Martori direcţi ai evenimentelor:

 

O primă categorie de dovezi că Sfânta Scriptură este demnă de crezare, este că Dumnezeu i-a călăuzit să scrie chiar pe martorii oculari ai anumitor evenimente. Într-un tribunal o categorie de dovezi în stabilirea adevărului sunt martorii oculari!

 

Scriitorii Bibliei de care s-a folosit Dumnezeu, fie au fost martori oculari sau au auzit relatările de la martori oculari.

 

În 2Petru 1:12-16 GBV, apostolul Petru ca martor ocular al minunii de la Muntele schimbării la faţă declară: „De aceea voi fi gata să vă reamintesc întotdeauna aceste lucruri, măcar că le ştiţi şi sunteţi bine fundamentaţi în adevărul pe care-l deţineţi...Căci v-am făcut cunoscută puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu urmând nişte mituri alcătuite cu îndemânare, ci noi am fost martori oculari ai măreţiei Lui”.

 

Cu o altă ocazie apostolul Ioan care a fost martor ocular al vieţii pământeşti a Domnului imediat de după botezul Său, a scris: ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au atins cu privire la Cuvântul vieţii... şi depunem mărturie... deci ceea ce am văzut şi am auzitaceea vă vestim şi vouă” (1Ioan 1:1-3).

 

În multe rânduri apostolii se declară ca fiind martori ai lui Isus, martori ai suferinţelor Lui, martori ai învierii Lui, şi chiar au dat mărturie în calitate de martori în tribunalele evreieşti (Fapte 1:3,Fapte 1:8; 2:32; 3:15; 10:39-42; 22:15,40; 1Petru 5:1).

 

 

 

Martori indirecţi

 

Anumiţi scriitori de care Dumnezeu s-a folosit, au cercetat întâmplările, viaţa lui Isus şi a apostolilor într-un mod amănunţit pe baza a mai multor martori şi aşa au consemnat.

 

De pildă, doctorul Luca, care a devenit un creştin, a scris în introducerea la cărţile scrise de el sub inspiraţie divină: Fiindcă mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au încredinţat cei ce au fost de la început martori oculari şi care au ajuns slujitori ai Cuvântului, am decis şi eu, după ce am cercetat cu atenţie toate lucrurile de la început, să ţi le scriu în ordine, prea alesule Teofile, ca să ajungi astfel să cunoşti întocmai temeinicia lucrurilor despre care ai fost învăţat” (Luca 1:1-4 GBV). Iar în Fapte 1:1,Fapte 1:2Teofile, în prima carte am scris despre toate lucrurile pe care a început Isus să le facă şi să-i înveţe pe oameni până în ziua în care a fost luat în cer, după ce le dăduse mai întâi porunci, prin Duhul Sfânt, apostolilor pe care-i alesese.”

 

Şi Evanghelia după Marcu a fost scrisă de Marcu pe baza spuselor apostolului Petru, care a fost martor ocular la viaţa lui Isus! Marcu s-a dovedit demn de încredere în serviciul creştin şi a devenit un ajutor valoros nu numai pentru Barnaba, ci, mai târziu, şi pentru apostolii Petru şi Pavel. Marcu a fost alături de Pavel în timpul primei detenţii a acestuia la Roma, (Filim. 1, 24). Apoi, mai târziu îl găsim pe Marcu alături de Petru în Babilon (1Petru 5:13). După aceea, în timp ce era din nou închis la Roma, Pavel l-a rugat într-o scrisoare pe Timotei să-l aducă şi pe Marcu (2Timotei 1:8; 4:11).

 

Potrivit celei mai vechi tradiţii, transmise de Papias, Origene şi Tertulian, sursa Evangheliei după Marcu a fost apostolul Petru, cu care Marcu era în relaţii apropiate. Oare nu pe el l-a numit Petru: „fiul meu”? (1Petru 5:13). Întrucât Petru a fost martor ocular la toate lucrurile consemnate de Marcu, acesta a putut afla de la Petru multe amănunte care nu apar în celelalte evanghelii. De exemplu, Marcu vorbeşte despre angajaţii lui Zebedei, despre leprosul care „a căzut în genunchi” şi l-a implorat pe Isus, despre un demonizat care ‘se cresta cu pietre’ şi despre faptul că Isus a rostit profeţia cu privire la ‘venirea Fiului omului cu mare putere şi glorie’ în timp ce stătea pe Muntele Măslinilor „cu faţa spre templu” (Marcu 1:20, 40; 5:5; 13:3, 26 NW).

 

Întrucât Petru era un bărbat deosebit de sensibil, el a putut să înţeleagă sentimentele şi stările afective ale lui Isus, pe care i le-a descris apoi lui Marcu. Iată de ce Marcu consemnează adesea ce a simţit sau cum a reacţionat Isus. De exemplu, Marcu spune că Isus „s-a uitat de jur împrejur la ei plin de indignare şi adânc mâhnit”, că „a suspinat adânc” sau că „a oftat adânc în spiritul său” (3:5; 7:34; 8:12 NW). Marcu ne dezvăluie sentimentele lui Isus faţă de tânărul conducător bogat, spunând că „a simţit iubire pentru el” (10:21 NW). De asemenea, Marcu relatează cu multă căldură, nu numai că Isus a pus un copilaş în mijlocul discipolilor Săi, dar şi că „l-a cuprins cu braţele”, iar, cu altă ocazie, că „a luat copiii în braţe” (9:36; 10:13–16 NW).

 

Unele particularităţi ale lui Petru se reflectă în stilul lui Marcu, un stil spontan, plin de viaţă, viguros, dinamic şi descriptiv.

 

Şi mărturia indirectă este primită la un tribunal ca probă a adevărului!

 

 

 

O altă categorie de martori indirecţi, duşmanii lui Isus şi a creştinilor:

 

Atunci când apostolii au dat mărturie, ei au făcut apel la memoria şi cunoştinţa celor care îi ascultau!

 

De pildă, în Fapte 2:22 GBV: Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus din Nazaret, bărbat adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin faptele puternice, minunile şi semnele pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi”. Iată apostolul Petru face apel nu la o credinţă oarbă, ci la cunoştinţa auditoriului său, el le spune despre persoana lui Isus adeverită de semne şi minuni divine, „după cum voi înşivă ştiţi”! Ei puteau afla adevărul despre Isus, nu doar de la discipolii Săi, ci de la martorii din Israel care au fost prezenţi la lucrarea Sa, sau chiar întrebând pe cei vindecaţi de El!

 

Au existat martori care au văzut cu ochi lor minunea învierii lui Lazăr şi care s-au împotrivit Domnului dorind să-L omoare (Ioan 11:43-53).

 

Apostolul Pavel fiind în faţa regelui Agripa, a dat mărturie spunând: „Însă până în ziua de azi am primit ajutor de la Dumnezeu şi stau aici, depunând mărturie atât înaintea celor mici, cât şi înaintea celor mari, fără să spun nimic în afară de ceea ce Profeţii şi Moise au zis că urmează să se întâmple,
şi anume că Cristos va trebui să sufere şi, prin faptul că va fi primul înviat dintre cei morţi, va vesti lumină atât poporului Său, cât şi neamurilor. În timp ce Pavel se apăra astfel, Festus a zis cu glas tare: – Ţi-ai ieşit din minţi, Pavel! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie! Însă Pavel i-a răspuns: – Nu mi-am ieşit din minţi, prea alesule Festus, ci cuvintele pe care le rostesc ţin de adevăr şi de o judecată sănătoasă! Pentru că regele ştie despre aceste lucruri, eu pot să-i vorbesc deschis, întrucât sunt convins că nu i-a scăpat nimic din acestea, deoarece nu s-au întâmplat într-un colţ! Crezi tu în Profeţi, rege Agrippa? Ştiu că tu crezi!”

 

Iată evenimentele Scripturii nu s-au întâmplat într-un colţ, în ascuns, ci ele au fost publice, sute şi mii de martori oculari au participat la ele! – 1Corinteni 15:6-8; Marcu 8:19,Marcu 8:20.

 

 

 

Exactitatea istorică:

 

Adversarii Bibliei au atacat cu înverşunare Pentateuhul (primele cinci cărţi, scrise de Moise), îndeosebi în ce priveşte autenticitatea şi scriitorul lui. Însă, pe lângă faptul că iudeii l-au recunoscut pe Moise drept scriitorul Pentateuhului, există mărturia lăsată de scriitori antici, unii dintre aceştia fiind chiar duşmani ai iudeilor. Hecateu din Abdera, istoricul egiptean Manethon, Lisimah din Alexandria, Eupolemus, Tacitus şi Iuvenal îi atribuie lui Moise instituirea codului de legi care îi deosebea pe iudei de celelalte naţiuni şi cei mai mulţi dintre ei arată cu claritate că el a aşternut în scris legile. Numenius, filozof pitagorician, chiar spune că Iane şi Iambre erau preoţii egipteni care i s-au împotrivit lui Moise (2Timotei 3:8). Aceşti scriitori au trăit în perioada cuprinsă între epoca lui Alexandru (secolul al IV-lea î.C.), când grecii au început să manifeste interes pentru istoria iudeilor, şi epoca împăratului Aurelian (secolul al III-lea d.C.). Mulţi alţi scriitori antici spun că Moise a fost conducător, guvernator sau legislator.

 

William Albrght unul din cei mai mari arheologi afirma: „Nu încape nici o îndoială cu privire la faptul că arheologia a confirmat caracterul substanţial istoric al tradiţiei Vechiului testament”. El mai adaugă: „Descoperirile arheologice au descoperit una după alta acurateţea nenumăratelor detalii, sporind recunoaşterea Bibliei ca sursă de istorie”.

 

Robert Dick Wilson, un om care vorbea în mod cursiv peste 45 de limbi şi dialecte, foarte mult timp, a studiat Scripturile, el a concluzionat: „pot să adaug că rezultatul celor 45 de ani de studiu al Scripturilor m-a condus tot timpul spre o credinţă tot mai fermă în faptul că în Vechiul Testament avem o înregistrare istorică în legătură cu istoria poporului Israel”.

 

Dar ce se poate spune despre Scripturile creştine? Acestea nu numai că atestă relatările din Scripturile ebraice, dar chiar ele se dovedesc exacte din punct de vedere istoric. De asemenea, Scripturile creştine sunt autentice şi inspirate la fel ca Scripturile ebraice. Scriitorii lor descriu ce au văzut şi ce au auzit, deoarece au fost martori oculari, iar adesea chiar au luat parte la evenimentele pe care le-au consemnat. Mii dintre contemporanii lor au crezut cele scrise.

 

Astfel, această carte este exactă din punct de vedere istoric, ea nu conţine: legende, mituri sau basme.

 

Un renumit arheolog evreu, Nelson Glueck a scris: „Se poate afirma categoric că nici o descoperire arheologică nu a contrazis vreodată o referinţă biblică”.

 

Mărturia lor este amplu confirmată de referirile făcute de scriitorii antici, cum ar fi Iuvenal, Tacitus, Seneca, Suetoniu, Pliniu cel Tânăr, Lucian, Celsus şi istoricul evreu: Josephus.

 

Într-o lucrare se spune: „Sir Isaac Newton . . . a fost şi un renumit critic al scrierilor antice şi a examinat cu multă atenţie Sfintele Scripturi. Care este concluzia lui cu privire la acest subiect? «Găsesc, spune el, dovezi mai sigure de autenticitate în Noul Testament decât în orice istorie profană [laică].» După cum se exprimă dr. Johnson, avem mai multe dovezi că Isus Cristos a murit pe Golgota, aşa cum arată Evangheliile, decât că Iulius Cezar a murit în Capitoliu. Avem, într-adevăr, mult mai multe. Întrebaţi-i pe cei ce se îndoiesc de adevărul istoric din Evanghelii ce motiv au să creadă că Cezar a murit în Capitoliu sau că în anul 800 Carol cel Mare a fost încoronat împărat al Apusului de Papa Leon al III-lea. . . . De unde ştim că un om precum Carol I a trăit cu adevărat, că a fost decapitat şi că în locul lui a guvernat Oliver Cromwell? . . . Lui Sir Isaac Newton i se atribuie meritul de a fi descoperit legea gravitaţiei . . . Credem toate afirmaţiile cu privire la aceşti oameni deoarece dispunem de mărturii istorice. . . . Dacă şi în faţa acestor dovezi cineva refuză în continuare să creadă, nu insistăm, considerând că se încăpăţânează prosteşte sau că este un ignorant incorigibil. Ce vom spune deci despre cei care, în pofida nenumăratelor dovezi prezentate aici cu privire la autenticitatea Sfintelor Scripturi, susţin că nu sunt convinşi? . . . Avem, cu siguranţă, motive să tragem concluzia că problema ţine mai mult de inimă decât de minte: ei nu vor să creadă în ceva ce le-ar răni orgoliul şi i-ar constrânge să adopte un alt mod de viaţă”.

 

În legătură cu persoana lui Isus din Nazaret, există evidenţe istorice că El a existat cu adevărat:

 

În afară de sursele biblice despre persoana lui Isus, există surse extrabiblice şi necreştine că El a existat în realitate.

 

Cornelius Tacitus (născut în 52-54 d.C.), a fost istoric roman, ajuns guvernator în Asia în anul 112 d.C., el scrie despre domnia lui Nero şi despre creştini, el face aluzie la moartea lui Cristos când a scris: „Numele [de creştin] li se trage de la Cristos, care, în vremea împăratului Tiberius, fusese condamnat la moarte de Pontius Pilatus”. — Anale,de Cornelius Tacitus, editura Humanitas, 1995, traducere din limba latină, introducere şi note de Gheorghe Guţu, cartea XV, par. 44, p. 430.

 

Josephus Flavius, istoric iudeu din secolul I, a vorbit despre uciderea cu pietre a lui„Iacov, fratele lui Isus care era numit Cristos” (Antichităţi iudaice, cartea a XX-a, secţiunea 200). În cartea a XVIII-a, secţiunile 63, 64, se vorbeşte în mod direct despre Isus în termeni foarte favorabili.

 

Phlegon un istoric al primului secol, din scrierile căruia s-a păstrat un mic fragment, şi prin care se confirmă întunericul ce a avut loc la răstignirea Domnului, când spune: „în timpul lui Tiberius Cezar, avuse loc o eclipsă totală de soare în timpul lunii pline”. – vezi: Matei 27:45.

 

Într-un manuscris păstrat la British Museum, care păstrează textul unei scrisori scrise după 73 d.C. de un sirian, fiului său, el face referire în această scrisoare la Isus Cel răstignit, când spune: „Ce avantaje au câştigat evreii prin execuţia înţeleptului rege? După aceasta împărăţia lor a fost nimicită”.

 

În ce priveşte primele referiri istorice necreştine la Isus, într-o enciclopedie se spune:„Aceste relatări independente una de alta dovedesc că, în timpurile antice, nici chiar cei ce se împotriveau creştinismului nu s-au îndoit vreodată de istoricitatea lui Isus, care a început să fie pusă la îndoială, din motive neîntemeiate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe parcursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea”. — The New Encyclopædia Britannica (1976), Macropædia, vol. X, p. 145.

 

În conluzie citez ceea ce a spus: F.F.Bruce, profesor la univeristatea din Manchester:„Istoricitatea lui Cristos este atât de axiomatică pentru un istoric nepărtinitor...Nu istoricii sunt aceia care propagă teoria unui Cristos legendar”. Iar Otto Betz concluzionează:„Nici un savant serios nu s-a aventurat să postuleze ne-istoricitatea lui Isus”.

 

 

 

Exactitate din punct de vedere geografic şi geologic:

 

Mulţi autori au vorbit despre remarcabila exactitate a descrierii pe care Biblia o face Ţării Promise şi teritoriilor învecinate. De exemplu, A. Stanley, care a călătorit mult în Orient, a spus despre peregrinarea israeliţilor prin pustiu: „Izvoarele, fântânile şi pâraiele întâlnite din loc în loc corespund consemnărilor despre «apele» de la Mara, «izvoarele» din . . . Elim, «pârâul» de la Horeb şi «fântâna» fiicelor lui Ietro, cu «adăpătorile» sau jgheaburile ei, din Madian. Vegetaţia este şi acum la fel ca aceea pe care istoria mozaică ne permite s-o cunoaştem”. În relatarea despre Egipt, exactitatea se observă în descrierea generală a teritoriului, cum ar fi bogatele sale ogoare cu cereale, fluviul Nil mărginit de trestii (Geneza 41:47–49; Exod 2:3), apele sale provenite din ‘râuri, canale, iazuri cu trestii şi rezervoare’ (Ex. 7:19), precum şi ‘inul, orzul, grâul şi alacul’ său (Ex. 9:31, 32). Dar ea se observă şi în denumirea şi în amplasarea oraşelor.

 

Încrederea pe care o au unii oameni de ştiinţă în informaţiile geologice şi geografice ale Bibliei este atât de mare, încât ei au considerat această carte un ghid demn de urmat şi au fost răsplătiţi din plin. Cu câţiva ani în urmă, renumitul geolog Ben Tor a urmat indicaţiile din pasajul biblic unde se spune: „Căci Iehova, Dumnezeul tău, te duce într-o ţară bună, . . . o ţară ale cărei pietre sunt de fier” (Deut. 8:7,9 NW). La câţiva kilometri de Beer-Şeba, el a descoperit nişte stânci imense, bogate într-un minereu roşu-închis. Conform estimărilor, aici existau 13,6 milioane de tone de minereu de fier. Mai târziu, inginerii au descoperit o deschidere geologică de minereu de 1,5 km, care conţinea 60–65% fier pur. Joseph Weitz, renumit specialist israelian în reîmpăduriri, a spus: „Primul arbore pe care l-a plantat Avraam în Beer-Şeba a fost un tamarix“. „Urmând exemplul său, noi am sădit în urmă cu patru ani în aceeaşi zonă două milioane. Avraam a avut dreptate. Tamarixul este unul dintre puţinii arbori cărora, după cum am observat, le merge bine în sud, unde precipitaţiile anuale nu depăşesc 150 de mm“. Într-o lucrare se spune: „Se pare că patriarhul Avraam nu a plantat pur şi simplu la întâmplare un arbore la sosirea lui în Beer-Şeba. . . . El a ales arborele a cărui umbră este mai răcoroasă decât a altor arbori. În plus, [tamarixul] poate rezista la temperaturi ridicate şi la perioade lungi de secetă deoarece îşi înfige rădăcinile adânc în sol, până ajunge la pânza freatică. Nu este surprinzător că [tamarixul] a supravieţuit până astăzi în regiunea Beer-Şebei” (Geneza 21:33).

 

În ce priveşte detaliile de ordin cronologic şi geografic menţionate în Biblie, profesorul Wilson a scris într-o lucrare a sa: „Informaţiile cronologice şi geografice sunt mai exacte şi mai demne de încredere decât cele oferite în orice alt document antic, iar biografiile şi alte naraţiuni istorice se armonizează perfect cu mărturiile din documentele extrabiblice”.

 

Cultura şi obiceiurile. Iată ce se spune într-o lucrare despre cartea Faptele: „Romanii aveau obiceiul să guverneze provinciile din vastul lor imperiu păstrând sistemul administrativ local, pe cât posibil fără să se expună riscurilor. De aceea, autorităţile din diversele provincii purtau titluri diferite. Nimeni, cu excepţia unui călător atent sau a unui cercetător minuţios al analelor, nu putea să spună care era denumirea corectă a acestor personalităţi. Simţul istoric al lui Luca a trecut cu succes unul dintre cele mai riguroase teste, deoarece scriitorul a reuşit întotdeauna să dea dovadă de o exactitate perfectă. În multe cazuri, simpla mărturie a unei monede sau a unei inscripţii ne furnizează informaţiile necesare pentru a-l verifica. Nici chiar cei mai renumiţi istorici romani nu se aventurează pe un teren atât de dificil. Astfel, Luca îi numeşte pe Irod şi pe Lisania tetrarhi, cum face şi Josephus. Irod Agripa, care l-a omorât pe Iacov cu sabia şi l-a aruncat pe Petru în închisoare, este numit rege, iar Josephus relatează că Irod s-a împrietenit la Roma cu Gaius Caesar (Caligula) şi a fost răsplătit cu titlul de rege când Caligula a ajuns împărat. Sergius Paulus, guvernatorul insulei Cipru, este numit proconsul. . . . Nu cu mult timp înainte, Ciprul fusese provincie imperială guvernată de un propretor sau legat, dar în timpul lui Pavel, aşa cum apare pe unele monede cipriote, în greacă şi în latină, titlul corect era proconsul. O inscripţie grecească găsită la Soloi, pe coasta nordică a Ciprului, a fost realizată «în proconsulatul lui Paulus» . . . În Tesalonic, bogătaşii oraşului îşi luau titlul cu totul neobişnuit de politarhi [conducători ai oraşului, Fapte 17:6], denumire necunoscută în literatura clasică. Acest termen ne-ar fi complet străin dacă Luca nu l-ar fi folosit şi dacă această utilizare nu ar fi fost confirmată de inscripţii. . . . Sub domnia lui August, Ahaia era o provincie senatorială. În epoca lui Tiberiu, ea a trecut direct sub stăpânirea împăratului, dar, după cum spune Tacitus, în timpul domniei lui Claudiu aceasta i-a revenit senatului. De aceea, titlul corect al lui Gallio [Fapte 18:12] era de proconsul. . . . Luca este demn de încredere şi exact atât în ce priveşte denumirile geografice, cât şi în ce priveşte relatarea experienţelor sale de călătorie”.

 

Scrisorile lui Pavel reflectă cu exactitate condiţiile din timpul său şi arată că el a fost martor ocular la lucrurile consemnate. De exemplu, Filipi era o colonie militară ai cărei locuitori se mândreau mult cu cetăţenia lor romană. Pavel i-a avertizat pe creştinii de acolo că cetăţenia lor era în ceruri (Fapte 16:12, 21, 37; Filipeni 3:20). Efesul era renumit pentru artele magice şi pentru practicile spiritiste. Pavel i-a învăţat pe creştinii de acolo cum să se înarmeze pentru a nu cădea pradă demonilor şi, în acelaşi timp, a făcut o descriere exactă a armurii soldatului roman (Fapte 19:19; Efeseni 6:13–17). Învingătorii romani aveau obiceiul să-şi conducă într-o procesiune triumfală prizonierii, dintre care unii erau complet goi. Acest obicei este folosit ca ilustrare (2Corinteni 2:14; Col. 2:15). La 1Corinteni 1:22 sunt arătate punctele de vedere diferite ale iudeilor şi ale grecilor. În astfel de chestiuni, scriitorii creştini reflectă exactitatea lui Moise, scriitorul Pentateuhului, despre care George Rawlinson spune: „Exactitatea etologică a Pentateuhului cu privire la uzanţele şi obiceiurile orientale n-a fost pusă niciodată la îndoială”.

 

 

 

Stilul de reportaj:

 

Pe lângă toate acestea, stilul de reportaj din ea, ne întăreşte încrederea în această carte veche. De pildă, în contrast cu miturile şi legendele, care conţin referiri la personaje ireale, alegorice, evenimentele din Biblie sunt puse în legătură cu anumiţi oameni şi date (Luca 3:1-2).

 

Un cercetător pe nume: J.B. Phillips susţine despe Biblie: „Am citit, în greacă şi latină, nenumărate mituri, însă nu am găsit nici cea mai uşoară nuanţă de mit”

 

Mai mult decât atât, în timp ce istoricii antici au exagerat victoriile şi realizările conducătorilor lor, ne-dezvăluind înfrângerile şi greşelile, scriitorii biblici au fost sinceri chiar şi atunci când a fost vorba despre propriile lor greşeli (Numeri 20:7-13; Galateni 1:13).

 

O puternică dovadă a autenticităţii Bibliei, de la un capăt la altul al acesteia, o constituie onestitatea absolută a scriitorilor ei. Moise, de exemplu, vorbeşte deschis despre păcatul său şi despre judecata lui Dumnezeu împotriva sa şi a fratelui său Aaron, conform căreia nu aveau să intre în Ţara Promisă (Numeri 20:7–13; Deuteronom 3:23–27). Păcatele comise de David în două ocazii, precum şi apostazia fiului său Solomon sunt dezvăluite cu francheţe (2Samuel, cap. 11, 12, 24; 1Regi 11:1–13). Iona scrie despre neascultarea sa şi despre consecinţele acesteia. Întreaga naţiune Israel a fost condamnată de aproape toţi scriitorii Scripturilor ebraice, care au fost iudei, din cauza neascultării ei de Dumnezeu, şi aceasta chiar în scrierile pe care iudeii le respectau şi le recunoşteau ca fiind declaraţiile lui Dumnezeu şi istoria autentică a naţiunii lor.

 

Scriitorii creştini au fost la fel de oneşti. Toţi cei patru evanghelişti au consemnat faptul că Petru l-a renegat pe Cristos. Pavel i-a atras atenţia lui Petru cu privire la greşeala gravă pe care a comis-o acesta într-o problemă de credinţă făcând o separare între iudei şi neamuri în adunarea creştină din Antiohia (Galateni 2:11–14).


Încrederea în veridicitatea Bibliei ni se întăreşte când observăm că scriitorii ei n-au cruţat pe nimeni, nici chiar pe ei, pentru a realiza o relatare fidelă (Matei 26:69–75; Marcu 14:66–72; Luca 22:54–62; Ioan 18:15–27).