iar în pasajul din 1Timotei 2:11-14, unde se prezintă aceiaşi interdicţie prin cuvintele: ,,Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.” ni se mai prezintă următoarele motive pentru ca femeile să nu înveţe în adunare:

 

4. Din cuvintele citate mai înainte reiese că o femeie care învaţă se ridică mai presus de bărbat şi astfel ea devine capul bărbatului şi astfel dă dovadă de nesupunere.

 

5. Un alt motiv este ,,Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva”. Deci motivul pentru care într-o adunare bărbatul trebuie să înveţe este că acesta a fost creat primul.

 

6. Iar ultimul motiv prezentat, este că ,,nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii”. Să nu uităm deci că Adam când a învăţat-o pe Eva porunca lui Dumnezeu, el a dat o învăţătură corectă făcând-o pe Eva să-şi însuşească porunca lui Dumnezeu despre fructul interzis (Geneza 2:16; 3:3), pe când Eva lăsându-se amăgită a călcat porunca şi l-a îndemnat pe Adam în mod greşit, atrăgându-l şi pe el în păcat (Geneza 3:6).

 

Totuşi se ridică o dilemă de interpretare, şi anume în 1Corinteni 11:5, se arată că femeile pot profeţii, iar în 1Corinteni 14:34-37 se spune că femeile să tacă în adunării?

 

Textul din 1Corinteni 11:5, cu privire la rugăciunea şi profeţirea femeilor este general, şi nu se referă la a profeţi în adunare, ci, se referă la a profeţi în casele lor sau la alţi fraţi când îi vizitează, căci titlul capitolului 1Corinteni 11 în versiunea Cornilescu: „Ţinuta în adunări”, nu face parte din Cuvântul inspirat şi numai derutează.

 

Astfel ne putem întreba: de unde reiese din 1Corinteni 11, că femeile pot proroci în adunare? Textul este adevărat că spune că pot profeţi, dar aici Pavel nu spune în adunare, căci atunci s-ar contrazice singur cu afirmaţia din 1Corinteni 14:29-35!

 

Prin urmare, aceste versete nu se contrazic ci se complectează. Adică în timp ce 1Corinteni 11, vorbeşte de femeile că pot prorocii, dar trebuie să o facă cu capul acoperit, 1Corinteni 14 textul arată excepţia, adică când femeile nu pot profeţii, nici chiar cu capul acoperit, şi anume „în adunări”. c) Contextul în care apostolul Pavel interzice ca femeile să vorbească, este tocmai cel al vorbirii în alte limbi şi al prorociei (1Corinteni 14:26-32), şi astfel face un contrast între bărbaţi, care puteau profeţii în adunare, femeile care nu puteau nici profeţii, nici vorbi în limbi ca rugăciune individuală (decât la rugăciunea în comun), nici interpreta limbile, nici să complecteze la cele spuse de profeţi.

 

Elementul cheie, fraza cheie este „în adunări”. Astfel, chiar dacă anumite lucruri sunt îngăduite în altă parte, în adunare nu sunt îngăduite. Iar în această epistolă mai există un exemple în acest sens:

 

Când discută despre prooroci şi cei care vorbesc în limbi, ni se spune că cel care vorbeşte în limbi cu voce tare, în cadrul slujiri individuale pe rând (textul nu se referă la rugăciunea în comun), trebuie mai întâi să se asigure că există „în adunare”, unul care să tălmăcească. Iar dacă nu există unul care să traducă, atunci trebuie să tacă „în adunare”. Acelaşi cuvânt în greacă, ca şi atunci când le spune la femei să „tacă”.

 

Ce face în altă parte, este problema lui! Dar el nu poate vorbi în limbi în adunare, în cadrul slujiri individuale pe rând, dacă nu este cineva care să tălmăcească aceea vorbire în alte limbi (1Corinteni 14:27,1Corinteni 14:28).

 

În v.33, se spune: „ca în toate Bisericile sfinţilor.” Adică, aceasta este practica generală: „Femeia să tacă în biserici ...”

 

Ce nu este potrivit să facă în adunare, este în schimb foarte potrivit - şi chiar de dorit - să fie încurajat în alte locuri: în casă, de pildă. Dar v.35 accentuează încă o dată: „este ruşinos pentru femeie să vorbească în Biserică.” Deci dacă o femeia are darul de profeţie să şi-l folosească, dar nu ,,în adunare”, adică la întrunirile programate ale adunării, ci în particular, la unele întâlniri spontane din afara adunărilor programate ale adunării.

 

În Noul legământ nu găsim ca vreo femei să aibă slujba de profet! Doar Izabela care îşi spunea ea însuşi „prorociţă”, dar care nu era în realitate, ci era o prorociţă falsă! – Apocalipsa  2.

 

În vechiul legământ au fost prorociţe, dar nu în noul, unde slujba de proroc este asociată cu: rânduirea de apostoli (Fapte 13:1-4), cu conducerea bisericii (Fapte 15:22,Fapte 15:32; Efeseni 4:11), a da învăţături în biserică (Apocalipsa 1:1,Apocalipsa 1:11), a da îndemnuri în biserică (Fapte 15:32), ori femeia trebuie să tacă în biserică (1Corinteni 14:34). Apostolul Pavel sub inspiraţie, chiar în contextul prorociei spune: Cît despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintîi să tacă. Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul, pentruca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi. Duhurile proorocilor sînt supuse proorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor. Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvîntul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea”.

 

Peste tot în Noul Testament, de la înfiinţarea bisericii se vorbeşte de proroci”, nicăieri în Noul Testament nu apare vreo referire la ‘prorociţe’ sau ‘profetese’! Chiar dacă găsim femei care prorocesc, ele prorocesc căci au darul profeţiei, nu slujba de profet.

 

Faptul că în mişcarea carismatică există „prororociţe”, este un lucru în afara Noului Testament şi a creştinismului original, primar! Ca şi cum mişcarea carismatică ar fi vechi testamentară! Sub lege!

 

Dar pe lângă aceasta, faptul că femeile, învaţă şi prorocesc la întruniri, se arată că liderii carismatici, nu sunt oamenii lui Dumnezeu, căci conform cu 1Corinteni 14:34-38, unde se precizează: „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvîntul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică. Ce? Dela voi a pornit Cuvîntul lui Dumnezeu? Sau numai pînă la voi a ajuns el? Dacă crede cineva că este prooroc sau însuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului. Şi dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!”

 

Iată! Cine nu înţelege că această interdicţie este porunca Domnului, nu este nici proroc, nici om inspirat de Dumnezeu! Astfel atât liderii carismatici care girează această practică, precum şi „prorociţele” lor care prorocesc, chipurile, conform Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot fi inspirate de Dumnezeu!

 

 

 

Doctrina despre vindecare:

 

Mişcarea carismatică învaţă: „vindecarea Divina care este o parte integranta a Evangheliei. Eliberarea din suferinta se afla in rascumparare si de ea beneficiaza toti credinciosii (Isaia 53:4,Isaia 53:5; Iacob 5:14-16)”.

 

Această concepţie numită şi  ,,doctrina sănătăţii” sau ,,evanghelia prosperităţii”, afirmă că credincioşii născuţi din nou, care exercită credinţă, nu ar trebui niciodată sa fie bolnavi, şi că boala indică o lipsa de credinţă, sau prezenţa unui păcat în vieţile acestora.

 

Pentru a observa ce susţin aceştia, voi cita din spusele lui Frederick Price care foarte stupefiat apelează la bunul simţ al ascultătorilor săi, întrebând: ,,Cum poţi tu să-l glorifici pe Dumnezeu în trupul tău, atunci când el nu funcţionează bine? Cum poate El oare să primească glorie când trupul tău nici măcar nu-i bun? Iar Biblia spune că trupul tău este templul (lui Dumnezeu)! Duhul Sfânt locuieşte înăuntrul tău, în trupul tău. Atunci ce te face pe tine să crezi că Duhul Sfânt vrea să locuiască într-un trup din care nu poate privi prin ferestre (adică, ochi), nu poate auzi cu urechea? Ce va face să credeţi că Duhul Sfânt vrea să locuiască într-un trup în care organele şi ligamentele nici măcar nu funcţionează corect? Ţie nu ti-ar place sa locuieşti într-o casă cu acoperişul spart! Ţie nu ti-ar place să locuieşti într-o casa în care toaleta s-a inundat. Nu ţi-ar place să locuieşti într-o casa distrusa în care curentul electric nu merge şi firele atârna din perete? O vei repara-o! Fiindcă ştii că aceea casa nu va fi bună până ce tot ceea ce a fost făcut să meargă în ea nu va funcţiona bine. Atunci cum crezi că Dumnezeu îşi poate primi slava din trupul tău, daca trupul tău este un templu unde Dumnezeu locuieşte şi atunci ce te face sa crezi că Dumnezeu vrea să locuiască într-un trup din care el nu poate vedea cu ochii, nu poate umbla pe picioare şi nu poate mişca mâinile?..."

 

Atrăgătoare ilustraţie, însă o simpla înşiruire de personaje biblice, de la Iov la Domnul Isus Hristos şi la Pavel ne poate demonstra fără echivoc ca aceştia au suferit trupeşte îngrozitor, dar în ciuda acelor infirmităţi, Dumnezeu a fost glorificat în trupurile lor (Isaia 52:14; 53; Galateni 4:13,Galateni 4:14), iar ei au devenit cunoscuţi prin puterea credinţei lor, şi nu printr-o eventuală lipsa a ei (Evrei 11:33-40).

 

Susţinerea unor asemenea aberaţii indică o necunoaştere a Scripturilor şi o consecventă practica de scoatere din context a pasajelor care, doar par, să justifice aceasta doctrină a „sănătăţii şi prosperităţii”, pe care acum o promovează la nivel mondial unele grupuri, dar care este demascată de Biblie după cum vom vedea în continuare:

 

Dumnezeu nu vindecă întotdeauna:

 

 Dumnezeu ne aude întotdeauna, când ne rugăm, şi intervine, dar nu întotdeauna când, sau cum vrem sau ne aşteptăm noi. Dumnezeu e suveran, El face ceea ce Îi place după cum se spune şi în Psalm 115:3: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea”. Astfel, chiar dacă urmăm toate aceste principii ale credinţei sau ale metodelor de vindecare, nu înseamnă că Cristos Isus este obligat întotdeauna să vindece (2Corinteni 12:7-10), poate uneori bolnavul nu este suficient de sincer şi el vrea să fie vindecat, dar doar ca apoi să-şi continue modul de viaţă în păcat, alteori boala este o disciplină şi o metodă de-a lui Dumnezeu de a smeri, şi El nu-l va vindeca până când acesta nu ajunge la nivelul cerut de umilinţă şi îndelungă răbdare (Iov 36:8-10,Iov 36:15; Psalm 107:12; Evrei 12:5-11; Iacob 1:2-4; Apocalipsa 2:20-23).

 

Şi apoi să ne gândim: De ce a fost vindecat la scăldătoarea Betesada doar acel orb din mulţi bolnavi existenţi (Ioan 5:3-6)? Din toţi leproşii existenţi în Israel, de ce a fost vindecat doar Naaman (Luca 4:27)? De ce apostolul Pavel nu a fost vindecat (2Corinteni 12:7-10)?  De ce Timotei nu a fost vindecat (1Timotei 5:23)? De ce Trofim nu a fost vindecat (2Timotei 4:20)? De ce profetul Elisei nu a fost vindecat (2Regi 13:14)? Oare nu au avut credinţă? Sau poate că au avut (căci de fapt ei sunt exemple de credinţă), însă motivul este altul, după cum ne spune însuşi Pavel care descrie răspunsul Domnului la cererile lui stăruitoare pentru vindecare, căci Pavel nu mai vedea bine, era bolnav cu ochii (Galateni 4:15; 6:11). Însă Domnul I-a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când Sunt slab, atunci Sunt tare.”  Deci de ce nu s-a vindecat Pavel? Nu avea El credinţă? Cu siguranţă nu acesta a fost motivul.

 

Conform Scripturii, există trei tipuri de boli: Boala ca efect al unui atac demonic (Iov cap. 1,2), boala ca pedepasă de la Dumnezeu (Evrei 12:5-12; 1Corinteni 11:30; Apocalipsa 2:22), şi boala ca ţepuş (2Corinteni 12:1-10).

 

Bolile din cauze demonice directe sau indirecte se pot vindeca (Matei 4:24-25).

 

Bolile ca pedeapsă ţin atât cât ţine pedeapsa (Numeri 12:9-15).

 

Iar boala ca ţepuş, ţin toată viaţa, cu scop de smerire (2Corinteni 12:1-10). Ele vor fi vindecate doar la venirea Domnului (1Corinteni 15:51-54).

 

Carismatici spun: „Isus a purtat bolile mele şi eu nu mai trebuie să le port, deci eu nu mai trebuie să fie bolnav, dacă sunt bolnav înseamnă că nu cred în schimbul ce la efectuat Isus prin jertfa Sa la Golgota, unde a luat bolile mele şi mi-a dat sănătatea Sa”.  Mergând pe un astfel de principiu ar trebui atunci să spunem: „Deoarece Isus a murit în locul meu eu nu ar trebui să mai mor” sau „deoarece Isus a purtat păcatele mele eu nu ar trebui să mai păcătuiesc”. Doar aşa am fi consecvenţi!

 

Însă dacă cunoaştem Scripturile atunci ştim că şi creştinii mor (1Tesaloniceni 4:13,1Tesaloniceni 4:14), şi ei mai păcătuiesc (Iacob 4:8; 1Ioan 2:1). Şi tot la fel ei se mai şi îmbolnăvesc (2Timotei 4:20).

 

Carismatici şi alţii, nu înţeleg că Isus a câştigat iertarea omenirii, vindecarea, şi nemurirea, însă aceste drepturi câştigate de Domnul, se aplică în măsura în care oamenii ascultă de Cuvânt. Astfel prin jertfa lui Isus, „a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii” (Romani 5:18), însă vezi tu, carismaticule, că acum toţi oamenii sunt îndreptăţiţi? Tot aşa, „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” Însă Dumnezeu hotărăşte când, unde, la cine, şi cum, să folosească această bază a vindecării şi să aplice astfel sângele vărsat de Cristos la Golgota. El este suveran!

 

În final să ne întrebăm: Este mişcarea carismatică: adunarea (ekklesia) lui Dumnezeu? Sunt carismaticii: salvaţi şi iertaţi de păcate? Sunt ei trupul lui Cristos?

 

Am văzut că credinţa lor în multe puncte nu este credinţa biblică. Am văzut că Dumnezeul lor, nu este Dumnezeul Bibliei, Isus a lor, nu este Isus, Fiul lui Dumnezeu de pe paginile Scripturii, nici duhul care îi stăpâneşte nu este Duhul Sfânt! Am mai văzut că ei nu sunt mântuiţi, nu sunt născuţi din nou, că nu au un botez valabil, că comunitatea lor nu poate fi biserica lui Cristos, deorece ei nu au rânduiala biblică!

 

Domnul Isus a învăţat: Intraţi pe poarta cea îngustă! Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea! Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc. Păziţi-vă de profeţii falşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi feroce. Îi veţi recunoaşte după roadele lor” (Matei 7:13-16). Astfel nu numărul de oameni este semnul că suntem în adunarea lui Dumnezeu, ci faptul că ei umblă pe calea strâmtă, care este calea trasată de Cristos, iar pe această cale „puţini sunt cei care o găsesc”!

 

Domnul ne învaţă să deosebim lucrătorii adevăraţi de cei falşi după roade! Orice om sau grupare religioasă care are învăţături false, mai ales în doctrinele esenţiale, nu poate produce roade bune, dintr-un Cuvânt rău, răstălmăcit, dintr-o sămânţă a celui rău nu poate ieşi decât zizanie! Pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi adevărul Lui, pentru cei care nu cunosc „calea îngustă”, li se va părea că este bine şi aşa, dar noi suntem avertizaţi că multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” (Proverbe 14:12).

 

Să nu uităm de asemenea că Biblia a profeţit că „mulţi”, merg pe calea largă, apostolul Petru a profeţit că „mulţi”, vor urma pe învăţătorii mincinoşi care se vor strecura în biserică după moartea apostolilor (2Petru 2:1,2Petru 2:2). Domnul Isus a avertizat în Matei 7: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N’am proorocit noi în Numele Tău? N’am scos noi draci în Numele Tău? Şi n’am făcut noi multe minuni în Numele Tău?“Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v’am cunoscut; depărtaţi-vă dela Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.” Iată o scenă din ziua judecăţii! În ea apar „mulţi”, care pretind că au făcut lucrări miraculoase, în Numele lui Isus! Dar Isus le spune: „depărtaţi-vă dela Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege”. Lucrarea zizaniei (neghinei) nu este lucrarea Lui, ci o lucrare religioasă de rătăcire, care pare a fi creştină, ei se folosesc de Numele de Isus, dar Isus a lor nu este Isus al Bibliei! Ei au lucrat de fapt: „fărădelege”!

 

Oare cine sunt aceştia care fac: vindecări, prorocesc şi scot demoni în Numele lui Isus, şi la care El le spune: „Niciodată nu v’am cunoscut”! Pot fi aceştia: ortodocşi, baptişti, creştini după evanghelie, martori ai lui Iehova, adventişti, etc. NU, că ei nu fac asemenea lucrări! Îl las pe cititor să afle singur răspunsul la această întrebare.

 

În concluzie, nu semnele şi minunile în sine, nu limbile sau prorociile, sunt un semn categoric că suntem adunarea lui Dumnezeu, ci faptul că facem voia lui Dumnezeu, că ascultăm de Cuvântul Domnului Isus. El a spus în Matei 7:24-27: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stîncă. A dat ploaia, au venit şivoaele, au suflat vînturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s’a prăbuşit, pentrucă avea temelia zidită pe stîncă. Însă ori şi cine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vînturile, şi au izbit în casa aceea: ea s’a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”

 

Nici numărul de membrii nu este un semn categoric, am observat că Biblia spune că „mulţi”, vor urma învăţătorii mincinoşi, că „mulţi”,  vor merge pe calea largă, că „mulţi”, la judecată au făcut lucrări religioase, dar Domnul i-a dezaprobat!

 

Iubite cititor, este adunarea ta la care mergi: adunarea lui Cristos? Este ea trupul lui Cristos care umblă în Domnul, în călăuzirea Duhului Sfânt, în învăţătura lui Dumnezeu (Ioan 7:16-18; 2Ioan 1:9), Păzeşte adunarea pe care o frecventezi: credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3), stăruie ea în „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42) ??? Fi sincer cu tine însuţi!

 

Adunarea lui Dumnezeu nu este o mişcare nouă, cu învăţături noi, cu lucrări noi, cu daruri noi, cu manifestări noi, ea nu s-a schimbat de la Cristos. După cum Domnul Isus nu se schimbă, nici trupul Lui nu se schimbă  (Evrei 13:8). Ea nu a încetat să existe pe parcursul secolelor chiar dacă vrăşmaşul a semănat ziazanie (neghină), o plantă asemănătoare cu grâul dar care este o plantă toxică, otrăvitoare (Matei 13:24-42). Ea a continuat să existe în ţarină, chiar dacă a fost năpădită de neghină, dar ea a păstrat: „cărările cele vechi” (Ieremia 6:16), ea nu s-a depărtat de la Evanghelia veşnică, căci orice depărtare este fatală (Galateni 2:5), şi oamenii care se depărtează au crezut în zadar (1Corinteni 15:1,1Corinteni 15:2).

 


[1] Vezi : http://www.alvorada.us/0008.htm

[2] Vezi: http://www.prime.org/harlot.html

[3] În Scriptură, îngerul păzitor = căpetenia demonică peste o ţară sau zonă, căci aceste căpetenii s-au luptat cu Mihail = căpetenia spirituală a lui Israel - comp. cu Daniel 10:13,Daniel 10:20,Daniel 10:21 – BO: „îngerul păzitor al Persiei...îngerul păzitor al Greciei va veni”.

[4] Grădina Edenului din acest text nu se referă la cea pământească, descrisă în Geneza 2:8-15, ci la una spirituală, cerască, fiindcă există şi un paradis ceresc, corespondentul celui pământesc (2Corinteni 12:1-4; Apocalipsa 2:7), toate lucrurile pământeşti au fost făcute după chipul ceresc (comp. cu Evrei 8:5).

[5]  Lucifer era iniţial un cuvânt latinesc, o traducere a numelui ebraic: Hilel Ben Şahar (הילל בן שחר), însemnând „aducătorul de lumină” (de la lux, „lumină”, şi ferre, „a purta, a aduce”), o denumire astrologică romană pentru „Luceafărul dimineţii”, planeta Venus, primul corp ceresc ce apare dimineaţa.

[6] V.T. este prescurtarea la Vechiul Testament, iar N.T. la Noul Testament.