Ce este inspiraţia divină?

La ora actuală exista mai multe teorii ale inspiraţiei! Pe care le voi reproduce în continuare:

• Teoria Intuiției.

Potrivit acesteia, scriitorii Bibliei ar prezenta o intuiție religioasă naturală care poate fi găsită și la alți mari gânditori filozofi sau religioși, precum Confucius sau Platon. În mod evident, adevărul absolut afirmat de Scriptură este negat de adepții acestei teorii.

• Teoria Iluminării.

Această perspectivă susține că autorul nu este inspirat in mod divin, ci mai degrabă cititorul este inspirat de text. Acest lucru ar însemna că Biblia este „inspirată” așa cum am spune că scrierile lui Shakespeare sunt inspirate. Teoria Iluminării consideră sursa inspirării nu pe Dumnezeu, ci pe cititorul textului. Dacă acest lucru ar fi adevărat, „adevărul” Bibliei ar fi lăsat la interpretarea cititorului si nu ar acorda Bibliei nicio autoritate reală.

• Teoria Dinamică.

Aceasta accentuează inspirarea autorului mai mult decât a cuvintelor consemnate. Cu alte cuvinte această teorie afirmă că Dumnezeu a inspirat doar gândurile autorilor și a lăsat detaliile legate de modul în care aveau să fie consemnate la latitudinea acestora. Astfel, frazarea Scripturii este datorată alegerii umane, în timp ce esența conținutului este determinată de Dumnezeu.

Teoria inspiratiei gradate. Potrivit acestei teorii, in Biblie exista unele pasaje mai inspirate decat altele. De exemplu, Luther credea ca Epistola lui Iacob este mai putin inspirata decat Epistola catre Galateni a lui Pavel.

• Teoria Dictării.

Conform acesteia, Dumnezeu a dictat cuvintele exacte autorilor umani. Asemenea stenografilor, autorii Scripturii nu au avut niciun rol în alcătuirea scrierilor lor. Problema cu această teorie este că nu ia în considerare anumite elemente evidente, cum ar fi personalitatea, stilul de scriere și mediul/originea autorilor biblici. Atunci când citești fiecare carte din Biblie, devine clar faptul că fiecare autor are un scop distinct pentru a scrie precum, și faptul că accentuează lucruri diferite. De exemplu, evanghelistul Matei a scris Evanghelia lui pentru o audiență formată din evrei, în timp ce evanghelistul Luca a scris Evanghelia pentru o audiență formată din persoane aparținând neamurilor (ne-evrei).

• Teoria Inspirației Plenare.

Această teorie (considerată ca fiind cea biblică), afirmă existența unei dualități în ceea ce privește calitatea de autor al Scripturii. În timp ce autorii au scris ca ființe umane ce au sentimente și intelect, Dumnezeu, într-un mod misterios a supervizat întregul proces, astfel încât fiecare cuvânt scris a fost exact cuvîntul pe care El l-a vrut a fi scris.

          Toate aceste teorii sunt păreri omeneşti, încercarea omului de a interpreta lucrarea divină de insuflare, călăuzire şi păstorire a textului sacru: Sfânta Biblie!

Unele din aceste teorii sunt chiar eretice, false şi păguboase pentru suflet!!!

Insuflarea lui Dumnezeu poate fi de mai multe feluri: viziuni, auzire, primirea unei legi pe table, a unui vis, prin îngeri, prin Spiritul Sfânt, prin Fiul lui Dumnezeu. Ea a fost primită în timp ce omul se ruga, scria, medita, etc.

Noi trebuie să credem ceea ce Dumnezeu afirmă:

2Petru 1:19-20, NTTF[1]: Aceasta cunoscând voi întâi, că orice profeţie a scripturii nu este făcută de o dezlegare particulară pentru că nu printr-o voinţă a omului a fost adusă cândva vreo profeţie; ci, nişte oameni sfinţi au vorbit de la Dumnezeu, purtaţi  de Spirit Sfânt.

Astfel, profeţiile Scripturii nu au fost scrise printr-o înţelegere particulară a omului, prin intuiţia lui, ci acei oameni care au scris Scripturile au vorbit de la Dumnezeu purtaţi de Spiritul Sfânt!

Aşa cum vântul poartă o corabie, aşa cum suflarea prinde glas într-un instrument muzical de suflat, aşa Spiritul i-a dus ca ei să scrie de la Dumnezeu!

Tot la fel în 2Timotei 3:16-17, NTTF, se menţionează:

Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu, şi de folos pentru  învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare , pentru disciplinare  în dreptate; ca omul lui Dumnezeu să fie complect, deplin înzestrat pentru orice lucrare bună.

Scritorii Bibliei ne spun că ei au fost inspiraţi de Dumnezeu, literalmente insuflaţi (în greacă: theopneustos: insuflată), iar aceasta Dumnezeu a făcut prin Spiritul Său.

Scrierea Scripturilor a fost făcută prin:

Inspiraţie verbală: profeţii au auzit glasul lui Iehova[2] Dumnezeu, care le-a vorbit în limba lor, şi ei au scris ceea ce Dumnezeu le-a vorbit:

„Şi Moise a scris toate cuvintele lui Iehova” (Exod 24:4 NW; vezi şi: Exod 34:27).

„Acum vino, scrie înaintea lor lucrul acesta pe o tablă şi consemnează-l într-o carte, ca să slujească, pentru o zi din viitor, drept mărturie...” (Isaia 30:8 NW).

„Iată cuvântul lui Iehova care a venit la Ieremia: „Aşa a spus Iehova, Dumnezeul lui Israel: Scrie-ţi într-o carte toate cuvintele pe care ţi le voi spune.” (Ieremia 30:1-2 NW).

„În al patrulea an al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, regele lui Iuda, a venit la Ieremia acest cuvânt al lui Iehova, zicând: „Ia-ţi un sul de carte şi scrie în el toate cuvintele pe care le-am rostit înaintea ta împotriva lui Israel, împotriva lui Iuda şi împotriva tuturor naţiunilor, din ziua în care ţi-am vorbit, din zilele lui Iosia, până în ziua aceasta” (Ieremia 36:1-2 NW).

 

Înspiraţie prin imagini:

a) prin viziuni:

Isaia a scris cartea în urma viziunilor şi a cuvintelor primite.

„Viziunea lui Isaia, fiul lui Amoţ, pe care a avut-o cu privire la Iuda şi Ierusalim în zilele lui Ozia, ale lui Iotam, ale lui Ahaz şi ale lui Ezechia, regii lui Iuda... Ascultaţi cuvântul lui Iehova, conducători despotici…” (Isaia 1:1,Isaia 1:10, NW).

În al treizecilea an, în luna a patra, în a cincea zi a lunii, pe când eram în mijlocul exilaţilor lângă râul Chebar, cerurile s-au deschis şi am început să am viziuni de la Dumnezeu. În a cincea zi a lunii, adică în al cincilea an de exil al regelui Ioiachin,  cuvântul lui Iehova a venit la Ezechiel, fiul preotului Buzi, în ţara caldeenilor, lângă râul Chebar, şi acolo mâna lui Iehova a fost peste el.” (Ezechiel 1:1-3, NW).

Şi Iehova mi-a răspuns şi a zis: „Scrie viziunea şi aşterne-o clar pe table, pentru ca acela care citeşte din ea cu voce tare s-o poată citi cu uşurinţă.” (Habacuc 2:2 NW).

Toţi aceştia au scris ceea ce au văzut prin Spiritul!

b) prin vise:

În primul an al lui Belşaţar, regele Babilonului, Daniel a văzut un vis şi nişte viziuni când era culcat în patul său. Atunci a aşternut în scris visul şi a istorisit totul” (Daniel 7:1, NW).

 

Înspiraţie lăuntrică: dacă primele două tiprui de inspiraţie au de a face cu ceea ce oamenii lui Dumnezeu au auzit şi văzut, următoarea are de a face cu simţurile omului dinăuntrul lui!

Regele David, descrie modul cum el a fost insuflat de Dumnezeu: Spiritul lui Iehova a vorbit prin mine şi cuvântul lui a fost pe limba mea (2Samuel 23:2 NW[3]).

Astfel regele David a primit cuvintele care apoi le-a rostit şi apoi le-a scris în cartea Psalmilor! A fost o inspiraţie mentală, prima dată în minte, în inimă, apoi a fost vorbită, şi apoi scrisă!

Regele Solomon a scris cartea Proverbe, Ecleziast, în acelaşi mod (Proverbe 2:6-7,Proverbe 2:10; Ecleziast 12:10).

Dumnezeu a inspirat oamenii să consemneze prorpiile sentimente pentru mângâierea noastră (comp. Psalm 51; Iov 10:1-3; Habacuc 1:1-4; cu Romani 15:4).

Această inspiraţie implică nu doar: gânduri şi sentimente, ci chiar cuvintele ce vor fi scrise! Chiar dacă prima dată ea vine la nivel mintal şi în spiritul omului, dar ea se materializează prin cuvinte ce vor fi scrise! 

La fel, Luca a spus:  Întrucât mulţi au încercat să întocmească o relatare a faptelor pe deplin crezute printre noi, aşa cum ni le-au transmis aceia care de la început au fost martori oculari şi slujitori ai mesajului, am hotărât şi eu, după ce am cercetat cu atenţie toate lucrurile de la începuturi, să ţi le scriu în ordine, preadistinsule Teofil, ca să ştii bine cât de demne de încredere sunt lucrurile în care ai fost învăţat (Luca 1:1-4 NW).

Spiritul Sfânt s-a folosit de mintea lui Luca, de mărturiile adunate de el de la martorii oculari şi a consemnat în ordine lucrurile voite de Dumnezeu. În mod asemănător, au fost scrise şi celelalte cărţi ale Scripturilor Creştine.

Doar Apocalipsa a fost scrisă în urma unei inspiraţii verbale şi vizionare (Apocalipsa 1:1,Apocalipsa 1:10-11).

Cu toate că oamenii au primit inspiraţia divină prin diferite metode, ea reprezintă adevărul şi planul progresiv dezvăluit de Dumnezeu pentru omenire, şi prin urmare afirmăm şi credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi nu al oamenilor (1Tesaloniceni 2:13) şi ea conţine adevărul divin (Psalm 119:160; Ioan 17:17).

 

Noi credem că autorul Bibliei este: Dumnezeu, care s-a folosit de peste 40 de secretari umani, în aproximativ 16 secole,  pe care i-a inspirat prin Spiritul Său, ca să scrie Cuvântul Lui pentru omenire (2Timotei 3:16-17; 2Petru 1:20, 21). Ea a fost scrisă iniţial în limbile: ebraică, arameică şi greacă.

Biblia[4] sau Sfânta Scriptura, compusa din Scripturile Ebarice (Vechiul Testament) şi Scripturile Creştine (Noul Testament), este inspirată sau insuflată de Dumnezeu, şi astfel este Cuvântul revelat al lui Dumnezeu (2Timotei 3:16; 2Petru 1:20-21).

Insuflarea divină a Scripturii putem să o comparăm cu un sufler, care într-o piesă de teatru suflă, le şopteşte actorilor ce trebuie să spună. Sau ca un patron căruia îi dictează secretarei ce să scrie.

Chiar dacă omenirea are multe cărţi numite: „sfinte”, totuşi ele nu afirmă despre sine că sunt insuflate de Dumnezeu, sau că conţin însuşi rostirea, cuvântul lui Dumnezeu. Nici o carte sfântă nu conţine legile scrise de Dumnezeu cu degetul Său, aşa cum Moise a primit cele 10 porunci (Exod 31:18; Deuteronom  5:1-22).

În Biblie de foarte multe ori găsim afirmaţii de genul: Aşa vorbeşte Domnul” (Exod 4:22), „Aşa vorbeşte Dumnezeu” (2Cronici 24:20); Aşa zice Domnul” (Ezechiel 11:5); Cuvântul Domnului a venit” (Iona 1:1); „Cuvântul lui Dumnezeu a venit” (1Cronici 17:3).

Sfânta Scriptură conţine cuvintele rostite de Însuşi Dumnezeu pentru omenire, cuvintele rostite de Fiul lui Dumnezeu şi de mesagerii îngereşti sau umani, trimişi de Dumnezeu (Evrei 1:1-2; Evrei 2:2).

Importanţa Scripturii este dată nu doar că ea ne transmite gândurile lui Dumnezeu, Cuvântul Lui, legile şi poruncile Lui, dar ea ne învaţă cum putem primi viaţa veşnică, iertarea păcatelor, intrarea în cer!

Dumnezeu ne vorbeşte prin Scripturi, ne comunică voia Sa, ne revelează lucruri din cer, din lumea spirituală, lucruri ce vor avea loc în viitor!

Ea ne dă răspunsuri în ce priveşte întrebarea: care este sensul real al vieţii pe pământ? Ea ne poate da un scop real în viaţă, ea ne prezintă trecutul, prezentul şi viitorul, în ce priveşte lucrurile esenţieale pentru noi!

Înşişi scriitorii inspiraţi au privit ceea ce ei au scris ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, după cum o dovedeşte faptul că ei utilizează declaraţii ca: cuvintele pe care DOMNUL ni le-a spus (Iosua 24:27), poruncile DOMNULUI (Ezra 7:11), legea DOMNULUI (Psalm 19:7), cuvântul DOMNULUI (Isaia 38:4), „cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4) şi cuvântul Domnului (1Tesaloniceni 4:15).

Nimeni nu are dreptul să adauge, să scoată sau să schimbe ceva din ea (Deuteronom 12:32; Proverbe 30:6; Galateni 1:8-9; Apocalipsa 22:18-19). Noi credem că Cuvântul lui Dumnezeu este etern, El rămâne în etern (Isaia 40:8; 1Petru 1:23-25).

 

Care cărţi fac parte din Scriptură?

Colecţia sau lista cărţilor acceptate ca Scripturi inspirate şi autentice este denumită adesea canonul Bibliei. Iniţial, trestia (în ebraică: qane´ în greacă kanon) servea drept instrument de măsurat, dacă nu era la îndemână o bucată de lemn. Apostolul Pavel a aplicat termenul grecesc kanón la o ‚regulă’ (Galateni 6:16; Filipeni 3:16), acest termen se referă astfel la lista cărţilor recunoscute, adică lista cărţile canonice, cele cu adevărat inspirate şi demne de a fi utilizate, precum şi că aceste cărţi devin regula de viaţă, îndreptarul în stabilirea credinţei, a doctrinei şi a conduitei corecte.

Biblia conţine 66 de cărţi, primele 39 de cărţi, au fost scrise în principal în ebraică, doar mici fragmente în arameică[5]. Pe acestea 39 de cărţi le putem numi: „Scripturile ebraice” şi sunt cărţile de la Geneza la Maleahi, şi descriu creaţia precum şi istoria de la început a omenirii, precum şi relaţia lui Dumnezeu cu poporul Israel.

Evreii au grupat cărţile formând 22 de cărţi sau suluri, după cum urmează: cartea Rut alături de Judecătorii, iar Plângerile alături de Ieremia, Samuel (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte), Regi (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte), Cei doisprezece profeţi (Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi, alcătuiau o singură carte), Ezra şi Neemia (o singură carte); Cronici (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte).

Aceste 22 de suluri, adică Scripturile ebraice erau împărţite în vechime în trei părţi aşa cum recunoaşte şi Domnul Isus în Luca 24:44. După cum urmază: legea (primele cinci cărţi ale Bibliei), Psalmii sau Scrierile (următoarele 17 cărţi) şi Profeţii ce conţin (ultimele 17 cărţi).

Ultimele 27 de cărţi (Noul Testament), le putem numi mai corect: Scripturile Creştine, iar ele conţin cărţile de la Matei la Apocalipsa, cu excepţia Evangheliei după Matei scrisă în limba ebraică, celelalte cărţi ale Scripturile creştine, au fost scrise în limba greacă. Şi sunt împărţite în patru categorii de scrieri: Evangheliile (primele patru cărţi ale Scripturilor Creştine); Faptele Apostolilor; Epistolele (20 de scrisori de la Romani la Iuda) şi Apocalipsa (Revelaţia).

Scripturile Creştine conţine: Evangheliile, unde se descrie viaţa, lucrarea şi învăţătura Domnului Isus, conţine cartea Faptele Apostolilor, unde se descrie viaţa, lucrarea şi învăţătura apostolilor şi a primilor creştini. Scripturile creştine conţin şi mai multe epistole, care sunt scrisori, scrise sub inspiraţie divină, şi ultima carte: Apocalipsa, care este o carte profetică, ce descrie viziuni şi profeţii primite de Ioan pe Insula Patmos.

Cărţile Bibliei sunt inspirate de Dumnezeu şi reprezintă canonul Bibliei.

Cele 39 din Scripturile Ebraice sunt: Geneza (Facerea), Exod (Ieşirea), Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua, Judecatori, Rut, 1Samuel, 2Samuel, 1Regi, 2Regi, 1Cronici, 2Cronici, Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalm, Proverbe, Ecleziast, Cantarea Cantărilor, Isaia, Ieremia, Plangerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Tefania, Hagai, Zaharia, Maleahi.

Cele 27 din Scripturile Creştine sunt: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Faptele Apostolilor, Romani, 1Corinteni, 2Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1Tesaloniceni, 2Tesaloniceni, 1Timotei, 2Timotei, Tit, Filimon, Evrei, Iacob, 1Petru, 2Petru, 1Ioan, 2Ioan, 3Ioan, Iuda, Apocalipsa.

Dumnezeu a vegheat ca să nu se strecurare în cartea Sa dată omenirii, cărţi ne-inspirate divin.

De asemenea, credem că omul, prin conciliile, cataloagele scrise despre canonul Biblic de pe parcursul timpului, nu au stabilit canonul; ci, mai degrabă l-au recunoscut.

De fapt, cărţile canonice au fost canonice din momentul în care au fost scrise, nu a fost necesar să se aştepte până când diferite concilii le-au examinat şi atestat ca canonice, ele au fost considerate Cuvântul lui Dumnezeu imediat după scrierea lor. Oamenii lui Dumnezeu prin Spiritul lui Dumnezeu au judecat şi au înţeles spiritual care cărţi provin de la Dumnezeu (1Corinteni 2:10-16). De pildă, Petru considera scrierile lui Pavel ca fiind „Scripturi” (2Petru 3:16), adică Scripturile adăugate la „celelalte Scripturi” adică la Scripturile Ebraice, ele au fost din start canonice datorită inspiraţiei şi peceţii divine din ele.

Oamenii şi conciliile precum şi cataloagele cu listele de cărţi canonice scrise ulterior, nu au făcut decât să recunoască ceea ce era adevărat datorită inspiraţiei şi valorii intrinseci a acestor cărţi. Nici o carte a Bibliei nu a devenit canonică prin decizia vreunui conciliu bisericesc, acestea nu au fost decât recunoscute pe baza unor criterii solide care cărţi sunt inspirate.

Noi credem că Dumnezeu a vegheat asupra Cuvântului Lui (Ieremia 1:11-12), şi a călăuzit poporul Său, oamenii Săi, să strângă cărţile inspirate laolaltă, şi astfel să se formeze cartea ce o numim noi în prezent: Biblia sau Sfânta Scriptură.

Atât în trecut cât şi în prezent, există cărţi scrise de oamenii lui Dumnezeu, dar acestea nu au statutul de Scriptură.

Aşa cum există şi în prezent apostoli şi profeţi, ce slujesc generaţiei lor (comp. cu Apocalipsa 18:20), însă adunarea universală a lui Cristos este întemeiată doar pe cei 12 apostoli care au slujit şi slujesc toate generaţiile de creştini prin pilda lor şi prin scrierile Scripturilor Creştine (Efeseni 2:20-22; Apocalipsa 21:14).

Ei au primit Evanghelia (1Tesaloniceni 2:4), poruncile (Fapte 1:2), misterele Regatului (Matei 13:11), misterul corpului lui Cristos (Efeseni 3:5-6), şi alte învăţături, mistere şi revelaţii, care formează: credinţa sfinţilor care a fost dată o dată (atunci în primul secol) pentru totdeauna (Iuda 1:3).

Astfel în prezent noi înţelegem Scripturile prin Spiritul, nu le complectăm.

În mod asemănător, există o călăuzire pentru fiecare creştin, dar alta este călăuzirea pentru toată adunarea din toate generaţiile prin Biblie!

Astfel, una este scrierea acestor creştini, şi alta scrierea Bibliei pentru toţi, şi acceptată de toţi ca fiind de la Dumnezeu!

 

Ce sunt cărţile apocrife?

Sunt scrieri pe care unii le-au inclus în anumite versiuni, dar care au fost respinse de alţii, deoarece nu oferă dovada faptului că ar fi fost inspirate de Dumnezeu. Cuvântul grecesc apókryphos se referă la lucrurile „ascunse” (Marcu 4:22Luca 8:17; Coloseni 2:3), deoarece sensul cuvântului grec: „apokryphos” are sensul de „ascuns”, adică inaccesibil celor ne-iniţiaţi, al doilea sens al termenului „apokryphos” este acela de „fals” sau de „scriere de provenienţă suspectă”. În sfârşit, cel de-al treilea sens al termenului „apokryphos” este acela care se referă la caracterul ne-canonic al acestora.

Termenul le este aplicat cărţilor a căror autoritate sau paternitate este discutabilă sau celor care nu oferă dovada inspiraţiei divine. Asemenea cărţi erau ţinute separat şi nu se citeau în public, de unde şi ideea de „ascunse”. Dovezile interne confirmă diferenţa netă care s-a făcut între scrierile inspirate şi lucrările false şi ne-inspirate.

Scrierile apocrife sunt categoric false şi adeseori fanteziste şi puerile, ele sunt inexacte, conţinând, basme, mituri, şi deci nevrednice de a fi incluse în canonul biblic.

Versiunile catolice şi cele ortodoxe au câteva cărţi în plus în Vechiul Testament, considerate însă ca fiind ne-canonice lipsindu-le pecetea inspiraţiei divine.

La Conciliul de la Cartagina, din 397 e.n., s-a propus ca şapte cărţi apocrife să fie adăugate la Scripturile ebraice, împreună cu unele adăugiri la cărţile canonice Estera şi Daniel.

Însă abia în 1546, la Conciliul de la Trent, Biserica Romano-Catolică a confirmat în mod explicit acceptarea acestor adaosuri în catalogul ei de cărţi biblice. Aceste cărţi adăugate erau Tobit, Iudita, adăugiri la Estera, Înţelepciunea, Ecleziasticul, Baruh, trei adăugiri la Daniel, I şi II Macabei.

Însă Istoricul iudeu Josephus Flavius, din secolul I e.n., face referire în lucrarea sa Împotriva lui Apion (I, 38–41 [8]) la toate cărţile care au fost recunoscute de evrei drept sacre, lista lui coincide cu canonul celor 39 de cărţi al Scripturilor Ebarice, în lista lui nu apar aceste cărţi ne-canonice ale Bibliei catolice şi ortodoxe.

În felul acesta, Josephus arată că, de fapt, canonul Scripturilor ebraice fusese fixat cu mult timp înainte de secolul I e.n. El chiar a scris: „Nu există deci la noi o sumedenie de cărţi care se contrazic şi se luptă între ele, ci doar douăzeci şi două [echivalentul celor 39 de cărţi actuale], unde se află analele din toate timpurile, bucurându-se pe bună dreptate de încrederea dumnezeiască.”

Tot la fel Biblistul Ieronim, care a încheiat traducerea Vulgata latină a Bibliei prin 405 e.n., a adoptat o poziţie categorică faţă de cărţile apocrife. După ce a făcut lista cărţilor inspirate, folosind aceeaşi numărătoare ca Josephus şi considerând cele 39 de cărţi inspirate ale Scripturilor ebraice, echivalentul celor 22 de cărţi sau suluri, în numărătoarea ebraică, însă unele cărţi erau cumulate într-una singură, în realitate fiind 39.

Există şi cărţi necanonice ce se doresc a fi parte din Noul Testament, dar care conţin basme despre viaţa mântuitorului. Sunt „Evanghelii” apocrife, „Epistole” apocrife, şi „Apocalipsa” apocrife, dar tote acestea nu se compară cu cele autentice, şi conţin erori şi erezii!

Însă, observaţi următoarele declaraţii ale unor erudiţi cu privire la aceste cărţi necanonice:

„Problema nu este cine le-a exclus din Noul Testament; ele s-au exclus de la sine.”The Apocryphal New Testament, paginile xi, xii.

Sau un altul declară: „Este suficient să comparăm cărţile Noului Testament în ansamblu cu altă literatură de acelaşi gen ca să înţelegem cât de adâncă este prăpastia care le desparte. Se spune adesea că evangheliile necanonice sunt, de fapt, cea mai bună dovadă a canonicităţii celorlalte.” — G. Milligan, The New Testament Documents, pagina 228.

Astfel avem convingerea că cuprinsul Biblie cu cele 66 de cărţi, conţin cărţi insuflate de Dumnezeu prin Spiritul Său (2Timotei 3:16-17; 2Petru 1:21).

Astfel, fiecare credincios este responsabil în faţa lui Dumnezeu de modul cum utilizează Scripturile, atât pentru propriul folos spiritual precum şi pentru folosul altora (1Timotei 4:15,1Timotei 4:16).

Dumnezeu ne-a transmis Cuvântul Său scris şi fiecare suntem datori să-l citim, să-l analizăm, să medităm asupra Lui, să-l întipărim în minte şi inimă, să cerem lumină de la Dumnezeu, să înţelegem mesajul Lui precum şi să-l trăim apoi în viaţa noastră (Deuteronom 6:6-9; Psalm 119:1,Psalm 119:9-11,Psalm 119:15,Psalm 119:18,Psalm 119:24,Psalm 119:33,Psalm 119:34,Psalm 119:72,Psalm 119:97,Psalm 119:176; Evrei 8:10; Evrei 10:16; 1Ioan 2:3-6).

 


[1] Sigla: NTTF, este sigla pentru Noul Testament Traducerea Fidelă.

[2] Iehova este Numele lui Dumnezeu.

[3] NW este sigla pentru Traducerea Lumii Noi.

[4] Termen derivat din gr. biblos = „carte”, prin intermediul limbii latine, „Biblia” desemnează cărţile care sunt recunoscute drept canonice de către Biserica creştină.

[5] Când arameica, limba caldeenilor, a ajuns să fie folosită pe scară largă de israeliţii aflaţi în exil, Dumnezeu a comunicat uneori cu ei în această limbă, deoarece poporul o înţelegea. În arameică au fost scrise pasajele din: Ezra 4:8-6:18; 7:12-26; Daniel 2:4b-7:28; Ieremia 10:11.