Din grupul principal al Anabaptiştilor aşa numiţi: „evanghelici”, s-au desprins hutteriţii, un segment important condus de Jacob Hutter, care practicau comunitarianismul (posesia în comun a tuturor bunurilor comunităţii). 

 

Scurt istoric:

Din cartea: “Fratii hutteriti”[1],  spicuim:

În 1519, Ulrich Zwingli (1484-1531) care studiase teologia în Basel şi Viena, fusese preot în Glarus şi călugăr în Mănăstirea Einsiedeln a fost chemat ca preot mirean în Zürich. Sub influenţa umanistului Erasmus din Rotterdam în Basel şi a lui Martin Luther a început să intervină împotriva situaţiei proaste din “biserica” din Zürich şi Înaltului Consiliu din Zürich. Ţelul acesteia era o “biserică” de stat. Puterea burghezilor care domneau în Zürich trebuia să se extindă asupra problemelor religioase şi bisericeşti ale comunităţii. Orice creştin născut şi botezat în comunitate trebuia să aparţină prin naştere şi botez acestei “biserici” şi să fie supus principiilor ei de credinţă.

Acestor eforturi li s-au opus vehement câţiva cetăţeni influenţi şi învăţaţi din Zürich. Konrad Grebel (1498-1526), Felix Mantz (mort în 1524) şi premonstratensul Jakob, care se numea Blaurock erau învăţaţi care erau experţi în limba latină, greacă şi ebraică. Aceştia respingeau “taina botezului copiilor mici”.

Jakob Blaurock a fost primul care a primit botezul ca adult şi a botezat apoi pe Grebel, Mantz şi în curând câteva sute de discipoli ai botezului la maturitate. Botezul la maturitate a devenit simbolul mişcării botezătoare, de la acesta provine denumirea pe care i-au dat-o oponenţii săi: „botezaţi din nou” (rebotezători). Grebel, Mantz, Blaurock şi discipolii lor solicitau libertatea absolută a individului în probleme legate de credinţă. Biserica trebuia să fie liberă de orice autoritate publică, de orice constrângere autoritară. De aceea au cerut şi desfiinţarea tuturor darurilor bisericeşti, zeciueli şi impozite şi erau împotriva oricărei preoţimi de meserie. Da, respingeau orice participare la vreo formă de autoritate, la fel şi serviciul militar, şi chiar orice opoziţie violentă şi înarmată. Erau împotriva jurămintelor şi cereau revenirea la proprietatea comună la „communitas bonorum” din creştinismul originar şi respingeau orice formă de proprietate privată.

Asta a dus deja din 1523 la schismă cu Ulrich Zwingli.

Pentru că principiile de credinţă ale botezatorilor se găseau în contradicţie evidentă cu imaginea lui Zwingli despre o biserică a statului căreia ar trebui să îi aparţină fiecare prin naştere şi “botezul” ca şi copil, el a determinat la 18 ianuarie 1525 pe Înaltul Consiliu din Zürich să emită o ordonanţă care dispunea botezul copiilor drept obligatoriu iar toţi oponenţii acestei orânduiri erau expulzaţi din ţară. Urmarea a fost un exod în masă al “botezatorilor” din Zürich care s-au împrăştiat în nordul Elveţiei şi şi-au răspândit peste tot învăţătura.

Din cauza persecuţiilor mulţi botezatori au fugit în Tirol, unde Jakob Blaurock câştigase mulţi discipoli, la Mähren şi unde câţiva seniori puternici, precum Leonhard von Liechtenstein le-au permis să se stabilească pe proprietăţile lor şi le-au acordat libertate religioasă.

Jakob, zis Hutter (pălărierul) – meseria sa era să facă pălării – din Moos în St. Lorenzen, lângă Bruneck în Tirolul de Sud a devenit organizatorul “botezatorilor” persecutaţi. Jakob Hutter a venit pentru prima oară în Mähren în 1529 cu un mic grup de tirolezi şi i-a găsit pe botezatorii de acolo împărţiţi în mai multe grupuri. El a unit discipolii direcţiei pacifiste „evlavioşii“, care deja începuseră să trăiască în proprietatea comună după cele şapte articole ale lui Sattler şi aleseseră „slujitorii chemării temporare a naturii“ şi a dat e „slujitorii Cuvântului“ aleşi de alte comunităţi prin punerea mâinii.

Un aşezământ important pentru istoria mai târzie a fraţilor hutteriţi a apărut în 1621 în Transilvania. Căci în anul 1543, o dietă din Turda a consfinţit libertatea religioasă.

Din documentele vremii nu reiese dacă botezatorii i-au cerut protecţia lui Bethlen sau el le-a oferit protecţia sa; el a emis un decret pentru protecţia lor şi l-a trimis pe căpitanul său, Kelemen Beldy cu un escadron de soldaţi în aşezările botezătoare din Ungaria Superioară pentru a-i lua şi a-i aduce pe „colonişti“. La 2 aprilie 1621 primul grup de botezatori, format din 85 de persoane, a părăsit Ungaria Superioară sub conducerea „slujitorului Cuvântului“, Franz Walter, un om în vârstă, şi a lui Konrad Hiertzl; la 10 aprilie 1621 a urmat al doilea grup format din circa 100 de persoane sub conducerea „slujitorului Cuvântului“, Johann Jakob Hugler. Şi-au luat cu ei în căruţe toate uneltele şi aparatele meşteşugăreşti. Principele Bethlen a poruncit ca toţi “botezatorii” să se stabilească în oraşul Vinţul de Jos. La 21 august 1621 convoaiele botezatorilor au ajuns în Vinţul de Jos şi au început să construiască o curte frăţească şi deja la 1 octombrie 1621 i-a vizitat prinţesa Susanna, prima soţie a lui Bethlen care îi favoriza în mod deosebit şi a dispus ca din partea administraţiei să le revină orice sprijin. Pe parcursul anului 1622 au mai sosit şi alte convoaie în Vinţul de Jos.

În 1685 s-a renunţat la comunitatea de bunuri în comun, dar bisericile au trăit în continuare după învăţăturile de credinţă până ce iezuiţii i-au silit din nou în perioada 1725-1733 să boteze copiii mici.

Adulţii se mai “botezau” o dată în secret, deci deveneau astfel „rebotezători“, dar comuniunea decădea în mod vizibil.

În 1760 Maria Tereza a poruncit iezuiţilor să re-catolicească pe “botezatorii” rămaşi în Ungaria Superioară. S-a dispus ca aşezămintele să fie reorganizate de militari, cărţile “botezatorilor” au fost confiscate,” prezbiterul” din Sabatisch, Zacharias Walter, a fost închis într-o mănăstire din Buda şi “prezbiterul” din Lewaere, Heinrich Müller a fost dus cu forţa în Oberkrain.

“Botezatorii” au fugit în păduri, dar au fost prinşi din nou, au fost siliţi să intre în “biserică”, au fost puşi militari în casele lor şi au fost bătuţi până ce se declarau pregătiţi să devină catolici. Zacharias Walter a devenit catolic în mai 1763, la fel şi „slujitorii Cuvântului” rămaşi, numai Heinrich Müller a refuzat şi a murit în credinţă în Krain; botezatorii susţin că a fost otrăvit. Biserica din Vinţul de jos a avut o soartă asemănătoare.

În anul 1742 Josef Kuhr, în vârstă de 28 de ani, a fost ales ca „slujitor al Cuvântului“ şi a fost pus să îi stea alături prezbiterului slăbit Maertl (Martin) Roth. Comunitatea era deja ameninţată de colaps, în cadrul ei existau certuri şi procese cu disidenţi, membri deveniţi catolici. Părea că i-a venit sfârşitul când în primăvara anului 1756 Josef Kuhr l-a întânit în Romos pe Andreas Wurtzy, care era un transmigrant deportat din districtul Spittal din Kärnten (Carintia), odinioară ţăran înstărit pe „Obermayerhof” la Amlach, acum un zilier căutând de lucru.

Din ordinul împărătesei maria Tereza ei au plecat şi au găsit în Transilvania o comunitate hutterită.

În timpul verii s-au mutat împreună cu ei în Vinţul şi familiile din Kärnten (Carintia) cu care se împrieteniseră, s-au angajat la munca câmpului, locuiau şi dormeau în hambarele lui Josef Kuhr, mergeau duminica la casa de rugăciune a “botezatorilor”. 

Ulterior ei au mai trebuit să emigreze de mai multe ori, voi reda în continuare succint, câteva repere istorice ulterioare:

- Fuga fraţilor hutteriţi din Kärnten (Carintia) peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească) în 1767.

- Apariţia comunităţilor frăţeşti în Ciorogârla şi Prisiceni.

- Emigrarea în Rusia în anul 1770.

- Prizonierii din Sibiu şi întoarcerea lor.

- Formarea gospodăriei frăţeşti în Wirschinka şi acţiunea de salvare a celor convertiţi cu forţa în Ungaria.

- Fraţii hutteriţi sub Johannes Waldner 1794-1824 şi mutarea în Raditschewa.

- Aşezările fraţilor hutteriţi din zona Mării Negre 1842-1874.

- Emigrarea fraţilor hutteriţi în SUA în 1874.

- Dezvoltarea gospodăriilor frăţeşti hutterite din SUA şi Canada în perioada 1874-1976.

În prezent, sunt o grupare, care trăiesc în principal în sudul Canada și Statele Unite ale Americii de Nord.

Există aproximativ 50.000 hutteriţi, care locuiesc în cca. 500 de colonii.

Ei practică trăirea averilor în comun, fiecare familie are o locuință individuală, inclusiv de obicei o curte, și bunuri de uz casnic, dar clădirile, echipamente, terenuri, precum și toate câștig monetare sau material aparțin coloniei ca un întreg. Dimensiunea unei colonii este de 100 de persoane, în medie. Acest număr ar putea reprezenta nouă sau zece familii din cauza numărului mare de copii - http://www.hutterites.org/

 

Doctrinele HutTerite:

 

Trăirea în comun:

Ei îşi bazează organizarea pe realitatea că Isus și ucenicii Săi aveau banii în comun (Ioan 13:29), și că biserica timpurie din Ierusalim a avut banii în comun (Fapte 2:44-47 și 4:32-35).

Faptul că Isus cu ucenicii aveau împreună o pungă, nu însemnă că apostolii nu aveau proprietăţi sau lucruri materiale proprii ca de pildă: bărci sau corăbi de pescuit (Matei 8:14; comp. Matei 4:18-22; cu Ioan 21:1-3). În plus, pe lângă Isus şi apostolii mai erau mulţi creştini botezaţi de apostoli (Ioan 4:1,Ioan 4:2), care nu erau părtaşi la aceiaşi pungă cu apostolii cei 12 (vezi: Luca 10:1; 8:3).

Deci acest fapt, nu este un principiu pentru toată adunarea fraţilor! Sau în orice situaţii!!! În unele situaţii cei 12 au avut pungă proprie – Luca 22:36.

Creştinii, iniţial se adunau în fiecare zi şi frângeau pâinea, nu însemnă că ulterior nu s-a pus bazele „zilei întâi a săptămânii” ca fiind o zi mai specială de închinare, şi anume ziua când a înviat Isus (Ioan 20:19-23).

Voi prezenta în continuare, două exemple de învăţăturii şi rânduielii bisericii (adunării), care au fost schimbate ulterior, faţă de primi ani ai creştinismului:

1) La început creştinii trăiau toţi împreună la Ierusalim, ei ca adunare, ca comunitate, aveau bunurile materiale în comun. Ei primeau banii în funcţie de nevoile lor, aşa după cum considerau apostolii că este corect (Fapte 2:43-47; 4:32-37).

Dar asta nu însemnă că unele persoane individuale din comunitate nu putea păstra bunuri, terenuri, bani pentru ele conform cu Fapte 5:4.

Apoi Dumnezeu a îngăduit o persecuţie descrisă în Fapte 8, care i-a împrăştiat pe creştini în Iudeea în Samaria, tocmai ca să împlinească cuvântul lui Isus ca a spus în Fapte 1:8: „şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.”

Putem spune că comunităţile hutterite nu sunt conduse de apostoli ce au adeverire supranaturală a lui Dumnezeu (2Corinteni 12:12). Apoi, dacă era plăcut lui Dumnezeu modul de trăire în comun, nu permitea persecuţia şi schimbarea modului de viaţă în adunarea creştină!!!

Dacă la început creştinii trăiau adunaţi doar în Ierusalim, şi avea lucrurile materiale în comun (Fapte 1-7), Dumnezeu care vroia ca oamenii tuturor naţiunilor să audă Cuvântul Său, i-a împrăştiat (Fapte 8), iar ulterior, ei nu au mai trăit în comun, nici în ce priveşte bunurile materiale. Deci a avut loc o schimbare de organizare, de mod de viaţă.

2) Dacă în Fapte cap. 1-7, se adunau zilnic, şi frângeau pâinea zilnic, din Fapte 8, ei au trecut la un creştinism, în care nu mai trăiau în comun. După aceste evenimente, a început să se pună accent pe „ziua întâi a săptămânii”, când se adunau să frângă pâinea în ziua întâi a săptămânii, adică duminica (Fapte 20:7), după modelul lui Isus din Evanghelii. El a înviat duminica şi s-a arătat celor doi ucenici pe drumul Emausului, şi a frânt pâinea cu ei (Luca 22:12-35), s-a arătat duminica şi celorlalţi şi a mâncat cu ei peşte fript şi fagure de miere, ce poate fi considerat o masă de dragoste (Luca 22:36-43), apoi în a doua duminica se arată din nou ucenicilor şi lui Toma care nu a fost prezent cu prima ocazie (Ioan 20:24-29). Mai târziu apostolul Pavel, îi sfătuieşte pe adunarea din Corint să facă ca adunările din provincia Galatia, şi anume să pună de o parte bani pentru ajutoare, duminica, adică când se adunau (1Corinteni 16:2).

În concluzie, trebuie să înţelegem că creştinismul a progresat de la trăirea în comun, când aveau toate bunurile materiale în comun (de obşte) prezentată în Fapte cap. 1-7, când se adunau zilnic, când frângeau pâinea zilnic, la un creştinism care după Fapte 8, nu mai trăiau în comun, şi care deja puneau accent pe „ziua întâi a săptămânii” când se adunau să frângă pâinea (Fapte 20:7), când banii pentru ajutoare se adunau tot duminica (1Corinteni 16:2), şi când Ioan ulterior spre sfârşitul secolului I., fiind sub inspiraţie numeşte duminica: „ziua Domnească”Apocalipsa 1:10, SCC.


Botez:
Botezul este unul dintre cei mai importanți pași în viața unui hutterit. Botezul este atunci când un hutterit face un jurământ față de Dumnezeu și a bisericii de a rămâne neclintiți și credincioși pentru restul vieții lor.

Botezul vine după ce tinerii au primit instrucțiuni religioase. Cu mult înainte de botez, individul este de așteptat să arate semne clare de o viață regenerată, și un angajament de credință.

Botezul se face după formula: “botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, bazată pe o frază interpolată în textul din Matei 28:19.

Acestă practică în numele treimi, ridică câteva întrebări: Cum poate un hutterit să facă un jurământ față de Dumnezeu “în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”? Ascultă Dumnezeu rugăciunile făcute în numele a trei persoane?

Apostolii care în primul rând au primit porunca de a boteza pe oameni, ei au botezat întotdeauna ,,în numele lui Isus Cristos”, care este o singură persoană (Fapte 2:38; 8:16; 10:48; 19:5; Romani 6:3; 1Corinteni 1:12,1Corinteni 1:13; Galateni 3:27).

Nici o doctrină sau nici un verset din Biblie în afară de Matei 28:19, nu susţine un botez pe baza a trei Nume. Nicăieri în Scripturi nu găsim ceva să se facă ,,în numele… Sfântului Duh”.

Această frază a fost interpolată în secolul II d,C.

Hastings Encyclopedia of Religion, Vol. 2, pag. 377, 389, spune: Botezul creştin a fost întotdeauna realizat folosind cuvintele „în Numele lui Isus”...până pe vremea lui Iustian Martirul [Iustian a trăit între anii 100-160 d.C.]. Ei susţin că iniţial formula de botez a fost „în Numele lui Isus”, dar ulterior odată cu introducerea doctrinei trinităţii, şi formula de botez s-a schimbat, inserându-se fraza: „botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

Iar în Enciclopedia Britanică, Vol. 3, pag. 365, afirmă că botezul a fost schimbat din „Numele lui Isus”, în cuvintele „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”  în secolul al-II-lea d.C.Deci după moartea apostolilor.

Pe lângă toate acestea, botezul este o identificare cu moartea şi învierea lui Isus (Romani 6:3,Romani 6:4; Coloseni 2:12), căci prin botez noi suntem ,,îngropaţi (scufundaţi) împreună cu Isus”, şi deci „identificaţi cu El, printr-o asemănare cu moartea Lui...” prin botez (îngropare) noi ne identificăm cu Isus, însă noi nu ne putem identifica cu Tată ceresc care nu a murit (Deuteronom 32:4), nici cu Spiritul Sfânt, ci, doar cu Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu singurul care a murit şi a înviat (Romani 6:8-10).

De fapt orice lucrare creştină trebuie să o facem în Numele Domnului Isus, Scriptura este clară în această privinţă şi ea precizează: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3:17). Iată! Dacă noi vom boteza în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, cum vom împlini Cuvântul care spune: „să faceţi totul în Numele Domnului Isus”? Numai dacă botezăm în Numele lui Isus, vom împlini acest principiu Scriptural şi numai aşa Dumnezeu ne va aproba!

Apoi teoria hutterită cum că individul este de așteptat să arate semne clare de o viață regenerată înainte de botez!?! Este o fantezie!!!

Căci Biblia nu învaţă că omul este regenerat ÎNAINTE de botez; ci, regenerarea are loc în botez!!! Căci este o naştere din apă şi Spirit (Ioan 3:5). O singură naştere din două elemente, astfel prima dată este menţionată: apa şi apoi Spiritul, nu invers, şi ele lucrează împreună!

Tot la fel în Tit 3:5, SCC: „El ne-a salvat, nu din fapte, cele în dragoste pe care le-am făcut noi; ci, potrivit milei Lui, prin baia renaşterii şi reînnoirea Spiritului Sfânt”. Prima dată e baia (botezul) unde are loc renaşterea dar şi lucrarea de înnoire a Spiritului. În greacă: „loutron palligenesias kai anakainosis” = baia renaşterii şi reînnoirea, sau baia regenerării şi a renovării.

Despre ce baie (spălare) vorbeşte Pavel în Tit 3:5, cu siguranţă despre botezul în apă, dar nu este vorba de un botez în apă despărţit de lucrarea Spiritului Sfânt, căci această baie în ochi fizici, produce în domeniul spiritual, o regenerare sau reînnoire, făcută de Spiritul Sfânt în apă, şi deci invizibilă pentru ochii fizici.

Este interesant că acelaşi cuvânt: loutron = baie, spălare, apare şi în Efeseni 5:26, unde vorbeşte de: „botezul cu apă” (BC), este clar că vorbeşte de botezul în apă, făcut prin Cuvânt, sau în urma auzirii Cuvântului, influenţată de Cuvântul lui Dumnezeu.

Deorece fraza: „botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, nu face parte din Scripturile originele! Domnul Isus nu a rostit niciodată aceste cuvinte! În consecinţă acest „botez” în numele treimi, este unul fals şi nemântuitor! Din următoarele motive:

1) Botezul lor nu este făcut în Numele lui Isus, către Dumnezeu!

1Petru 3:21 (GBV 2001): această imagine, botezul, vă salvează şi acum, nu o lepădare a necurăţiei cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe bune, prin învierea lui Isus Hristos”. Din acest text observăm şi învăţăm că botezul are loc prin învierea lui Isus, dar botezul este o cerere, adresată „către Dumnezeu”. Nu putem adresa acest botez lui Dumnezeu, în Numele Tatălui!?! După cum nu putem face o rugăciune, o cerere către Dumnezeu în Numele lui Dumnezeu! O astfel de rugăciune nu ar fi ascultată!

Biblia spune clar: „orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea” (Ioan 15:16; 16:23).

De aceea botezul se face doar în Numele lui Isus Mijlocitorul, către Dumnezeu Tatăl, El este Cel ce acceptă răspunsul nostru prin botez la dragostea Lui şi ne dă Duhul Sfânt în botez.

2) Acest “botez” trinitar nu poate salva, nu poate da iertarea de păcate, nu poate sfinţi prin Spirit Sfânt, căci conform Scripturii, numai în Numele lui Isus se primeşte iertarea, spălarea şi îndreptăţire nu în numele trinităţii (1Corinteni 6:11; Luca 24:47; Fapte 4:12).

3) În “Botezul” trinitar omul nu poate fi regenerat, el este o baie firească care nu regenerează, în ea nu are loc naşterea de sus, deoarece “dumnezeul” trinitar este o născocire nebiblică!

Orice lucrare în numele a trei persoane este o invenţie drăcească şi care nu vine din adevăr! Unirea prin această baie drăcească este cu un tată fals, cu un alt Isus, cu un alt duh, şi este făcută în urma auzirii unei alte evanghelii (2Corinteni 11:4).

Dragă hutterit, fi sincer cu tine însuşi şi cu Dumnezeu! Dacă nu eşti sigur, caută faţa lui Dumnezeu, cere înţelepciune de la Dumnezeu şi descoperire (Iacob 1:5; Efeseni 1:17), ca El să îţi arate adevărata cale îngustă care duce la viaţa veşnică! – Matei 7:13-27.

 

 


[1] https://vesteabuna.wordpress.com/2008/07/17/fratii-hutteriti/