Cuvânt înainte:
 
Numele de Anabaptism a fost dat acelei mişcări ce s-a dezvoltat în timpul Reformei din secolul XVI a cărei caracteristică generală a fost protestul faţă de „botezul” pruncilor practicat de „Biserica” Romano-Catolică şi de „Bisericile” Protestante, „botez” pe care îl considerau nescriptural şi invalid. Cuvântul „Anabaptist” înseamnă „re-botezător” şi a fost aplicat lor de către duşmani, în sens peiorativ. Ei considerau că botezul valid era doar cel aplicat unor persoane suficient de mature pentru a-şi exprima propria credinţă în Cristos.  Între ei, se numeau „fraţi” şi doreau să fie cunoscuţi sub numele de „creştini”. Insistau atât de mult asupra acestui aspect, încât numele general prin care sunt cunoscuţi între simpatizanţii lor este acela de „Fraţi” (Fraţii Elveţieni, Fraţii Germani, Fraţii Moravieni, etc.).
Se opuneau clerului şi credeau în egalitatea tuturor membrilor în biserică. Credeau că urmarea lui Cristos însemna trăirea unei vieţi de perseverenţă spre sfinţenie. Aveau credinţa că fiecare om este liber să aleagă ce doreşte să creadă sau în ce biserică să fie membru, indiferent de statul în care se află.
Încă de la început trebuie subliniat că în categoria „Anabaptiştilor”, oponenţii lor au inclus orice grupare care se opunea „botezului” pruncilor şi asocierii Bisericii cu autorităţile seculare. Astfel, vom întâlni sub această denumire atât grupuri paşnice, cât şi revoluţionare; cât şi fanatice.
Mişcarea Anabaptistă se încadrează în ceea ce istoricii numesc „aripa stângă a Reformei” sau „Reforma radicală”. Această aripă cuprindea o largă varietate de idei şi de grupuri între care nu exista cooperare, ci mai degrabă rivalitate. Henry Bullinger, secundul lui Zwingli, a încercat o clasificare a lor, sugerând existenţa a treisprezece grupări diferite (vezi Christian, A History of the Baptists, Vol. 1, p. 87), dar numărul grupărilor era chiar mai mare. Sebastian Franck, un alt contemporan, nota varietatea existentă printre radicali: „mi se pare că nu există doi care să fie de acord unul cu altul în toate punctele” (Christian, op. cit., p. 87).
Johann Mosheim a văzut aceasta când a scris, în 1726, Fundamentele istoriei ecleziastice”: „Dacă originea acestei secte discordante care a cauzat atâta pagubă atât în comunitatea civilă cât şi în cea religioasă trebuie căutată în Elveţia sau în Olanda şi Germania, sau în vreo altă ţară nu este important de ştiut şi imposibil de determinat pe deplin. În opinia mea, nu se poate afirma decât că în acelaşi timp, – adică nu mult după începerea Reformei de Luther – s-au ridicat oameni de acest fel în mai multe ţări diferite. Aceasta se poate deduce din faptul că aproape toţi liderii timpurii de o anumită vază printre Anabaptişti erau fondatori ai unor secte diferite. Căci deşi toţi aceşti reformatori ai bisericii, sau mai degrabă, aceşti proiectanţi de biserici noi, sunt numiţi Anabaptişti, deoarece toţi negau că pruncii sunt subiecţii potriviţi pentru botez şi botezau din nou solemn pe cei ce fuseseră botezaţi în pruncie, cu toate acestea, chiar de la început, la fel cum este şi astăzi, erau împărţiţi în grupuri variate care se contraziceau şi disputau asupra unor puncte nu de mică importanţă” (p. 686).
Fritz Blanke, în Anabaptism and the Reformation” spune: „Pe lângă canalul principal al Reformei, curgeau trei alte curente: Anabaptismul, spiritualismul şi anti-Trinitarianismul. Deşi existau tranziţii şi fenomene de frontieră între aceste curente, ele pot totuşi fi socotite ca diferite în esenţă. Anabaptismul la rândul său poate fi împărţit în patru ramuri: Fraţii Elveţieni, Fraţii hutteriţi în Moravia, Melchioriţii, notorii pentru împărăţia lor apocaliptică de la Munster, 1534-35; şi Menoniţii.” (Hershberger, The Recovery of the Anabaptist Vision, p. 57).
Mai recent, George Williams a realizat una din cele mai complete catalogări a diferitelor grupări care formau împreună „aripa stângă a Reformei”. „Toţi participanţii în Reforma Radicală au avut în comun dezamăgirea faţă de aspectele morale ale Protestantismului teritorial, aşa cum a fost articulat de Luther şi Zwingli, şi o negare directă a mai multor doctrine şi instituţii ale acestuia. Printre disidenţi în Reforma Radicală există trei mai grupuri: Anabaptiştii propriu zişi, Spiritualiştii şi Raţionaliştii „Evanghelici.” (Spiritualist and Anabaptist Writings, p. 20)
Raţionaliştii evanghelici erau în mare majoritate unitarieni (anti-trinitarieni). Erau numeroşi în Polonia şi Transilvania, unde în a doua jumătate a sec. XVI trecuseră la socinianism. Reprezentaţii lor sunt Michael Servetus, Faustus şi Laelius Socinus, iar în Geneva lui Calvin, îi aveau de partea lor pe Castellius şi Crellius, unii din cei mai înfocaţi apărători ai libertăţii conştiinţei.
Spiritualiştii erau numiţi astfel deoarece credeau în inspiraţia imediată a Duhului. Puneau accent pe „cuvântul interior”, considerându-l superior Scripturilor scrise. Urmăreau crearea unei biserici noi, de credincioşi, dar nu considerau necesară o întoarcere la modelul Noului Testament. Respingeau botezul în general, la fel ca celelalte sacramente. Se opuneau asocierii Bisericii cu puterea civilă. Erau porecliţi „Schwarmer”, entuziaşti, fanatici.
Williams indentifică 3 mari tabere între spiritualişti: raţionaliştii (Sebastian Franck este cel mai reprezentativ); evanghelicii (Caspar Scwenckfeld este cel mai reprezentativ) şi revoluţionarii (Thomas Muenzer şi Andreas Carlstadt, fostul asociat al lui Luther). Revoluţionarii vesteau sfârşitul iminent al ordinii sociale şi instaurarea Împărăţiei lui Cristos. Muenzer a devenit liderul religios al Războiului Ţărănimii (1524-1525), încercând să instaureze cu sabia Împărăţia paşnică a lui Cristos.
Anabaptiştii, la rândul lor, sunt clasificaţi de Williams în 3 mari grupuri: evanghelici, contemplativi şi revoluţionari. Cu toţii voiau o biserică spirituală. Toţi botezau adulţii. Toţi militau pentru libertate religioasă. Cu toate acestea, cele trei grupări difereau unele de altele în puncte importante, iar cooperarea dintre ele, în rarele momente când exista, era redusă.
Aşa numiţi: „Evanghelicii” reprezentau principalul curent al Anabaptismului. Printre liderii lor mai cunoscuţi se regăseau: în Elveţia: Conrad Grebel (ca. 1498-1526), Felix Manz (ca. 1498-1527), Georg Blaurock (ca. 1492-1529); în landurile germane sudice, Austria şi Moravia: Michael Sattler (ca. 1490-1527), Wilhelm Reublin (m. după 1559), Balthasar Hubmaier (1480?-1528), Pilgram Marpeck (m. 1556); în Olanda: Menno Simons (1496-1561), Dietrich (Dirk) (1504-1568) şi Obbe Philips (ca. 1500-1568), în prima parte a lucrării sale. Erau caracterizaţi ca oameni cu standarde morale, erau paşnici şi lucrativi. Credeau în libertatea individului de a crede ceea ce îi dicta conştiinţa, credeau într-o biserică constituită din credincioşi veritabili, separată de stat şi de lumea necredincioasă. Se împotriveau uzului armelor şi refuzau să jure sau să servească drept magistraţi, deşi se supuneau ordinelor autorităţii civile.
Din corpul principal al Anabaptiştilor aşa numiţi: „evanghelici”, s-au desprins hutteriţii, un segment important condus de Jacob Hutter, care practicau comunitarianismul (posesia în comun a tuturor bunurilor comunităţii).  
Între anii 1693 şi 1698 între menoniţi elveţieni şi cei din sudul Germaniei a avut loc o mare ruptură. Urmându-l pe Iacob Amman, menoniţi din Alsacia şi o parte din cei din Elveţia, au creat mişcarea Amiş.
Anabaptiştii contemplativi erau cei care, la fel ca Spiritualiştii, puneau un puternic accent pe iluminarea Duhului. Priveau „cuvântul interior” şi litera Scripturii ca 2 talere ale aceleiaşi balanţe. Reprezentanţii lor de seamă au fost Hans Denck (ca. 1500-1527) (pentru un timp el a fost liderul Anabaptiştilor Evanghelici din Augsburg), Hans Hut (m. 1527), (în ultimii săi ani, însă, a lucrat printre Anabaptiştii evanghelici), Ludwig Hatzer (1500-1529), Adam Pastor (m. între 1560-70). Denck şi Hatzer au colaborat la traducerea profeţilor mari din ebraică în germană, anticipând cu cinci ani traducerea lui Luther. Decesul în exil al lui Denck şi execuţia lui Hatzer au oprit traducerea întregului Vechi Testament.
Anabaptiştii Revoluţionari erau cei care insistau asupra instaurării „teocraţiei” lui Cristos pe pământ. Aceştia se bazau pe profeţiile Vechiului Testament şi pe propria „inspiraţie divină”. Liderii lor, Melchior Hoffman şi Jan Matthijs se considerau cei doi profeţi din cartea Apocalipsei. Matthijs prevestea venirea apocalipsului şi a Împărăţiei, care avea să aibă capitala în oraşul german Munster. După ce au reuşit să pună mâna pe cetate şi să alunge întreaga opoziţie (1534), în aşteptarea venirii lui Mesia, Matthijs şi apoi succesorul său, Jan Bockold de Leyden au condus oraşul asediat de trupele episcopale şi nobiliare spre abuzuri grosolane, printre care şi poligamia. După tragicul sfârşit al dezordinilor de la Munster (iunie 1535), atât Catolicii cât şi Protestanţii s-au grăbit să îi identifice pe toţi Anabaptiştii cu acel grup de fanatici. Rezultatul a fost un teribil val de persecuţie, în urma căruia multe mii de Anabaptişti nevinovaţi au căzut pradă săbiei călăilor sau focului rugului.
 
Cum au apărut anabaptiştii?
Surprinzător, nici un istoric nu poate da un răspuns cert şi definitiv la această întrebare. Există 2 şcoli principale de gândire, care au formulat 2 teorii. Prima afirmă că Anabaptismul este un „fiu” al Reformei şi parte integrantă a ei. Acest curent trebuie analizat în contextul Reformei, neavând nici o legătură cu grupările separatiste medievale, chiar dacă unele doctrine şi practici se asemănau.
Principalele argumente aduse sunt: 1. Nu există dovezi istorice clare care să ateste descendenţa Anabaptiştilor din Waldenzi, din Fraţii Boemi sau din alte astfel de grupări;  2. marea majoritate a liderilor Anabaptişti au trecut de la Catolicism la Anabaptism via Protestantism; 3. Anabaptismul s-a răspândit cu succes doar în zonele în care Reforma câştigase teren (argumentul adus de Fritz Blanke în Anabaptism and the Reformation); 4. Existau diferenţe de doctrină şi practică între Waldenzii din timpul Reformei şi Anabaptişti, iar aceştia au trecut de partea Reformatorilor în 1532, nu a Anabaptiştilor. Câţiva reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli au fost: Bender, Blanke, Estep, Littell, Zijpp.
A doua teorie afirmă că Anabaptiştii sunt moştenitorii grupărilor evanghelice medievale. Câţiva reprezentanţi importanţi ai acestei şcoli sunt istoricii Keller, Vedder, Christian, Jarrel, Verduin. Însă se recunoaşte absenţa unor dovezi incontestabile ale unei descendenţe directe din grupările medievale, chiar dacă se subliniază următoarele aspecte care dovedesc o origine mai veche decât 1517 (anul iniţierii Reformei):
1. Toţi istoricii, chiar cei ce îi încadrează pe Anabaptişti în cercul larg al Reformei recunosc că Anabaptismul a început deodată, în Elveţia, Germania, Olanda, şi în alte părţi ale Europei occidentale aparent fără vreo legătură directă între ele. Schaff este un exemplu elocvent: „Opiniile radicale s-au răspândit cu mare rapiditate sau au apărut simultan, în Berna, Basle, St. Gall, Appenzell, pe tot cursul superior al Rinului, în partea sudică a Germaniei şi Austria” (op. cit., vol. VIII, p. 58). Astfel unii cred că creşterea lor extraordinară nu poate fi explicată decât prin existenţa unei continuităţi ai unor grupuri anabaptiste.
Însă explicaţia ar putea fi alta, ei puteau să aibă unele doctrine şi practicile asemănătoare, iar astfel unii din waldenzi, etc. să fi trecut la anabaptişti, fără ca anabatiştii să aibă o origine mai veche de sec. XVI d.H.
2. Un alt argument adus de unii pentru a susţine că anabaptiştii au o origine mai veche de începutul sec. XVI d.H, este că începutul Anabaptismului nu poate fi atribuit unui singur lider, nici măcar unui grup. ei au apărut deodată, în diferite ţări ale Europei sub influenţa unor lideri cu caractere şi opinii diferite. Însă, este posibil ca mai mulţi oameni în acelaşi timp să ajungă la concluzii similare, ca şi reforma care a avut loc prin Luther (1483-1546), Zwingli (1484 – 1531) şi Calvin (1509-1564) a apărut aproximativ în acelaşi timp, în sec. XVI!
Astfel, pretenţia că anabaptiştii că ei provin dintr-o linie directă de la apostolii nu este probată nici de istorie, nici de argumente solide. De fapt, grupările de dinainte de anabaptişti au diferit în crez de anabaptişti, astfel ei nu pot mărturisi că sunt urmaşii: montaniştilor, novaţienilor, donatiştilor, catarilor, paterinienilor, paulicienilor, puritanilor, bogumililor, albigenezilor, catarilor, waldenzilor, etc. Chiar prin faptul că numele diferit, indică grupuri cu identitate proprie şi un crez propriu!
În consecinţă nici: menoniţii, hutteriţii, amiş, care sunt grupări desprinse din anabaptişti, nu pot susţine că sunt biserica lui Cristos cu o linie neîntreruptă de la apostolii. Nu există dovezi istorice în acest sens!
Ca să ne convingem şi mai mult de faptul că aceste grupuri nu sunt în unitate între ele în ce priveşte credinţa, şi că au puncte eretice grave, le vom analiza în continuare:
 
Montanişti:
Montanismul, cunoscut şi ca Erezia Catafrigiană şi Noua Profeţie, a fost o mişcare eretică întemeiată de profetul Montanus care a apărut în Biserica Creştină din Frigia, Asia Mică, în secolul al II-lea. Ulterior s-a extins şi spre Vest, în principal în Cartagina, sub îndrumarea lui Tertullian, în secolul al III-lea. Era aproape dispărut în secolele al V-lea şi al VI-lea, cu toate că unele dovezi arată că supravieţuia undeva prin secolul al IX-lea.
Scrierile montaniste s-au pierdut. Sursele principale pentru istoria mişcării sunt „Istoria ecleziastică” a lui Eusebius, scrierile lui Tertullian şi Epifanius, precum şi inscripţiile, îndeosebi cele din Frigia centrală.
Se cunosc puţine despre Montanus. Înainte de convertirea sa la creştinism, se pare că era preot al cultului extatic al Cybelei, zeiţa mamă a fertilităţii. Montanus a fost un preot păgân care se convertise la creştinism şi se botezase pe la 155 d.H.. La câtva timp după botezul său, s-a declarat stăpânit de Duhul Sfânt şi a început să profeţească. Lui i s-au alăturat curând două femei, Priscilla şi Maximilla care profeţeau şi ele.
El a căzut în transă şi a început să  "proorocească sub influenţa Duhului". Pretinzând că este glasul Sfântului Duh, el a anunţat îndeplinirea făgăduielii din Noul Testament legată de Rusalii şi de iminenta A Doua Venire a lui Hristos. Curând i s-au alăturat două tinere femei, Prisca (ori Priscilla) şi Maximilla, care şi-au părăsit soţii şi au început să proorocească.
Afirmaţiile lor au fost scrise şi strânse laolaltă ca nişte documente sacre, similare cuvintelor proorocilor din Vechiul Testament sau pildelor lui Isus. Consemnări despre aceste oracole au supravieţuit, arătând în principal caracterul extatic al acestei forme de cuvântare, în care profetul nu vorbeşte în numele lui, ca fiinţă omenească, ci Duhul lui Dumnezeu este cel care glăsuieşte. Epifanius citează spusele lui Montanus, 'Nu sunt un înger, nici sol, ci Eu, Domnul Dumnezeu, Tatăl, am venit'. Astfel de declaraţii erau şi mai impresionante în maniera în care erau prezentate. Conform lui Epifanius, o ceremonie se ţinea frecvent în bisericile din Pepuza, în care şapte fecioare, îmbrăcate în alb şi purtând torţe, intrau şi începeau să grăiască preziceri către congregaţie. El comentează că 'ele manifestau un anume entuziasm care îi păcălea pe cei prezenţi, provocându-le lacrimi, ducându-i spre pocăinţă'.
Mişcarea s-a răspândit pe cuprinsul Asiei Minor. Inscripţii, unele dintre cele mai timpurii creştine din  Asia Mică, au arătat că multe oraşe au fost aproape complet convertite la montanism. Frigia era, în mod tradiţional, un centru religios cu rituri tainice ale Cybelei şi al consortului ei Attis, ai căror adepţi se angajau în nişte dansuri frenetice. De aici Montanus şi acoliţii lui au început să fie numiţi  frigieni sau catafrigieni. După ce entuziasmul iniţial s-a mai estompat, însă, discipolii lui Montanus se găseau mai mult în districtele rurale.
Secta astfel înfiinţată s-a răspândit repede prin Asia Mică şi mai târziu la Roma şi în Africa de nord, unde a fost în stare să câştige adeziunea lui Tertullian, cel mai remarcabil teolog creştin de limbă latină din vrema aceea. Motivele pentru care alţi creştini s-au opus montanismului au fost: practic, montanismul slăbea structura în formarea bisericii care părea multora necesară, ca să se opună diferitelor erezii; teologic, montaniştii pretindeau să fi primit o nouă revelaţie, primejduind finalitatea celei date în Hristos. A apărut în Ardabau, un mic sat din Frigia, în anul 156 d.H. conform lui Epifanius, iar potrivit lui Eusebius, în 172 d.H.
Principiul esenţial al montanismului era Paraclete, Duhul adevărului, pe care Isus îl făgăduia în Evanghelie, potrivit lui Ioan, şi se manifesta spre lume prin Montanus şi profeţii şi profetesele asociate cu el. La început, asta nu pare să tăgăduiască doctrinele bisericii sau să atace autoritatea episcopilor. Biserica aflase despre harul carismatic al unor profeţi.
A devenit în curând limpede, totuşi, că profeţia montanistă era una nouă. Adevăraţii profeţi nu îşi induceau deliberat, cum făcea Montanus, un soi de intensitate extatică şi o stare de pasivitate, susţinând apoi că vorbele rostite erau glasul Duhului. A devenit limpede şi că pretenţia lui Montanus de a avea o revelaţie finală a implica faptul că se putea adăuga ceva la învăţătura lui Hristos şi a apostolilor şi astfel, ca urmare, Biserica trebuia să accepte o revelaţie stranie.
Credinţa în A Doua Venire iminentă a lui Hristos nu era limitată doar la montanişti, dar prin ei a căpătat o formă specială, care a dat activităţilor lor caracterul unei deşteptări populare. Ei credeau că Noul Ierusalim (Apocalipsul 21) urma să descindă în curând pe Pământ, pe locul micii localităţi frigiene Pepuza. Profeţii şi mulţi adepţi au mers acolo, iar multe comunităţi creştine au fost aproape abandonate.
Convins că sfârşitul lumii era foarte aproape, Montanus a instituit o moralitate riguroasă pentru purificarea creştinilor şi desprinderea lor de poftele lumeşti. Noul ascetism includea renunţarea la căsătorie (schimbată mai târziu cu acceptarea unei singure căsătorii), postirea sârguincioasă, păstrarea fecioriei, dorinţa pentru martirizare, precum şi afilierea unei penitenţe stringente pentru  iertarea păcatului. În contrast cu sectele gnostice din est, care şi ele se pretindeau a fi o iluminare de elită, doctrina originală a lui Montanus a evitat principiile sofisticate şi speculaţiile mistice, intenţionând, la început, să fie o deşteptare spirituală prin noua profeţie în cadrul creştinismului ortodox. Pe de o parte, el a cinstit tradiţia prin susţinerea bazelor biblice ale credinţei creştine şi acceptarea temelor apocaliptice (despre sfârşitul lumii) ale ei. Pe de altă parte, el a reacţionat împotriva uniformizării unui creştinism organizat ierarhic, care nu ar fi îngăduit exprimarea unor aspiraţii religioase individuale.
Ieronim şi alţi lideri ai Bisericii au spus că montaniştii au credinţa că Sfânta Treime este formată doar dintr-o singură persoană, la fal ca şi sabelianiştii (modaliştii). Astfel, unii montanişti erau, într-adevăr, monarhişti modalişti (sabelianişti) iar alţii erau mai aproape de doctrina Treimii.
Când a devenit evident că doctrina montanistă era un atac asupra credinţei creştine, episcopii din  Asia Minor sau întrunit în sinoade şi în cele din urmă i-au excomunicat pe montanişti, probabil prin anul 177 d.H. Montanismul a devenit apoi o sectă separată, având locul de conducere în Pepuza. A menţinut preoţia creştină obişnuită, în care a impus însă ranguri superioare de patriarhi şi asociaţi care erau probabil succesorii primilor profeţi montanişti. În vest, cel mai ilustru convertit a fost Tertullian, în Cartagina.
Mişcarea montanistă, s-a estompat ca importanţă pe la începutul secolului al cincilea. A continuat în Răsărit până la înăsprirea legislaţiei de către împăratul Iustinian I (527-565), care a distrus-o în mod dramatic, deşi unele rămăşiţe au supravieţuit până în secolul al IX-lea.
Au fost montaniştii biserica lui Cristos? Evident că nu, practicile şi învăţătura lor diferă de cea a Domnului Isus! Astfel anabaptiştii, hutteriţii, menoniţii, amiş, baptiştii care se laudă cu „linia istorică” sunt daţi de ruşine, căci o astfel de linie istorică plină de eretici şi erezii nu poate fi linia istorică a bisericii!
 
Novaţianii: 
Novatian a trăit la Roma în sec. III d.H. El a îmbrăţişat creştinismul, dar botezul lui a fost suspendat din cauza că era bolnav; însă au găsit o metodă să-l „boteze”, turnându-i apă peste el. Iar toţi care sufereau de o boală care ameninţa să fie fatală le era turanată apă peste ei în timp ce stăteau în pat, din moment ce era imposibil imersiunea. Acesta este prima referire istorică la un „botez” prin turnare. Acesta de fapt nu era nici un „botez” (scufundare), nicăieri în Noul Testamnent nu apare un botez prin turnare! verbul „a boteza” şi substantivul „botez” sunt transliterări ale termenului „baptizo” şi „baptisma”. Acest termen are un singur sens primar şi istoric după cum adeveresc lexicoanele de limbă greacă. (Exemplu: ,,a scufunda, a afunda, a cufunda” - A Greek-English Lexicon, de Liddell şi Scott). Astfel având în vedere că înţelesul termenului este conform lexicoanelor de: „a scufunda, a imersa, a afunda sub”, nu putem spune că peste cineva care este turnată apă este botezat (scufundat). 
Novatian trebuia să-şi aştepte însănătoşirea sa, când ar fi fost într-o stare potrivită să primească botezul. Dacă Dumnezeu făcea ca boala lui să fie fatală, el ar fi murit fără de botez, şi el ar fi fost în poziţia lui David, care a dorit să zidească templul, dar nu i s-a permis. Dorinţa a fost aprobată, deşi scopul nu a fost realizat. El „a făcut bine că aceasta era în inima sa”.  
Novatian deţinea un asemenea talent şi zel încât el a devenit un învăţător popular. Datorită extremismului său el susţinea că cineva care s-a lepădat de Domnul nu mai poate fi iertat. În persecuţia Deciană unii s-au lepădat de credinţă, după oprirea persecuţiei, la întoarcerea liniştii, au căutat re-primirea în biserici. Novatian diferea de fraţii lui în acest subiect. El susţinea că apostazia era un păcat care îl descalifica în totalitate pe un individ pentru restaurarea în părtăşia creştină, şi că ar fi distructiv pentru puritatea Bisericii să-i readmită pe cei care au decăzut aşa de grosolan. Dumnezeu i-ar putea ierta. Ei ar putea găsi un loc în cer. Dar Biserica nu trebuie să fie pângărită, căci aceasta este o congregaţie de sfinţi.
Această ideie este greşită pentru că un păcătos nu poate fi iertat de cer, dar nu şi de biserică, căci ceea ce se leagă pe pământ este legat în cer (Matei 18:17-19). Apoi, conform acestei rigori, nici apostolul Petru nu ar fi mai trebuit să fie primit în biserică la Penticosta, căci el s-a lepădat de Domnul de trei ori (Matei 26:69-75). Numai Dumnezeu poate să descopere care dintre cei care s-au lepădat mai pot fi iertaţi, care s-au pocăit cu adevărat de păcatul lor!
O majoritate s-a declarat în favoarea lui Cornelius, care a fost instalat la timp Episcop de Roma. Cu toate acestea, minoritatea nu ceda. Venise timpul (aşa argumentau ei) pentru o poziţie hotărâtă. Sfinţenia Bisericii era în pericol, şi trebuia să fie menţinută în toate pericolele. Separarea era mai bună decât coruperea. Ei s-au retras, au format o biserică separată şi l-au invitat pe Novatian să devină pastorul lor. Alţii au imitat exemplul lor în diferită părţi ale imperiului, şi bisericile Novaţiane au apărut în mare abundenţă. Ele au continuat în existenţă mai mult de trei secole. În toate localităţile şi oraşele principale, aceste comunităţi deosebite se puteau găsi. Ei erau Puritanii acelor zile, şi aşa au fost denumiţi.
Ducerea la bun sfârşit a principiului lor de guvernare în toate detaliile sale, ei i-au botezat pe toţi cei care se alăturau bisericilor lor, chiar dacă ei au fost deja botezaţi de lucrători din biserică, considerând botezul unei biserici corupte invalid.
Novaţienii umblau îmbrăcaţi în alb, opreau cu străşnicie cununia a doua, şi susţineau că nu mai trebuie reprimiţi în Biseică, cei care s-a lepădat pe timp de persecuţie de credinţă, chiar dacă se pocăiesc cu amar. 
Urmaşii lui au fost numiţi şi Cathari sau Puritanii, şi ei au cuprins mulţi „creştini” austeri şi independenţi, în Răsărit cu nu mai puţin decât în Apus.
 
Donatiştii:
Ei au apărut prima dată în partea timpurie a secolului al 4 lea d.H. O dispută despre o alegere a unei eparhii era ocazia separării lor de Biserică. Caecilian a fost ales Episcop de Cartagina într-o oarecare manieră neregulată, şi ordinat în grabă. Printre cei care au oficiat ordinarea sa a fost Felix, Episcop de Aptunga. Despre acest om se spunea că este un trădător, adică, unul care a emis copii ale Scripturilor la autorităţile civile în timpul persecuţiei Diocleţiene. Potrivirea sa în ordinare a fost crezută de unii a vicia serviciul. Ei au refuzat să-l privească pe Caecilian ca un episcop numit în mod regular.
O secesiune a avut loc, care s-a răspândit rapid şi extensiv, aşa că într-un scurt timp bisericile Donatiste din Africa au fost aproape egale în număr cu cele ale partidei dominante de până acum.
Donatus era un om care pentru 40 de ani a condus o mişcarea în Africa de Nord. În timpul vieţii sale, el a fost incontestabil ca lider al bisericii Donatiste, şi scrierile sale au fost citate şi memoriile sale revelate la mult timp după moartea sa. El a fost exilat în 347 d.H. şi a murit în jurul lui 355 d.H., în mare fiind privit ca martir.
Ca şi în cazul Novaţianilor, discuţia despre întrebarea generală a purităţii bisericii a ieşit din circumstanţe care au dat naştere la diviziune. Donatiştii pledau pentru puritate. Ei susţineau faptul că bisericile creştine ar trebui să fie compuse din persoane evlavioase, şi nimeni altcineva, şi că, în toate aranjamentele făcute pentru conducerea lor, acel principiu important trebuia ţinut în vedere. Ei au urmat exemplul Novaţianilor în rebotezarea acelora care s-au alăturat lor din alte biserici. Ei au botezat pe noii convertiţi la o profesiune de credinţă, ca lucru de la sine înţeles, căci aceasta era practica tuturor bisericilor.
Prima represiune (317-321). Constantin a decretat ca liderii Donatişti să fie exilaţi şi bisericile lor confiscate. Donatus a refuzat să se supună la aceasta, aşa că Caecilian a înduplecat autorităţile Romana să pună trupe la dispoziţia sa. Bisericile şi liderii lor din Cartagina şi dimprejur au fost atacate, cel puţin un episcop Donatist a fost ucis, dar în Numidia decretul imperial a avut un mic impact. Folosirea forţei armate a purtat alianţa dintre biserică şi stat într-un nou teritoriu şi a rezultat într-o permanentă schismă. Donatiştii au văzut această recurgere la forţă şi persecuţie ca fiind o evidenţă clară că Catolicii erau schismasticii şi că nu putea ei să fie biserica lui Cristos. În 321 Constantine a recunoscut eşecul aceste încercări de a reprima mişcarea Donatistă şi a emis un decret mai apoi prin care garanta tolerarea faţă de Donatişti.
Bisericile Donatiste au fost stabilite pretutindeni în Africa şi Numidia. Convertiţii au fost din toate clasele, inclusiv filozofii şi liderii civici. În multe oraşe şi sate ei au fost incontestabili. Creşterea mişcării este atestată de prezenţa a 270 de episcopi Donatişti la un conciliu convocate de Donatus în circa 335. O încercare de reprimare de scurtă durată de mai apoi din 336 s-a dispersat în faţa rezistenţei Donatiste. S-au făcut unele încercări pentru a se stabili congregaţii în afara Africii de Nord, deşi cu o excepţie importantă acestea au fost neproductive. Excepţia a fost Roma, care avea o mare comunitate Africană, şi pentru 100 de ani Roma a avut un episcop Donatist.
Circumcellionii. Preocupările divergente ale urbanului educate şi ale ruralului oprimat de Donatişti au rezultat în apariţia în circa 340 a Circumcellionilor, o organizaţie revoluţionară care se trăgea din ţărănimea din Numidia şi Mauretania, şi în genere legată cu bisericile Donatiste. Reacţionând împotriva dificultăţii financiare şi a nedreptăţii sociale, însă energizaţi de convingerile religioase, Circumcellionii s-au angajat în acţiunea directă contra proprietarilor de pământ. Ei s-au văzut pe ei drept ‚atleţi’ creştini şi au operat drept trupe de şoc în bătălia contra răului – identificat cu cei bogaţi şi puternici. Priviţi de oponenţii lor drept terorişti şi de suporterii lor drept luptători ai libertăţii, ei au fost curtaţi şi renegaţi în mod alternativ de liderii Donatişti: activităţile lor atât îmbogăţeau cât şi discreditau cauza Donatistă.
A doua represiune (347-361). În 346 Donatus s-a simţit destul de încrezător ca să solicite împăratului, Constans, recunoaşterea ca episcop al Cartaginei. Constans a trimis pe Paul şi Macarius ca să investigheze pretenţia aceasta. Cu toate acestea, în ciuda instrucţiunilor de a trata pe Catolici şi pe Donatişti în mod egal, Paul şi Macarius au acţionat imediat în suportul faţă de Catolici. Sentimentele din cadrul Africii de Nord se intensificau şi un episcop Donatist a cerut Circumcellionilor suport şi a sfidat împuterniciţii imperiali. Trupele lor au tulburat biserica fortificată în care erau bazaţi Donatiştii şi i-au masacrat. Macarius a emis decrete prin care proscria Donatismul în Numidia, inaugurând o a doua perioadă a represiunii. În ciuda grevelor şi a instanţelor de rezistenţă, mişcarea s-a prăbuşit sub represiunea severă şi determinată. Donatus şi mulţi alţi lideri au fost exilaţi. Unii s-au întors în staulul Catolic şi s-au stabilit noi biserici Catolice în zonele de până atunci Donatiste. În Numidia, liderii Donatişti au reţinut loialitatea populaţiei însă s-au decis să aştepte oportunităţile pentru restaurarea destinelor mişcării Donatiste.
Recuperarea (361-363). În 361, noul împărat, Julian, a permis liderilor de biserică exilaţi de predecesorii săi să revină acasă, inclusiv pe Donatişti. Revenirea lor a fost salutată cu entuziasmul popular şi Donatismul a fost restaurat spre superioritate pe atât de brusc precum se prăbuşise mişcarea mai devreme. Bisericile Catolice au fost returnate Donatiştilor şi rebotezarea a fost restaurată. Liderii Catolici au fost destituiţi şi congregaţiile absorbite în bisericile Donatiste. Perspectivele vreunei încercări ulterioare de a reuni cele două biserici Africane au părut a se ofili: ele nu aveau să se reunească din nou înainte ca fluxul Islamului să lovească în ambele părţi.
Mişcarea Donatistă sub Parmenian (363-391). Parmenian a avut puţină simpatie în privinţa folosirii violenţei. El era un Donatist moderat dedicat, preocupat să menţină vigoarea intelectuală a mişcării şi să ofere instrucţiuni pentru congregaţii la un nivel popular. Deşi decretele contra Donatismului au continuat să fie emise, ele au fost ignorate în Africa. Pentru cea mai mare parte a conducerii lui Parmenian, mişcarea a fost lăsată în pace. Ostilitatea dintre cele două comunităţi s-a ofilit în mod gradat şi există evidenţă a respectului crescut, a tolerării şi a bunelor relaţii.
Crezul donatist: adversarii lor în general au recunoscut faptul că Donatiştii erau trinitarieni ortodocşi.
Unii cercetători afirmă că ei au botezul pruncilor, alţii susţin că ei erau divizaţi în opinie, şi că unii dintre ei au admis botezului pruncilor, deşi admiterea era inconsistentă cu principiile lor recunoscute. La unul dintre Conciliile Africane, ţinute în jurul anului 397, s-a agreat să se consulte „fraţii şi tovarăşii lor preoţi”, Siricius, Episcop de Roma, şi Simplician, Episcop de Milano, referitor la cei care au fost botezaţi în pruncie dintre Donatişti, şi care, când ei au atins vârsta matură, au dorit să se alăture bisericii care asuma titlul de „Catolică”. S-a decis prin consecinţă ca ei să nu trebuiască să fie rebotezaţi. Aceasta dovedeşte faptul că botezului pruncilor era practicat în acea sectă; fie că universal sau nu, este o altă întrebare. Augustin nu-i acuză niciodată, ca un trup, de erezie în acel punct; şi nici Opatus, un scriitor renumit împotriva Donatiştilor.
Ei susţineau că împăratul era un diavol. Părerea Donatistă a bisericii şi a societăţii includea următoarele: biserica era un popor suferind, care aştepta persecuţia, fie că din partea păgânilor sau a creştinilor falşi; biserica trebuia să fie separată de lume; biserica nu trebuia să se bazeze pe puterea sau patronatul statului, şi deşi rezistenţa era acceptabilă, cu certitudine că ea nu trebuia să îşi persecuteze oponenţii ei; bisericii era o comunitate misionară, preocupată de a se răspândii în mod geografic prin facerea de convertiţi.
Unele „biserici” Donatiste erau pacifiste, altele apelau la violenţă.
În adevărata Biserica lui Cristos există unitate, apoi crezul ei despre Dumnezeu, botez, autorităţile pământeşti este unul biblic.
 
Paterinieni:
În cartea: “Doctrina biblică a alegerii” de C.D. Cole, la p. 12 se menţionează: “Paterinieni, după cum spune W. A. Jarrell, au apelat la textul din Romani 9 pentru a demonstra doctrinele despre alegerea necondiţionată. Vezi istoria lui Jarrell, pag. 139. Paterinienii erau părinţii antici ai baptiştilor. Waldeniştii, prin care trebuie a se extrage succesiunea bisericii baptiste, au declarat următoarele: "Dumnezeu salvează de la corupţie şi osândă pe cei pe care i-a ales de la întemeierea pământului, nu în funcţie de vreo dispoziţie, credinţă sau sfinţenie pe care a văzut-o mai dinainte în ei, ci pur şi simplu prin mila Lui, prin Isus Hristos, trecând peste toate celelalte potrivit gândirii Lui de necuprins, a liberei Sale voinţe şi dreptăţii Lui." Data acestei confesiuni a fost 1120! ! !” Dacă ei au susţinut că Dumnezeu fără nici o condiţie prealabilă, i-a ales pe unii pentru mântuire, atunci aceasta este o erezie. Conform Scripturii nu sunt chemaţi la mântuire doar cei aleşi; ci toţi. Domnul declară în Matei 22:1-14, când vorbeşte de cei invitaţi la nunta fiului de împărat: Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”.  Mulţi au fost invitaţi la nuntă, unii doar au venit, iar şi din aceştia s-a cernut o parte, şi doar o parte a rămas ca aleşi, care aveau haina de nuntă. Tot la fel în pilda celor invitaţi la cină (vezi Luca 14:15-24.
Prin urmare, chemarea la mântuire şi la nunta cu Isus, este generală (Fapte 17:30,Fapte 17:31; 26:20; 1Timotei 2:1-4), dar Dumnezeu ştie că doar unii vor răspunde la Evanghelie, şi pe aceştia Dumnezeu i-a ales înainte de întemerirea lumii, alegerea divină nu este arbitrară, ci s-a făcut pe baza cunoaşterii lui Dumnezeu de mai dinainte (1Petru 1:1,1Petru 1:2; Romani 8:29).
Ce înseamnă această cunoaştere de mai dinainte sau preştiinţă? Cuvântul în greacă este: “prognosis”, “pro”: înainte şi “gnosis”: cunoaştere, acest cuvânt poate fi transliterate în română cu: “prognoză”.
Astfel oamenii pe baza prognozei meteo îşi i-au sau nu umbrelă, sau fac anumite alegerei de călătorie. Prognoza umană este relativă, probabilă, însă prognoza divină este total exactă şi absolut sigură! Astfel, Dumnezeu pe baza cunoaşterii sale de mai dinainte, El i-a cunoscut pe cei ce vor asculta de Evanghelie, vor crede în Isus şi care vor duce până la capăt mântuirea lor, şi pe aceştia i-a ales!
Chiar în cele „Trei zeci şi trei de articole”, se combate “alegerea necondiţionată”:
”ARTICOLUL 10 Despre providenţa lui Dumnezeu, alegerea credincioşilor şi respingerea necredincioşilor
 Despre acestea mărturisim: După cum credem şi mărturisim că Dumnezeu e omnipotent şi la El nimic nu este imposibil, la fel mărturisim că El este omniscient şi are preştiinţă, astfel încât nimic nu e ascuns de El în cer sau pe pământ, nici lucrurile care trebuie să se întâmple de acum încolo, până la sfârşitul tuturor lucrurilor, sau care s-au întâmplat din veşnicie.
Şi, prin această extraordinară preştiinţă, cunoştinţă şi înţelepciune a lui Dumnezeu, El i-a văzut fără greş şi i-a cunoscut pe cei ce, de la începutul până la sfârşitul lumii, aveau să fie cu adevărat primitori ai harului şi milei Lui, precum şi pe cei ce vor fi găsiţi necredincioşi şi respingători ai amintitului har.
Şi, ca urmare, din veşnicie şi de la început El a ştiut şi a văzut, a ales şi a rânduit pe toţi credincioşii adevăraţi pentru a moşteni salvarea eternă prin Isus Hristos, iar pe de altă parte i-a lepădat pe necredincioşii care au dispreţuit acest har şi i-a condamnat etern. Ca urmare, pierzarea omului este cauzată de el însuşi iar mântuirea lui este numai prin Domnul Dumnezeul lor, fără care nu pot face nimic bun.
Dar, nu este nicidecum adevărat că Dumnezeul înţelept, milostiv şi plin de har (care este consecvent cu natura Lui sfântă) a cunoscut, rânduit sau predestinat, şi a creat la un anumit moment în timp, un mare număr din rasa umană pentru condamnare eternă sau că ei, căzând în păcat prin păcatul primului om, Adam, El i-a lăsat fără ajutor în moartea şi condamnarea eternă, în care au intrat fără ştiinţa lor sau fără propriile fapte rele, fără a cunoaşte în acest caz motivul drept al respingerii lor. Departe de noi să credem aşa ceva despre singurulul Dumnezeu bun şi neprihănit!” (sublinierile îmi aparţin).
Deci dacă paterienii au crezut în “alegerea necondiţionată”, în predestinare, ei nu pot fi părinţii anabaptiştilor, care nu au crezut în aşa ceva! Şi nu pot fi biserica lui Cristos care nu a învăţat aşa ceva!
 
Paulicieni:
Chiar dacă un timp acestă grupare numită de alţii: „paulicieni” cu toate că ei urmau învăţătura lui Christos, chiar epistolele lui Pavel erau învăţătura Domnului (1Corinteni 14:37), era adunarea lui Christos prin marea lui îngăduinţă şi dragoste.
Ttotuşi începând de la jumătatea sec. IX, o parte din paulicieni, în loc să îndure cu răbdare persecuţia, s-au răsculat împotriva împărăţiei. Un ofiţer superior împărătesc, numit Karbeas, aflând că din ordinul Teodorei, tatăl său fusese ucis de mâna călăului, a ieşit în fruntea a cinci mii de paulicieni şi s-au dus la sarazini, unde se aflau un mare număr din fraţii lor. Sarazinii, mereu în război cu împărăţia grecească, i-au primit bucuroşi şi le-au dat oraşul Tefris, unde şi-au zidit o cetate şi acolo au dat multe lupte cu armatele împăratului. Războiul acesta a ţinut 30 de ani, cu reuşită când de o parte când de alta.
Istoria Paulicienilor o găsim în cartea: „Biserica sau adunarea”, Vol II, de Adrien Ladrierre.
În concluzie nu toţi numiţi de duşmanii lor: „paulicieni” au fost creştini veritabili, şi atunci anabaptiştii neavând lumină nu fac o diferenţă între cei care au fost adunarea lui Cristos şi cei care au fost lepădaţi de Dumnezeu!
 
Bogomilii:
Promotorul bogomilismului a fost preotul bulgar Ieremia, care a trait in prima jumatate a domniei Ţarului Petru (927-968 d.H.). Manuscrisul paleo-slav de la 1210 d.H. ne precizează că preotul Bogomil „a răspândit în Bulgaria eresul maniheic”, însă nu toţi cercetatorii au fost de acord ca Ieremia sau Bogomil este una şi aceeaşi persoană. Însă după alte dovezi, Ieremia şi Bogomil sunt aceeasi persoană, având ca mirean numele Bogomil, iar ca monah numele de Ieremia. Reţinem ca în limba bulgara, Bogomil, adica „Bogo” (Dumnezeu) şi „mile” (prieten), ar însemna „prietenul lui Dumnezeu”.
Din Bulgaria, bogomilismul pătrunde la Constantinopol în anul 1118 d.H. Conducătorul lor era medicul Vasile, înconjurat de 12 adepţi, pe care îi numea ca pe cei 12 apostoli. A fost prins, condamnat la moarte şi ars în hipodrom. Bogomilismul se dezvolta şi în Bosnia, unde devine religie de stat în sec. XIV d.H., în vremea banului Culin. Trece apoi în Italia şi Apusul Europei, fiind preluat de catari.
Puncte doctrinare:
1. Dumnezeu este antropomorfic. El poate fi vazut prin cele trei înfăţişări ale Sale: „Tatal, ca moşneag cu barbă, Fiul şi Sf. Duh, ca  tineri”.
2. Fiul mai mare al lui Dumnezeu s-a numit Satanael. El s-a revoltat impotriva Tatalui şi a fost alungat din cer. 
3. Invidios pe Adam si Eva, care traiau în fericire, şarpele o seduce pe Eva şi are cu ea un fiu, pe Cain şi o fiică geamănă, Calotnela. Cain descinde astfel din cel rau, iar Abel, nascut din Adam si Eva, este reprezentantul binelui. Cain omoară pe Abel, iar Tatal, vazand aceasta faptă, retrage puterea creatoare a lui Satanael, îl arunca în tartar, îi taie din nume şi finalul „el”, care arată originea sa dumnezeiască şi rămâne doar stapân al lumii, numindu-se acum „Satan”.
4. Dumnezeu a emanat din Sine, Logosul divin, numit cand Hristos, cand Arhanghelul Mihail. Logosul a coborat din cer, a patruns în Fecioara Maria prin urechea dreaptă şi s-a nascut cu trup aparent.
5. Bogomilii, fiinţe „îngereşti”. Ei pretindeau ca sunt singurii oameni în care nu locuiesc demonii, şi Duhul Sfânt ar fi duhul bogomililor. 
Nu admiteau carţile Vechiului Testament, iar cărţii Psalmilor le dădea o interpretare alegorică.
Ei şi-au ales învăţătorii din numărul lor pentru a-i călăuzi, şi nu au avut preoţi plătiţi sau biserici construite, ci se întâlneau în case private. Rugăciunile se spuneau în casele acestea. Biserica era o biserică umană a spiritualităţii interioare a membrilor ei. Doar adulţii puteau fi botezaţi, şi nici apa sau uleiul nu contau ci ascetismul şi rugăciunea. Fiecare membru putea obţine perfecţiunea lui Hristos şi să devină un Hristos. Ordinarea era prin cei „aleşi” ai congregaţiei care au ajuns la perfecţiunea lui Hristos, şi erau numiţi literal: „Hristoşi” şi „Perfecţi”.
Fiecare comunitate îşi avea cei 12 „apostoli” ai ei, şi femeile puteau să fie ridicate la rangul de „alese”. Bogomilii purtau haine precum călugării cerşetori şi erau renumiţi ca misionari, călătorind în lung şi în latină pentru a propaga doctrinele lor. Vindecând bolnavii şi scoţând spiritului rău, ei au călătorit în lume şi şi-au răspândit literatura lor apocrifă.
Bogomilii erau împărţiti în trei grupe: „ascultatorii”, „credincioşii” şi „desavârşiţi”. „Ascultatorii” erau începătorii, care ascultau predica şi se pregateau să primească învăţătura lor. „Credincioşii” erau cei ce primisera botezul Dupa o perioadă de pregatire, candidatul primea „botezul al doilea” de la „Duhul Sfant”, punandu-i-se pe cap Evanghelia dupa Ioan din care citeau începutul, iar cei adunaţi citeau sau cântau rugăciunea „Tatăl nostru”, cu care încheiau ritualul.
„Desavarşiţii” erau treapta cea mai înaltă, fiind introduşi ăn toate tainele comunităţii, având şi dreptul de a predica. Ajungand la această treaptă, ei primeau „duhul sfânt” prin punerea mainilor, prin care se curăţau de orice păcat. 
Cred că orice comentariu este de perisos, învăţătura lor este eretică, ei nu pot fi biserica lui Dumnezeu!
 
Catarii:
Din puţine piese sigure de evidenţă şi o masă de dovezi incidentale, este probabil ca aceşti Catari să reprezinte o credinţă dualistă foarte veche din est. Cum a ajuns Catarismul în nordul Italiei? Acesta a venit de la Balcani, în jurul zonei cunoscute de noi ca Bulgaria. Această zonă era o parte din Imperiul Bizantin din acea vreme, şi înregistrările imperiale menţionează erezia dualistă. Un preot numit Bogumil a fost înregistrat că a introdus această aşa numită erezie, ceea ce explică de ce credincioşii erau numiţi Bogumili. (Amintiţi-vă că aceşti Catari nu s-au numit pe ei înşişi niciodată Catari. De fapt, în această vreme numele nici nu fusese inventat). Bogumilismul a devenit influent în Bulgaria în timpul domniei lui Petru Întâiul (927-928). Religia a înflorit în Balcani timp de secole, până când a fost distrusă de (sau incorporată în) Islam după căderea Constantinopolului în 1453. Un episcop Bogumil este cunoscut că ar fi participat la un consiliu Catar în Languedoc. Următoarea întrebare este cum a ajuns această religie în Bulgaria. Răspunsul este că aceasta s-a răspândit probabil din partea estică a Imperiului Bizantin spre partea vestică. Se poate ca aceasta să îşi fi avut originea într-o formă a credinţelor Manicheane, ea fiind un amestec de Zoroastrianism Persian şi un dualism gnostic creştin timpuriu 
Datorită corupţiei din catolicism, pe care chiar papa Inocenţiu al III-lea la recunoscut, un număr crescând de predicatori disidenţi, itineranţi în Europa, îndeosebi în sudul Franţei şi în nordul Italiei. Majoritatea acestora erau fie catari, fie valdensi. Pentru a împiedica predicarea itinerantă a disidenţilor, papa a aprobat instituirea Ordinului Călugărilor Predicatori, sau dominicanii. În contrast cu bogaţii preoţi catolici, aceşti călugări trebuiau să fie predicatori itineranţi însărcinaţi să apere ortodoxia catolică de „ereticii“ din sudul Franţei. Papa a trimis şi nunţii papali pentru a discuta cu catarii şi pentru a încerca să-i readucă în ţarcul catolic. Întrucât aceste eforturi au eşuat, iar unul dintre nunţii săi a fost ucis, după cum se presupune de un eretic, Inocenţiu al III-lea a organizat în 1209 Cruciada împotriva Albigenzilor. Albi era unul dintre oraşele cu foarte mulţi catari, motiv pentru care cronicarii Bisericii au făcut referire la “catari” numindu-i “albigenzi” (în franceză, albigeois) şi au folosit termenul pentru a-i desemna pe toţi „ereticii“ din acea regiune, inclusiv pe valdensi.
Cuvântul „catar“ provine din grecescul katharós, însemnând „pur“. Din secolul al XI-lea până în secolul al XIV-lea, catarismul s-a răspândit îndeosebi în Lombardia, regiune din nordul Italiei, şi în Languedoc. Crezul catar era un amestec între dualismul oriental şi gnosticismul adus, probabil, de comercianţii străini şi de misionari. Enciclopedia Religiilor defineşte dualismul catar drept credinţa în „două principii: unul bun, guvernând tot ce era spiritual, celălalt rău, răspunzător de lumea materială, inclusiv de corpul uman“. Catarii credeau că Satan a creat lumea materială, aceasta fiind în mod irevocabil condamnată la distrugere. Speranţa lor era aceea de a evada din rău, din lumea materială.
Catarii erau divizaţi în două clase, perfecţii şi credincioşii. Perfecţii erau iniţiaţi printr-un ritual de botez spiritual, numit consolamentum. Acesta se realiza prin punerea mâinilor, după o ucenicie de un an. Se credea că ritualul îl elibera pe candidat de sub stăpânirea lui Satan, îl purifica de toate păcatele şi îi dădea spiritul sfânt. Aceasta a dat naştere denumirii de „perfect“, aplicată elitei relativ mici la număr, ai cărei membri acţionau ca miniştri faţă de credincioşi. Perfecţii făceau jurăminte de abstinenţă, castitate şi sărăcie. Dacă un perfect era căsătorit, el sau ea trebuia să-şi părăsească partenerul, deoarece catarii credeau că raportul sexual constituia păcatul originar.Conform cu Wikipedia, catarii considerau: întreg universul vizibil că reprezintă opera Diavolului, catarii se pronunțau pentru o morală ascetică, fiind împotriva căsătoriei (depuneau jurământ de castitate) și considerând nașterea și chiar viața, rele în eșența lor.
Priveau întreaga lume materială ca pe o uriașă temniță în care sunt închise sufletele (luminoase, aparținând lui Dumnezeu). În ciuda doctrinei radicale, singurii care practicau real un ascetism aspru erau Perfecții, ceilalți membri, Auditorii, fiind supuși unui regim mai blând.
De asemenea, catarii erau adepții ideii reîncarnării, prin care toate sufletele, după un anumit număr de reveniri în lumea materială, se vor elibera de întuneric și se vor mântui. Deși exista printre catari chiar dorința de a se elibera urgent de "închisoarea trupului", prin "endura" (moartea prin înfometare), majoritatea membrilor se rezuma la practicarea ritualurilor inițiatice, de atingere a iluminării spirituale prin asceză.
Credincioşii erau persoane care, deşi nu adoptau un stil de viaţă ascet, acceptau totuşi doctrinele catare. Îngenunchind în onoarea perfecţilor în cadrul unui ritual numit melioramentum, credinciosul cerea iertare şi binecuvântare. Pentru a putea trăi o viaţă normală, credincioşii încheiau cu perfecţii o convenenza, sau un acord, asigurându-i-se pe patul de moarte un botez spiritual, sau un consolamentum.
Deşi citau foarte frecvent din Biblie, catarii o considerau în principal o sursă de alegorii şi fabule. Ei considerau că cea mai mare parte a Scripturilor ebraice provenea de la Diavol. Ei utilizau unele părţi din Scripturile greceşti, de pildă textele care pun în contrast carnea cu spiritul, pentru a-şi sprijini filozofia lor dualistă. În Rugăciunea Domnului ei cereau „pâinea noastră suprasubstanţială“, în loc de „pâinea noastră cea de toate zilele“, adică „pâinea spirituală“, pâinea materială fiind considerată un rău necesar.
Perfecţii se considerau succesorii legitimi ai apostolilor şi, în consecinţă, se autointitulau „creştini“, şi accentuau aceasta adăugând la acest titlu şi „adevăraţi“ sau „buni“. În realitate însă, multe concepte catare nu aveau nici o legătură cu creştinismul. Catarii respingeau venirea lui în carne şi jertfa lui de răscumpărare. Interpretând greşit condamnarea de către Biblie a cărnii şi a lumii, ei considerau că toată materia provine de la cel rău. De aceea, ei susţineau că Isus nu putea să fi avut decât un corp spiritual şi că atunci când a fost pe pământ el doar părea că are un corp carnal. Asemenea apostaţilor din secolul întâi, catarii ‘nu mărturiseau pe Isus Hristos venind în trup’. — 2 Ioan 7.
În cartea sa Medieval Heresy, M. D. Lambert scrie despre catarism că „a înlocuit moralitatea creştină cu un ascetism obligatoriu, . . . a eliminat răscumpărarea, refuzând să recunoască puterea salvatoare a [morţii lui Cristos]. El consideră că perfecţii au „adevărate afinităţi cu învăţătorii asceţi din Orient, cu bonzii şi fachirii din China sau India, cu adepţii misterelor orfice sau cu susţinătorii gnosticismului“. În concepţia catară, salvarea nu depindea de jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos, ci mai degrabă de consolamentum, sau de botezul în spirit sfânt. Pentru cei astfel purificaţi, moartea avea să cauzeze o eliberare de materie.
În 1244, capitularea fortăreţei montane din Montségur, ultimul refugiu a numeroşi “perfecţi”, a însemnat lovitura de graţie dată catarismului. Circa 200 de bărbaţi şi femei au pierit într-o ardere în masă pe rug. De-a lungul anilor, Inchiziţia a căutat să dea de urma catarilor rămaşi. Ultimul catar se spune că a fost ars pe rug în Languedoc în 1330. Cartea Medieval Heresy afirmă: „Căderea catarismului a fost cea mai remarcabilă realizare a Inchiziţiei“.
Cred că comentarile sunt de prisos, catarii nu pot fi biserica lui Dumnezeu!
 
Arnoldişti:
Otto de Bamberg, supranumit “apostolul Pomeraniei”, care era împotriva botezului la sugari şi a botezat oameni majori prin imersiune, în jurul anului 1124 d.H.. Despre discipolul lui Petru Abelard, numit Petru de Bruys, găsim că a predicat 20 de ani în sudul Franţei, rebotezând populaţia din districtul său. A fost ars pe rug în anul 1126 d.H.) Arnold de Brescia a fost ars pentru acelaşi motiv în anul 1155 d.H., în Italia.
Urmaşii lui se numeau „arnoldişti”.
Chiar dacă aceste adunări au avut în măsura harului divin: lumina sfântă, nu există vreo dovadă în ce priveşte legătura dintre „arnoldişti” şi „anabaptişti”.
 
Albigenzii:
Albigenzii (din latină Albigenses) erau membri ai unei secte creștine medievale din Franța (în Languedoc), unde erau numiți albigeois; sunt amintiți prima oară de abatele Geoffroi dinLimousin, la 1181); ramură a sectei Catarilor. Doctrina albigenzilor este dualistă, considerând că lumea se constituie din două principii: Binele (Dumnezeu – creatorul spiritului) și Răul (Diavolul – producătorul materiei). De aici, respingerea de către sectă a tot ceea ce este pământesc. Albigenzii condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Secta a fost înfrântă (fără să fie neutralizată total) în două bătălii (1213 și 1218) ale unei cruciade speciale, cunoscută în istorie sub denumirea de Cruciada Albigensiană, ordonate de Papa Inocențiu al III-lea.
Au fost albigenzii biserica lui Cristos? Evident că nu, practicile şi învăţătura lor diferă de cea a Domnului Isus şi a apostolilor care a numit scrierile Vechiului legământ ca fiind: Scripturi!
 
Valdenzii:
Cu toate că o parte din cei numiţi: valdenzi au fost creştini şi prin urmare membrii din adunare, totuşi nu există nici o legătură dintre ei şi anabaptiştii!
Această teză atât de răspândită este o minciună, un praf în ochi, pe care unii îl acceptă atât de uşor!!!
Dar să vedem în continuare:
 
Istoria anabaptiştilor:
ORIGINI:
ANABAPTIŞTII ELVEŢIENI (1523-1526)
Înaintea anului 1523, nu se făcea vreo diferenţă între cei care ulterior aveau să fie cunoscuţi ca "radicali" şi reformiştii zuinglieni mai conservatori din Zurich. Cu toţii erau cunoscuţi simplu, sub numele "Frăţia" (o titulatură pe care radicalii aveau să continue să o poarte). Într-adevăr, cam pe la 1521 cei mai mulţi radicali studiau sub diriguirea lui Zwingli, fiindu-i prieteni acestuia.
În timpul celei de A Doua Dispute (1523) privind Reforma făcută bisericii din Zurich, Zwingli s-a domolit în privinţa apelului său precedent, ca consiliul orăşenesc să abroge neîntârziat mesa catolică, altfel va trece el la fapte, trecând la o poziţie mai conservatoare, aceea de a nu acţiona fără autorizare din partea consiliului. Acesta era un răspuns la dorinţa Consiliului de a adopta Reforma, însă într-un ritm viabil pentru întregul Canton Zurich. Pentru Grebel, Manz şi alţi radicali, o astfel de concesie era o subminare a lui Zwingli faţă de propriul principiu Sola Scriptura (Numai Scriptura) ca autoritate unică într-ale credinţei. Grebel şi ceilalţi au văzut contraargumente în faptul că  magistraţii urmau să determine ce fel de reformă se va petrece. Zwingli submina autoritatea Scripturii, deoarece Dumnezeu (aşa cum dezvăluie El prin Cuvintele Sale) este cel ce determină cum să ne închinăm, nu statul. Această concesie a fost cea care i-a dezamăgit pe radicali, atunci când Reforma lui Zwingli a început.
La început nu se ridica problema botezului infantil, ci era un îndemn, pentru cei ce doreau să fie credincioşi, de a lua parte la Cina Domnului aparte de cei care ar tăgădui-o, prin vorbă sau faptă. Când a devenit evident că magistratura nu avea să le sprijine apelurile, radicalii au început să caute formarea unui grup de credincioşi voluntari. Între timp, opinia că Cina Domnului era valabilă doar pentru credinţa firească a condus la ideea că botezul era valid doar acolo unde era prezentă şi credinţa. A alege Legământul era o chestiune privită ca fiind singura renaştere spirituală, fără tangenţe cu naşterea fizică. Acest concept a pricinuit ca până şi Zwingli să aibă îndoieli faţă de botezul pruncilor, la un moment dat. Oricum, după aceea Zwingli a început să pledeze botezul  infantil făcând o analogie între circumcizie şi botez – ambele sunt înfăptuite la copii. Radicalii i-au respins interpretarea, arătând că prima era de un anumit fel, precum Paştele (la care copiii puteau lua parte), în vreme ce cealaltă era precum Cina Domnului (la care până şi Zwingli ştia că pot lua parte doar adulţii).
Pe 5 septembrie 1524 Grebel, într-o scrisoare adresată revoluţionarului Müntzer (pe care, din nefericire, nu a primit-o vreodată), principalele trăsături ale teologiei anabaptiste s-au reliefat clar:
·  respingerea botezului infantil
·  copiii vor fi văzuţi ca parte a sacrificiului lui Hristos până la vârsta discernământului
·  necesitatea Interdicţiei (conform Matei 18:15-18)
·  respingerea, în consecinţă, a „sabiei” (Cuvântul este sabia creştinului)
·  respingerea liturghiei, a preoţiei şi a altor aspecte religioase nesprijinite de Scriptură (nici una dintre cele enumerate aici nu erau practicate de Müntzer.)
La începutul lunii ianuarie 1525, o dispută privind botezul a avut loc, cu participarea lui Zwingli. Radicalii nu erau pregătiţi să ţină piept în polemică elocventului Zwingli, iar Consiliul (care deja înclina spre susţinerea lui Zwingli), a condamnat întrunirile biblice ale radicalilor şi opiniile lor despre botez. După înfrângere, pe 25 ianuarie, radicalii au format prima congregaţie de credincioşi prin botez (folosind stropirea).
Mai apoi, ca răspuns la rapida răspândire a crezurilor baptiste şi a practicilor aferente în canton, autorităţile din Zurich au interzis propovăduirea şi chiar asocierea cu anabaptiştii, sub sancţiunea întemniţării sau exilării. În anul 1526, Consiliul a decretat pedeapsa cu moartea prin înecare pentru cei care persistau în anabaptism. În ziua de 5 ianuarie 1527, Felix Manz a fost primul din mulţii anabaptişti care au fost înecaţi.
Astfel a început Reforma anabaptistă. 
 
Liderii elveţieni de la începuturi
Conrad Grebel: fiu al unui consilier din Zurich, a învăţat limbile vechi la Viena şi Paris. Altădată prieten al lui Zwingli, el s-a alăturat în 1522 grupării Frăţia, în jurul lui Zwingli. Pe la 1524 a început să se opună încercărilor lui Zwingli de a forma o biserică de stat, argumentând în favoarea unei adunări independente şi voluntare. După botezarea sa, Conrad a călătorit prin canton, promovând convingerile baptiste şi botezând public câteva sute de oameni. Mai apoi a fost arestat şi aruncat în temniţă, unde a şi murit în anul 1526.
 Georg Blaurock: fost călugăr şi orator înflăcărat. Fiind străin, el a fost biciuit şi alungat din Zurich, după câteva episoade care s-au soldat cu închisoarea, pe 17 ianuarie 1527. El a dus apoi mesajul anabaptist în Biel, Berna şi în provincia catolică Tirol.
Felix Manz: cetăţean al oraşului Zurich şi erudit în ebraică. Anabaptiştii se întruneau frecvent în casa mamei lui. El a fost înecat pentru convingerile anabaptiste pe 5 ianuarie 1527, cu aprobarea lui Zwingli, mama şi fiul lui fiind obligaţi să privească. Nu s-a dezis de nimic. Manz a fost prima victimă a “bisericii” protestante de stat. Alţi 11 i-au urmat curând.
Wilhelm Ruebin şi Simon Stumpf: pastori în Basle, respectiv Hongg. Au adoptat părerile baptiste şi au fost alungaţi, mergând să răspândească aceste vederi pe cuprinsul Elveţiei şi în sudul Germaniei.
În mod tragic, după ce a făcut multe pentru stabilizarea anabaptiştilor evanghelici, Rueblin a fost repudiat de această mişcare în 1535. 
Învăţături cheie ale anabaptiştilor:
·  Numai Scriptura, ca autoritate finală.
·  Necesitatea unei biserici curate a credincioşilor, adunaţi în ea prin botez.
·  Pacifismul – Cuvântul este sabia creştinului într-o altfel de Împărăţie
·  Ispăşirea universală (ca replică la botezul infantil care să înlăture păcatul originar)
·  Liberul arbitru şi înţelegerea empirică a mântuirii
·  Venirea iminentă a lui Hristos

CEILALŢI RADICALI
SPIRITUALIŞTI, RATIONALIŞTI ŞI REVOLUŢIONARI
Pentru a înţelege natura diversă a anabaptismului, trebuie să privim mai întâi la influenţele pe plan mai larg ale vremii. De aici vom putea să percepem locul unic al anabaptiştilor în susţinerea Reformei, dar şi eşecurile. lor. 
 
SPIRITUALIŞTII 
Spiritul deasupra Cuvântului
Învăţături cheie
Ei au reliefat lucrarea lăuntrică a Duhului, mai presus de Scriptură. Ar putea fi împărţiţi mai departe în spiritualişti evanghelici şi spiritualişti profetici:
 Spiritualiştii evanghelici
·  Au avut o influenţă cheie în Reforma zuingliană, îndeosebi în privinţa promovării  unei idei memorial-simbolice asupra sacramentelor
·  Au subliniat iluminarea interioară sau inspiraţia (din misticismul catolic de mai înainte) şi renaşterea lăuntrică. Acest lucru a dus, în timp, la respingerea formelor exterioare. Hrănirea lăuntrică întru Hristos, nu păstrarea obiceiurilor (botezul şi Cina Domnului, adică Sfânta Cuminecătură) era tot ce se cerea. Spiritualiştii evanghelici au argumentat că formele exterioare pot fi abandonate, pentru unificare celui ales cu Duhul. Ca rezultat, mulţi au ales să rămână în biserica catolică. Spiritualismul evanghelic nu a reuşit să dea o Reformă de amploare.
·  Uneori, sublinierea lăuntricului ca mai presus de cele exterioare a dus convingerea greşită că nu mai putea exista o Lege sau posibilitatea de a păcătui, pentru creştin. Acţiunile tale exteriorizate erau văzute de ei ca având consecinţe insignifiante.
Spiritualiştii profetici:
 ·  Subliniau darurile inspiraţiei, viziunii şi profeţiei
·  susţineau venirea iminentă a lui Hristos şi a Împărăţiei Lui, potrivit proorocului
·  Ceva mai dornici să adopte semnele exterioare ale credinţei decât contrapartida lor evanghelică.
 
Personaje cheie:
Hinne Rode: Iniţial rector al şcolii Frăţiei din Utrect, Olanda, Rode avea legături cu demersurile Reformei din Wittenberg şi Zurich. Vederile evanghelice erau simpatizate în Olanda tradiţional tolerantă, iar mulţi priveau dezvoltarea Reformei cu mare interes. Oricum, Rode şi alţii au mers mai departe decât spiritualiştii olandezi anteriori, care doar reliefau un trunchi de credincioşi din sânul Bisericii Catolice. Acum, ei au început să agite spiritele pentru Reformă. În acest moment, Rode a vizitat oraşul Wittenberg, însă acolo nu a încuviinţat opiniile lui Luther privind sfintele taine. La întoarcere, Rode a fost acuzat că ar fi luteran şi a fost înlăturat din funcţia sa. Continuând lucrările spiritualiştilor olandezi, el s-a îndreptat către Elveţia, promovând convingerile evanghelice. În 1523, Rode l-a întâlnit pe Zwingly, care a găsit în perspectiva simbolistic-memorială a sacramentelor (interpretând "acesta este trupul meu" ca "acesta simbolizează trupul meu") o cristalizare a gândirii sale, pe care o dezvolta. Sfintele taine erau valide doar acolo unde era întâlnită şi credinţa. După asta, Rode s-a îndreptat către Strasbourg, propovăduindu-şi ideile în Olanda, fiind însă întemniţat în 1530 ca zuinglian(!). Principala influenţă venită de la Rode consta în promovarea unei perspective simbolistic-memoriale faţă de sfintele taine în mişcarea zuingliană de la început, thereby creând astfel bazele doctrinare ale anabaptismului.
 
Profeţii din Zwickau (1521-1522): trei meşteşugari din oraşul Zwickau au afirmat că au darul profeţiei şi au început promulgarea unor precepte care erau un amestec de idei taborite şi waldensiene: includeau antipedobaptismul (înseamnă împotrivirea faţă de botezul pruncilor); negarea preoţiei ca profesie sau a religiei organizate, pentru că toţi oamenii evlavioşi vor fi sub directa influenţă a Duhului; revelaţii speciale prin viziuni şi vise; şi întoarcerea iminentă a lui Hristos. În decembrie 1521, ei au venit în Wittenberg pentru a încerca să îi convingă pe reformişti. Melanchthon, impresionat de cunoştinţele lor biblice, nu era foarte sigur ce anume să facă. Prezenţa lor continuă crea agitaţie, deoarece "Profeţii" deveneau tot mai guralivi în etalarea opiniilor lor şi în criticarea conservatorismului lui Luther. La întoarcerea lui Luther, din 1522, au fost alungaţi din urbe şi nu se cunosc prea multe despre ei mai apoi. Importanţa lor a fost influenţa avută asupra revoluţionarului Müntzer.
 
Andreas Karlstadt (1477?-1541): născut în Bavaria, educat în Erfurt, Koln şi Wittenberg, acolo unde a intrat în facultate în anul 1511. La început oponent al lui Luther, el a devenit luteran după ce l-a citit pe Augustin. A rămas un adept al luteranismului până în 1521. Atunci, când Luther se ascundea în Wartburg, el a început reformarea bisericii interzicând muzica şi dând împărtăşania şi celor laici. A devenit vizibil şi faptul că avea convingeri antipedobaptiste şi o perspectivă memorialistică asupra împărtăşaniei. Obligat fiind să părăsească oraşul, Karlstadt a mers în Orlamünde, unde şi-a atacat foştii asociaţi şi s-a identificat pe sine cu ţărănimea, renunţând la titlurile sale academice şi purtând straiele lor. A ajuns să creadă că experienţa duhovnicească cerea echitate socială şi ideile sale au dat o bază teologică pentru justificarea pornirii unei răscoale. (Karlstadt personal nu a devenit vreodată revoluţionar, nici nu a sprijinit răspândirea violenţei Răscoalei ţărăneşti din 1525. El a afirmat că numai Dumnezeu va aduce aici Împărăţia Sa.) Luther a venit pentru a dezbate cu el, iar Karlstadt a pretins că primise revelaţie direct de la Sfântul Duh, pentru a-şi justifica faptele şi doctrinele. În 1524 el a fost forţat să plece, contestat fiind chiar şi de ţărani. A plecat pentru a se întâlni cu Zwingly şi ceilalţi lideri, fiind până la urmă atras de cauza lor. În consecinţă, a devenit pastor zuinglian în Altstatten, în anul 1531. În 1534 a fost numit profesor la Basel şi a rămas acolo până la moartea sa, în anul 1541.
 
Kaspar Schwenkfeld (1489-1561): Spiritualist evanghelic de căpătâi, Schwenkfeld a descoperit principiile Reformei prin Müntzer şi Karlstadt. Însă el a respins extremismul celui din urmă şi a dezvoltat propriile sale principii. Schwenkfeld a susţinut unitatea nevăzută a Bisericii Alese prin Duh. A refuzat să se alăture vreunei grupări religioase a zilelor sale, văzând la toate greşeli ale spiritului partizan. Din acelaşi motiv el şi-a îndemnat adepţii să nu formeze nici grupări separate. El a diminuat importanţa cuvântului şi a sfintelor taine, preferând să sublinieze Cuvântul lăuntric al Duhului pentru renaştere şi cucernicie – precum şi hrănirea lăuntrică a credinţei în Hristos. Credinciosul trebuia să arate un trai schimbat. El s-a opus interferenţei statului in religie,  considerând-o contrară ideii că numai Duhul poate garanta lumina spirituală şi Adevărul. Schwenkfeld a promovat şi doctrina Trupului Celest al lui Hristos – faptul că omenescul Fiului venea de la Dumnezeu, nu de la Maria.
Deşi scos în afara legii, Schwenkfeld a dus o corespondenţă vastă cu reformiştii şi radicalii de vază ai zilelor sale, influenţându-l puternic pe Sebastian Frank (1499-1543). Unele dintre accentuările sale au fost preluate în anabaptism şi puritanism în Anglia şi de Mişcarea Pietistă pe continent. A fost şi un premergător al quakerismului. 
 
RATIONALIŞTII
Învăţături cheie:
 
Predestinarea
 
Unitarieni, în cea mai mare parte.
 
Au respins influenţa statului în religie şi, au respins formularea trinitariană niceeană.
 
Au influenţat puternic anabaptismul italian şi pe cel polonez
 
Au propovăduit toleranţa religioasă
 
Personaje cheie:
Miguel Servetus (1511-1553): Faimos în mare măsură ca fiind ereticul arestat şi executat la iniţiativa lui Calvin. Servetus, un spaniol, a studiat limbile biblice, matematica, teologia, filosofia şi dreptul la universităţile din Zaragoza şi Toulouse. A ajuns secretar al duhovnicului lui Carol al V-lea. A părăsit apoi curtea, călătorind în Basel şi Strasbourg, unde s-a întâlnit cu Martin Bucer ("Reformistul delicat") şi posibil şi cu unii anabaptişti. De aici şi-a dezvoltat interesul în studierea Bibliei.
El a afirmat că cea mai mare greşeală era credinţa în existenţa eternă a Fiului (şi în consecinţă, în dumnezeirea Lui, corelată cu persoana Sfântului Duh). Şi-a expus ideile şi criticile într-o serie de lucrări (1531-1532) prin care şi-a atras o opoziţie virulentă din partea reformiştilor şi catolicilor de vază, deopotrivă.
El a susţinut teoria prin care Fiul există doar de când s-a născut din Maria.
Pentru a evita persecuţia, Servetus a îmbrăţişat cariera de medic, studiind la Lyon. Aici şi-a publicat descoperirea privind circulaţia pulmonară a sângelui. Mai târziu, a lucrat ca medic în Viena, la arhiepiscopul la care s-a şi întors la studierea teologiei. Servetus a ajuns un denunţător înverşunat al lui Calvin, în care a văzut un promotor al greşelii, scriind Restabilirea creştinismului, ca replică la lucrarea lui Calvin Institutes of Christian Religion (Instituţiile religiei creştine). În tomul său, el a reliefat şi ideile antipedobaptiste, precum şi ideea că Dumnezeu poate fi găsit prin intermediul tuturor religiilor. Ca rezultat, a fost arestat de inchiziţie în Viena, însă a scăpat, doar pentru a fi arestat iarăşi în timp ce trecea prin Geneva, vorbind despre acuzaţie de erezie a lui Calvin. Arderea sa pe rug, pe 27 octombrie 1553 a pornit o controversă privind tolerarea diferenţelor religioase în ţinuturile protestante.
 
Biserica Reformată Minoră (Polonia şi Transilvania, 1550-1578): Această biserică s-a format ca rezultat al circumstanţelor istorice din Polonia şi Transilvania. Prima influenţă protestantă care a ajuns a fost luteranismul, care a fost îmbrăţişat de mulţi dintre seniorii cu o gândire independentă. După aceea a venit calvinsimul, care i-a atras pe mulţi dintre cei aflaţi pe poziţia luterană. În rândurile calviniştilor s-a ivit o dispută privind trinitatea, o polemică în care fiecare tabără o acuza pe cealaltă de erezie. În cele din urmă, Biserica Reformată s-a despărţit în Biserica Reformată Majoră, care adera la poziţia ortodoxă niceeană, şi Biserica Reformată Minoră, care a simţit că trebuie folosit numai limbajul strict scriptural. Biserica Minoră era o coaliţie independentă, unită de antitrinitarianism, însă în cadrul căreia (până la apariţia lui Fausto Sozzini) opiniile variau de la cele ale triteiştilor (care erau bucuroşi să se închine la Hristos) până la unitarieni absoluţi (care nu se închinau la Hristos). Influenţa calvinistă timpurie a continuat cu crezul în predestinare, iar un antipedobaptism crescând s-a dezvoltat prin practici anabaptiste. Biserica Minoră a fost capabilă să supravieţuiască deoarece o treime din populaţie o sprijinea, o altă treime susţinând Biserica Majoră, iar cealaltă treime Biserica Catolică. Acest lucru i-a silit pe cei din stăpânire să confere o remarcabilă toleranţă religioasă.
 
Fausto Sozzini (Socinus) (1539-1604): Născut în Siena, Italia, Socinus a fost orfan de la o vârstă destul de fragedă şi a primit o educaţie destul de sumară. La 20 de ani, el a fost denunţat pentru a avea opinii eretice, fugind în Lyon. Aici a scris o lucrare despre Evanghelia lui Ioan, în care respingea dumnezeirea lui Hristos. S-a întors apoi în Italia, la Florenţa, acolo păstrând aparenţe de romano-catolic, înainte de a pleca în Transilvania şi apoi la Basel, pentru a-şi cunoaşte unchiul, Lelio Sozzini (1525-1562). (Unchiul său fusese prieten cu Servetus, continuând să promoveze lucrările acestuia sub o altă formă, după moarte pe rug a sa). În 1578, lui Socinus i s-a cerut să vină şi să  sprijine Biserica Reformată Minoră, antitrinitariană, din Polonia, bazată pe academia ei de 1000 de studenţi din Racov. Acolo Socinus şi-a extins influenţa prin Polonia şi Transilvania, unificând Bisericile Minore cu catehismul racovian revizuit (1574, 1605). Un document de-al lui susţine următoarele: Isus este o revelaţie a lui Dumnezeu, însă doar ca om; acel "Cuvânt devenit trup" înseamnă că hotărârea lui Dumnezeu s-a întrupat prin omul Isus Hristos, el credea că Isus nu a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de naşterea Sa.
El mai susţinea: separaţia statului de biserică; odihna sufletului şi nimicirea ticălosului (nemurirea condiţionată). Socinienii (aşa cum au ajuns ei să fie cunoscuţi) respingeau toate doctrinele protestante clasice, inclusiv dumnezeirea lui Hristos, ispăşirea substitutivă (a lui Hristos în locul nostru), justificarea prin credinţă, păcatul originar şi decăderea totală. În mod ironic, Socinus însuşi nu s-a alăturat vreodată acestei biserici. Cea mai mare parte a Bisericii Minore credea în botezul adulţilor.
În anul 1638, ca replică la contra-reforma catolică, autorităţile polone au suprimat Biserica Minoră, iar socinianismul a fost răspândit în Europa prin intermediul refugiaţilor, ulterior afirmându-se ca unitarianism în secolul al XVIII-lea, dezvoltându-se astfel în liberalism teologic începând cu anul 1800. Un aspect interesant este că refugiaţii au dus cu ei şi convingerea că scufundarea este forma corectă de botez.
 
REVOLUŢIONARII 
Sabia (alesul) mai presus de Cuvânt
Învăţături cheie
 
Revoluţionarii erau spiritualişti profetici extremi, care nu mai putea accepta tensiunea dintre trăirile, experienţele spirituale lăuntrice în mijlocul unei lumi exterioare nedrepte şi murdare. Ei au căutat să rânduiască lumea exterioară prin întrebuinţarea forţei.
 
Au susţinut ideea sprijinul politic al religiei, prin magistratură, însă printr-o guvernare curată, cu un Ales ca şi stăpânitor (de exemplu: statul subordonat al bisericii)
 
Visul unei Împărăţii milenare iminente ducea la justificarea folosirii sabiei de către cei aleşi de Dumnezeu. Împărăţie adesea identificată cu sărăcia materială sau opresiunea socială.
 
Personaje cheie:
Thomas Müntzer (1490?-1525): Născut în sudul Germaniei, Müntzer a ajuns la convingeri luterane fiind student în vremea disputei lui Luther, în Leipzig. Numit ca pastor în Zwickau la recomandarea lui Luther, el s-a implicat în demersurile Profeţilor din Zwickau. Tot mai violent în denunţurile la adresa clerului catolic, el a început şi să sublinieze necesitatea unei călăuziri directe de la Sfântul Duh şi implicarea laică în cadrul Bisericii. Acest lucru l-a adus la un conflict făţiş cu Egranus, reformistul luteran principal din zonă. După demiterea sa, el a mers la Praga, îndemnându-i pe adepţii lui Hus să îl ajute la făurirea unei noi epoci. Mai apoi, el a ajuns preot paroh la Allstedt, unde a reformat biserica locală. Müntzer a fost primul luteran care să introducă un limbaj pe înţelesul maselor în slujba bisericească, împărtăşania pentru mireni şi cântarea imnurilor religioase. Într-o zonă predominant catolică, reforma sa a atras puternic atenţia populaţiei. La începutul anului 1524, şi-a organizat în taină adepţii în bande, anticipând trecerea la arme în numele evangheliei. În luna mai, au jefuit un lăcaş de cult catolic din vecinătate. Acest lucru, laolaltă cu avertismentele date de Luther, au făcut ca Ducele să ceară lămuriri. Müntzer a încercat să îi convingă pe magistraţi că trebuie să îşi îndeplinească sarcina şi să folosească chiar şi forţa pentru rânduirea evangheliei. Fiind alungat, Müntzer s-a dus în Muhlhausen, unde şi-a îndemnat enoriaşii ţărani să se alăture Răscoalei ţărăneşti şi să aducă Împărăţia lui Dumnezeu – o Împărăţie în care toţi vor fi egali în sensul economic şi politic (democratic). În această Împărăţie nu vor exista nobili sau cler, pentru că toţi stăpânitorii malefici vor fi nimiciţi. Răscoala a fost înfrântă, în parte şi din cauza incompetenţei militare a lui Müntzer,  iar supravieţuitorii măcelăriţi. Müntzer s-a ascuns, însă a fost prin, interogat şi executat. În pofida unor afirmaţii istorice, Müntzer şi majoritatea adepţilor lui nu erau anabaptişti. Müntzer însuşi era antipedobaptist şi nu a fost rebotezat vreodată. Majoritatea adepţilor lui, cei care au supravieţuit, nu s-a alăturat vreodată anabaptiştilor. Multe dintre ideile lui  Müntzer vor avea apoi o influenţă printre spiritualiştii anabaptişti într-o formă nerevoluţionară. 
 
ANABAPTIŞTII SPIRITUALIŞTI
Anabaptiştii spiritualişti îşi au sorgintea în Germania de sud, provenind de la mulţi dintre adepţii lui Müntzer şi Karlstadt. S-au ivit după accentuarea ideii Sola Fidei (Numai credinţa) făcută de Luther până la extrem, unde iluminarea interioară (sau "Cuvântul lăuntric") ocupa un rol central, chiar până la excluderea autorităţii Scripturii. Cuvântul lăuntric a fost legătura dintre spiritualismul evanghelic al lui Schwenkfeld (şi apoi al lui Sebastian Frank) şi spiritualismul profetic al lui Müntzer Karlstadt. "Cuvântul lăuntric" era sursă atât a renaşterii, cât şi a călăuzirii profetice. Numai acesta era menit să fie ascultat – însă cu rezultate dezastruoase. Anabaptiştii spiritualişti au tins să accentueze unitatea întru Duh şi nu au avut o disciplină bisericească riguroasă, fiind îndeobşte suspicioşi la orice relevare a „formelor” exterioare.
 
Hans Denck (1495-1527): Denck avea să aibă o influenţă enormă în cadrul mişcării anabaptiste, în ciuda implicării sale scurte. Denck s-a născut în Heybach, Bavaria. A studiat sub diriguirea lui Oecolampadius (un asociat al lui Zwingly) în Basle, înainte de a ajunge profesor de teologie în Nürnberg. Cât a stat acolo, a fost mult influenţat de către Müntzer, Karlstadt şi Schwenkfeld. Denck a ajuns la părerea că "Cuvântul lăuntric" era superior chiar şi Scripturii, fiind singurul care trebuia ascultat. În consecinţă, el a respins următoarele doctrine: autoritatea Scripturii; predestinarea; decăderea deplină; justificarea prin credinţă; suficienţa ispăşirii lui Hristos şi necesitatea botezului; Sfânta Cuminecătură şi preoţia. Hristos era doar un exemplu de dragoste dumnezeiască, iar mântuirea se obţinea în esenţă deopotrivă prin voinţă şi fapte. În aprilie 1525, Denck a fost convins de către Hubmaier să li se alăture anabaptiştilor. El argumenta că sunt trei feluri de botez: botezul Duhului (ori renaşterea) întâlnit la toate vârstele; botezul cu apă, întâlnit în Noul Testament, şi botezul suferinţei – întâlnită la cei Aleşi, în zilele din urmă ale lor. Denck şi-a promovat ideile cu mare succes în sudul Germaniei, ajungând apoi în Strassburg, în 1526. Învins în polemică de către Bucer şi Capito, Denck şi anabaptiştii spiritualişti au fost obligaţi să fugă. În august 1527, Denck şi Hans Hut au prezidat "Sinodul martirilor" al anabaptiştilor spiritualişti. Însă martiriul celor implicaţi şi estomparea ulterioară a speranţelor sinodului l-au adus pe Denck la deziamăgire. Într-o scrisoare către vechiul lui mentor, Oecolampadius, el şi-a cerut iertare şi s-a arătat dornic să renunţe la anabaptism şi să intre în biserica reformată (deşi deja susţinea o poziţie spiritualist-evanghelică în privinţa biserică). La puţin timp după aceea, s-a îmbolnăvit brusc de ciumă şi a murit.
 
Hans Hut (149?-1527): Hans Hut a fost cel ce a publicat lucrările lui Müntzer. După eşecul Răscoalei ţărăneşti, Hans Hut a început promulgarea doctrinelor lui Müntzer sub o formă nerevoluţionară. După ce l-a întâlnit pe Denck în Augsburg, Hut a fost "rebotezat", pe 26 mai1526. De acolo a început să călătorească, botezând sute de oameni şi avertizându-i de venirea judecăţii. El privea atacurile otomane asupra creştinătăţii ca fiind mânia lui Dumnezeu faţă de un creştinism denaturat. A profeţit venirea unei noi epoci, şi bazându-se pe Daniel 12 şi Apocalipsa 13, a afirmat că sfârşitul va veni la 3 ani şi jumătate după "Restabilirea" adevăratei biserici. (Nu a fost clar dacă reperul era de la izbucnirea Răscoalei ţărăneşti sau de la prima congregaţie anabaptistă – în orice caz, data era cam pe la jumătatea anului 1528.) În toamna anului 1526, el i-a mustrat pe ţărani pentru a fi pus mâna pe arme prematur, în răscoaka ţărănească, spunând că numai la momentul hotărât de Dumnezeu le va fi dată autoritatea de a stăpânii şi judeca asupra celor fără de frica lui Dumnezeu. Între timp, cei aleşi trebuiau să îndure. Părăsind Augsburgul, Hut a călătorit prin Austria. Influenţa sa a ajuns atât de mare, încât a ajuns să fie denumit "Apostolul austriac". De acolo, el a ajuns la Nicolsburg, în Moravia, acolo având o dispută cu anabaptiştii evanghelici, cu liderul lor – Hubmaier, în faimoasa Polemică din Nicolsburg, în mai 1527. Şapte articole au reliefat poziţia anabatist-spiritualistă, fiind prezentate şi rămânând cunoscute ca Articolele de la Nicolsburg. Înclinând mai mult către anabaptiştii obişnuiţi, Hut s-a opus taxelor de război sau oricărei alte implicări a statului. În ciuda pacifismului afişat, sângeroasa doctrină a lui Hut "războiul sfinţilor de la sfârşitul veacurilor" a făcut ca seniorul de Liechtenstein, (asociat al congregaţiei lui Hubmaier) să intre în panică şi să îl întemniţeze pe Hut pentru tulburări civile. Arestarea "Apostolului" de către un asociat al lui Hubmaier a pricinuit multe resentimente, contribuind în mare măsură la schisma dintre anabaptiştii spiritualişti şi cei evanghelici, fiecare excomunicându-i pe ceilalţi. Eliberat fiind, Hut a revenit în Augsburg pentru a prezida celebrul Sinod al Martirilor, împreună cu Denck, în luna august. Pe 15 septembrie 1527, Hut a fost prins. Torturat pe o masă de tortură o vreme, a fost într-o zi lăsat să moară în celulă. O lumânare răsturnată de strajă peste aşternutul lui de paie a făcut să piară neajutorat, mistuit de foc. Nemulţumite nici acum, autorităţile i-au cărat cadavrul către curtea de judecată legat de un scaun, acolo fiind rapid condamnat la moarte, scos afară şi ars pe rug pe data de 7 decembrie 1527.
 
Melchior Hofmann (1500?-1543?): Născut în Wurttemberg, Germania, Hofmann era de meserie pielar. Luteran prin convingeri, el a început să predice, însă cu anumite accente mistice. Predica sa a fost atât de eficientă, încât a fost alungat din Wolmar în 1525, după câteva întâlniri cu Müntzer. Propovăduind idei revoluţionare şi viziuni profetice despre Împărăţia milenară, el s-a dus în oraşul Dorpat. Când autorităţile au încercat să îl prindă, s-a iscat o revoltă a maselor. A plecat în anul 1526, pentru a păstorii în Stockholm timp de doi ani, înainte de a ajunge în Strassburg, via Olanda. Acolo a devenit anabaptist, alăturându-se grupării adunate în jurul lui Denck. A luat parte la Sinodul Martirilor. Luând frâiele mişcării după moartea lui Denck, el s-a pretins unul dintre martorii din Apocalipsa 11:3, afirmând că Strassburg va deveni Noul Ierusalim al Împărăţiei milenare, în anul 1533. A susţinut că neîmpotrivirea poate fi lăsată deoparte când vor veni aceste evenimente, deoarece sfinţii "îi vor fi judecat pe necredincioşi". El a mai pus accentul şi pe doctrina „Trupului celest” a lui Schwenkfeld. În anul1533, a fost arestat în Strassburg şi închis în temniţă, unde a rămas până a murit. Adepţii lui Hofmann au ajuns cunoscuţi ca „melchioriţi”, răspândindu-se rapid pe cuprinsul nordului Germaniei şi prin Olanda deocamdată nereformată. 
 
"Sinodul Martirilor", Augsburg, august 1527
Acest sinod (aşa numitul "Sinod al martirilor", deoarece doar 2 din cei 60 de delegaţi iniţiali mai erau în viaţă 5 ani mai târziu) a fost organizat de Denck şi Hut. Sinodul urmărea să pregătească bisericile pentru mărturia ultimelor zile ale lumii – perioadă aşteptată pe la finele anului 1528. În vederea acelui sfârşit, au fost prezentate proaspăt formulatele Articole de la Nicolsburg. Ele constau în:
 
Un întreit botez al Duhului, apei şi peceţii suferinţei pentru copiii lui Dumnezeu.
 
Împărăţia lui Dumnezeu era a celor săraci, duhovniceşte.
 
Un singur trunchi al credincioşilor în comuniune. Fiecare să se îngrijească de ceilalţi, împărtăşind la nevoie bunurile sale.
 
Pământul va fi curăţat de rele prin foc, fiind astfel pregătit pentru sosirea Împărăţiei.
 
La judecata de pe urmă, toţi adevăraţii credincioşi vor fi iertaţi şi vor stăpâni întru dreptate.
 
Sufletele morţilor dorm până la înviere.
 
Toţi cei care tăgăduiesc Lumina lăuntrică dăruită oamenilor vor îndura osânda.
Pe lângă acestea, mai apoi au fost aleşi misionari care să răspândească mesajul şi a fost dezvoltată o strategie de propagare prin întreaga Europă, chiar şi dincolo de hotarele ei. Însă pierderile grele de vieţi, petrecute rapid după acest sinod, au năruit majoritatea acestor speranţe. 
 
ANABAPTIŞTII EVANGHELICI
Anabaptiştii evanghelici îşi au obârşia în Zwingly şi în sublinierile lui privind ideea „Sola Scriptura”. Călăuziţi de Scriptură, ei au căutat restabilirea Bisericii potrivit tiparului şi practicii Noului Testament. Pe alt calapod faţă de spiritualiştii, ei au căutat o exprimare obedientă şi vizibilă a credinţei, în contextul unei congregaţii a credincioşilor, uniţi de botez, întăriţi prin disciplina bisericească (regula "Interdicţiei").
 
Balthasar Hubmaier (1480?-1528): Născut lângă Augsburg, Hubmaier a făcut studii sub îndrumarea teolog catolic dr. John Eck. La vârsta de 30 de ani, Hubmaier a ajuns profesor de teologie la Universitatea din Ingolstat şi pastor la biserica din oraş. Ulterior a fost predicator la Catedrala Regensburg, unde şi-a însuşit opinii protestante şi a fost demis în 1522. A preluat o funcţie pastorală în Waldshut şi l-a vizitat pe Zwingli în Zurich, acolo unde a devenit un susţinător aprig al Reformei elveţiene. Însă din 1525 a trecut în tabăra lui Grebel, Manz, şi a altor radicali, oponenţi ai botezului infantil. La Paştele anului 1525 a fost capabil să convingă aproape întregul oraş Waldshut să adere la cauza anabaptistă. Ca rezultat, el şi alţi 360 de oameni au fost botezaţi de însuşi William Rueblin, iar biserica a fost reformată, înlăturându-se elementele catolice. Această reformă reuşită nu avea să dureze, deoarece Waldshut a căzur în mâinile austriecilor (catolici) pe 5 decembrie 1525, iar Hubmaier a fugit la Zurich. Acolo el a sperat să i se alăture lui Grebel şi celorlalţi, pentru a-l convinge pe Zwingly să adopte cauza radicală. Din nefericire, simpatiile anabaptiste legate de rebeliunea lui Müntzer şi a ţăranilor a făcut ca aceştia să fie priviţi cu suspiciune. În consecinţă, Hubmaier, Grebel şi ceilalţi anabaptişti au fost aruncaţi în închisoare. Hubmaier s-a dezis apoi, sub tortură (lucru de care ulterior s-a ruşinat teribil). Eliberat, Hubmaier a fugit în Moravia, unde a adunat un număr mare de oameni din Frăţie, devenind pastor al congregaţiei şi întemeind o tiparniţă. Totuşi, catolicii au venit iarăşi la putere (sub crudul şi zelosul Ferdinand). De data aceasta Hubmaier şi soţia lui au fost arestaţi şi duşi la Viena pentru interogări. Încurajat şi sprijinit de soţia sa, hotărât să nu facă aceeaşi greşeală de două ori, Hubmaier a refuzat fără preget să se dezică de opiniile lui, fiind ars public, în chinuri lente, până la moarte, în martie 1528, fiind în prealabil despuiat şi uns cu sare şi praf de puşcă. Câteva zile mai târziu, soţia sa a fost executată prin înecare. Hubmaier s-a distins printre anabaptişti prin angajamentul lui faţă de convingerea că un creştin poate lucra pentru stat şi prin convingerea faţă de validitatea jurămintelor (în baza celei de a Treia Porunci). A mai susţinut şi ideile reformiste despre predestinare, până când a fost convins de poziţia legată de liberul arbitru, de către Denck, în aprilie 1525.
 
Michael Sattler (1490-1527): A fost confirmat de către Wilhelm Rueblin în Rottenburg, în anul 1525. Prin 1526, Sattler a ajuns la Strassburg, devenind imediat lider al unei mici grupări de anabaptişti evanghelici. A dus o corespondenţă bogată cu Bucer şi Capito, câştigându-le respectul şi prietenia pentru angajamentul lui evanghelic şi conduita paşnică. S-a opus cu tărie extremismului spiritualist al lui Denck, însă la fel de bine a ales să părăsească oraşul Strassburg ca urmare a expulzării anabaptiştilor, deşi lui i s-a îngăduit să rămână. S-a dus să îl întâlnească pe Wilhelm Rueblin în Horb, un centru de activitate misionară. Acolo el a prezidat Sinodul Schleitheim.
Pe data de 24 februarie 1527, câţiva Fraţi Elveţieni s-au întâlnit la Schleitheim, la 40 km nord
de Zürich, în partea de nord a Elveţiei. Împreună, fraţii au redactat un document intitulat Întrunirea
frăţească a unor copii ai lui Dumnezeu cu privire la cele şapte articole. Documentul explica poziţia
anabaptistă referitoare la botezul celor convertiţi, excomunicare, Cina Domnului, separarea de lume,
activitatea pastorală, nonrezistenţă şi depunerea jurămintelor.3
Aceasta cuprindea şapte afirmaţii simple, care însumau principii importante ale adevărului.
1. Botezul este numai pentru credincioşi.
2. Biserica trebuie să exercite disciplinare strictă.
3. Comuniunea este doar pentru sfinţi (fraţi).
4. Membrii trebuie să trăiască separat de lume şi să ocolească bisericile lumeşti
5. Păstorii sunt aleşi de adunare şi sprijiniţi de congregaţie ca să înveţe şi să mustre.
6. Tuturor li se cere o atitudine pacifistă. Nici unul nu trebuie să ia parte la războaie sau la viaţa
politică
7. Jurămintele erau interzise.
Deşi se poate spune că nu era o declaraţie care să includă toate articolele de credinţă ale anabaptiştilor, ea se adresa problemelor curente cu care se confruntau anabaptiştii la acea vreme.
Însă autorităţile catolice au fost informate de întoarcerea sa la Rottenburg, acolo fiind arestat, torturat şi condamnat la moarte, în pofida unei simpatii publice răspândite. Pe 21 mai 1527, Sattler a fost întâi torturat, fiind apoi osândit la: ". . . va fi dus la călău, care îl va conduce la locul execuţiei şi îi va tăia limba; îl va trage apoi pe roată şi îi va smulge de două ori carnea cu cleşti înroşiţi în foc; apoi îl va duce la porţile oraşului şi îi va supune trupul la cazne în acelaşi fel" perpelindu-l de viu în foc. Alţi 24 de anabaptişti care au refuzat să se dezică de convingeri (inclusiv soţia lui Sattler) au urmat şi ei, în timp ce alţii au putut să fugă. În 10 ani, Rottenburg a putut vedea executarea a 900 de anabaptişti. Cruzimea cruntă a acestor morţi a iscat proteste vii din partea catolicilor şi protestanţilor deopotrivă, ajungându-se în multe state la o determinare pentru înteţirea eforturilor de convertire, în loc de executare a anabaptiştilor. Bucer, pastor reformat în Strassburg, le scria persecutorilor următoarele rânduri, în legătură cu Sattler: "Nu ne îndoim de faptul că Michael Sattler, cel care a fost ars în Rottenburg, a fost un prieten apropiat al lui Dumnezeu, cu toate că a fost conducătorul anabaptiştilor, însă mai destoinic şi onorabil decât alţii." El a indicat că până şi Tertullian a greşit precum spiritualiştii, iar Ciprian precum anabaptiştii, totuşi ei fiind consideraţi martiri. El a reafirmat şi părerile evanghelice ale lui Sattler, îndeosebi privind ispăşirea, faţă de excesele spiritualiste ale lui Denck.
 
Pilgrim Marpeck (1495-1556): S-a născut în oraşul minier Rottenberg, în Tirol. Marpeck a ajuns consilier orăşenesc şi inginer municipal. A aderat la opinii luterane, apoi anabaptiste. Demis şi exilat pentru că a refuzat să ajute la "investigaţiile" minerilor pentru prinderea anabaptiştilor, averea sa substanţială a fost confiscată. A plecat în oraşul Strassburg (1528), alăturându-se congregaţiilor evanghelice sub diriguirea lui  Rueblin (stabilit acum acolo, după moartea lui Sattler). Ei au devenit membri activi (soţia sa chiar găzduia întruniri în locuinţa lor). Marpeck s-a implicat în industria forestieră din Pădurea Neagră, însă începând cu luna octombrie, s-a dedicat tot mai mult bisericii. Marpeck a ajuns lider al anabaptiştilor evanghelici în 1529, după arestarea lui Rueblin (care apoi a reuşit să fugă în Moravia, doar pentru a renunţa la anabaptism în 1535) şi a celorlalţi lideri (mulţi dintre ei supunându-se autorităţilor sau fugind). Prezenţa unor anabaptişti evanghelici cu tente vagi de ortodoxie în Strassburg a devenit o ameninţare crescândă la adresa reformării bisericii din Strassburg. Şi asta datorită glasului puternic al lui Marpeck, care se opunea amestecului statului în religie – o opinie larg simpatizată de mase. În decembrie 1529, mesa a fost în cele din urmă abolită în bisericile de stat. De atunci şi până în 1532, Marpeck şi Bucer au avut o lungă serie de dezbateri scrise şi vorbite în această problemă. Până la urmă însă, consiliul l-a alungat pe Marpeck în decembrie 1531, din cauza eforturilor lui de a aboli botezul infantil şi a înfiinţa o biserică separatistă. De asemenea, sosirea şi arestarea lui Melchior Hofmann în Strassburg la începutul acelei luni, a stârnit suspiciuni de activitate revoluţionară faţă de anabaptişti – cu toate că Marpeck şi cei din jurul lui erau văzuţi ca având un comportament ireproşabil. În 1533, biserica de stat din Strassburg a ţinut un sinod pentru a decide viitoarea credinţă statală, iar prin 1535  toleranţa în Strassburg a luat sfârşit odată cu expulzarea tuturor celor ce nu agreau confesiunea stabilită. Între timp, Marpeck a călătorit mult prin Europa Centrală, încercând să îşi întărească bisericile. A muncit din greu pentru înfiinţarea unei mişcări anabaptiste unite, mergând până în Moravia în încercarea de a convinge nou înfiinţatele comunităţi hutterite, însă a eşuat aproape complet. În această perioadă el a ajuns să înţeleagă, cu o îngrijorare crescândă, cea mai mare ameninţare pentru mişcare veneau nu de la reformişti, ci de la spiritualiştii care discreditau mişcarea. Mulţi trădau cauza lor, preferând grupările mai spiritualiste în detrimentul celor care puneau accent pe disciplina şi îndatoririle creştine, căutând mai puţină rigurozitate. În privinţa vieţii lui, Marpeck s-a dedicat unei cruciade literare împotriva preceptelor lui Schwenkfeld, Sebastian Frank şi Hofmann. Marpeck a subliniat diferenţa dintre Vechiul Testament şi cel Nou şi cerinţa biblică pentru obedienţă exterioară faţă de sfintele taine, disciplină bisericească şi trai creştin – reliefând echilibrul dintre lăuntricul şi exteriorul omului. A avertizat şi în privinţa legitimităţii excesive urmărite de unii anabaptişti elveţieni, lucru iscat de reacţia exagerată la spiritualişti şi de o tendinţă de a-şi stabili propriile reguli şi tradiţii faţă de Scriptură. Prin eforturile făcute de Marpeck s-au ţinut în Strassburg trei conferinţe, (1554, 1556 şi 1557) în încercarea de a-i uni pe foştii menoniţi melchioriţi cu anabaptiştii evanghelici din sud. Această unire avea să prindă contur câteva decenii mai târziu. Marpeck a murit în tihnă în Augsburg, în decembrie 1556.
 
Sinodul Schleitheim, 25 februarie 1527
Întrunit prin eforturile lui Michael Sattler, acest prim sinod protestant a căutat să facă o distincţie între frăţia biblică şi evanghelică elveţiană şi Frăţia spiritualistă din sudul Germaniei,  cea condusă de Denck şi Hut, aceasta minimalizând obiceiurile şi importanţa bisericilor locale. Rezultatul acestui sinod a fost Confesiunea de credinţă Schleitheim, care conţinea şapte articole, după cum urmează:
 
Botezul se va face doar celor care cred.
 
Va fi exercitată disciplina bisericească.
 
Sfânta Cuminecătură se va oferi în memoria morţii lui Hristos.
 
Membrii bisericii nu pot avea relaţii frăţeşti cu lumea.
 
Este îndatorirea pastorilor bisericii să înveţe, să dojenească etc.
 
Creştinul nu va avea de-a face cu Sabia sau cu curţile de judecată laice.
 
Orice fel de jurământ îi este interzis creştinului.
 
ANABAPTISMUL RAŢIONALIST
S-a dezvoltat relativ independent faţă de restul anabaptismului, din diferite motive. Raţionalismul căuta să înlăture contradicţiile din Scriptură. Botezul infantil era  contradictoriu botezului ca sacrament al credinţei/căinţei, astfel încât nu era acceptat. Ei au respins doctrina trinităţii.
Această formă de anabaptism a ajuns predominantă la radicalii din Polonia, Lituania şi Transilvania. Oricum, a avut puţine influenţe în restul anabaptismului, din pricina nivelului de educaţie scăzut şi a anti-intelectualismului incipient al multor anabaptişti, precum şi pentru faptul că anabaptismul raţionalist reliefa ideea predestinării (reflectându-şi rădăcinile calviniste) în locul ideii de liber arbitru a celorlalţi anabaptişti. Anabaptiştii raţionalişti au adoptat sentimentele pacifiste şi antistatale ale curentului anabaptist principal. Câţiva au adoptat schema comunitară a hutteriţilor din Moravia învecinată.  
 
ANABAPTIŞTII REVOLUŢIONARI 
După zdrobirea Răscoalei ţărăneşti, mulţi dintre cei care fuseseră influenţaţi de către Müntzer şi Karlstadt au ajuns să respingă folosirea violenţei. Hut, Denck şi Hofmann de examplu, păstrând cadrul teologic de bază al lui Müntzer, pledau acum împotriva violenţei. Dumnezeu Însuşi va face ca cel Ales să domnească, Aleşii nu îşi vor câştiga singuri puterea. Oricum, în pofida acestui lucru, au existat grupuri sporadice, unele pretins anabaptiste, care au pus mâna pe arme, însă acestea au fost incidente izolate şi adesea o scuză pentru tâlhari de a jefuii orice le cădea la îndemână. Însă astfel de evenimente au făcut ca uneori anabaptiştii să fie priviţi cu suspiciune, ca revoluţionari sociali, îndeosebi prin aparent subversivele lor doctrine ale separaţiei bisericii, statului şi congregaţiilor (adică democratice şi egalitariste). Astfel de suspiciuni aveau să se transforme dramatic în paranoia, în urma evenimentelor infame petrecute în oraşul Munster:
 
Regatul anabaptist din Munster (1533-1535):
După întemniţarea lui Melchior Hofmann la Strassburg, în 1533, Jan Matthys, de meserie croitor, a ajuns noul conducător al melchioriţilor. Asta în ciuda vociferărilor de împotrivire ale lui Hofmann faţă de Matthys. Matthys a devenit militant tot mai mult în atitudinea sa faţă de autorităţile care cutezau să îi persecute pe aleşii lui Dumnezeu. În 1534 el a mutat sediul melchioriţilor din Strassburg în Munster, landul Westphalia, pentru o mai mare siguranţă a controlului său asupra mişcării. A botezat mulţi convertiţi, câştigând până la urmă destul sprijin încât să răstoarne guvernarea "fără de Dumnezeu", înlocuind-o cu o conducere de 12 Înţelepţi, cu el pe post de nou Enoh. Oricine nu s-ar reboteza în Noul Sion va fi executat pentru sfidarea noii ordini divine. În consecinţă, mulţi luterani şi catolici au fugit. Controlul fiind în mâinile lui, Matthys a instituit forţat un soi de comunism. Oricum, catolicii şi luteranii alungaţi au chemat o forţă militară raliată pentru a asedia oraşul. După vreo 3 luni, Matthys a fost ucis într-o ambuscadă cu ostaşii episcopului. Mulţi au ignorat acest avertisment providenţial, iar frâiele conducerii "Noului Ierusalim" au ajuns acum în mâinile unui convertit de vază ai lui Matthys, John de Leydon. Leydon a reformat rapid guvernarea din Munster, declarând oraşul "Regat al Sionului" şi pe sine drept "Rigă al virtuţii", cerându-le tuturor să se plece în faţa lui. Justificând acest lucru printr-o analogie cu teocraţia Vechiului Testament, el a continuat analogia declarând obligatorie poligamia (luând-o pe văduva lui Matthys pentru a-i fi regină). Mulţi s-au opus acestei acţiuni, dar cei îndeajuns de nesocotiţi ca să vocifereze ca dizidenţi au fost iute executaţi. Acţiunile acestor anabaptişti au devenit din ce în ce mai smintite, fanatice şi crude. Oricine cuteza să se împotrivească Regatului acesta era repede umilit şi ucis. Obedienţa domnea în oraş. Deoarece asediul continua, situaţia a devenit tot mai disperată. Leyden a trimis câteva grupuleţe pentru a străbate regiunea, pentru a-i îndemna pe anabaptişti să treacă la arme, în apărarea Noului Ierusalim, însă în mod semnificativ, răspunsul a fost neglijabil. Majoritatea melchioriţilor a rămas la pacifismul profetic al lui Hofmann. Câteva sute de oameni s-au strâns Freisland, Olanda, pentru a da o mână de ajutor, însă au fost prinşi într-o mănăstire şi omorâţi. (Unul dintre ei era fratele lui Menno Simons. Menno Simons avea să devină curând cel mai important lider al anabaptismului). Anabaptiştii au mai luptat în câteva rânduri pentru a încerca despresurarea oraşului, luptând cu mare fanatism, ştiind care va fi preţul înfrângerii. Pierderile oştirii asediatoare au fost mari. Chiar şi aşa, Leydon era singurul capabil să menţină controlul şi să prevină dezertările prin cruzime şi frică, o dată chiar decapitându-şi una dintre soţii şi expunându-i trupul în piaţă, pentru a fi pildă celor care îi tăgăduiau domnia. Au fost postate gărzi la porţile oraşului, cu ordin de a-i executa pe cei care ar încerca să fugă. Apoi, în ianuarie 1535, una dintre porţi a fost deschisă, prin eforturile unor lideri dezamăgiţi care şi-au riscat vieţile în nădejdea obţinerii unei înţelegeri cu forţele episcopului. Trupele au năvălit în oraş, cea mai mare parte a populaţiei fiind măcelărită, conducătorii urbei fiind osândiţi la cele mai crude cazne şi ucişi. Munster a fost redat obştii catolice.
 
Urmările
Munster a însemnat un dezastru pentru mişcarea anabaptistă. Propaganda protestantă şi catolică a lucrat din greu încercând să facă din Munster un exemplu de haos social la care conduc doctrinele anabaptiste. Văzuţi acum ca revoluţionari violenţi, imorali şi nesupuşi, anabaptiştii aveau să îndure persecuţii cu mult mai crunte decât înainte. Pentru următorii 300 de ani, Munster avea să fie privit ca centru al doctrinei şi practicii anabaptiste, în locul aberaţiei deviante de la majoritatea anabaptistă paşnică, cum era cazul. Munster a  dăunat cauzei anabaptiste timp de secole, prin toate martiriile, exilările, torturile şi cenzurile oficiale care au urmat. I-a costat pe anabaptişti simpatia populaţiei şi a lăsat mişcarea melchiorită zăpăcită şi dezamăgită. A lecuit pentru totdeauna orice tendinţe revoluţionare în bisericile anabaptiste, ducându-le la un pacifism absolut care nu îngăduia nici măcar autoapărarea.
 
PERSECUŢIILE SUFERITE ŞI TOLERANŢA DE CARE S-AU BUCURAT
Aşa cum am văzut, anabaptiştii au fost persecutaţi încă de la început. Pentru catolici, ei erau oponenţi ai Bisericii şi tradiţiei; pentru reformişti, erau o ameninţare la ordinea socială a reformei pe care sperau să o stabilească. Anabaptiştii erau o ameninţare deoarece, prin negarea botezului copiilor şi insistenţa asupra unei mase voluntare a credincioşilor, ei negau întreaga temelie a sistemului bisericii de stat, care predomina de veacuri. Cei supuşi orânduirii credeau că îngăduirea libertăţii diferitor puncte de vedere va rezulta în haos social. Şi au văzut că asta s-a petrecut în Munster, folosind acest lucru ca scuză pentru persecuţiile şi discriminările asupra baptiştilor, mergând chiar până la începutul secolului al XX-lea în unele părţi ale Europei.
 
Decretul imperial de la Speyer (1529)
Acest decret a restaurat pedeapsa capitală pentru anabaptişti în toate ţările Imperiului (catolice, protestante). Iar acest lucru, în aceeaşi Dietă în care protestanţii pledau pentru libertatea de conştiinţă şi faptă pentru ei! Intensitatea aplicării acestui decret a variat de la un loc la altul, depinzând în general de simpatia stăpânitorilor. Tirol a fost o zonă centrală a persecuţiilor sălbatice, sub sceptrul lui Ferdinand, Arhiduce de Austria şi rege al Bavariei, mii de anabaptişti fiind aici martirizaţi chiar şi înainte de evenimentele de la Munster. În 1527 Ferdinand a decretat că toţi cei care nu îşi vor aduce copiii pentru a fi creştinaţi vor fi executaţi. În Tirol, 1000 de oameni vor fi arşi, decapitaţi sau înecaţi. Numai în anul 1529, 67 de oameni au pierit în Kitzbuhel şi 210 în  Inn Valley. În Ensisheim, capitala posesiunilor habsburgice din Alsacia Superioară, 600 de suflete au fost martirizate. În Linz încă 73, în Passau 30, iar lista poate continua.
 
O minoritate tolerantă
Protestanţii au fost în general mai toleranţi decât autorităţile catolice.
Phillip de Hesse în ciuda faptului că şi-a trimis trupele împotriva ţăranilor din Răscoala ţărănească şi că primele sale contacte cu anabaptiştii au fost prin intermediul spiritualiştilor revoluţionari, Hesse a fost extrem de hotărât împotriva folosirii forţei contra crezurilor religioase care tindeau către conştiinţă curată. El a îngăduit anabaptişti în ţinutul lui, închizându-i doar pe cei care comiteau tulburări publice sau alte infracţiuni civile. Phillip de Hesse a vrut chiar să asculte criticile anabaptiştilor la adresa bisericii luterane de stat. Ca rezultat, el a reintrodus mijloacele de confirmare a disciplinei bisericeşti şi accesul credincioşilor la sfânta împărtăşanie. (Această practică a fost preluată ulterior de alte biserici luterane, apoi şi ca "aplicare a credinţei" de Calvin în Geneva). Hesse a fost atât de eficient în reformele lui şi în promovarea scripturii, încât 200 din cei 250 de anabaptişti din aria stăpânită de el (în frunte cu liderii lor) au simţit că se pot alătura bisericii de stat. În pofida puternicelor presiune de a se conforma, Hesse a refuzat persecutarea anabaptiştilor "nevinovaţi şi rătăciţi", în temeiul ideii că numai Dumnezeu îi va convinge, prin Cuvântul Lui. Dintre toate teritoriile Europei, doar în Hesse s-a putut semnala că nu sunt "probleme cu anabaptiştii", începând din 1550. Toleranţa religioasă s-a regăsit pentru o vreme şi în cazul huttiţilor din Moravia. Ei nu au fost persecutaţi, deoarece erau o sursă valoroasă de muncă ieftină şi destoinică pentru stăpânitori.  Anabaptiştii poloni şi transilvăneni au avut parte de toleranţă datorită balanţei puterii din regiune şi simpatiei din partea domnitorilor. Temându-se totuşi de posibile persecuţii pe viitor, lideri ai diferitor grupuri au semnat actul Pax Dissendentium (1571) care trebuia semnat şi de rege. El garanta libertatea absolută, fără teamă de vreo pedeapsă pentru o convingere creştină, atât timp cât legea civilă era respectată. Oricum, această libertate a avut viaţă scurtă, fiind suprimată de contrareforma catolică care a cuprins Polonia. Libertatea menoniţilor din Olanda a fost acordată de Wilhelm de Orania, în 1572, după războaiele cu catolicii, cu simpatie pentru suferinţele îndurate cu curaj de ei.
 
Majoritatea persecutorie
În ciuda acestor exemple de toleranţă, majoritatea conducătorilor protestanţi, ca Luther, Zwingly, Calvin şi cei din preajma lor au fost neînduplecaţi şi rapizi în executarea „fanaticilor”. Pentru dânşii, anabaptiştii nu erau decât o năpastă şi  propagatori ai germenilor revoluţionari şi ai ereziei. De exemplu, succesorul lui Luther, Melancthon (chiar dacă el însuşi a avut îndoieli privind botezul infantil atunci când Profeţii din Zwickau i-au criticat practicile, în 1521) a lucrat cu sârguinţă pentru a-i îmboldi pe prinţi şi magistraţi să ia măsuri ferme contra anabaptiştilor, pentru "articolele lor de răzvrătire", argumentând că secta lor era "de la diavol, cu certitudine". La sfatul lui, 3 anabaptişti din Jena care, sub tortură, au refuzat să se dezică (unul fusese arestat împreună cu fiica lui de 6 ani) au fost executaţi pe 27 ianuarie 1536. Melancthon i-a însoţit chiar până la eşafod. Imperturbabilitatea lor l-a uluit, dar a atribuit-o unei "teribile îndărătnicii de la diavol."
 
În Anglia
In England, convingerile radicale au venit prin refugiaţii olandezi şi flamanzi, începând de prin 1530. Cei mai mulţi au căpătat informaţii prin intermediul unor grupuleţe mici, secrete, întrunite în case de frica persecutării. Paisprezece anabaptişti au fost prinşi şi executaţi pe 4 iunie 1535, la Londra. Fiind un stat insular, era relativ uşor să previi răspândirea crezurilor anabaptiste de pe continent. Cu toate acestea, executarea anabaptiştilor a pus existenţa lor în lumină publică, câştigând şi câţiva simpatizanţi din rândul englezilor. Un caz notabil a fost cel al lui Joan Boucher, o femeie cu conduită ireproşabilă şi poziţie socială înaltă, care a fost arsă pe rug de Cramner pentru că a refuzat să se dezică de convingerile ei melchiorite. (Cramner avea la rândul lui să sufere o soartă asemănătoare în mâinile catolicei Maria, în mod ironic faţă de Matei 7:2). Nici un o congregaţie anabaptistă autohtonă nu s-a mai format după aceste persecuţii, iar majoritatea celor cu înclinaţii anabaptiste au fost absorbite de mişcările puritană şi separatistă, care luau avânt.
 
Opresiunea catolică în Olanda
Cea mai cruntă persecuţie avea să survină după episodul Munster, din partea lui Carol al V-lea, apoi a fiului său Filip al II-lea (care a declarat că el nu ar domni niciodată peste o sălbăticie de eretici). Încercările lor de a stârpi erezia a condus până la urmă la eliberarea Olandei de către Wilhelm de Orania şi forţele calviniste, ceea ce a adus şi toleranţa faţă de toţi protestanţii (1572). Însă nu înainte ca 18.000 de oameni să fie martirizaţi. Două treimi dintre aceştia erau anabaptişti (restul calvinişti), dintre care jumătate femei (lucru semnificativ într-o mişcare alcătuită din bărbaţi în proporţie de două treimi). Era un lucru obişnuit ca anabaptiştii să fie executaţi prin perpelire la foc mic, conştienţi fiind. Înainte de persecuţii, anabaptiştii din unele locuri (de pildă, Freisland) reprezentau mai bine de un sfert din populaţie. Mulţi au trecut la calvinism. În ciuda persecuţiilor, pe la 1650 cam 10% din populaţia de 2.000.000 erau încă anabaptişti.

ANABAPTISMUL TÂRZIU:
HUTTERIŢII
Hutteriţii îşi au sorgintea în Moravia, acolo unde Hubmaier şi alţii au înfiinţat biserici anabaptiste. Aceste biserici reliefau o diferenţă în legătură cu neîmpotrivirea, implicarea creştinului în treburile de stat, bunurile folosite la comun şi alte câteva practici. După aceea, în anul 1528, după vizita lui Hans Hut, câteva sute de oameni conduşi de John Weidermann s-au separat de rest şi au înfiinţat un "cămin comun" (Bruderhof) în care se practica folosirea la comun a bunurilor (ori coproprietatea). Acest grup a fost cel de care s-a ataşat un tânăr pastor din Tirol din Frăţia elveţiană, pe nume Jacob Hutter, în anul 1529. Bine educat, având cunoştinţe de geografie şi matematici, foarte destoinic într-ale organizării, aceste calităţi l-au dus pe Hutter spre o ascensiune rapidă în biserică. După moartea lui Hubmaier, el a fost un instrument cheie în împiedicarea dezordinii şi disensiunilor din bisericile Moraviei. Din anul 1535, Hutter a fost ales să conducă bisericile moraviene. El le-a rânduit şi consolidat într-o schemă comunitară, adăugându-le un simţ misionar. Misionarii hutteriţi erau trimişi prin toată Europa pentru a recruta discipoli pentru comunităţile din Moravia. În 1536 însă, în timpul unei călătorii cu scop misionar prin Tirol, Hutter a fost răpit. Ca lider anabaptist al regiunii, Hutter a fost supus unor torturi crunte, fiind legat şi atârnat în cârlige, lăsat în apă rece ca gheaţa până aproape de a muri, mutat apoi în apă fierbinte, apoi fiind tăiat pe trup şi turnându-i-se pe răni rachiu căruia i s-a dat foc. În ciuda unor astfel de cazne, Hutter nu a dat niciodată numele asociaţilor lui şi nici nu s-a dezis de convingeri. Mai târziu, din porunca lui Ferdinand, el a fost ars pe rug în public la Innsbruck, Tirol, locul martiriului lui Blaurock cu ceva ani înainte. În pofida acestor piedici, mişcarea hutterită a început să ia avânt în condiţiile de toleranţă ale domnitorilor deschişi la minte din Moravia, care căutau beneficiile economice ale muncii destoinice hutterite. În această perioadă, conducători noi şi competenţi au fost capabili să realizeze o continuitate, fără teamă de a fi executaţi. Mii de refugiaţi s-au răspândit în Moravia, mulţi fugind de persecuţiile din Tirol. Din anul 1600, confreria Bruderhof număra cam 25.000 de oameni. Aceşti ani înfloritori s-au terminat brusc în primii ani de după 1600, odată cu reapariţia în zonă a puterii catolice. Din pricina persecuţiilor, ei au fost nevoiţi să abandoneze comunităţile din Moravia, mutându-se mai întâi în Transilvania, Slovacia şi Ucraina, înainte de a fi forţaţi să plece în Rusia, începând cu anul 1770. Persecuţia a dus şi la diminuarea drastică a numărului lor, astfel că pe la 1874, întreaga mişcare hutterită de vreo 1000 de membri s-a mutat în Statele Unite. Acolo mişcarea a prosperat. Însă pacifismul lor a atras multă ostilitate în cel de al doilea război mondial, unii mutându-se în Canada, dar majoritatea lor întorcându-se în SUA după război. Prin 1990 hutteriţii erau în număr de vreo 35.000 în întreaga lume, regăsindu-se în 350 Bruderhofs (frăţii).
 
Învăţături cheie
Primii hutteriţi erau exclusivişti, ei credeau că sunt singura “biserică” adevărată din cauză că vedeau semnele reale ale bisericii ca incluzând practica folosirii obşteşti, la comun, a bunurilor. Astfel aveau şi o perspectivă teritorială asupra bisericii. De la convertiţi ei doreau să vină pentru a se alătura adevăratei biserici şi comunităţi. Adesea acest lucru necesita călătoria pe mari distanţe. Mulţi convertiţi erau îndemnaţi să lase în urmă cunoştinţele şi rudele necredincioase, deşi le era îngăduit să le scrie şi să îi încurajeze şi pe ei să vină în "paradisul" comunităţilor hutterite. Unii lideri nu se împotriveau nici subtilizării de credincioşi din alte turme anabaptiste. Este cert că relativa prosperitate a comunităţilor acestea i-a convins pe unii indivizi loviţi de sărăcie să devină convertiţi, dar practicarea disciplinei bisericeşti îi elimina uneori pe aceştia. Hutteriţii erau ocrotiţi de excesele spiritualiştilor în temeiul fundalului ideatic al lui Hutter, ca anabaptist elveţian, cu accente pe Scriptură ca unică autoritate. Ei evitau poligamia (un soi de comunism de neveste), însă aveau un sistem educaţional comunitar în care copiii erau crescuţi de mai multe familii. Căsătoriile era deseori aranjate. Deoarece sistemul comunitar cerea o anumită doză de birocraţie şi organizare, hutteriţii au trecut de la un sistem de conducere congregaţional (conducerea congregaţiei) la unul semi-episcopal parohial.
Din crezul lor:
 
Înţelegerea liberului arbitru pentru mântuire
 
Conceptul de comunitate voluntară a bisericii
 
Botezul credinciosului
 
Obştescul: proprietatea privată interzisă, fiindcă biserica trebuie să fie caracterizată de iubirea demonstrată prin împărtăşirea bunurilor
 
 
 
Dualism: o puternică distincţie între cucernic şi secular, dusă mai departe decât în cazul altor anabaptişti. Creştinii trebuie să stea separaţi de restul lumii
 
Pacifişti.
 
MENONIŢII:
După dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons pentru a-şi sluji mişcarea năpăstuită. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă numele.
 
Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine pastor. Totuşi, înainte de acest eveniment, el avea anumite îndoieli privind romano-catolicismul. Începând cu ultimii ani ai decadei 1520, Menno a avut anumite întrebări legate de pâinea şi vinul euharistiei,  dacă ele erau într-adevăr trupul şi sângele lui Hristos. Studierea Scripturii nu a făcut decât să îi intensifice îndoielile. Pe 20 martie 1531 el a asistat la execuţia crudă a melchioritului Sicke Freercks (adept al lui Hofmann), lucru care l-a tulburat profund. Întrebându-se de ce un om ar fi gata să moară pentru practica botezului, el a început să studieze aspectele botezului din Scriptură. Ca rezultat, a început să aibă şi îndoieli legate de botezul infantil. (Acea execuţie a fost un punct de cotitură şi pentru Obbe Philips (1500?-1568) care avea să devină o figură centrală a anabaptismului şi cel care l-a botezat pe Menno – însă care până la urmă avea să abandoneze credinţa anabaptistă, în anul 1540). În 1534, Menno a avut primul contact direct cu anabaptiştii, emisari din Munster. Deşi impresionat de zelul lor, el s-a opus vehement fanatismului lor. A rămas însă gânditor, din cauza vieţii sale anterioare şi a compromisului făcut prin rămânerea în siguranţa şi prosperitatea poziţiei sale pastorale catolice. Această mustrare de conştiinţă a fost intensificată când a auzit de măcelul din aprilie 1535, când 300 de anabaptişti din Munster au căutat adăpost într-o abaţie învecinată, (unul dintre ei fiind fratele lui). În acea perioadă el a continuat să examineze chestiunea botezului copiilor, nefiind convins de scrierile lui Luther, Zwingly şi Calvin în această problemă; a început să suspecteze că năpăstuiţii anabaptişti aveau dreptate. În cele din urmă, nu a mai rezistat – conştiinţa îl mustra pentru că stătea deoparte, în timp ce atât de mulţi anabaptişti neajutoraţi şi dezamăgiţi mureau. Într-o duminică, pe 30 ianuarie 1536 (acelaşi an în care a murit Jacob Hutter) a părăsit amvonul  din care încercase fără succes, timp de 9 luni, să îşi predice noile sale crezuri. A trecut la paşnicii anabaptişti melchioriţi, conduşi de Obbe Philips, de către care a şi fost botezat. O vreme s-a îndoit de rolul săi şi s-a retras în estul provinciei Friesland, pentru a cugeta asupra convertirii sale. Acolo a fost contactat de o delegaţie de anabaptişti din Friesland, care l-au rugat să le asigure conducerea. Uns ca înţelept în Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misia de reformare a anabaptiştilor olandezi. Pe măsură ce devenea tot mai cunoscut, Menno a fost obligat să călătorească în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins. În acelaşi timp, el a început o carieră prolifică de cărturar, apărând practica şi doctrina anabaptistă, îndeosebi contra spiritualiştilor profetici post-Munster, cum era David Joris.
În 1543, Menno a părăsit Olanda în favoarea nordului Germaniei, unde a putut găsi în fine protecţie, iar următorii 18 ani a continuat să sprijine bisericile. Ultimii săi ani l-au găsit implicat într-o dispută legată de scindarea mişcării. S-a pus problema stricteţii obligativităţii principiului interdicţiei anabaptiste, şi în ce măsură interdicţia poate sau trebuie lăsată deoparte. Până la urmă Menno a susţinut tabăra celor favorabili stricteţii, care au purces să dea "Interdicţia" pentru moderaţi. Moderaţii (care au ajuns cunoscuţi ca waterlanderi) şi-au format apoi propria denominaţie. Waterlanderii deşi încă pacifişti, ei îngăduiau creştinilor să lucreze în funcţii statale nemilitare. Ei priveau şi celelalte biserici ca fiind valide, chiar dacă ele greşeau, mergând până la îngăduirea căsătoriilor cu credincioşi din biserici de stat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, slăbit de lunga sa luptă pentru biserici.
 
Învăţături cheie:
Menno Simons a adus mişcarea melchiorită înapoi la preceptele originale ale anabaptiştilor evanghelici elveţieni, cu un puternic accent pe autoritatea unică a Scripturii. Respingând doctrina "Luminii lăuntrice" a spiritualiştilor, Menno a reliefat că lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt, renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine. Ca atare, Menno a subliniat şi rolul bisericii, laolaltă cu disciplina bisericească. Calitatea de membru al bisericii trebuia salvgardată de botezarea credinciosului şi păzită prin "Interdicţie". Însă Menno nu a reuşit să înlăture câteva puncte doctrinare ale melchioriţilor, precum "Trupul celest" şi doctrina adormirii sufletului.
Crezul lui: 
 
Sola Scriptura (Numai Scriptura trebuie să fie autoritate)
 
O părere voluntaristă şi congregaţională faţă de biserică
 
Botezul credinciosului
 
Practica interdicţiei
 
Trupul celest al lui Hristos
 
Păcatul originar iertat la copii de Hristos, până la vârsta discernământului
 
Perspectiva renaşterii prin liberul arbitru
 
Adormirea sufletului.
 
Menonismul după Menno
Chiar înainte de moartea lui Menno, s-au început discuţiile cu anabaptiştii evanghelici ai lui Marpeck în privinţa unificării celor două mişcări. Deşi ambele părţi se simpatizau reciproc, marpeckienii erau încă conştienţi de implicaţiile avute de doctrinele Trupului celest şi a Interdicţiei menoniţilor. Cu toate acestea, diferenţele dintre waterlanderi, menoniţi, marpeckieni şi anabaptiştii elveţieni rigizi au crescut tot mai mult, devenind mai degrabă o problemă practică decât una doctrinară, acum că spiritualismul fusese abandonat. Mişcarea a început să se integreze în curentul menonit. Chiar dacă existau tensiuni (schisma waterlanderilor) – în esenţă, aceste grupări au rămas unite. S-a obţinut toleranţa faţă de menoniţii olandezi în anul 1572, sub Wilhelm de Orania, mulţi menoniţi devenind contribuabili de frunte ai societăţii olandeze. Prin anul 1650, cam 200.000 de oameni erau menoniţi. Totuşi, pe măsură ce persecuţia creştea, era afectată şi vitalitatea spirituală. De la 160.000 de membri în 1700, menoniţii olandezi au suferit treptat o scădere, abandonând principiul lor Sola Scriptura şi îmbrăţişând raţionalismul şi laicizarea Iluminismului. Prin 1873, mai erau doar 15.300 de membri în Olanda, dar de la această dată s-a consemnat o creştere substanţială, pe măsură ce bisericile s-au apropiat de o poziţie mai puţin critică asupra Scripturii. Dincolo de hotarele Olandei, marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în vreme ce altele (precum Amish, care s-a desprins din sânul menoniţilor elveţieni între anii 1693-1697) au luat o opţiune asemănătoare celei a hutteriţilor – formarea de comunităţi de sine stătătoare. În prezent, convingerile menonite, variază de la o grupare la alta.
Informaţiile despre istoria anbatistă luate de pe site-urile:
 
 
Sunt anabaptiştii biserica lui Dumnezeu?
Ne întrebăm: care anabatiştii? Cei spirituali, cei raţionalişti, cei care trăiau în comun, cei revoluţionari sau cei numiţi de unii „evanghelici”? Cei antitrinitarieni, sau cei trinitarieni, cei care susţineau adormirea sufletului? Care???
După unii, anabaptiştii „evanghelicii” care reprezentau principalul curent al Anabaptismului au reprezentat un creştinism autentic. Printre liderii lor mai cunoscuţi se regăseau: în Elveţia: Conrad Grebel (ca. 1498-1526), Felix Manz (ca. 1498-1527), Georg Blaurock (ca. 1492-1529); în landurile germane sudice, Austria şi Moravia: Michael Sattler (ca. 1490-1527), Wilhelm Reublin (m. după 1559), Balthasar Hubmaier (1480?-1528), Pilgram Marpeck (m. 1556); în Olanda: Menno Simons (1496-1561), Dietrich (Dirk) (1504-1568).
Oare sunt aceştia cu adevărat evanghelici? Adică este credinţa lor bazată pe Evanghelie, sau credinţa lor este un amestec de paie şi grâu, de doctrine preluate de la alţii, de învăţături omeneşti şi versete luate din Biblie!
Să analizăm în continuare cele „Treizeci şi trei de articole de credinţă” (1565), şi „Cele optsprezece articole de credinţă” (1632), prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu:
Voi sublinia afirmaţiile problemă care nu concordă cu Biblia:
Despre Dumnezeu:
„...noi mărturisim cu gura şi credem din inimă, cu toată evlavia, în conformitate cu Sfânta Scriptură, că este un singur Dumnezeu, Tată, Fiu si Duh Sfânt, veşnic, atotputernic, de necuprins, şi că nu mai există un altul, nici inainte, nici după Dumnezeu.” - „Cele optsprezece articole de credinţă”.
            Cu privire la aceasta noi mărturisim că: în Fiinţa Divină unică nu există doar trei nume, ci fiecare dintre acestea are propria ei însemnătate şi propriile atribute, astfel că există un Tată adevărat şi real, de la care sunt toate lucrurile şi un Fiu adevărat şi real, prin care sunt toate lucrurile şi un Duh Sfânt adevărat şi real prin care lucrează Tatăl şi Fiul...Deci, ei sunt trei martori de aceeaşi esenţă divină, în ceruri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în care slava singurului născut din Tatăl, a apărut în mod real şi distinct, sub forma unui slujitor, pe pământ şi a fost văzută şi de Ioan Botezătorul la Iordan.
Acelaşi Ioan a văzut şi Duhul Sfânt coborând sub forma unui porumbel, de la Dumnezeu, din ceruri, asupra lui Hristos pentru a rămâne cu El. Şi Tatăl, care este un duh nevăzut şi nu poate fi văzut de ochiul muritor şi-a făcut vocea auzită din ceruri: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea.”
Despre aceşti trei martori adevăraţi se vorbeşte limpede după cum urmează: „Dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată.” (Ioan 5:31, 32)
 „În legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată: deci despre Mine Însumi mărturisesc Eu şi despre Mine mărturiseşte şi Tatăl care M-a trimis.” (Ioan 8:1618, 29, 54); 1 Ioan 5:20; Ioan 16:32 şi 15:24.
Din nou, Pavel spune: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos.” (1 Tim 2:5)
„Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul.” (2 Ioan 1:9)...”
Înainte de a analiza alte articole din crezul anabatist, legate de acesta, să verificăm în lumina Bibliei aceste prime afirmaţii despre Dumnezeu:
Afirmaţia: „este un singur Dumnezeu, Tată, Fiu si Duh Sfânt”, nu o găsim în Biblie, nicăieri Biblia nici direct nici indirect nu lasă să se înţeleagă că Dumnezeu ar fi compus din trei persoane.
Biblia de la un capăt la altul învaţă că există un singur Dumnezeu adevărat şi real, şi acest lucru reiese din zeci de pasaje biblice, atât din Vechiul Testament precum şi din Noul Testament ca de pildă:
Deuteronom: 4:35,39: …ca să cunoşti că DOMNUL El este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El... Să ştii, deci, în ziua aceasta şi pune-ţi în inimă că numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ şi că nu este alt Dumnezeu în afară de El.”
Isaia 45:21: „Spuneţi-le şi aduceţi-i încoace, ca să se sfătuiască unii cu alţii! Cine a prorocit aceste lucruri de la început şi le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept şi mântuitor, alt Dumnezeu în afară de Mine nu este.”
1Timotei 1:17: „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.”
Galateni 3:20: „Dumnezeu, este unul singur” (vezi şi Romani 3:30; Iacob 2:19).
Afirmaţiile Scripturii sunt clare, există un singur Dumnezeu, El este Dumnezeul Bibliei. Atunci când El vorbeşte în Biblie, peste tot se exprimă despre Sine la singular (Eu, Mie, al Meu, etc. - Geneza 6:17; 9:9,15; 15:14; Levitic 26:23,Levitic 26:27; Exod 6:7; 13:2), şi nu vorbeşte nicăieri despre Sine la plural (Noi, nostru, etc.).
Numai atunci când vorbeşte cu alţii, El spune: „nostru”, „noi” (Geneza 1:26; 3:22). Astfel acest argument ar fi suficient, pentru a arăta că Dumnezeu NU este o pluralitate de persoane (două sau trei persoane).
În plus, Biblia nu numai că ne spune că „Dumnezeu, este unul singur” (Romani 3:30; Galateni 3:20), dar ne spune şi cine este Acel unul singur.
Dumnezeu este doar Tatăl!
Învăţătura clară a Domnului Isus, Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind doar Tatăl.
În Ioan 6:27, El afirmă: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui.” Cine este Dumnezeu? Conform afirmaţiei lui Isus: Tatăl este  „însuşi Dumnezeu”!
Tot la fel în Ioan 6:45, Domnul Isus învaţă: „În proroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine”. Domnul Isus Îl identifică pe Dumnezeu care Îi învaţă pe toţi, cu „Tatăl”, iar cine a primit învăţătura Lui, vine la Mine. Expresiile: „Lui” şi „Mine”, desemnează două persoane distincte. Astfel Dumnezeu nu se arată când ca Tată, când ca Fiu; ci, Tatăl şi Fiul sunt două persoane diferite, şi doar Tatăl este descris de Isus ca Dumnezeu!
Domnul Isus, declară în Ioan 17:1,Ioan 17:3, ceva ce contrazice flagrant trinitatea, dualismul şi modalismul: „…Tată, a sosit ceasul!…Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine SINGURUL DUMNEZEU ADEVĂRAT, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:1,Ioan 17:3). Iată! Domnul Isus, declară că Singurul Dumnezeu Adevărat este Tatăl, la care El se ruga. De fapt poate Dumnezeu să se roage la Dumnezeu? Are nevoie Dumnezeu de ceva sau cineva (Fapte 17:24,Fapte 17:25)? Domnul Isus nu a spus că Adevăratul Dumnezeu este El, sau că este: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; nici că este: Tatăl şi Fiul; ci, El a afirmat că Dumnezeul adevărat este doar Tatăl.
Tot la fel, apostolii au înţeles că Dumnezeu este doar Tatăl, ei învăţau:
1Corinteni 8:5,1Corinteni 8:6: „Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”
Textul acesta spune clar şi fără echivoc, că pentru creştini nu există decât un singur Dumnezeu; şi că Acesta este: „Tatăl”, iar Tatăl este o altă persoană diferită de Isus, pentru că „de la” El vin toate lucrurile; pe când Isus, are rolul de agent, fiindcă: „prin El …sunt toate lucrurile”. Cel „de la” care vin toate lucrurile, este  diferit de Cel „prin care” vin toate lucrurile!
1Petru 1:2,1Petru 1:3: „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos!” Iată că şi apostolul Petru, învăţa ca şi Pavel, că Dumnezeu este Tatăl, şi că Acesta este distinct de Isus Cristos şi de Duhul Sfânt!
De fapt, daca citim introducerile de la toate epistolele Noului Testament, vom găsi aproape în toate, această distincţie, între Dumnezeu care este prezentat ca fiind: Tatăl, de Isus Cristos (prezentat ca Fiu sau ca Domn), şi de Duhul Sfânt, dar să prezint în continuare câteva exemple în acest sens.
Nicăieri în Scripturi nu se spune că „ei sunt trei martori de aceeaşi esenţă divină, în ceruri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” !?! Nici unul din argumentele biblice expuse în crez nu susţine o astfel de teorie!
Nici apariţia de la botez, nu susţine că cei trei ar fi de aceiaşi esenţă, nici mărturia lui Isus, ba chiar Domnul afirmă despre Sine: Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5:30). Cum poate fi Fiul cu tatăl una în esenţă, având în vedere că Fiul nimic de la El Însuşi?
Nici pasajele din (Ioan 8:1618, 29, 54); 1 Ioan 5:20; Ioan 16:32 şi 15:24, nu susţin o unitate de esenţă! Ci susţin că Tatăl şi Fiul sunt două persoane distincte! Iar tatăl este superior Fiului, după cum Cel ce trimite este superior celui trimis!
Ba chiar în Ioan 8:54, se afirmă: „Isus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru. Domnul Isus descoperă cine este Tatăl Lui, El nu este Altul decât Dumnezeul vostru, al evreilor cu care vorbea Isus, despre care în lege era scris: ca să cunoşti că DOMNUL El este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El” - Deuteronom: 4:35. Iar Acest Dumnezeu era un altul decât Isus, căci Isus precizează că dacă El Însuşi se slăveşte, slava Lui este nimic, doar dacă Altul, adică Dumnezeu (Tatăl Lui) Îl slăveşte, El este trimisul Lui cu adevărat (vezi Ioan 8:42), căci El nu a venit în Numele Lui propriu (Ioan 5:43,Ioan 5:44)!
Din acestă serie de pasaje, singurul text prin care se încearcă să se susţină că şi Isus este Dumnezeu adevărat ca Tatăl, este 1Ioan 5:20: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.” (Biblia Cornilescu).
În primul rând, trebuie menţionat că expresia: : „adică”, nu apare în originalul grecesc, ea a fost introdusă în plus de Cornilescu, pentru a susţine trinitatea! Apoi, expresia: „în”, în limba română, care provine de la cuvântul: „en”, în limba greacă, care poate fi tradus şi cu: „prin” (comp. cu Efeseni 2:21,Efeseni 2:22 BCR). Gramaticieni Dana şi Mantey[1], plasează această prepoziţie „en”, în categoria celor care pot fi folosite în două cazuri: locativ şi instrumental. Cu alte cuvinte „en”, poate desemna locul unde este cineva sau modul, instrumentul prin care este.
Astfel, alte traduceri traduc:
&    „...Şi noi suntem în Cel Adevărat prin Fiul Său Isus Cristos” (TLRM) - Preluat din Noul Testament în limba română modernă © 2002 by World Bible Translation Center, Inc. Folosit cu permisiune.
&   „Noi suntem în unitate cu Cel adevărat, prin Fiul Său Isus Cristos.” (NW – 2006).
Traducerea Noul Testament Traducerea Fidelă 2008, redă astfel acest pasaj: „Dar ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat minte ca să cunoaştem pe Cel Adevărat; şi suntem în Cel Adevărat,  prin Fiul Său Iesus Hristos. Acesta este Dumnezeul adevărat şi viaţă eternă”. În acest pasaj, se face referire la două persoane:
1)      Fiul lui Dumnezeu, sau Fiul Celui Adevărat (Isus Cristos).
2)      Cel Adevărat (Dumnezeu Tatăl), sau Dumnezeul Adevărat pe care Fiul l-a făcut cunoscut.
Astfel ultima afirmaţie a textului:  „Acesta este Dumnezeul adevărat şi viaţă eternă”, se referă la Dumnezeu Tatăl, la „Cel Adevărat”  şi nu se poate referi la Isus Cristos din patru motive: 1) Isus a venit să ne de-a minte (pricepere) ca să-L cunoaştem pe „Cel Adevărat”, astfel El nu poate fi „Cel Adevărat”. 2) Creştinii sunt în „Cel Adevărat” prin Isus Cristos, astfel El este distinct de „Cel Adevărat” (Dumnezeul Adevărat). 3) Isus este Fiul, Celui Adevărat, nu Însuşi „Cel Adevărat”. 4) Însuşi Isus Cristos spune în Ioan 17:1-3: „După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”.
Isus nu poate fi în 1Ioan 5:20, „Dumnezeul Adevărat”, doar dacă scoatem Cuvintele Domnului din Ioan 17:1,Ioan 17:3, din Biblie, unde Isus declară: „Tată...Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”
Aici Domnul Isus spune clar şi fără echivoc despre Tatăl, că este singurul Dumnezeu Adevărat”, şi acesta, care este SINGURUL, este distinct de Fiul, care a fost trimis de Acest ‚SINGUR DUMNEZEU ADEVĂRAT’. Acesta este singurul text, din Biblie, care are toate elementele ca şi cel din 1Ioan 5:20. Cele patru elemente sunt: I) cunoaşterea lui Dumnezeu; II) Dumnezeul Adevărat; III) Fiul Său; IV) viaţa veşnică.
Astfel motivele pentru care nu putem aplica expresiile: „Cel Adevărat” şi „Dumnezeul Adevărat”, „viaţa veşnică”, la Isus sunt următoarele:
Primul motiv este contextul frazei, şi anume că în prima parte a textului spune clar: „Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat minte ca să cunoaştem pe Cel Adevărat” (NTTF – 2008) deci nu El este Cel Adevărat.
Al doilea motiv, este că o astfel de interpretare cum că Isus este „Dumnezeul adevărat”, ar contrazice flagrant ceea ce spune Isus şi consemnează tot apostolul Ioan în Ioan 17:3, text ce l-a redat mai sus.
Al treilea motiv este că o astfel de interpretare ar contrazice alte texte din Scriptură care indică spre Tatăl, ca fiind Singurul Dumnezeu Adevărat (2Cronici 15:3; Ieremia 10:10; 1Tesaloniceni 1:9,1Tesaloniceni 1:10; 1Timotei 1:17; 6:15-17; Iuda 25; etc.).
Un argument din crez demolează credinţa trinitariană:
„Din nou, Pavel spune: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos.” (1 Tim 2:5)”. Iată! Singurul Dumnezeu este un altul decât Isus Cristos, singurul Mijlocitor, astfel, avertizarea cuprinsă în crez este tocmai potrivită pentru cei ce au stabilit crezul: „Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul.” (2 Ioan 1:9)...”
Să mergem la alte afirmaţii despre Dumnezeu din crezul anabaptist:
  Despre aceasta, mărturisim că: aceasta trebuie să decurgă din faptul că Fiul a ieşit sau a venit din aceeaşi esenţă eternă cu Tatăl, iar că Duhul Sfânt vine cu adevărat de la Tatăl şi de la Fiul, în singura şi eterna Fiinţă Divină.1...Ca urmare, ei sunt în mod perfect una nu numai în voinţă, cuvinte şi fapte, ci şi în esenţă şi în indescriptibila divinitate eternă. Astfel, în faptele divine, ce face Tatăl, face şi Fiul; după cum Tatăl înviază morţii, şi Fiul îi înviază pe cel pe care voieşte; şi toate acestea le fac prin puterea şi cu colaborarea Duhului Sfânt; ca urmare ei pot fi numiţi în adevăr singurul Dumnezeu al cerului şi al pământului.
În afară de El, n-a existat un alt Dumnezeu, nici nu va exista vreodată în toată veşnicia. Astfel, într-un singur Dumnezeu sunt cuprinşi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Despre acest subiect, profetul Ieremia spune: „Aşa le voi vorbi: dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui şi a întins cerurile prin priceperea Lui.” (Ier 10:11, 12; Isaia 44:24; Ps 96:5)
„Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui.” (Ps 33:6; Evr 3:4; Fapte 4:24)
„Toate lucrurile au fost făcute prin El (Hristos) şi nimic din ce-a fost făcut n-a fost făcut fără El.” (Ioan 1:3 şi 5:19)
Cu privire la această unitate perfectă citim: „Tatăl Meu care mi le-a dat (spune Hristos) este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:29, 30)
Hristos i-a spus lui Filip: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?” (Ioan 14:9, 10; 12:45; 17:21)
Despre faptul că şi Duhul Sfânt este numit Dumnezeu, citim ceea ce îi spune Petru lui Anania: „Pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?” Şi, puţin mai târziu spune: „N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” (Fapte 5:3, 4)
„Cei ce au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer.” (1 Pet 1:12)
„Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt” (1 Ioan 5:7; Deut 6:4; Mc 12:29; 1 Cor 8:6; Gal 3:20)
 1.Lucrurile acestea sunt foarte greu de înţeles şi sunt deasupra raţiunii omeneşti. Ca urmare, ele nu trebuie cuprinse cu mintea ci, cu reverenţă, acceptate prin credinţă.” - „Treizeci şi trei de articole de credinţă”.
Afirmaţiile despre Fiul şi Duhul Sfânt le vom analiza la doctrina despre Fiul şi despre Duhul Sfânt, deocamdată mă limitez la doctrina despre Dumnezeu.
Crezul lor afirmă: ei sunt în mod perfect una nu numai în voinţă, cuvinte şi fapte, ci şi în esenţă şi în indescriptibila divinitate eternă. Astfel, în faptele divine, ce face Tatăl, face şi Fiul; după cum Tatăl înviază morţii, şi Fiul îi înviază pe cel pe care voieşte; şi toate acestea le fac prin puterea şi cu colaborarea Duhului Sfânt; ca urmare ei pot fi numiţi în adevăr singurul Dumnezeu al cerului şi al pământului.”
Anabaptiştii afirmă cei cei trei sunt una în mod perfect în voinţă! Scripturile arată că au existat situaţii când Fiul a avut o altă voinţă decât Tatăl: Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pămînt, şi S’a rugat, zicînd: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează dela Mine paharul acesta! Totuş nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu. (Matei 26:39). Astfel teoria anabaptistă (de altfel preluată de la catolici), că cei trei sunt una în substanţă, în voinţă, egali în lucrare, este falsă! Tatăl şi Fiul dacă nu au aceiaşi voinţă, nu pot avea nici aceiaşi substanţă sau esenţă!
Apoi faptele divine, de ce Fiul înviază morţii? Nu pentru că este egal cu Tatăl, ci pentru că Tatăl i-a dat această putere (Ioan 5:20-30), astfel Fiul nu este Dumnezeu! Dumnezeu nu are nevoie să primească de la nimeni, nimic!
În ce priveşte următoarele pasaje citate în crez:
„Despre acest subiect, profetul Ieremia spune: „Aşa le voi vorbi: dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui şi a întins cerurile prin priceperea Lui.” (Ier 10:11, 12; Isaia 44:24; Ps 96:5)”.
Vedem că Dumnezeul creator este prezentat la singular: „El”, în contrast cu dumnezeii (la plural) păgâni, iar Acest Dumnezeu a creat lumea prin nişte agenţii: puterea, înţelepciunea şi priceperea, care nu pot fi decât Duhul Sfânt şi Fiul care este numit „Înţelepciunea” (Proverbe 8:22-25). La fel apare şi mai departe în crez: „Cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui.” (Ps 33:6; Evr 3:4; Fapte 4:24) „Toate lucrurile au fost făcute prin El (Hristos) şi nimic din ce-a fost făcut n-a fost făcut fără El.” (Ioan 1:3 şi 5:19)”. Astfel Dumnezeu este distinct de Cristos prin care a făcut toate! Iar Domnul Cristos şi Duhul Sfânt nu fac parte din Dumnezeu, chiar dacă ei au ieşit (s-au născut) din Dumnezeu, atât Cuvântul cât şi suflarea au ieşit din Dumnezeu, dar ei sunt prezentaţi în Biblie ca persoane distincte faţă de Dumnezeu şi inferioare Lui, de care El se foloseşte (vezi: Ioan 16:13-15; 2Corinteni 13:14).
Mai departe crezul afirmă:
„Cu privire la această unitate perfectă citim: „Tatăl Meu care mi le-a dat (spune Hristos) este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:29, 30)”
La fel ca catolici fără o analiză atentă, cu ochii legaţi, sau fiind orbi spirituali au preluat doctrina trinităţii cu toate argumentele ei penibile şi prosteşti!
Păi dacă prin faptul că tatăl cu Fiul sunt una însemnă că ei sunt egali, atunci şi creştinii sunt egali cu ei, pentru că şi ei sunt „una” cu Tatăl şi Fiul !!! (Ioan 17:20-22).
Anabaptiştii la fel ca catolicii scot verstele din contextul lor, pentru a susţine o teorie falsă, aşa ceva biserica lui Dumnezeu nu face! În contextul din Ioan 10:28-30, se arată în ce sens Fiul este una (în unitate) cu Tatăl, şi anume în păstarea oilor în viaţa veşnică! Iar textul este clar, după cum îl citează chiar ei: „Tatăl Meu care mi le-a dat (spune Hristos) este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” Dacă Tatăl este mai mare ca toţi, atunci cei trei nu sunt egali!
Un alt pasaj care nu susţine învăţătura Sfintei treimi este cel citat de ei în crez: „Hristos i-a spus lui Filip: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?” (Ioan 14:9, 10; 12:45; 17:21)” Dacă citim contextul înţelegem cuvintele Domnului nostru, căci Filip a cerut să vadă printr-o viziune pe Tatăl (v.8), iar Isus a scos în evidenţă că ei îl pot vedea pe Tatăl uitându-se la El care este imaginea Tatălui (Evrei 1:3), astfel ucenici puteau să-l cunoască pe Tatăl mai bine ca profeţii din vechime, căci Isus prin calităţile lui şi modul lui de comportare reflecta la Cel mai înalt nivel personalitatea Tatălui (Coloseni 1:15).
Faptul că Isus este chipul lui Dumnezeu, întipărirea Fiinţei Lui, este mai mult o dovadă că Isus îl reflectă pe Adevăratul Dumnezeu, este o copie a Fiinţei lui Dumnezeu, şi nu însăşi Fiinţa lui Dumnezeu aşa cum susţine trinitatea.
»   2Corinteni 4:4: „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”
»   Evrei 1:3: „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”.
Prin aceste texte, se sugerează că Isus este chipul şi întipărirea Fiinţei lui Dumnezeu, însă aceste pasaje, arată că Isus nu este din Fiinţa lui Dumnezeu; ci, o imagine a acestei Fiinţe. Deci Tatăl şi Fiul nu sunt o Fiinţă cum susţine doctrina treimii, ci două Fiinţe, una este Dumnezeu, iar Fiul, ca orice fiu seamănă cu tatăl, adică în acest caz, Fiul este leit Tatăl ceresc. Dar aceasta nu înseamnă egalitate, după cum chiar dacă un fiu seamănă leit cu tatăl lui fizic, dar aceasta nu însemnă că este egal în vârstă sau cunoştinţă cu tatăl său.
Apoi, fraza: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?”, dacă această frază susţine trinitatea, atunci şi noi facem parte din ea, căci Cristos este în creştinii şi creştinii în Cristos! (vezi: Ioan 15:4). Anabaptiştii, nu citează însă tot pasajul, care spune de ce Tatăl este prezent în Fiul: Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine, ci Tatăl, Care locuieşte în Mine, Îşi face lucrările Lui”. Iată că nu natura divină a Fiului, a iertat păcatele, a înviat morţii, a vindecat bolnavii, ci Tatăl care era prezent în Fiul a făcut miracolele!
În ce priveşte afirmaţia: „Despre faptul că şi Duhul Sfânt este numit Dumnezeu, citim ceea ce îi spune Petru lui Anania: „Pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?” Şi, puţin mai târziu spune: „N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” (Fapte 5:3, 4)”
În acest pasaj se spune că Anania la minţit pe Duhul Sfânt, iar mai târziu se spune că la minţit pe Dumnezeu, astfel se trage concluzia că Duhul Sfânt este Dumnezeu!
Dar acest text se poate interpreta la fel de bine şi altfel, să facem un exemplu pentru a înţelege mai bine: un om minte un înger al lui Dumnezeu care i s-a arătat, se poate spune despre acel om, că a minţit pe înger , dar se mai poate spune că l-a minţit pe Dumnezeu care a trimis îngerul, şi care se exprimă prin acel înger ca Theofanie, însă nu am trage concluzia că îngerul minţit este Însuşi Dumnezeu nu-i aşa?
Tot la fel Anania a crezut că poate să înşele pe Dumnezeu, dar înşelând Duhul Sfânt, l-a înşelat implicit pe Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt uneori nu se manifestă pe Sine (persoana Lui); ci, pe Dumnezeu, fiind reprezentantul şi prezenţa lui Dumnezeu din adunarea aceea.
În acest pasaj a minţi pe Duhul Sfânt, înseamnă a minţi pe Dumnezeu deoarece Duhul Sfânt a fost przent în adunare ca Theofanie (manifestare a lui Dumnezeu), minţind Theofania, a minţit pe Dumnezeu. Căci în v.9, se spune: „Atunci Petru i-a zis: „Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul DOMNULUI?”  Atât Anania, cât şi Safira soţia lui Anania, au ispiţit pe „Duhul DOMNUL” (BCR). Iată cine era Duhul Sfânt! Nu era Însuşi DOMNUL (Iehova), ci, era „Duhul DOMNUL”, adică un Duh care-L reprezintă, pe Dumnezeu pe DOMNUL, fără a fi Însuşi DOMNUL.
O ultimă afirmaţie în crez despre trinitate: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt” (1 Ioan 5:7; Deut 6:4; Mc 12:29; 1 Cor 8:6; Gal 3:20).
Doctrina trinităţii nu apare în Biblie, ea a fost formulată în sec. IV d.H. în forma actuală, iar protestanţii, anabaptiştii şi neoprotesanţii au preluat-o de la catolici, fără a o verifica prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu!
Pasajul din 1Ioan 5:7, este de fapt o interpolare şi nu face parte din Cuvântul lui Dumnezeu, dar el a fost folosit în crezul anabaptist, arătând prin asta în realitate, continuitatea catolică a doctrinei trinităţii, prin menoniţii. Ei au luat doctrina treimii şi pasajul falsificat nu de la Biserica primară sau de la Biserica lui Dumnezeu care ţinut şi ţine învăţătura Domnului Isus, ci de la catolici!
După apariţia primei ediţii, în care Erasmus nu a pus acest verset, o furie excepţională s-a ridicat din partea prelaţilor Catolici, ceea ce l-a constrâns pe Erasmus să se apare, explicând că nu a găsit acest pasaj în nici un manuscris grecesc. In anul 1520, codex 61, a apărut, scris de Roy (sau Froy) la Oxford, după care Erasmus s-a găsit obligat să introducă acest pasaj în ediţia a 3 a versiunii scrisă de el în anul 1522.
În toate manuscrisele greceşti, până în sec. XVI, paranteza Ioanidă nu apare în text. Dr. Constantine Tischendorf spune: „Consider ca o necuviinţă a continua publicarea acestei adăugiri nelegitime ca parte a Epistolei”.
Profesorul T.B. Wolsey întreabă: „Oare nu cer adevărul şi onestitatea ca un astfel de text să fie scos afară din Bibliile noastre engleze — un pasaj pe care Luther nu l-a exprimat în traducerea sa şi care nu s-a strecurat în Biblia germană până după aproape cincizeci de ani de la moartea sa?”
Cu privire la acest pasaj trinitarian, criticul F. H. A. Scrivener a scris: „Nu trebuie să ezităm să ne declarăm convingerea că aceste cuvinte controversate nu au fost scrise de Sf. Ioan, ci au fost introduse iniţial în copiile latineşti din Africa, în cadrul unei note marginale, unde au fost inserate ca o pioasă şi ortodoxă adnotare la v. 8, că ele s-au strecurat din latină în două sau trei codice greceşti târzii şi de aici în textul grecesc tipărit, unde nu aveau un loc legitim“. — „A Plain Introduction to the Criticism of the New Testament” (Cambridge, 1883, ed. a III-a), p. 654.
Un alt comentariu afirmă: „Astăzi este în general recunoscut, ca aşa numita „Gomma Johanneum” nu este decât un comentariu care cu timpul a fost asimilat în textul vechi latin şi în Vulgata, şi care abia în sec. XV si XVI este regăsit şi în textul grecesc.” („Comentariul catolic al Sfintei Scripturi”, Thomas Nelson & Sons, 1951, pag. 1186).
Concluzia este evidentă, argumentele în favoarea interpolării sunt copleşitoare, astfel unii scribi trinitarieni şi-au permis să modifice Cuvântul lui Dumnezeu pentru a susţine trinitatea. Probabil în primă fază l-au introdus într-o notă marginală, apoi l-au introdus în text. Iată la ce s-au pretat susţinătorii trinităţii, la falsificarea Cuvântului lui Dumnezeu!
Iar anabaptiştii, au susţinut falsul şi l-a introdus chiar în mărturia ei de credinţă: „Treizeci şi trei de articole de credinţă”. Aşa ceva Biserica lui Dumnezeu nu face, ea este stâlpul şi susţinerea adevărului (1Timotei 3:15)!
Iar pasajele citate la sfârşit: Deut 6:4; Mc 12:29; 1 Cor 8:6; Gal 3:20, susţin că este un singur Dumnezeu şi anume Tatăl, după cum citim: totuş pentru noi nu este decît un singur Dumnezeu: Tatăl, dela care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sînt toate lucrurile şi prin El şi noi.” Cred că orice comentariu este de prisos!
Să mergem mai departe la doctrina:
 
Despre Isus Cristos:
„Noi mărturisim: că Fiul lui Dumnezeu s-a născut şi a venit din veşnicie, într-un mod inefabil, din adevăratul Dumnezeu, Tatăl Lui, de aceeaşi esenţă şi substanţă cu Dumnezeul cel atotputernic, ca Lumină din adevărata Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, având aceeaşi înfăţişare ca a Dumnezeului invizibil, strălucirea gloriei Lui, şi imaginea exactă a persoanei Lui, astfel încât s-a născut şi a venit de la Dumnezeu Tatăl ca strălucirea luminii eterne, imaginea imaculată a puterii lui Dumnezeu şi imaginea bunătăţii Lui; fiind egal cu Tatăl Lui în esenţă, formă şi atribute; egal în veşnicie, atotputernicie, sfinţenie şi persoană. Căci este o consecinţă inevitabilă ca Fiul să fie asemenea Tatălui…Cu privire la naşterea şi provenienţa eternă şi divină şi la Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, citim: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” (Ps 2:7). „Căci căruia dintre îngeri a zis El vreodată: Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut. Şi iarăşi: Eu Îi voi fi Tată şi El îmi va fi fiu. Şi când duce iarăşi în lume pe cel întâi născut…” (Evr 1:5,6).
„Tot aşa şi Hristos nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce a zis: Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” (Evr 5:5).
„Şi noi vă aducem vestea aceasta bună făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” (Fapte 13:32,Fapte 13:33). Observaţi că în acest pasaj Pavel nu face referire doar la învierea lui Hristos din morţi, ci în principal la naşterea lui eternă din Dumnezeu, Tatăl Lui.
Proorocul Mica, vorbind despre Betleem, spune: „…din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în veşnicie.” (Mica 5:2; Ioan 16: 28-30)
Din nou, Pavel spune: „El este chipul Dumnezeului nevăzut, cel întâi născut (observaţi întâi născut) din toată zidirea.” (Coloseni 1:15; Apoc 3:14)
De asemenea, Ioan: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18 şi 14)
Mai citiţi: Proverbe 8:23; Daniel 2:34, 45; Romani 8:29. Cu privire la dumnezeirea lui Hristos, citiţi: Psalmul 45:6; Evrei 1:8; Ioan 1:1; 20:28; 1 Ioan 5:20.” - „Treizeci şi trei de articole de credinţă”.
Venirea în existenţă a Fiului defineşte egalitatea sau ne-egalitatea cu Tatăl, anabaptiştii susţin că Fiul este etern, fără început, dar o asemenea idee contrazice ideea de născut! Nimeni nu poate fi născut, cum spune textul: „astăzi Te-am născut.” Şi aceea persoană să fie fără început, este o contradicţie în termeni!!!
Apoi această teorie se bazează pe un singur pasaj care pare să aibă legătură cu eternitatea Fiului, dar nu are! Este vorba de Mica 5:2, textul însă afirmă clar că Fiul are o obârşie (origine), deci nu este fără început, iar expresia ebraică: „olam” este tradusă de unii traducătorii cu „zile vechi” (Sfânta scriptură 1874), sau: „zilele de demult”, sau „zile din vechime, sau din „trecutul îndepărtat”. Este acelaşi cuvânt care apare în Geneza 6:4, în fraza „aceştia sunt eroii care au fost în vechime, sau în Psalmul 143:3: „cei care au murit de mult timp.
Expresia în ebraică, nu trebuie tradusă neapărat cu „zilele veşniciei” aşa cum apare în biblia Cornilescu, deoarece în toate textele în care este folosită, se referă la zilele din vechime şi nu la „zilele veşniciei” (Isaia 63:9,Isaia 63:11; Amos 9:11; Mica 7:14; Maleahi 3:4).
Pe lângă toate acestea, celelalte pasaje învaţă că Fiul are un început şi deci nu este din veşnicie, şi prin urmare nu este egal cu Tatăl:
Coloseni 1:15 (GBV): „El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din întreaga creaţie.
Apocalipsa 3:14 (GBV): „Şi îngerului adunării din Laodiceea scrie-i: «Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu.
Iată! Fiul are un început, El nu are atributul eternităţii şi prin urmare nu este egal cu Tatăl!
În ce priveşte pasajele despre divinitatea Fiului, în toate pasajele El este Dumnezeu lângă Tatăl şi datorită Tatălui, dar un Dumnezeu inferior şi supus Tatălui, dependent de El, nu un Dumnezeu absolut şi deplin. Să analizăm şi aceste pasaje:
Evrei 1:8,Evrei 1:9 (GBV): „iar către Fiul: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului; şil un toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale; Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Tăi”.
Acest text este un citat din Psalmul 45:6,7, unde Psalmistul se gândea la un rege uman, când a scris aceste cuvinte, astfel ele se aplică şi la un rege uman, probabil: Solomon (vezi contextul – v.1-3, 8-12). Chiar dacă în mod profetic ele se aplică la Isus. Dar oare să tragem concluzia că un rege uman, (Solomon) este Dumnezeu şi deo-fiinţă cu Tatăl?
De fapt, trebuie să remarcăm că acest ‘Dumnezeu’, în V.T. referindu-se la Solomon; în N.T. la Domnul Isus, are un Dumnezeu care este superior Lui, şi care la uns cu ulei (undelemn – vezi Fapte 4:27; 10:38). Astfel chiar dacă acceptăm că Isus este numit: „Dumnezeule”, El are un Dumnezeu al Lui, la care se închină şi se raportează (Apocalipsa 3:12).
Acest pasaj nu susţine nici un Dumnezeu trinitar, nici că Isus ar fi Dumnezeul suprem; ci, El este un Dumnezeu în sens restrâns nu deplin, care are un Dumnezeu peste El, care-l unge cu undelemn de veselie!!!
Nu cred că putem afirma că Dumnezeul Cel Unic este Isus, deoarece atunci ar trebui să admitem că acest Dumnezeu nu este suprem, deoarece El la rândul Lui are un Dumnezeu, iar Acest Dumnezeu suprem, Îl unge cu undelemn. Dumnezeul suprem nu are nevoie de nimic şi nimeni în nici un domeniu, El este auto-suficient prin Sine, El este mai presus de toţi (Fapte 17:25; 1Corinteni 11:3; Efeseni 4:6).
În nici un caz, pasajul din Evrei 1:8,Evrei 1:9, nu susţine un Dumnezeu trinitar, deoarece doctrina trinităţii susţine Un Dumnezeu în trei persoane, ori aici nu vedem că se vorbeşte de mai multe persoane în cadrul Fiinţei lui Dumnezeu. Nu, aici nu se vorbeşte de Tatăl şi Fiul ca fiind, un singur şi Acelaşi Dumnezeu; ci, de doi Dumnezei, Unul care unge pe Altul, în cazul în care ambii ar fi Dumnezei deplini, nu am mai avea monoteism (Un singur Dumnezeu adevărat); ci, politeism (mai mulţi dumnezei).
Însă datorită faptului că Biblia vorbeşte de un Singur Dumnezeu Adevărat (Ioan 17:3), un Singur Dumnezeu suprem: Tatăl (Efeseni 4:6), Acesta nu poate fi decât Tatăl ceresc, care L-a uns cu undelemn pe Isus mai presus de însoţitorii Lui (Evrei 1:8,Evrei 1:9). Dependenţa Fiului de Tatăl, se observă şi din context, unde se prezintă cum Dumnezeu Tatăl L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor pe Fiul (v.2), L-a pus la dreapta Sa (v.3), L-a născut sau la înviat din morţi (v.5), şi îi îndemnă pe îngeri să i se închine (plece, îngenuncheze) Regelui numit, adică Fiului înviat (v.6); şi care de fapt este uns cu undelemn şi făcut rege (v.9), de către acest Dumnezeu suprem, care nu este doar Dumnezeul nostru; ci, şi al Domnului Isus (vezi şi: Ioan 20:17; Efeseni 1:17Apocalipsa 3:2,Apocalipsa 3:12).
În ce priveşte Ioan 1:1, din nou în acest pasaj vedem doi Dumnezei, unul: Cuvântul şi Dumnezeul lângă care era Cuvântul! Susţine acest pasaj trinitatea? Nu, căci acest pasaj nu se vorbeşte de trei persoane într-un Dumnezeu, nici de două persoane într-un Dumnezeu, ci de doi Dumnezei! Unul care este Cuvântul şi altul cu care era Cuvântul! Ca şi cum ai spune, eu sunt cu omul dar şi eu sunt om, însă trebuie să reţinem, eu nu sunt omul cu care sunt, ci un altul!
În întreaga Biblie, termenul „Dumnezeu” apare şi referitor la creaturi ca: îngerii (comp. Psalmul 8:5 cu Evrei 2:7) şi oamenii (Exod 7:1; Ioan 10:35), atunci când el nu este folosit pentru a-L desemna pe Creator, acest termen Dumnezeu, are un sens restrâns şi nu deplin.
În Ioan cap. 1, se vorbeşte de doi Dumnezei, unul care este „ho Theos” (articulat): „Dumnezeul” şi unul (Cuvântul) care este numit: „Theos” (nearticulat): „Dumnezeu”, iar în v.18, Cuvântul este numit în cele mai bune manuscrise: „Dumnezeu unic-născut”. Deci avem doi Dumnezei! Unul suprem, ne-născut, Cel care L-a născut pe Fiul, iar unul născut, şi supus căci Fiul este numit Cuvântul lui Dumnezeu (Ap. 19:13).
Însă având în vedere că există doar un Dumnezeu adevărat care este Tatăl (Ioan 17:3; 1Corinteni 8:6), atunci Cuvântul, adică Isus, este un Dumnezeu ne-egal cu Tatăl.
Poate te gândeşti iubite cititor, atunci cum, sunt mai mulţi Dumnezei sau doar unul?
Expresia „Dumnezeu” poate avea un sens deplin sau un sens restrâns.
Biblia vorbeşte de mai mulţi Dumnezei, ca îngerii, oamenii, Domnul Isus. Atunci când creaturile sunt numite: „Dumnezeu”, expresia are un sens restrâns după puterea şi autoritatea fiecăruia. Astfel datorită autorităţii primite de la Tatăl şi Isus este Dumnezeu, însă din punct de vedere deplin, El nu este Dumnezeu, doar unul este în adevăratul şi deplinul sens al Cuvântului: Dumnezeu şi acela este Tatăl, Creatorul din care vin toate (Ioan 17:3).
În Ioan 20:28, apostolul Toma îl numeşte pe Isus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Dacă citim contextul ne dăm seama că Toma rosteşte aceste cuvinte într-o stare emoţională de mare intensitate, trecând de la necredinţă, la credinţa în învierea Domnului Isus. Astfel afirmaţia lui Toma nu ştim dacă este prin Duhul Sfânt, sau este o afirmaţie emoţională, omenească? Apostolii au avut unele concepţii deformate, şi au făcut unele afirmaţii greşite (vezi: Ioan 14:8,Ioan 14:9; Marcu 10:35-40).
Însă este clar, că acest text (Ioan 20:28) nu susţine un Dumnezeu în trei persoane; chiar dacă exclamaţia lui Toma este inspirată divin, chiar dacă este în armonie cu adevărul, atunci Isus este Dumnezeu, fără însă să ni se explice: în ce sens este Dumnezeu? Este El Dumnezeu ca Tatăl, ca îngerii, este El un Dumnezeu între îngeri şi Tatăl ?
Pe baza cărţii Evanghelia după Ioan, după cum am văzut până aici, Isus este declarat ca fiind Dumnezeu, dar nu în sensul în care este Tatăl, astfel cu siguranţă că Toma nu a susţinut că Isus este deo-Fiinţă cu Dumnezeu Tatăl.
Faptul că Toma l-a numit pe Isus: Domn şi Dumnezeu nu a greşit, ţinând cont de faptul că apostolul Ioan (precum şi alte personaje ale Bibliei), la numit pe un înger: „Domnul meu” (Judecători 6:13; Apocalipsa 7:14), ei nu a păcătuit, nu a comis idolatrie faţă de înger, prin această declaraţie: „Domnul meu”, nu a fost un act de infidelitatea faţă de Cristos, cu toate că Isus este singurul Domn (1Corinteni 8:6), rânduit de Dumnezeu (Fapte 5:31). De ce nu a comis Ioan şi alţii idolatrie? Deoarece Ioan şi alţii, au făcut distincţia dintre Înger ca Domn şi Isus ca Domn, cu siguranţă că ei nu l-au numit pe înger: ‚Domn’ în sensul în care este Isus, ‚Domn’.
În mod asemănător, noi puteam să Îl numim pe Isus ‚Dumnezeul meu’, fără a comite idolatrie sau a fi infideli Tatălui, dacă facem disctinţia dintre felul în care este Isus: ‚Dumnezeu’, şi în sensul în care este Tatăl: ‚Dumnezeu’!
Astfel este corect să-l numit pe Isus: ‚Domnul şi Dumnezeul nostru’, nu vom greşi, dacă vom ţine cont de întreaga învăţătură a Scripturii care-L numeşte pe Isus: ‚Dumnezeu puternic’, ‚Dumnezeu Cuvântul’, Dumnezeu unic-născut’ şi dacă noi, atunci când Îl vom numi pe Isus: „Dumnezeul meu”, vom înţelege prin această afirmaţie, că Isus este un Dumnezeu inferior Tatălui, şi nu Dumnezeul Suprem care este Tatăl şi care este de fapt şi Dumnezul lui Isus (Ioan 20:17; Efeseni 1:17; Apocalipsa 3:12). Este interesant că Isus este un Dumnezeu, care are un Dumnezeu al Lui, ceea ce contrazice doctrina trinităţii, că cele trei persoane sunt egal divine.
Iar dacă apostolul Ioan care a scris cartea, ar fi susţinut doctrina trinităţii, ar fi avut ocazia să comenteze această exclamaţie, arătând mai ales în acest context, că Isus este Dumnezeu deplin ca Tatăl, dar el spune altceva ca concluzie la cartea sa, el spune sub inspiraţie divină: „Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, FIUL LUI DUMNEZEU… Deci Ioan ca concluzie la cartea sa şi la întâmplarea cu Toma, trage concluzia că Isus este Fiul lui Dumnezeu, şi nu Dumnezeul absolut şi suprem.
Astfel afirmaţia din crez: Fiul lui Dumnezeu s-a născut şi a venit din veşnicie, într-un mod inefabil, din adevăratul Dumnezeu, Tatăl Lui, de aceeaşi esenţă şi substanţă cu Dumnezeul cel atotputernic, ca Lumină din adevărata Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, este un fals! Fiul nu s-a născut în veşnicie, ci în început (1Ioan 2:13,1Ioan 2:14; Apocalipsa 3:14), El nu este egal cu Tatăl nici ca vârstă, nici ca putere (Ioan 10:29; 14:28), iar dacă şi fiul este Dumnezeu în adevăratul şi deplinul sens al Cuvântului, atunci avem doi Domnezei şi susţinem politeismul! Dar Biblia învaţă de un singur Dumnezeu adevărat nu de doi!
În „Cele optsprezece articole de credinţă”, se mai afirmă:
ARTICOLUL IV-Venirea lui Cristos în această lume şi motivul venirii Lui  ...Noi credem şi mărturisim că Acesta este acelaşi cu Acela "a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei", care "nu are nici început al zilelor nici sfârşit al vieţii". El este Cel despre care se mărturiseşte că este "Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă". De asemenea, El, şi nu altul, este Cel care a fost ales, promis, şi trimis. Cel care a venit în lume şi care este singurul Fiu al lui Dumnezeu, care a fost înainte de Ioan Botezătorul, înainte de Avraam, înainte de lume. Da, Cel care a fost Domnul lui David, şi care este Dumnezeul întregului Pământ, "primul născut din toată zidirea", Cel care a fost trimis în lume şi şi-a dat trupul, ca "un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu", da, pentru mângâierea, răscumpărarea şi mântuirea omenirii. Mica 5:2; Evrei 7:3; Apoc. 1:8; Ioan 3:16; Romani 8:32; Coloseni 1:15; Evrei 10:5.”
Iată cât întuneric este peste anabaptiştii, preluând dogma trinităţii de la catolici, împreună cu ea şi răstălmăciri ale Scripturii, aşa ceva Biserica lui Dumnezeu nu face!
Din nou şi din nou, Mica 5:2, prezentat ca dovadă, de fapt Mica 5:2, susţine contrariul că Isus are un început, o obârşie, nu toate versiunile Biblie traduc cu „zilele veşniciei”, unele Versiuni engleze traduc cu ‚timpuri vechi sau antice’ (TNK; NAB; NIB; NIV; CJB), ‚zile vechi sau antice’ (JPS; NJB; ESV; NRS; RSV), ‚zilele antichităţii’(YLT). În Sfânta Scriptură de la 1874, care este o traducere literală din ebraică, redă astfel: „ieşirile căruia sunt din vechime, din zile vechi.”
Este clar că acesta este sensul lui ‚olam’ de aici, deoarece aici Biblia în stilul ebraic, face o repetiţie din vechime” cu expresia: „din zile vechi”, cu alte cuvinte, prima expresie: „din vechime”, este sinonimă cu a doua din text: „din zile vechi”, cele două expresii se referă la aceiaşi perioadă de timp prin repetiţie.
Traducerea Septuagintei redă astfel fraza: „şi ieşirile Lui, din început, din zilele veacului” (Biblia de la Blaj 1795, tradusă după Septuaginta).
Şi în limba greacă, cuvântul pentru veşnicie = aionos, poate însemna: veşnicie, epocă, eră, timp antic, secol, o viaţă de om, etc. Expresia este sinonimă cu „olam”.
O dovadă în plus, că sensul lui olam / aionos, din Mica 5:2, este de vechi, antic, de demult, este însuşi textul care susţine că Isus are o origine, are un punct de plecare, şi acesta nu este din totdeauna, ci „de la început” (Septuaginta)!
Iată că Isus nu este fără început, iar cu siguranţă Pavel şi Ioan când a vorbit de început, a continuat conceptul din V.T. despre început, când au spus despre Isus că „El este începutul” (Coloseni 1:18) sau că El este „începutul creaţiei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 3:14 BCR), ei au susţinut ce au susţinut de fapt şi prorocii V.T.
Şi tocmai pentru că Isus a fost creat / zidit de la început, a putut să fie la început cu Dumnezeu (Ioan 1:1-3; 1Ioan 1:1-3).
În ce priveşte Evrei 7:3, Evrei 7:3: „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, rămâne preot în veac.”
Interpretarea trinitariană este că Fiul lui Dumnezeu nu are „început al zilelor, nici sfârşit al vieţii”. Însă această interpretare ridică câteva probleme, după cum urmează: 1) Însemnă că şi Melhisedec, un om, nu a avut un început al vieţii, deci el este etern ca Dumnezeu!?! 2) Oare este Melhisedec = Cristos, cum interpretează unii?
Nu, Melhisedec a fost un om, care a fost „asemănat”, cu Fiul lui Dumnezeu, expresia cheie este  „asemănat”.
Însă care este interpretarea cea mai simplă şi cea mai sigură, la fraza: „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, ne având nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii ….”? Interpretarea acestui text, este că pur şi simplu nu exista vreo înregistrare genealogica cu privire la naşterea şi moartea lui. El apare brusc în relatarea biblică şi brusc dispare fără să se pomenească moartea lui.
Într-un manuscris vechi aramaic al Noului Testament, tradus de Lamasa în engleză, (Ancient Eastern Text Bible-OE: George M. Lamsa's Translations from the Aramaic of the Peshitta[2]), textul în aramaică nu spune „fără tată, fără mamă ...”; ci spune: „Atât tatăl său cât şi mama sa nu sunt înregistraţi în genealogii; şi nici începutul zilelor lui nici sfârşitul vieţii lui... (tradus din engleză). Adică nu are tată, mamă, spiţă de neam, adică genealogie, nu pentru că nu are în realitate; ci, în sensul că nu se cunosc părinţii lui, şi nici strămoşii lui şi nu sunt consemnaţi în vreun document genealogic (vezi: nota de subsol din NTTF – 2007).
Melhisedec a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu din punct de vedere al preoţiei, după cum Melhisedec nu a fost preot pe baza unei linii genealogice, în mod asemănător fără a se trage dintr-un trib preoţesc (Evrei 7:14), Domnul este preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. 
În ce priveşte Apocalipsa 1:8, textul nu se referă la Fiul, ci la Tatăl, chiar dacă v.5-7 vorbesc de Isus şi de venirea Fiului cu norii cerului. Motivul pentru care v.8 se aplică la Tatăl, este pentru că aici persoana se descrise prin cuvintele: „zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.” Nicăieri în Scripturi Fiul nu este descris ca fiind: „Domnul Dumnezeu”, nici ca „Cel Atotputernic”, dar argumentul cel mai clar este că persoana din v.8, este descrisă şi prin cuvintele: „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine” la care Ioan face referire în v.4, şi care este altcineva decât Fiul, care este prezentat de Ioan abia în v.5. Prin urmare, este clar deci că: „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine”, este Dumnezeu Tatăl! Astfel nici un text nu susţine crezul anabaptist preluat de la papistaşi!
Despre Fiul, anbaptiştii mai declară în cele „Treizeci şi trei de articole de credinţă”:
„...Astfel, singurul şi eternul Fiul al Dumnezeului cel viu a devenit om vizibil, supus suferinţei. A fost învelit în scutece sărăcăcioase, culcat într-o iesle şi crescut în Nazaret în grija tatălui Său (adoptiv) şi mamei Sale. I-a fost foame, sete, a obosit de umblare, a suspinat şi a plâns, a crescut în înţelepciune şi în statură şi a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, astfel că veşnicul şi unicul fiul al Dumnezeului cel viu în timpul întrupării Lui, nu a continuat să fie precum Tatăl Lui ceresc, într-o formă invizibilă, impasivă, nemuritoare şi spirituală ci, de dragul nostru, s-a smerit într-o formă vizibilă, pasivă, muritoare şi slujitoare şi a devenit asemenea nouă oamenilor în toate lucrurile, cu excepţia păcatului, pentru a ne vindeca de muşcătura otrăvitoare a şarpelui, şi de mânia veşnică...Şi, după cum mâncarea mâncată de israeliţi în pustiu se numea pâine din cer sau pâine cerească, din pricină că substanţa ei nu era rodul acestui pământ, ci venise din ceruri, deşi forma era aceeaşi cu pâinea pregătită pe pământ, Hristos îşi numeşte trupul Său pâinea adevărată, care s-a coborât din ceruri şi spune că Fiul omului trebuie să se înalţe înapoi la ceruri unde era mai înainte, pentru că trupul său a devenit care nu din Maria sau dintr-o substanţă creată, ci din Cuvântul vieţii, care s-a coborât din ceruri...Şi, deşi este adevărat că Fiul etern al lui Dumnezeu Şi-a părăsit slava divină şi, pentru scurt timp, a fost făcut mai prejos decât îngerii şi a luat chipul unui slujitor, El nu Şi-a pierdut calitatea de Fiul Etern al lui Dumnezeu şi de parte din dumnezeire împreună cu Tatăl, ci, când Tatăl L-a adus în lume pe întâiul şi singurul Său Fiu, i-a pregătit un trup, făcut nu din substanţe create, ci numai din Cuvântul vieţii, care a devenit carne şi care este onorat şi adorat ca Dumnezeu adevărat de toţi îngerii lui Dumnezeu.
De asemenea, Hristos S-a proslăvit înaintea apostolilor pe muntele Tabor, când faţa Lui a devenit ca soarele şi când Tatăl din ceruri a mărturisit despre El că este Fiul lui preaiubit. Astfel apostolii lui Hristos şi toţi credincioşii autentici au mărturisit, pronunţat, onorat şi s-au închinat înaintea lui Isus Hristos cel palpabil ca Dumnezeului cel adevărat şi Fiu al lui Dumnezeu. Ca urmare, toţi credincioşii adevăraţi, conform acestor mărturii ale Scripturii şi exemplelor tuturor sfinţilor lui Dumnezeu, pentru mântuirea care va veni, trebuie să creadă şi să mărturisească faptul că Isus Hristos cel crucificat în întregimea Lui, vizibil şi invizibil, muritor şi nemuritor, este adevăratul Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om într-o singură natură indivizibilă. A lui să fie slava în veci de veci. Amin…Despre aceasta mărturisim că: este necesar a toţi creştinii să creadă că cunoaşterea singurului Fiul al Tatălui este, ca unul din principalele articole ale credinţei noastre, esenţială în cel mai înalt grad pentru mântuire. De aceea nu este suficient să-l cunoaştem pe Hristos doar după trup sau după latura Lui omenească, născut din Maria şi că a devenit asemenea nouă în toate lucrurile, dar fără păcat, ci trebuie (şi lucrul acesta este cu atât mai important) să-L cunoaşte în partea lui duhovnicească şi ca parte a dumnezeirii, şi anume că, din veşnicie, înainte de vreme, într-un mod inexplicabil, a fost născut din sau a venit de la Dumnezeu, Tatăl Lui, şi că El este adevăratul Cuvânt şi Înţelepciune, care a ieşit din gura Celui Preaînalt, şi care, din acest motiv este egal cu Tatăl Lui în strălucire, glorie, putere, tărie şi dumnezeire veşnică, dinainte de întemeierea lumii. Şi că acest unic Fiu al lui Dumnezeu , pentru justificarea noastră a devenit om – care nu este din cortul acesta sau substanţa aceasta păcătoasă, ci departe de păcătoşi în esenţă – pentru a ne putea da un exemplu de doctrină şi vorbire sfântă şi fără cusur, pentru a-i provoca pe toţi oamenii să-L urmeze...Despre necesitatea acestei cunoaşteri a lui Isus Hristos, citim: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3; Osea 13:4)... „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în El şi el în Dumnezeu.” (1 Ioan 4:15; 5:5; 2 Ioan 1:3; Ioan 6:47)”. [sublinierile îmi aparţin].
Anabaptiştii Îl slăvesc pe Isus prin cuvintele: „A lui să fie slava în veci de veci. Amin” Îl slăvesc ei pe Domnul Isus despre care mărturiseşte Biblia? Nu! Isus al lor, este un alt Isus (2Corinteni 11:4), un Isus fără început dar care este totuşi Fiu!!! Un Isus din veşnicie şi totuşi numit în Scripturi: „începutul”, şi care „era la început” (Coloseni 1:18; Ioan 1:1). Este o contradicţie în termeni, dar pe care anabaptiştii cu ochii legaţi şi cu mintea închisă au preluat-o de la apostaţii care i-au persecutat, susţinând că Isus este „Fiul lui Dumnezeu”, dar şi că este Dumnezeu adevărat !!! Cum poate fi cineva fiul unei persoane, şi tot acel cineva să fie aceea persoană???
Pe de o parte crezul afirmă: Şi-a părăsit slava divină şi, pentru scurt timp, a fost făcut mai prejos decât îngerii şi a luat chipul unui slujitor”, dar pe de altă parte afirmă: „El nu Şi-a pierdut calitatea de Fiul Etern al lui Dumnezeu şi de parte din dumnezeire împreună cu Tatăl” !?!
Cum poate cineva să-şi părăsească slava divină, dar să fie tot Dumnezeu??? Cum poate fi cineva: Dumnezeu, dar să fie mai prejos de îngeri??? Cum poate fi cineva: slujitor, dar să fie parte din Dumnezeire???
Atunci când Fiul este declarat ca divin, El este descris ca fiind mai presus de îngeri (Evrei 1:4-6). El nu şi-a păstrat divinitatea când a fost pe pământ, pentru că El a fost: om, căci doar oamenii sunt descrişi mai prejos ca îngerii (Psalmul 8:5) şi oamenii nu sunt Dumnezei-oameni cu o dublă natură: divină-umană!
Astfel toată teoria anabaptistă este o răstălmăcire drăcească şi o erzie! Ea loveşte în răscumpărarea dată de Cristos, Domnul pe pământ a fost un om fără păcat, echivalentul lui Adam, El nu a răscumpărat păcatele unui Dumnezeu-om, ci a unui om, astfel „Cel din urmă Adam” (1Corinteni 15:45) a fost tot un „om” (vezi: Romani 5:12-19).
O altă minciună este afirmaţia: „Hristos S-a proslăvit înaintea apostolilor pe muntele Tabor”, Biblia arată că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, nu El Însuşi s-a proslăvit: Pentru că v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos nu urmând basme iscusit alcătuite, ci fiind martori oculari ai măreţiei Sale. Pentru că El a primit de la Dumnezeu Tatăl onoare şi glorie, când un astfel de glas I-a fost adresat prin gloria minunată: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Eu Îmi găsesc plăcerea“; şi noi am auzit acest glas rostit din cer, fiind împreună cu El pe muntele cel sfânt”. – 2Petru 1:16-18 GBV.
Anabaptiştii susţin teoria potrivit căreia: Hristos îşi numeşte trupul Său pâinea adevărată, care s-a coborât din ceruri şi spune că Fiul omului trebuie să se înalţe înapoi la ceruri unde era mai înainte, pentru că trupul său a devenit care nu din Maria sau dintr-o substanţă creată, ci din Cuvântul vieţii, care s-a coborât din ceruri...” astfel ei susţin că trupul de carne uman a lui Isus a venit din cer !!!
Dar Biblia spune că carnea şi sângele nu pot intra în cer (1Corinteni 15:50), de asemnea Biblia precizează că: Şi Cuvântul a devenit trup (Ioan 1:14 Noua Traducere românească), nu spune: „Cuvântul a venit cu trupul de carne din cer”!?
De asemenea, teoria că „El nu Şi-a pierdut calitatea de Fiul Etern al lui Dumnezeu şi de parte din dumnezeire împreună cu Tatăl, ci, când Tatăl L-a adus în lume pe întâiul şi singurul Său Fiu, i-a pregătit un trup, făcut nu din substanţe create, ci numai din Cuvântul vieţii, care a devenit carne şi care este onorat şi adorat ca Dumnezeu adevărat de toţi îngerii lui Dumnezeu.” Este o minciună de la cel rău. Biblia este clară: care, fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce” (Filipeni 2:6-8 GBV). După ce şi-a luat chipul de rob, nu L-a mai avut pe cel de Dumnezeu! Apoi teoria că trupul lui Isus nu provine din substanţe create este o erezie, o dată ce Însuşi Cuvântul este creat, fiind Cel întâi-născut din întreaga creaţie” (Coloseni 1:15 GBV), deci primul creat.
Da, trupul Său este pîinea care dă viaţă lumii, dar în ce sens trupul lui Isus este pâinea din cer? Nu în sensul că trupul Lui de carne s-a coborât din cer, căci atunci s-ar contrazice cu versetele de mai sus, ci în sensul că El (persoana Lui) s-a coborât din cer, căci El precizează: Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi şi cine crede în Mine nicidecum nu va înseta, niciodată” (Ioan 6:35 GBV). Şi dacă El s-a coborât din cer ca sămânţă spirituală (comp. cu 1Corinteni 15:38), iar în Maria, El a devenit o fiinţă de carne.
Prin urmare, indirect trupul Său din carne, provine din accea sămânţă cerească, dar trupul Său de carne nu a literal în cer şi s-a coborât cu el de acolo. În cer sunt spirite (duhuri) nu trupuri de carne şi sânge (comp. cu 1Corinteni 15:50)!  
Anabaptiştii afirmă că numai cei ce cred ca ei vor fi mântuiţi, în realitate crezul lor despre Fiul este unul eretic, tocmai că Isus al lor este un alt Isus (2Corinteni 11:4). Mărturia lor de credinţă este una anti-cristă! Cu un Cristos care este Dumnezeu, deci El nu poate fi în mod real: Fiul lui Dumnezeu aşa cum susţin Scripturile, şi aceasta face diferenţa între viaţă veşnică şi pierzare veşnică după cum este scris:Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu (1Ioan 4:15 GBV). Cu un Isus care pe pământ a fost şi Dumnezeu şi om, care nu poate răscumpăra rasa umană, căci ea nu a are o dublă natură divină-umană, cu un Isus care are un trup ceresc de carne, o blasfemie!
 
Despre Duhul Sfânt:
Dar nu numai că anabaptiştii au un alt Isus, dar ei au un alt duh (2Corinteni 11:4) după cum ei înşişi mărturisesc:
„Noi credem şi mărturisim: că există un Duh Sfânt real, adevărat şi alcătuit din aceeaşi esenţă divină eternă, care vine de la Tatăl şi de la Fiul şi este puterea Celui Atotputernic, prin care Tatăl şi Fiul lucrează şi prin care cerurile şi pământul împreună cu toată oastea cerească au fost făcute.
Ca urmare, El are atribute divine precum: veşnicie, atotputernicie, sfinţenie, omniscienţă. El cercetează lucrurile adânci ale Dumnezeirii, ştie ce este în Dumnezeu, şi cercetează toate duhurile, indiferent cât ar fi ele de ascunse. De aceea, îl mărturisim ca fiind Dumnezeu adevărat, împreună cu Tatăl şi Fiul. El este suflarea blândă a puterii lui Dumnezeu care, cu inspiraţia lui divină, iluminează şi cercetează inima omului, şi îl încredinţează şi îl călăuzeşte în tot adevărul.
El este dat de Dumnezeu tuturor celor ce-L ascultă. Toţi cei ce sunt conduşi de Duhul sunt fii ai lui Dumnezeu. Cel ce nu are Duhul nu aparţine lui Dumnezeu. El este numit moştenirea reală şi cea mai mare a tuturor adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu.
Cel ce huleşte pe Duhul Sfânt nu se poate aştepta vreodată la iertare. Hristos, de asemenea, porunceşte ca cei credincioşi să fie botezaţi şi în numele Duhului Sfânt.
Despre acest Duh Sfânt al lui Dumnezeu, citiţi: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.” (Gen 1:1,2).- „Treizeci şi trei de articole de credinţă”. [sublinierile îmi aparţin].
Anabaptiştii susţin că Duhul este “alcătuit din aceeaşi esenţă divină eternă... El are atribute divine precum: veşnicie...”, unde spune Biblia aşa ceva?
Biblia arată clar, că Fiul a fost născut sau creat la început, în începutul primei zile de creaţie (Proverbe 8:22-25; Mica 5:1,Mica 5:2; Coloseni 1:15-18; Apocalipsa 3:14).
Iar Duhul Sfânt, a fost creat după Fiul, de Tatăl în început, de aceea în prima zi Îl vedem activ pe deasupra apelor (Geneza 1:1,Geneza 1:2). Iar, deoarece Biblia spune că Spiritul Sfânt provine „din Dumnezeu” (1Corinteni 2:12 Noul Testament Traducerea Fidelă, sigla: NTTF – 2008), în greacă: ek = din (vezi şi 1Ioan 4:2), El nu are atributul eternităţii, adică nu este fără început.
Biblia Îl numeşte pe Dumnezeu: „Tatăl duhurilor” (Evrei 12:9), iată că El este şi Tatăl Duhului Sfânt cum este şi Tatăl îngerilor! Apoi, tot Biblia spune că toate provin din Dumnezeu (Romani 11:36; 1Corinteni 8:6; 11:12) implicit şi Fiul şi Duhul Sfânt. Apoi tot Biblia spune, că toate au fost făcute prin Fiul, implicit şi Duhul Sfânt (Ioan 1:1-3). De fapt, cum putea să existe Duhul Sfânt care a fost şi este numit: „Duhul Fiului”, înainte de Fiul? Ci El a fost creat prin Fiul şi trăieşte prin Fiul (Coloseni 1:15-17).
Anabaptiştii, afirmă doctrina catolică, care susţine că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, când afirmă: „care vine de la Tatăl şi de la Fiul”, în timp ce ortodocşii susţin că Duhul purcede doar de la Tatăl! Care este adevărul biblic?
Textul unde apare învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt, este la Ioan 15:26, unde se spune:
Ioan 15:26 (BC): „Când va veni mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine”.
Duhul Sfânt purcede doar de la Tatăl, indiferent că porunca de ieşiere este dată de Tatăl sau de Fiul.
Ideea că pleacă sau iese din partea Tatălui, reiese şi din Ioan 14:26, unde se spune: „Dar Mângăietorul, Spiritul Cel Sfânt, pe care Îl va trimite Tatăl în Numele Meu; Acela vă va învăţa toate, şi vă va aminti toate pe care vi le-am spus Eu” (NTTF – 2008). Iată Spiritul Sfânt este trimis în Numele Fiului, dar de Tatăl.
În mod asemănător, în Ioan 15:26 (BO), se spune: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Domnul Isus doreşte să spună, că chiar dacă El trimite pe Spiritul Sfânt, Acesta tot de la Tatăl iasă sau purcede.
Cu alte cuvinte, fie când Tatăl trimite Duhul Sfânt, sau fie când Fiul trimite Duhul Sfânt, purcederea, ieşirea are loc tot de la Tatăl. Prin urmare, crezul anabaptist sau mai degrabă catolic este o eroare!
Anabaptiştii mai susţin că „El are atribute divine precum: veşnicie, atotputernicie, sfinţenie, omniscienţă. El cercetează lucrurile adânci ale Dumnezeirii, ştie ce este în Dumnezeu”.
Teologia trinitară se bazează mult pe acest pasaj spre a afirma credinţa potrivit căreia Duhul Sfânt este omniştient / atotcunoscător. Deoarece: a) „Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”; b) „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu”.  Însă, aceste afirmaţii şi acest pasaj nu susţin omniştienţa Duhului Sfânt. Deoarece a cunoaşte adâncimile lui Dumnezeu, lucrurile lui Dumnezeu, nu însemnă a cunoaşte ca Dumnezeu. Şi apoi dacă El este omniştient din eternitate, ce nevoie are El să ‚cerceteze’, o persoană omniştientă nu cercetează (în greacă: „erayna” = caută, examinează, investighează  - n.s. NTTF - 2008), Ea ştie!
Fraza: „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu”, este în antiteză cu un verest anterior: „Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (v.7,8). Iată în timp ce fruntaşii acestei epoci nu cunosc înţelepciunea lui Dumnezeu, noi o cunoaştem doar prin revelaţia dată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar nu însemnă că suntem Atotcunoscători.
În Marcu 13:32, se precizează clar: „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Iată despre ziua venirii Domnului, textul spune clar: „nu ştie nimeni..ci numai Tatăl”. Orice comentariu este de prisos pentru a susţine omniştienţa Fiului sau a Duhului Sfânt.
Să vedem în continuare:
 
Consecinţele doctrinei unui Dumnezeu trinitar!
Biblia arată că de cunoaşterea singurul Dumnezeu adevărat, depinde viaţa veşnică! Domnul Isus a spus că „viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristosa, pe Care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3 NTR). Toţi cei ce mărturisesc trinitatea, un Dumnezeu în trei persoane, nu-L cunosc nici pe Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat, nici pe Isus Cristos trimisul Său, ei singuri se descalifică pentru viaţa veşnică! Învăţătura despre Dumnezeu este cea mai importantă învăţătură a Scripturii, toţi care denaturează adevărata identitate a lui Dumnezeu, se închină şi au o relaţie cu un Dumnezeu fals, plăsmuit şi inventat de mintea bolnavă a unora care abat pe oameni de la adevăr.
Conform adevărului, Dumnezeu Triunic nu este Dumnezeul Bibliei, prima poruncă din cele 10, era: „Eu sunt Domnul [„Iehova” Sfânta Scriptură 1874], Dumnezeul tău, Care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine!” Dumnezeul Bibliei este Iehova! Dumnezeu ne interzice să avem alţi Dumnezei, să ne închinăm lor, sau să-i invocăm (Deut. 11:26). Pedeapsa pentru închinarea la dumnezei falşi este nimicirea, după cum se spune în Deut. 11:28: „Dar dacă vei uita de Domnul [„Iehova” Sfânta Scriptură 1874], Dumnezeul tău, şi te vei duce după alţi dumnezei, dacă le vei sluji şi te vei închina înaintea lor, te asigur astăzi că vei fi nimicit. Chiar dacă trinitarienii folosesc expresii luate din Biblie, în închinarea lor, Dumnezeul lor Triunic este un Dumnezeu fals, Dumnezeul lor este un alt Dumnezeu, Cristosul lor, este un alt Cristos şi Duhul Sfânt al lor, este un alt Duh, învăţătura lor este o altă Evanghelie (2Corinteni 11:4)! Oricine predică o Evanghelie despre un Isus co-egal cu Tatăl, şi un Duh co-egal cu Fiul, este o Evanghelie falsă, este anatema (blestemat) – Galateni 1:6-8.
Isus al trinitarienilor nu este Fiul lui Dumnezeu născut la început din Tatăl aşa cum învaţă Biblia, şi oricine nu crede în Fiul Său unic născut din Tatăl a şi fost judecat căci nu a crezut în Numele Singurului Său Fiu născut din El în început (Ioan 1:14; 3:18; 1Ioan 2:13,1Ioan 2:14; Apocalipsa 3:14).
Apoi un Dumnezeu-om nu putea răscumpăra omenirea care a moştenit păcatul lui Adam, nici Adam, nici copiii lui nu erau Dumnezei-oameni, ca păcatul lor să fie răscumpărat de un Dumnezeu-om! Astfel dacă Isus a avut două naturi când a fost pe pământ, El nu a putut plăti răscumpărarea! Din cel puţin două motive: 1) El fiind şi Dumnezeu nu putea fi ispitit şi încercat în mod real (comp. cu Iacov 1:13) şi astfel El nu putea deveni: Mijlocitor şi un Mare Preot milos datorită încercărilor reale prin care a trecut (Evrei 2:6-18; 4:14-16). 2) Răscumpărătorul trebuia să fie egalul lui Adam, cel care a introdus păcatul în lume (Romani 5:12-19; 1Corinteni 15:45,1Corinteni 15:46), Adam a fost un om perfect înainte de cădere, aşa trebuia să fie şi răscumpărătorul, dacă El era Dumnezeu-om, el nu putea plăti preţul de răscumpărare într-un mod corespunzător (1Timotei 2:5,1Timotei 2:6).
Apoi, toţi cei care predică şi cred într-un Duh egal cu Tatăl şi Fiul, ei cred şi primesc un alt duh, nu pe Duhul Sfânt, care este născut din Tatăl prin Fiul, inferior şi supus lor!
Toţi cei care învaţă doctrina trinităţii, ei predau o altă Evanghelie, nu cea pe care o găsim în Sfintele Scripturi. Biblia spune că cine vesteşte o altă Evanghelie să fie blestemat (Galateni 1:6-8).
Învăţătura că Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu trinitar este o blasfemie, o hulă, o minciună!
Viaţa noastră veşnică depinde dacă rămânem în Evanghelia vestită prin apostoli, dacă rămânem în credinţa sfinţilor dată o dată pentru totdeauna, alt fel am crezut în zadar (1Corinteni 15:1,1Corinteni 15:2; Iuda 1:3). Dacă nu rămânem în învăţătura lui Cristos acceptând filozofia trinităţii, acela nu-L are pe Dumnezeu, numai cine rămâne în învăţătura adevărului, acela Îl are pe Tatăl şi Fiul (2Ioan :9,2Ioan :10). Căci Diavolul este: „Tatăl tuturor minciunilor” Ioan 8:44, Today English Version. Şi „nici o minciună nu vine din adevăr” (1Ioan 2:21).
Dragă cititor, te îndemn în final, ca să cercetezi doctrina despre Dumnezeu, ca apoi să ai o relaţie intimă, vie şi reală, cu Dumnezeul Cel viu şi adevărat, prin Fiul Său Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt. Roagă-te lui Dumnezeu pentru înţelepciune şi descoperire (Efeseni 1:17; Iacov 1:5), şi cercetează Cuvântul Său (Ioan 5:39), ca în ziua judecăţii să fi găsit în adevăr.
Să mergem la alte punct de doctrină ale anabaptiştilor:
Despre starea omului după căderea lui Adam:
...Astfel, niciunul din urmaşii lui Adam nu este creat sau născut în condamnare, ci toţi sunt născuţi şi vin pe lume într-o stare de har şi împăcare cu Dumnezeu. De aceea considerăm că este nu numai nebiblic, ci chiar împotriva naturii lui Dumnezeu, care este drept, neprihănit, sfânt şi milostiv, ca El să pedepsească prin condamnare eternă numai pe baza păcatului lui Adam, un mare număr dintre urmaşii lui care mor în copilăria lor, fără a-l urma în păcatul lui;
Îl vedem pe bunul Dumnezeu, prin Hristos şi de dragul lui Hristos, iertându-l cu atâta bunătate pe Adam (care a păcătuit el însuşi) şi punându-l într-o stare de har... „Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit osânda care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (Rom 5:18,19)
„Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.” (1 Cor 15:21,22)
„Lumina aceasta era adevărata lumină, care luminează pe orice om venind în lume.” (Ioan 1:9, 29)
„El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2)
„Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcnd pace prin sângele crucii Lui.” (Col 1:19, 20)
„Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuirea pentru toţi oamenii, a fost arătat.” (Ti 2:11). Citiţi de asemenea: Rom 3:24; 11:32; 1 Tim 4:20; 2 Cor 5:19; 1 Ioan 4:10; Isa 5:36; 1 Pet 2:24.
Despre faptul că împărăţia cerurilor este promisă prin Hristos copilaşilor, fără nici o deosebire, citim: „Atunci I-au adus nişte copilaşi ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Isus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia Cerurilor este a celor ca ei.” (Mat 19:13,14; 18:3; Marcu 10:13; Luca 18:15)
„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui săi şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el şi răutatea celui rău va fi peste el. (Ezec 18:20, 4) „Să nu omori pe părinţi pentru copii şi să nu omori pe copii pentru părinţi. Fiecare să fie omorât pentru păcatul lui.” (Deut 24:16; Ier 31:21)
„Pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate” (Fapte 17:31; Psalm 7:11; 2Timotei 4:8)
„Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit.” (Mar. 16:16)...- „Treizeci şi trei de articole de credinţă”.
Câtă rătăcire şi erezie! Unde scrie în Biblie că Adam a fost iertat?
Domnul Isus nu a învăţat că împărăţia cerurilor este promisă copilaşilor, ci oamenilor adulţi care primesc primesc împărăţia ca pe un copilaş, şi sunt în smerenie asemenea copilaşilor (Matei 18:3,Matei 18:4). Să reţinem Domnul a vorbit de adulţi care trebuiau să fie ca (asemnea) copilaşii! Nu a vorbit că copilaşii intră în cer! Nimeni nu poate intra în cer dacă nu se naşte din apă şi Duh (Ioan 3:3,Ioan 3:5).
O altă rătăcire susţine crezul anabaptist în continuare când afirmă:
„Dar Dumnezeul cel Atotputernic, prin Duhul şi harul Său aduce în om şi voinţa şi înfăptuirea, îi mişcă, îi atrage şi îi alege pe oameni şi îi primeşte drept copii ai Săi astfel că oamenii nu sunt decât beneficiarii harului mântuitor al lui Dumnezeu.
De aceea toţi creştinii trebuie să recunoască faptul că îşi datorează credinţa, de la începutul până la sfârşitul ei, împreună cu toate roadele apărute pe parcurs, nu lor înşişi, ci harului nemeritat al lui Dumnezeu în Isus Hristos...Ca urmare, toţi oamenii care în această vreme de har cred şi acceptă Evanghelia ajung la viaţă, dar toţi cei ce nu cred Evanghelia ci, de bună voie, o resping, vor avea parte de moarte.
...” - „Treizeci şi trei de articole de credinţă”. [sublinierile îmi aparţin].
Crezul anabaptist se contrazice! Pe de o parte ei afirmă că creştinii îşi datorează credinţa: harului lui Dumnezeu, dar pe de altă parte ei spun că omul trebuie să creadă şi să accepte evanghelia!!!
Ei spun în continuare:
 Despre credinţa mântuitoare:
„Ci, adevărata credinţă, care are valoare înaintea lui Dumnezeu, este o cunoaştere sigură a inimii, în toată încrederea, pe care o primim de la Dumnezeu, nu prin puterea voinţa sau abilitatea noastră, ci prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi care, prin lumina Duhului Sfânt este tipărită şi înscrisă în inimă şi lucrează în noi atât de eficient încât prin ea suntem atraşi departe de orice lucru pieritor şi vizibil, către Dumnezeul cel viu şi invizibil, primind astfel dorinţa după lucrurile cereşti, nu pentru cele pământeşti...La această credinţă adevărată, care este un dar de la Dumnezeu, toţi oamenii care au ajuns la auzirea, înţelegerea şi cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, sunt chemaţi fără diferenţiere în funcţie de persoană prin Cuvântul divin şi sunt invitaţi să vină; dar toţi copilaşii şi cei cărora Dumnezeu le îngăduie să rămână în copilărie sunt exceptaţi de la aceasta...Despre felul în care credinţa adevărată este un dar de la Dumnezeu şi este adusă în inima omului prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, citim: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Ef. 2:8; Rom. 12:3; Col. 2:12; Fil. 1:29; Iuda 3).” - „Treizeci şi trei de articole de credinţă”. [sublinierea îmi aparţine].
Conform acestei declaraţii de credinţă, adevărata credinţă mântuitoare este un dar dat oamenilor. Învaţă Biblia aşa ceva? Nu! Este adevărat că viaţa veşnică este un dar (Romani 6:23), şi îndreptăţirea se acordă prin harul lui Dumnezeu, însă Biblia arată clar că credinţa salvatoare care duce la îndreptăţire şi mântuire, vine din inimă, ea nu este un dar, în Romani 10:9,Romani 10:10 se spune: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire”. Este foarte clar în Scriptură că omul trebuie să creadă în inima lui, nu darul crede, ci omului i se porunceşte să creadă în Isus, nu darului! Credinţa salvatoare este o credinţă ce vine din inimă, aşa o defineşte Biblia, nu un dar al credinţei!
În Efeseni 2:9-10, nu se vorbeşte de credinţă că ar fi un dar, ci de mântuire că este un dar, şi acest dar se capătă prin har şi prin credinţă!
Darul credinţei li se dă la unii credincioşi pentru a face minuni, dar nu este pentru toţi, după cum este scris: „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaş Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaş Duh” (1Corinteni 12:8,1Corinteni 12:9). Astfel toţi creştini au credinţa mântuitoare care vine din inimă, însă doar unii au darul credinţei de la Duhul Sfânt!
Un alt articol din mărturia de credinţă mărturiseşte astfel:
Despre botez:
               „Referitor la botez, noi mărturisim că toţi credincioşii pocăiţi, care prin credinţă, naştere din nou şi înnoirea făcută de Duhul Sfânt, au devenit una cu Dumnezeu, şi a căror nume sunt scrise în Cer, trebuie, pe baza scripturală a mărturisirii credinţei lor, şi a înnoirii vieţii, în conformitate cu porunca şi învăţătura lui Cristos, şi după exemplul şi practica date de apostoli, să fie botezaţi cu apă în Numele scump al Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, pentru îngroparea păcatelor lor, şi să devină astfel parte din adunarea sfinţilor ; apoi ei trebuie să înveţe să practice toate învăţăturile pe care ni le-a lăsat în scris Fiul lui Dumnezeu, şi pe care le-a poruncit urmaşilor Săi să le aplice. Matei 3:15; 28:19,20; Mar. 16:15,16; Fapte 2:38; 8:12,38; 9:19; 10:47; 16:33; Romani 6:3,Romani 6:4; Coloseni 2:12”. - „Cele optsprezece articole de credinţă”. [sublinierile îmi aparţin].
Această afirmaţie de credinţă se contrazice, căci cum poate fi cineva botezat pentru îngroparea păcatelor, dacă acel om are deja păcatele iertate dinainte de botez, conform teoriei anabaptiste care susţine înnoirea şi naşterea din nou înainte de botez?!?  
În „Treizeci şi trei de articole de credinţă”, se afirmă: „Despre botezul creştin noi mărturisim că: este o practică şi rânduială creştină evanghelică...şi i-a trimis pe apostoli, poruncindu-le să predice Evanghelia tuturor popoarelor şi să-i boteze pe toţi cei ce ar fi auzi şi crezut cu adevărat, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi să-i înveţe să păzească toate cele poruncite de El.
Ca slujitori ascultători ai lui Dumnezeu, apostolii au făcut lucrurile în felul acesta, pornind din Ierusalim şi predicând Evanghelia în toate ţările. Şi toţi cei ce au auzit, au crezut şi au primit cu bucurie învăţătura aceasta cerească, au fost făcuţi ucenici şi urmaşi, au fost botezaţi cu apă în numele Dumnezeului triunic, intrând astfel în legământ cu Hristos,pentru a păzi toate cele poruncite de El.
Şi, aşa cum poruncile şi învăţăturile lui Hristos nu sunt date pentru o perioadă limitată de timp, ci trebuie ţinute până la venirea lui Isus Hristos din ceruri, şi aşa cum Duhul Lui va rămâne în cei credincioşi până la sfârşitul lumii, tot aşa toţi credincioşii şi urmaşii lui Isus Hristos sunt legaţi să nu respingă sau să schimbe poruncile şi învăţăturile lui Dumnezeu după înţelepciunea omenească, ci să le ţină şi să le practice consecvent după forma şi rânduiala lui Hristos şi a luminaţilor Lui apostoli, să predice oamenilor Evanghelia, iar toţi cei ce cred la fel, manifestă pocăinţă faţă de păcat şi se supun voii lui Dumnezeu, vor fi botezaţi o dată cu apă în numele tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, de către un slujitor ordinat în acest scop.
Botezul exterior cu apă nu constituie în sine intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, iar apa ca element vizibil nu conţine putere de sfinţire, şi nu poate da har sau mântuire ci, după cum apele Iordanului sau Siloamului nu vindecau propriu-zis leproşii sau orbii, ci numai puterea lui Dumnezeu o făcea, faţă de care ei erau supuşi şi ascultători, la fel botezul în apă nu are puterea de a ierta păcatele sau de a ne curăţa de întinăciunile trupeşti, ci este un simplu simbol sau dovadă a harului şi sângelui lui Hristos care spală păcatele şi pe care omul, prin credinţă, regenerare şi har, a primit-o în inimă înaintea botezului, în omorârea trupului de păcate ale cărnii, care este proclamată în botez, iar fără această lucrare internă, botezul vizibil, cu apă, este inutil şi lipsit de valoare, ca sigiliul pe o scrisoare goală...Despre felul în care Hristos le-a poruncit ucenicilor Lui să predice Evanghelia şi să boteze doar pe cei ce aud şi cred mesajul ei, nu copilaşii necunoscători, citim: „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mat. 28: 18-20)
“Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.” (Mc. 16:16)
Despre modul în care, ascultători de această poruncă, apostolii au predicat Evanghelia şi au botezat numai pe cei ce au auzit, au crezut şi de bună voie au primit mesajul ei, citim: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete.” (Fapte 2:37, 38, 41)”. [sublinierile îmi aparţin].
Mărturia de credinţă anapatptistă la articolul despre botez are mai multe greşeli grave, după cum uremază:
1) Pe de o parte ei spun: „Ca slujitori ascultători ai lui Dumnezeu, apostolii au făcut lucrurile în felul acesta, pornind din Ierusalim şi predicând Evanghelia în toate ţările. Şi toţi cei ce au auzit, au crezut şi au primit cu bucurie învăţătura aceasta cerească, au fost făcuţi ucenici şi urmaşi, au fost botezaţi cu apă în numele Dumnezeului triunic...”, pe de altă parte ei citează adevărul despre lucrarea apostolilor, când afirmă: „Despre modul în care, ascultători de această poruncă, apostolii au predicat Evanghelia şi au botezat numai pe cei ce au auzit, au crezut şi de bună voie au primit mesajul ei, citim: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete.” (Fapte 2:37, 38, 41)”.
Iată, că apostolii nu au botezat în Numele Dumnezeului triunic, ci în Numele lui Isus Cristos !?! Nicăieri în Biblie nu găsim că slujitorii ascultători ai lui Cristos să boteze în Numele a trei persoane, ci doar în Numele lui Cristos! (Fapte 2:38; 8:16; 10:48; 19:5; Romani 6:3; 1Corinteni 1:12,1Corinteni 1:13; Galateni 3:27).
Anabaptiştii vor putea sări cu degetul pe Matei 28:19! Care este realitatea despre acest pasaj?
Având în vedere că apostolii nu au botezat niciodată în Numele Tatălui, Fiului şi Duhului sfânt, această frază este o interpolare şi nu sunt cuvintele originale ale Domnului Isus Cristos!
Uneori scribii, la textul care îl copiau dintr-un manuscris, mai adăugau cuvinte sau fraze pentru ca cititorului să fie uşurată înţelgerea textului, alteori pentru a susţine opinia scribului, sau pentru a atenua anumite texte sau fraze mai şocante ei introduceau fraze sau cuvinte.
Biserica catolică trinitariană, a influenţat în timp redarea Bibliei, ca să susţină trinitatea şi alte doctrine. De pildă, indroducându-se în text fraza: Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei una sunt”, în pasajul din 1Ioan 5:6-8. Tot la fel s-a procedat cu Matei 28:19 ţi cu alte pasaje. Pe care anabaptiştii le-au preluat o dată cu doctrina trinităţii de la catolici!
În Biblia Ierusalim, din 1966, un romano-catolic, face următoarea afirmaţie la nota de subsol de la Matei 28:19: „Se poate ca această formulă ... este o reflectare a folosirii liturgice stabilită mai târziu în comunitatea primitivă. Acesta va fi amintit faptul că Faptele vorbeşte despre botezul în numele lui Isus”.
Adică nu Domnul Isus a spus aceste cuvinte; ci, scribi au adăugat această frază care lor li se părea familiară, sau era în mintea lor atunci când au copiat Evanghelia după Matei şi au înserat-o în text sau ca notă marginală, ca ulterior să se fi strecurat în textul biblic.
Demn de menţionat că cap. 28 din Evanghelia după Matei nu există în documentele manuscris decât în manuscrise din sec. IV d.H. după conciliu de la Niceea !!! Nu există manuscrise mai recente care să conţină Matei 28:19, de sec. IV d.H.
Conform cu unii cercetători, acestă modificare a avut loc în sec. II d.H.:
Hastings Encyclopedia of Religion, Vol. 2, pag. 377, 389, spune: Botezul creştin a fost întotdeauna realizat folosind cuvintele „în Numele lui Isus”...până pe vremea lui Iustian Martirul[3] [Iustian a trăit între anii 100-160 d.H.]. Ei susţin că iniţial formula de botez a fost „în Numele lui Isus”, dar ulterior odată cu introducerea doctrinei trinităţii, şi formula de botez s-a schimbat, inserându-se fraza: „botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Iar în Enciclopedia Britanică, Vol. 3, pag. 365, afirmă că botezul a fost schimbat din „Numele lui Isus”, în cuvintele „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”[4]  în secolul al-II-lea d.H. Deci după moartea apostolilor.
Diferite Enciclopedi şi lucrări, confirmă că botezul în primul secol d.H. s-a făcut în Numele lui Isus:
A History of Christian Thought; Otto Hieck; Vol. 1, pag. 53, spune: „la început botezul era realizat (administrat) în Numele lui Isus, apoi gradual în Numele Tatălui, Fiului, şi Duhului Sfânt.”[5]
Dicţionarul Biblic explicativ (1962), vol.I, pag. 351: „Dovezile... Sugerează că botezul în creştinismul timpuriu a fost administrat, nu în întreitul nume, ci în Numele lui Isus Hristos sau în Numele Domnului Isus”.
Otto Heick, un istoric creştin de renume (1947), pag. 58: „formula trinitariană de botez...a luat locul vechii formul de botez “în Numele lui Isus”.
 Williston Walker, un istoric al bisericii creştine (1947), pag. 58: „Formula de botez trinitarian ... a luat locul vechiului botez în Numele lui Hristos”
Canney's Encyclopedia of Religions (1970), pag. 53: „Persoanele au fost botezate la început în „numele lui Isus Hristos” ... Sau „în numele Domnului Isus”... După acea, odată cu dezvoltarea doctrinei Trinităţii, ei erau botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”.
Encyclopedia Biblica (1899), I, 473: „Este numai normal să concluzionăm că botezul a fost administrat iniţial „în Numele lui Isus Hristos”, sau „în numele Domnului Isus”. Această opinie este confirmată de faptul că formele timpurii ale mărturiei baptismale era singulară nu întreită, cum a fost crezul ulterior”.
Astfel, dacă se va studia textul grecesc al acestui pasaj, observăm că nici cuvintele ‚botezându-i’ (pe ei, la masculin, în greacă: autous) şi ‚învăţându-i’ (pe ei, la masculin, în greacă: autous), nu se acordă în gen cu ‚naţiunile’ (în greacă: ta ethne, la neutru). Ca să fie un acord, în gen, în loc de autous, ar trebui să fie auta; vezi în acest sens, nota de subsol de la Noul Testament Traducerea Fidelă  - 2007 (NTTF - 2007), şi traducerea CLV care spune: „Cuvântul „botezându-i” nu se acordă în gramatical cu naţiunile (în gr. Neutru), ci cu cei care au devenit ucenici (botezându-i – în gr. Masculin)...”
Prin urmare, acest pasaj a fost modificat ulterior, dar fără a ţine seama de gen, atunci când probabil s-a interpolat fraza: ,,botezându-i în numele Tatălui, al Fiului, şi al Duhului Sfânt”, deoarece nicăieri în Scripturi nu mai apare fraza: în numele Tatălui, al Fiului, şi al Duhului Sfânt”.
Apoi mai este o problemă, dacă fraza din Matei 28:19,Matei 28:20, este autentică atunci Domnul a spus ca oamenii să fie învăţaţi poruncile Lui după ce s-au botezat, nu cum suceşte crezul anabaptist: „au fost botezaţi cu apă în numele Dumnezeului triunic, intrând astfel în legământ cu Hristos, pentru a păzi toate cele poruncite de El.”
Pe când, dacă fraza: botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” este o adăugire, atunci înţelesul pasajul este clar şi logic: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit! Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Cum făceau apostolii ucenici? Prin învăţare! Ce trebuiau să-i înveţe? Poruncile Domnului!
Pe când dacă rămâne fraza: botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”, se înţelege că apostolii trebuiau să facă ucenici prin botez, şi apoi să-i înveţe toate poruncile Domnului! Ceea ce ar fi greşit, un om trebuie să cunoască poruncile înainte de botez. Domnul în Evanghelii a dat câteva porunci, printre care să-L iubeşti pe Dumnezeu cu tot sufletul, cu toată inima, cu toată cugetarea, cu toată puterea şi pe aproapele său ca pe tine însuţi şi alte câteva, toate acestea sunt esenţiale, ele nu pot fi învăţate după botez!
Însă anabaptiştii fără a cugeta, au preluat doctrine de la persecutorii lor: catolicii, cu tot cu versetele modificate de ei şi astfel ei se fac vinovaţi atât de erezie, cât şi de adăugiri la Cuvântul lui Dumnezeu (Ap. 22:18).
Cănd este atât de clar în Scripturi că nici o doctrină sau nici un verset din Biblie în afară de Matei 28:19, nu susţine un botez pe baza a trei Nume. Nicăieri în Scripturi nu găsim ceva să se facă ,,în numele… Sfântului Duh”. Astfel dar toate lucrările au fost făcute în vechiul legământ: ,,în numele lui Iehova” (1Cronici 16:2; 21:19; Matei 21:9; 23:39 NW; SS 1874), „în numele Tatălui” (Ioan 5:43; 10:25), iar în Noul Legământ, creştini, vindecau, se rugau, slujeau, făceau minuni, scoteau demoni, etc. ,,în numele lui Isus” (Fapte 3:6,Fapte 3:16; 4:18; 5:40; 16:18; 1Corinteni 5:4; 6:11; 1Tesaloniceni 4:1).
Posibilitatea, ca atât Petru, cât şi Filip şi Pavel să fi făcut vreo greseala, nu este plauzibilă, pentru că nu există nici un text în Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne spună sau să indice ca botezul practicat de apostoli ar fi fost în dezacord cu Adevarul învăţat de Isus sau că Dumnezeu i-a dezaprobat.
Pe lângă toate acestea, botezul este o identificare cu moartea şi învierea lui Isus (Romani 6:3,Romani 6:4; Coloseni 2:12), căci prin botez noi suntem ,,îngropaţi (scufundaţi) împreună cu Isus”, şi deci „identificaţi cu El, printr-o asemănare cu moartea Lui...” prin botez (îngropare) noi ne identificăm cu Isus, însă noi nu ne putem identifica cu Tată ceresc care nu a murit (Deuteronom 32:4), nici cu Duhul Sfânt, care este un duh de viaţă şi nu poate să moară (Apocalipsa 11:11); ci, doar cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu singurul care a murit şi a înviat (Romani 6:8-10).
De fapt toate lucrările trebuiesc făcute în Numele lui Ius Cristos (Coloseni 3:17), cum au putut trece anabaptiştii peste acest adevăr atât de simplu de înţeles?!?
Crezul anabaptist mai spune că botezul trebuie făcut de către un slujitor ordinat în acest scop”, unde învaţă Biblia aşa ceva? Nu sunt toţi creştinii preoţi? De unde este regula aceasta?
Apoi se mai spune în mărturia de credinţă un lucru foarte grav: Botezul exterior cu apă nu constituie în sine intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, iar apa ca element vizibil nu conţine putere de sfinţire, şi nu poate da har sau mântuire ci, după cum apele Iordanului sau Siloamului nu vindecau propriu-zis leproşii sau orbii, ci numai puterea lui Dumnezeu o făcea, faţă de care ei erau supuşi şi ascultători, la fel botezul în apă nu are puterea de a ierta păcatele sau de a ne curăţa de întinăciunile trupeşti, ci este un simplu simbol sau dovadă a harului şi sângelui lui Hristos care spală păcatele şi pe care omul, prin credinţă, regenerare şi har, a primit-o în inimă înaintea botezului, în omorârea trupului de păcate ale cărnii, care este proclamată în botez, iar fără această lucrare internă, botezul vizibil, cu apă, este inutil şi lipsit de valoare, ca sigiliul pe o scrisoare goală.” [sublinierile îmi aparţin].
Câtă rătăcire, anabaptiştii nu cunoşteau nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!
Ei spun că „apele Iordanului sau Siloamului nu vindecau propriu-zis leproşii sau orbii, ci numai puterea lui Dumnezeu o făcea”, dar ei uită tocmai esenţialul, căci tocmai puterea lui Dumnezeu s-a manifestat în şi prin aceste ape, Namaan sirianul nu a fost vindecat făcând o rugăciune, ci tocmai scăldându-se în Iordan, iar oamenii nu erau vindecaţi stând şi rugându-se pe marginea scăldătorii Siloamului, ci doar când erau aruncaţi în apă!!!
Astfel puterea lui Dumnezeu nu lucra decât în apă, nu avem apa nu avem lucrarea divină!
Conform Scripturilor în botez are loc: renaşterea, spălarea de păcate, mântuirea, sfinţirea, învierea împreună cu Cristos, îmbrăcarea cu Cristos, schimbarea inimii, etc.
Când se primeşte mântuirea? Înainte de botez aşa cum credeau anabaptiştii? Nu, conform Cuvântului Adevărului, nu este suficient să crezi, ci trebuie să te şi botezi ca să fi mântuit!
Regenerarea are loc în botez conform cu Tit 3:5, unde apostolul Pavel, descrie botezul prin cuvintele: „baia renaşterii şi reînnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3:5, Noul Testament tipărit în 1993 de Societatea: Chritliche Literatur – Verbreitung), în greacă: „loutron palligenesias kai anakainosis” = baia renaşterii şi reînnoirea, sau baia regenerării şi a renovării (schimbării) – vezi n.s. Noul Testament Traducerea Fidelă - 2008. Despre ce baie (spălare) vorbeşte Pavel în Tit 3:5, cu siguranţă despre botezul în apă, dar nu este vorba de un botez în apă despărţit de lucrarea Spiritului Sfânt, căci această baie în ochi fizici, produce în domeniul spiritual, o regenerare şi o înnoire, făcută de Spiritul sfânt, şi deci invizibilă pentru ochii fizici. Este interesant că acelaşi cuvânt: loutron = baie, spălare, apare şi în Efeseni 5:26, unde vorbeşte de: „botezul cu apă” (Biblia Cornilescu) în GBV: „spălarea cu apă”.
1Petru 1:2,1Petru 1:3 NTR:după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Cristos: harul şi pacea să vă fie înmulţite! Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Care, după marea Lui îndurare, ne-a născut din nou la o nădejde vie, prin învierea lui Isus Cristos din morţi.
1Petru 3:21: „aceasta este o imagine a botezului, care vă mântuieşte acum – el nu este o îndepărtare a murdăriei de pe trup, ci răspunsul unei conştiinţe bune înaintea lui Dumnezeu – prin învierea lui Isus Cristos” (NTR – 2007). Vedem că apostolul Petru, învaţă clar că imaginea arcei lui Noe scufundată în apa potopului (v.20), este o imagine „a botezului, care vă mântuieşte acum”. Vedem că botezul nu este un simbol al mântuirii, căci el „vă mântuieşte acum”! Botezul, ca urmare a auzirii Evangheliei, a pocăinţei faţă de Dumnezeu, a credinţei în Domnul Isus, este răspunsul omului care are o conştiinţă bună, ascultătoare, la dragostea lui Dumnezeu şi este condiţia şi locul unde se primeşte mântuirea!
Botezul nu are rolul de a ne curăţi murdăria de pe trup, de a ne spăla fizic ca o baie obişnuită, rlul său este spălarea lăuntrică spirituală, pe care anabaptiştii nu au cum să o experimenteze, pentru că ei fac un botez nebiblic şi care este doar un simbol!
Nu putem elimina nici unul din aceste condiţii ale mântuirii (auzirea evangheliei adevărului, pocăinţa, credinţa, mărturia cu gura, botezul), căci altfel am distorsiona Evanghelia veşnică şi nu am obţine mântuirea! Astfel, a spune că botezul este un simbol al mântuirii şi astfel exterior mântuirii, însemnă a învăţa un lucru nebiblic şi periculos! Căci iată conform Bibliei, unde se primeşte mântuirea, în botez! Iată, unde are loc înnoirea, regenerarea, naşterea din nou! În botez, unde înviezi împreună cu Cristos (Romani 6:1-5; Coloseni 2:12). De fapt, apostolul Petru arată că naşterea din nou are loc în botez, pentru că vorbeşte că „prin învierea lui Isus Cristos din morţi”, oamenii sunt renăscuţi (1Petru 1:3), sau sunt botezaţi (1Petru 3:21). Dacă comparăm 1Petru 3:21, cu 1Petru 1:3, vedem că atât botezul se realizează prin învierea lui Isus Cristos, cât şi naşterea din nou (renaşterea) se realizează prin învierea lui Isus Cristos. Astfel, renaşterea (naşterea din nou) nu are loc înainte de botez; ci, cu ocazia botezului, şi botezul este implicat în lucrarea renaşterii. Iar în apa botezului, lucrează Duhul Sfânt şi sângele lui Isus: sfinţirea, curăţirea, înnoirea? Iar cele trei elemente sunt una în lucrarea lor – vezi 1Ioan 56-8. Nu putem despărţi apa de sînge, şi nici sângele de Duhul Sfânt aşa cum fac anabaptiştii care spun că oamenii sunt regeneraţi înainte de botez, ca apoi să fier arătată în mod public acestă lucrare care nu este în opinia lor decât un simbol!!! Astfel chiar crezul anabaptist indică că ei nu sunt mântuiţi, şi prin urmare ei nu pot fi biserica lui Dumnezeu!
Pentru a vedea că în botez se obţine: iertarea păcatelor (Fapte 2:38; 22:16); îmbrăcarea cu Cristos (Galateni 3:27), schimbarea inimii (Evrei 10:22).
Să mergem la un alt punct de doctrină anbaptist:
 
 Despre biserică:
 „Această biserică a lui Dumnezeu a fost pentru prima dată începută pe pământ odată cu Adam şi Eva în Paradis, şi apoi cu Enoh, Noe şi toţi cei care împreună cu ei au onorat şi au chemat Numele lui Dumnezeu, în începutul istoriei, adică înainte de lege”. - „Treizeci şi trei de articole de credinţă”.
Această „biserică” nu există conform Scripturilor, anbaptiştii fac parte dintr-o biserică nemărturisită de Cuvântul lui Dumnezeu!
Biserica pe care Cristos a zidit-o, nu a fost o continuare a adunării evreieşti, ci a fost o formă nouă de închinare (Ioan 4:20-24), neînţeleasă clar de sfinţii Vechiului Testament (Efeseni 3:1-7).
Casa zidită de Moise (poporul iudeu) şi casa zidită de Cristos (adunarea nou testamentală) sunt două case diferite (Evrei 3:1-6), şi nu două camere în aceeaşi casă. Deci nici sfinţii de dinainte de Isus, nici naţiunea Israel ca întreg înainte de prima venire a Domnului Isus, nici nu a fost „adunarea” (biserica) zidită pe Cristos. Israelul a fost o adunare, dar nu în sensul Nou Testamental de adunare creştină, din următoarele motive:
» Biserica a fost zidită de Cristos (Matei 16:18).
» Biserica sa fondat pe piatra de temelie care este Cristos (1Petru 2:6-8), şi pe apostoli (Efeseni 2:20), în frunte cu apostolul Petru, căci Isus spune în Matei 16:18: ,,Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: ,,Petros”), şi pe această piatră (Greceşte: ,,petra”) voi zidi Biserica (Greceşte: ,,ekklesia”) Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”. Deci Isus aici nu vorbeşte de adunarea lui Israel, fondată de Iacov care a fost numit şi Israel.
» Scripturile creştine fac o diferenţă între iudei (Israel) şi adunare (vezi 1Corinteni 10:32).
» Domnul Isus nu a fost cap (conducător) peste Israel, ci Moise (Evrei 3:2-6), şi nici nu este conducător peste Israel nici în prezent, căci aceştia încă nu îl acceptă ca Fiu al lui Dumnezeu.
» Evreii nu formau trupul lui Isus, căci ucenicii au devenit trupul Lui, mireasa Lui când au crezut şi s-au botezat în apă (Ioan 3:28,Ioan 3:29; 15:1-4; 16:27; 1Corinteni 12:12-30).
» Adunarea creştină este sub incidenţa Noului Legământ (Evrei 8:6-13), cei din Vechime erau sub alte legăminte, sub legământul cu Avraam (Geneza 17:1-14); iar mai târziu sub incidenţa legământului cu Israel prin Moise (Exod 24:1-8).
În concluzie, anabaptiştii nu pot fi biserica lui Cristos, ei nu au primit descoperirea despre biserică, ei nu ştiu cine este biserica!
Să mergem la un alt punct de doctrină anbaptist legat de biserică:
 
Despre slujbele din biserică:
Înainte de a pleca, El a lăsat bisericii lucrători credincioşi, apostoli, evanghelişti, păstori, şi învăţători, pe care El i-a ales prin rugăciune şi călăuzirea Duhului Sfânt, astfel încât ei să conducă biserica, să hrănească turma, să-i supravegheze pe membrii bisericii, să-i îngrijească, să le poarte de grijă, da, să facă în toate lucrurile aşa cum a făcut El, să urmeze exemplul Lui, aşa cum i-a învăţat şi cum le-a poruncit; de asemenea, lucrătorii să înveţe biserica să împlinească toate lucrurile pe care le-a poruncit El. Efeseni 4:11; Luca 6:12,Luca 6:13; 10:1; Matei 28:20.
       Apostolii, ca urmaşi credincioşi ai lui Cristos şi lideri ai bisericii, au perseverat în aceste lucruri, şi  anume au ales prin rugăciune şi călăuzirea lui Dumnezeu fraţi care să asigure în toate bisericile episcopi, păstori, lideri, şi să ordineze în aceste slujbe oameni care “să fie cu luare aminte asupra lor înşişi şi asupra învăţăturii”, şi care să aibă grijă de turmă; fraţi care trebuiau să fie sănătoşi în credinţă, evlavioşi în fapte şi vorbire, şi care să fie vorbiţi de bine şi de cei din afara bisericii, în aşa fel încât să fie lumini şi exemple de evlavie şi fapte bune; să administreze în chip vrednic ordonanţele Domnului – botezul şi Cina Domnului – şi, de asemenea, fraţii trimişi de apostoli să numească în toate bisericile bătrâni, oameni credincioşi, care să fie în stare să înveţe pe alţii, să fie confirmaţi în Numele Domnului prin punerea mâinilor, iar bătrânii să aibă grijă de orice lucru de care biserica ar putea avea nevoie ; astfel, ei, ca slujitori credincioşi, se pot "ocupa" de banii Domnului, iar înaintarea lor să fie văzută de toţi, "să fie cu luare aminte asupra învăţăturii pe care o dau altora, să stăruiască în aceste lucruri, căci dacă vor face aşa se vor mântui pe ei şi pe cei care îi ascultă". 1 Timotei 3:1; 4:14-16; Fapte 1:23,Fapte 1:24; Tit 1:5; Luca 19:13 - „Cele optsprezece articole de credinţă”. [sublinierile îmi aparţin].
În primul rând, anabaptiştii nu au avut apostolii, şi nu au oamenii în slujba de apostol, deci conform crezului, apostolii sunt cei ce ordinează, prin urmare ei nu au nici episcopi ordinaţi de apostoli.
Pe lângă aceasta, ei omit o slujbă importantă pentru biserică, fără de care nu pot exista în prezent apostoli: prorocii!
În adunarea din Antiohia, iniţial fraţi care conduceau, au fost profeţi şi învăţători, fiind în număr de cinci: Barnaba, Simeon, Luciu, Manen şi Saul (Pavel). Ce se întâmplă în această adunare condusă de profeţi şi învăţători? Să lăsăm ca Cuvântul lui Dumnezeu să ne răspundă: Fapte 13:1-4 (BC): „În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimeşi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.” Iată, de ce este nevoie de profeţi! Prin intermediul lor, Domul Isus prin Duhul, a vorbit, şi a făcut cunoscut lucrarea la care Domnul i-a chemat pe Barnaba şi pe Pavel, şi anume la slujba de apostoli (Fapte 14:4,Fapte 14:14). Încă din prima călătorie apostolică, apostolii Pavel şi Barnaba au rânduit bătrâni (Fapte 14:20-23), şi probabil şi diakoni (comp. Filipeni 1:1 cu 1Timotei 3:7). Şi nu numai ei; ci, şi cei împuterniciţi de ei cum ar fi Timotei şi Tit (1Timotei 31-7; Tit 1:5).
Deci în prezent nu pot exista apostoli fără proroci, şi nici episcopi fără apostoli!
În 1Corinteni 12:28, se spune clar: Dumnezeu a desemnat în biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând învăţători, apoi pe cei care fac minuni, apoi pe cei care au daruri de vindecare, de ajutorare, de administrare şi pe cei ce au darul feluritelor limbi”. Vedem că este scris că Dumnezeu a desemnat sau rânduit, mai întâi, ce însemnă aceasta? Că apostolatul este chemarea cea mai înaltă şi darul cel mai bun! Apostolia şi profeţia sunt darurile cele mai bune, după care apostolul Pavel îi îndemna pe corinteni să le dorească cu înflăcărare (1Corinteni 12:31a). Doreşte cu înflăcărare şi „Biserica” anabaptistă aceste daruri?
Biblia în acest pasaj, învaţă clar că Dumnezeu a pus în biserică, apostoli şi profeţi, nu în biserica (din Corint), nici în biserica (primară), nici în biserica (primului secol); ci, Dumnezeu a desemnat în biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi...”. Ceea ce denotă că Biserica lui Dumnezeu (din toate timpurile) are apostoli şi profeţi, dacă nu are, ea nu este Biserica lui Dumnezeu; ci, un grup religios fără sfeşnic, fără rânduiala divină! (comp. cu Apocalipsa 1:20; 2:5).
Să mergem la un alt punct de doctrină anbaptist:
 
Despre Cina Domnului:
„...Ci credincioşii nu trebuie să primească acestea decât ca pâine şi vin, nimic mai mult, punându-şi încrederea în acele lucruri pe care acestea le învaţă, simbolizează şi spre care arată şi să le privească drept nişte ilustraţii, aşa cum doreşte Duhul Sfânt şi ne învaţă în Sfânta Scriptură, semne ale unor lucruri de dincolo de ele. Şi, după cum în Cina Domnului paharul este numit Noul Legământ (sau Testament) în sângele Lui, dar paharul nu este Noul Testament în sine, ci este în mod figurat numit astfel deoarece sângele lui Hristos vărsat pentru păcatele lumii ne este proclamat şi predicat în Noul Testament, ceea ce simbolizează că cel ce face un testament trece bunurile lui în proprietatea moştenitorilor, iar ei le vor primi după moartea lui, la fel Hristos, la ultima Sa cină, deoarece nu avea să mai fie cu ei, şi-a trecut ultimele dorinţe în Noul Testament, împreună cu toate bogăţiile Lui cereşti, pentru prietenii şi urmaşii Lui, pentru ca toţi cei ce sunt recunoscuţi şi priviţi în acest nou testament drept copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai lui Hristos, să se bucure de bogăţiile Lui cereşti, deşi la Cină gustă cu gura dor vin şi pâine obişnuită, prin credinţă primesc, după Duhul, trupul şi sângele Domnului Hristos, pe care El le-a dat ca răscumpărare pentru omenire, şi ale căror semne, imagini şi reprezentări sunt pâinea şi vinul fireşti…Despre faptul că pâinea şi vinul de la Cină nu sunt cu adevărat trupul şi sângele Domnului, ci semne ale comuniunii cu cel credincios, citim: „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine. Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei ce mănâncă jertfele, nu sunt ei în împărtăşire cu altarul?” (1 Cor. 10:16-18) Observaţi că israeliţii nu mâncau altarul, ci numai jertfele, devenit astfel părtaşi altarului. Tot la fel, creştinii nu mănâncă şi beau cu gura cu adevăra trupul şi sângele lui Hristos, ci doar pâine şi vin, ca simboluri, dar în suflet, ei prin credinţă, Îl primesc pe Hristos cu toate binecuvântările Lui devenind astfel părtaşi adevăratului altar, Isus Hristos. Despre aceasta, citim: „Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată. Dar v-am spus căM-aţi şi văzut, şi tot nu credeţi.” (Ioan 6:35, 36).”  - „Treizeci şi trei de articole de credinţă”. [sublinierile îmi aparţin].
Nici un om nu se hrăneşte prin credinţă cu trupul şi sângele Domnului! Textul din Ioan 6:35,Ioan 6:36, nu se referă la Cina Domnului, aceste Cuvinte Domnul le rosteşte cu o altă ocazie, cu mult timp înainte de Cină! Evanghelistul Ioan vorbeşte de Cina Domnului doar din cap. 13.
După cum omul nu este spălat în sângele lui Isus prin credinţă, ci este spălat în apa botezului (vezi: 1Ioan 5:6-8; comp. 1Petru 1:1-4 cu 3:21), sîngele şi Duhul Sfânt fiind prezent într-un element fizic, în mod asemănător, trupul şi sîngele nu se primesc doar prin credinţă în suflet ci prin alte elemente fizice: pâinea şi vinul!
Învăţătura anabaptistă despre cină este o doctrină preluată de la reformatorul Calvin şi nu este biblică!
Teoria că „după cum în Cina Domnului paharul este numit Noul Legământ (sau Testament) în sângele Lui, dar paharul nu este Noul Testament în sine, ci este în mod figurat numit astfel deoarece sângele lui Hristos vărsat pentru păcatele lumii ne este proclamat şi predicat în Noul Testament” se bazează pe o premiză falsă!
Paharul nu este cartea Noului Testament, ci paharul este Noul legământ!
Este demn de remarcat că termenul grecesc din Luca 22:20, însemnă: legământ, convenţie, înţelegere, angajament, nu testament. În Psalmul 83:5, apare în Septuaginta o formă a acestei expresii, dar nimeni nu-şi va imagina că Psalmistul a vrut să spună că duşmanii lui au făcut un testament împotriva lui, ci au făcut un legământ sau o înţelegere împotriva lui.
În ce sens, „acest pahar este Legământul cel Nou în sângele Meu”?
Dumnezeu face un legământ nou pe baza jertfei lui Cristos, aşa cum a încehiat un legământ cu Israelul, legământ descris în Exod 24:3-8: „Moise s-a întors şi a zis poporului toate cuvintele şi toate poruncile Domnului. Întreg poporul a răspuns într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul. Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui şi a ridicat doisprezece stâlpi după cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. A trimis nişte tineri israeliţi care au adus arderi de tot şi au înjunghiat boi ca jertfe de pace în cinstea Domnului. Moise a luat jumătate din cantitatea de sânge şi a turnat-o într-un vas, jumătatea cealaltă stropind-o pe altar. Apoi Moise a luat Cartea Legământului şi a citit-o în auzul întregului popor. Israeliţii au zis: „Vom face tot ce a spus Domnul şi-L vom asculta!” Atunci Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: „Acesta este sângele legământului pe care Domnul l-a încheiat cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.”
Iată pe lângă angajamentul lui Israel de a păzi poruncile lui Dumnezeu, ei au adus jertfe de animale, iar cu jumătate din sângele lor au stropit altarul şi cu jumătate au stropit poporul, iar Moise, Mijlocitorul vechiului legământ a spus: „Acesta este sângele legământului pe care Domnul l-a încheiat cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.” În mod asemănător, Domnul, Mijlocitorul Noului Legământ a spus: „acest pahar este Legământul cel Nou în sângele Meu”! Astfel, se înţelege că nu doar sângele curs la cruce face parte din sângele legământului; ci şi sângele prezent în pahar! Căci Biblia nu învaţă nicăieri că Cina Domnului este doar un simbol! Domnul Isus a spus:În timp ce mâncau, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi! Acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a adus mulţumiri, l-a dat ucenicilor şi a zis: „Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului, care este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26-28 NTR). Domnul Isus nu a spus: „Acesta simbolizează trupul Meu”, nici „acesta simbolizează sângele Meu”; ci a spus: „Acesta este trupul Meu...„Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu”. Sau nu a ştiut Domnul ce spune?!!
În ce priveşte comentariul din crez, care interpretează cuvintele scrise de Pavel: Despre faptul că pâinea şi vinul de la Cină nu sunt cu adevărat trupul şi sângele Domnului, ci semne ale comuniunii cu cel credincios, citim: „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine. Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei ce mănâncă jertfele, nu sunt ei în împărtăşire cu altarul?” (1 Cor. 10:16-18) Observaţi că israeliţii nu mâncau altarul, ci numai jertfele, devenit astfel părtaşi altarului.” [sublinierile îmi aparţin].
În primul rând, dacă pâinea şi vinul sunt doar semnele comuniunii, atunci Pavel ar fi spus: „Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu semnul (simbolul) trupul lui Hristos”, dar el spune: Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” Apoi, explicaţia potrivit căreia „israeliţii nu mâncau altarul, ci numai jertfele, devenit astfel părtaşi altarului”, da, tot aşa noi nu mâncăm direct trupul şi sîngele, ci pâinea şi vinul în care este prezent trupul şi sângele şi astfel obţinem prin consumarea pâinii şi vinului împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului.
Astfel interpretarea anabaptistă este greşită şi este o erzie, ei nu fac parte din noul legământ, pentru că prin Cina lor ei nu devin părtaşi la trupul şi sângele Domnului!
Învăţătura lui Dumnezeu exprimată de Pavel era clară, pâinea era trupul lui Cristos, el aşa a primit de la Domnul şi aşa a dat mai departe (vezi 1Corinteni 11:23-27). Pavel prin inspiraţie spune (NTR): Eu am primit de la Domnul ceea ce v-am dat, şi anume că Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat, a luat o pâine  şi, după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: „Acesta este trupul Meu pentru voi; să faceţi acest lucru în amintirea Mea!” În acelaşi fel, după masă, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este Noul Legământ în sângele Meu; ori de câte ori beţi din el, să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!”Căci ori de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest pahar, vestiţi moartea Domnului, până va veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului într-un mod nevrednic va fi vinovat de păcat împotriva trupului şi sângelui Domnului! Observaţi creştinii care luau cina în mod nevrednic, nu erau vinovaţi de un un păcat contra simbolului truului şi a sângelui, ci chiar împotriva trupului şi sângelui Domnului!”
Creştinii din oraşul Corint, după modelul Cinei Domnului din noaptea în care Domnul a fost vândut, luau o masă compusă din pâine şi rodul viţei, după cum Domnul Isus a mâncat azimile de Paşte şi a băut vin de Paşte (obicei introdus înainte de venirea Lui pe pământ), iar la sfârşitul cinei pascale a introdus Cina noului legământ (Luca 22:15-20). În mod asemănător, corintenii frângeau pâinea, mâncau pâine şi beau vin adus de ei de acasă, iar la sfârşitul cinei, se consuma trupul şi sângele Domnului (1Corinteni 11:20-22).
Ei însă pentru că erau egoişti, mâncau şi beau, nu se aşteptau unii pe alţii, şi chiar amestecau pâinile de la prima parte a Cinei Domnului cu pâinea de la sfârşitul Cinei, ce era trupul Domnului, au ajuns sub osândă (1Corinteni 11:21,1Corinteni 11:27-29). De aceea, Pavel le-a scris corintenilor, pentru a pune în rânduială Cina Domnului, ca corintenii să nu mai i-a Cina în chip nevrednic, prin faptul că ei nu mai deosebeau, pâinea care era trupul lui Cristos, de ceea care nu era şi se dădea în prima parte a Cinei. Astfel Pavel nu spune că corintenii nu deosebeau ‘simbolul trupului’, nu; ci, ei trebuiau „să distingă trupul Domnului” (NTR), de pâinea care nu era trupul Domnului! (1Corinteni 11:27-29). În teologia lui Pavel, pâinea binecuvântată nu era doar un simbol al trupului lui Cristos; ci, chiar trupul lui Cristos, bineînţeles că nu din punct de vedere fizic; ci, spiritual.
Conform Scripturilor, pâinea şi vinul nu se transformă în trupul şi sângele lui Isus în sens metafizic, aşa cum susţine Biserica Catolică, prin învăţătura transsubstanţierii; dar nici nu este doar un simbol! Conform Scripturilor la care nu vrem nici să adăugăm, nici să scoatem, pâinea şi vinul, conform Scripturii, rămâne pâine şi vin şi după ce se binecuvântează şi se mulţumeşte pentru ele (vezi: 1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:28), dar tot conform Scripturilor, după mulţumire, pâinea este trupul Domnului, iar rodul viţei este sângele Domnului (1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:29)! Acestă realitate dublă a pâinii şi vinului, este adevărul declarat al Scripturii! Din punct de vedere material, fizic, şi după binecuvântare pâinea şi vinul, rămâne pâine şi vin, dar din punct de vedere spiritual, pâinea şi vinul este trupul şi sângele Domnului!
Având în vedere că anabaptiştii au au avut, un alt Dumnezeu triunic, nemărturisit de Scriptură, un alt Isus, co-tern şi co-egal cu Dumnezeu, un Isus fals, un Isus pe pământ Dumnezeu-om care nu putea plăti răscumpărarea, un duh fals, co-etern, şi care plecă de la Tatăl şi de la Fiul, ceea ce Scriptura nu mărturiseşte, o altă evanghelie o altă mântuire, nu cea autentică ce se dă în Cristos, în botez, pentru ei botezul fiind doar un simbol, dar simbolul nu poate mântui, o cină care nu este noul legământ, un simbol, o „bisrică” ce a început nu de la Cristos; ci de la Adam, toate acestea indică că anabaptiştii nu pot fi biserica lui Dumnezeu, ci doar o „biserică” falsă!
 
Anabatiştii din România
În România există o grupare de anabaptişti în Bucureşti, sectorul 5, ei au pus pe site-ul lor atât cele trei mărturii de credinţă vechi, cât şi o mărturie de credinţă modernă din care spicuim câteva articole spre a le cerceta în lumina Bibliei:
Despre Actele de cult ale „Bisericii”:
„II. Actele de cult ale Bisericii
Botezul cu apă a fost poruncit de către Cristos (Mar. 16:16; Matei 28:19-20) ca un semn exterior al unei curățiri interioare prealabile făcută de Duhul Sfânt și prin care candidatul la botez mărturisește Bisericii și tuturor oamenilor ca părăsește lumea și voia proprie a firii pământești și este hotărât sa se pună de buna voie sub domnia lui Cristos, până la moarte. La acest ritual care semnifica intrarea noului membru în trupul vizibil, trebuie multă precauție ca prealabila convertire să fi fost veritabilă și ca a avut loc o despărțire totală de viața veche și exista o umblare reală în viață cea noua, în Isus Cristos, cu sinceritate, înainte de acceptarea ca membru.” [sublinierile îmi aparţin].
După cum am mai spus, Duhul sfânt lucrează curăţirea, convertirea, înnoirea în botez, El nu lucrează înainte de botez, această lucrare de curăţire şi convertire înainte de botez nu are nici o bază biblică!
Duhul, apa şi sângele lucrează împreună, nu despărţit, nici pe rând (1Ioan 5:6-8). Omul nu se naşte din Duhul ca apoi să se nască din apă, ci există o singură naştere de sus, din apă şi Duh (Ioan 3:5).
De fapt dacă botezul are rolul de a introduce un membru în trupul vizibil a lui Cristos (biserica locală), atunci el are un rol mântuitor şi nu poate fi doar un simbol! Teoria că cineva prin o „curăţire interioară” intră în trupul universal şi apoi prin botez intră în trupul local, este o teorie nebiblică şi periculoasă! Nimeni nu poate fi în trupul universal dacă nu este în cel local, şi nimeni nu poate fi în cel local dacă nu este şi în cel universal, ce leagă biserica pe pământ este legat şi în cer (Matei 18:18).
Prin botez intri în trupul lui Cristos (1Corinteni 12:12,1Corinteni 12:13)! În care trup, nu sunt două trupuri, ci unul singur (Efeseni 4:4), care este atât universal cât şi local. Prin urmare nu poţi fi în trupul universal dar să nu fi în cel local!
Prin urmare, botezul anabaptist este unul nebiblic, ne-mântuitor, şi nu are nici o putere. Aşa zisa „convertire” experimentată de anabaptişti înainte de botez, în termeni biblici nu există, este o scorneală drăcească care le dă la oameni o mântuire falsă!!!
Să vedem un alt punct din crezul anabaptist:
„Cina Domnului - Noi credem că Cina Domnului, care a fost instituită de Cristos, este o comemorare a jertfei Domnului și o mărturisire a credinței participanților în moartea Sa și în revenirea Sa viitoare (Luca 22:19-20; 1 Corint. 11:23-26). Noi ne împărtășim cu Domnul și ne împărtășim unii cu alții. Simbolul denota, în credincioși, unitate și “a fi una” în Domnul. Trebuie să existe pace între membrii comunității și de asemenea un standard corect de credința și comportare. 1Corint. 10:16, 17, 21; Matei 5:23, 24; 18:15-35; Evrei 12:14. Participarea la Cina Domnului în chip nevrednic este foarte gravă (1 Corint. 11:27-28) și de aceea necesitatea cercetării de sine și neadmiterea celor nepocăiți sunt evidente (I Corint.5:8-13). Noi credem în Cina Domnului restrânsa (limitata la cei care sunt “una” în credința) și în puritatea Cinei Domnului (Biserica s-a ocupat de păcatele cunoscute).” [sublinierile îmi aparţin].
Pe de o parte, anabaptiştii spun că prin cină se împărtăşesc cu Domnul, dar pe de altă parte ei numesc cina: „simbolul”, păi dacă cina este un simbol, atunci prin ea nu ne împărtăşim cu Domnul, ci cu simbolul Domnului!
În ce priveşte cercetarea de sine, ea nu s-a referit la a cerceta nivelul pocăinţei unui creştin; dacă creştinul este sau nu vrednic de a lua din Cină; NU! Ci cercetarea, avea un alt scop!
Cina Domnului, era împărţită în două mese de fapt, în prima parte a cinei, la prima masă, corintenii consumau pâine şi vin după modelul nopţii de paşti, şi după modelul meselor în care se frângeau pâinea din Fapte 2:42, se consuma în cantitate mai mare decât strict 'sfânta împărtăşanie', de aceea, unii erau sătui de pâine, consumând-o înainte ca să vină ceilalţi la adunare, mâncându-şi propria pâine, alţii erau flâmânzi căci nu au avut posibilităţi să-şi aducă pâine, iar alţii au ajuns chiar să se îmbete, consumând prea mult vin (1Corinteni 11:21).
Apoi, în partea a doua a Cinei Domnului, sau la sfârşitul acelei cine, se binecuvânta o pâine, se frângea şi se dădea ca trup al lui Cristos, şi la fel se binecuvânta paharul şi se dădea la toţi ca sânge a lui Cristos.
Problema ivită, era dublă: 1) egosimul şi îmbuibarea la unii; 2) iar alţii nu mai făceau diferenţă între pâinea care era trupul lui Cristos, de cea care nu era trupul lui Cristos! De aceea, Pavel îi avertizează şi îi învaţă: De aceea, oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului într-un mod nevrednic va fi vinovat de păcat împotriva trupului şi sângelui Domnului. Fiecare trebuie să se cerceteze pe sine şi abia apoi să mănânce pâinea şi să bea paharul, pentru că acela care mănâncă şi bea fără să distingă trupul Domnului mănâncă şi bea judecata împotriva lui însuşi” (1Corinteni 11:27-29). Iată motivul cercetării, creştinii trebuiau să i-a Cina Domnului într-un mod vrednic, cu respect, corintenii nu o mai luau în chip vrednic, unii fiind beţi, alţii egoişti, ei trebuiau să se cerceteze, dacă comportarea lor de la prima parte a Cinei Domnului, era vrednică, demnă, pentru a putea lua parte la a doua parte a Cinei Domnului, adică la a mânca trupul şi a bea sângele Domnului, distingând simpla pâine de pâinea care este trupul Domnului!
Prin urmare, cercetarea nu are scopul dacă suntem suficient de sfinţi sau merituoşi pentru a lua Cina; pentru că ne apropiem de Cină prin meritele lui Cristos (1Corinteni 1:29-31; 6:11). Cercetarea are scopul de a verifica atitudinea noastră faţă de trupul şi sângele Domnului, această cercetare îşi are locul în acest cadru Scriptural, în care în prima parte a cinei se consuma pâine şi vin la discreţie. Ori fiindcă acest cadru nu există în bisericile anabaptiste cercetarea este scoasă din contextul Bibliei, mulţi înţelegând din ea, o analiză proprie dacă ei sunt suficienţi de sfinţi, de drepţi, de merituoşi pentru Cina Domnului. O astfel de interpretare deturnează sensul textului şi al contextului din 1Corinteni 11.
Toţi participanţi la Cină trebuie să fie sfinţi prin Cristos, dar nu se pretinde un anumit nivel special de sfinţenie, Pavel nu le spune ca unii 'mai păcătoşi' din Corint să nu ia parte la cină; ci, dimpotrivă el spune: toţi luăm parte la aceea singură pâine” (1Corinteni 10:16,1Corinteni 10:17).
Oricum anabaptiştii sunt vinovaţi împotriva trupului şi sângelui Domnului”, pentru că pentru ei pâinea şi rodul viţei sunt un simplu simbol, deci ei nu consumă trupul şi sângele; ci, un simbol al trupului şi al sângelui, Cina lor nu are nici o putere, şi nu-i face părtaşi la trupul şi sângele Domnului!
O altă învăţătură anabaptistă prezentată în crez:
 
Acoperitoarea capului femeilor (1 Corint. 11:1-16) este o acoperitoare cu semnificație religioasă, nu ceva ce se folosește în caz de vreme rea. Semnifică principiul autorității (supunerii). Scriptura ne învață că acoperitoarea trebuie să acopere capul (v. 5) și o deosebește de acoperitoarea naturala a capului – părul (v.14,15). Scriptura ne mai învață că tăierea părului femeii este contrară voii lui Dumnezeu (v. 5,6). Principiul autorității (supunerii), rugăciunea și mărturisirea sunt valabile totdeauna pentru femeia creștină, deci acoperitoarea capului trebuie purtată permanent.” [sublinierile îmi aparţin].
Acest crez face două greşeli, prin aceasta arătându-se spiritul din spatele practicilor şi învăţăturilor anabaptiste, un spirit fariseic!
În primul rând, nicăieri textul nu spune că este nevoie de o învelitoare specială, o învelitoare cu semnificaţie religioasă!!! Care este diferneţa dintre un batic obişnuit şi un „batic religios” ???
Apoi, teoria că acoperitoarea capului trebuie să fie permanentă este falsă, asta ar însemna ca şi bărbatul să aibă tot timpul capul descoperit, pentru că porunca lui Dumnezeu nu viza doar femeile, ci şi bărbaţii. Şi porunca este clară: Orice bărbat care se roagă sau profeţeşte având ceva pe cap îşi necinsteşte Capul. Şi orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul descoperit îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca şi cum ar fi rasă pe cap” (1Corinteni 11:4,1Corinteni 11:5 NTR). Această acoperitoare la femei trebuia doar când femeia se roagă sau profeţeşte (nu se referă la a mărturisi evanghelia, ci a spune profeţii prin inspiraţie divină), iar bărbatul poate avea capul acoperit, dar trebuie să-l descopere, atunci când se roagă sau profeţeşte.
Aici se arată spiritul fariseic!
 
 

 



[1] Dana şi Mantey sunt au scris un manual de gramatică pentru limba greacă.
[2] Pe internet poate fi găsită la linkul: http://www.lamsabible.com/Lamsa/19_Hebrews/Hebrews7.htm
[3] Vezi: http://www.alvorada.us/0008.htm
[4] Vezi: http://www.prime.org/harlot.html
[5] Vezi: http://www.landmarkchurch.com/apostolic/baptism.html